Politica externă a Poloniei în sec.

XVII

În evoluția relațiilor internaționale din Europa răsăriteană în secolele XVI-XVII se pot

distinge mai multe zone principale de contact și deseori de conflict. Analitic este inevitabilă
tratarea separată a acestor veritabile 'noduri' ale relațiilor internaționale, dar aceasta nu trebuie să
ne ascundă faptul că de multe ori desfășurările din diferite zone geopolitice s-au întrepătruns,
după cum în spațiul est-european au intervenit uneori și state din Europa apuseană
În secolele XVI-XVII principalele conflicte dintre marile puteri ale Europei răsăritene
au fost conflictul dintre Imperiul otoman și Habsburgi, disputa pentru controlul stepelor nord-
pontice, rivalitatea dintre Moscova (Rusia) și Uniunea polono-lituaniană și lupta pentru
hegemonie în bazinul Mării Baltice. Totodată, pe lângă alianțele temporare încheiate cu un scop
bine definit, au existat și axe de colaborare politică pe termen lung între unele mari puteri, dintre
care cea mai caracteristică este cea dintre Imperiul otoman și Polonia de-a lungul celei mai mari
părți a secolului al XVI-lea și, dupa o întrerupere în deceniile 2-3 ale secolului al XVII-lea, din
nou până la ruptura gravă din 1672.
În lucrarea de față, mi-am propus să realizez o analiză a relațiilor externe ale Poloniei în
decursul secolului al XVII-lea, mai precis, voi acorda o atenție deosebită asupra a ce se va
întâmpla în politica acestui stat odată cu Răscoala lui Bogdan Hmelnițki din 1648.
Din punct de vedere al politicii interne, Polonia, oficial ea este chiar o republică, având în frunte un
rege “numit şi ales”. La fiecare alegere a sa, Dieta Poloneză (Seimul) îi impunea anumite reduceri
aleprerogativelor. Dealtfel, nici Dieta nu era un organ eficient, principala sa regulă fiind liberum
veto, înconformitate cu care opoziţia unui singur membru al ei ducea la neadoptarea unei hotărâri.
Uniunea statală polono-lituaniană, numită în mod oficial "Republica celor două națiuni"
ori "Federația celor două națiuni" a fost o federație monarhică care a fost formată în 1569 de
Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei1 și a existat până la ultima împărțire a Poloniei din
1795. Uniunea statală a ajuns la culmea puterii în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Seimul,
puternicul său parlament, era dominat de nobilii care nu s-au arătat dornici să participe la
războiul de treizeci de ani, poziție datorită căreia țara a fost ferită de ravagiile acestui conflict
religios care a pustiit cea mai mare parte a Europei. Statul polono-lituanian a fost capabil să facă

1
Pg 201 Histoire de Pologne

1
față atacurilor Suediei, Principatului Moscovei și vasalilor Imperiului Otoman, mai mult chiar, a
putut să lanseze ofensive expansioniste împotriva vecinilor săi. În timpul a mai multor atacuri
împotriva Rusiei, care era slăbită la începutul secolului al XVII-lea de grave tulburări politice,
polono-lituanienii au reușit să cucerească Moscova și să o stăpânească din 27 septembrie 1610
până pe 4 noiembrie 1612, când au fost alungați din oraș după după reluarea luptelor de către
ruși.
Puterea polono-lituaniană a început să slăbească după ce a primit o dublă lovitură la
jumătatea secolului al XVII-lea. Prima a fost cea mai mare răscoală a cazacilor din ținuturile
răsăritene (Kresy), răscoală sprijinită de tătarii Hanatului Crimeii, care a avut ca rezultat direct
ieșirea regiunii de sub controlul polonez și intrarea ei în sfera de influență a Moscovei în 1654. A
doua lovitură importantă a fost invazia suedeză din 1655 – "Potopul" – provocată de politica
regilor polonezi din casa regală Vasa. Invazia suedeză a fost sprijinită de trupele principelui
Transilvaniei Gheorghe Rákóczi al II-lea și ale Prințului-Elector de Brandenburg Friedrich
Wilhelm.
Datorită importanței sale, era cazacilor a ocupat un loc deosebit în istoriografia
Ucraineană, majoritatea istoricilor ucrainieni consideră că fenomenul cazacian a întruchipat cele
mai bune trăsături ale ucrainienilor, ce sunt reflectate în dorința cazacilor pentru libertate,
independență și un mod democratic de viață.2 Alții, deși admit rolul jucat de aceștia în istorie,
critică înclinările acestora către rebeliunea distructivă și lipsa abilității de a creea un standard
înalt de civilizație.3
În continuare, este necesară prezentarea pe scurt a nemulțumirilor din tabăra cazacă, fapt
care a dus la izbucnirea celei mai violente revolte căzărești.
Numărul cazacilor a crescut odată cu fuga țăranilor iobagi de pe moșiile stăpânilor
polono-lituanieni. Încercările sleahtei4 de a-i transforma în iobagi pe cazacii zaporojeni a dus la
erodarea loialității acestora față de statul polono-lituanian. Ambițiile cazacilor de a li se
recunoaște statutul de egalitate cu șleahta au fost respinse în mod constant, iar planurile de
transformare a Uniunii statale polono-lituaniene într-o federație cu trei subiecți egali (polonezi,
lituanieni și cazaci) nu au fost finalizate. Legăturile istorice puternice ale cazacilor cu

2
Paul Robert Magocsi, A history of Ukraine, University of Toronto Press, 1996,p.
3
Ibidem 170
4
Corp de armată constituit din nobili poloni

2
creștinismul răsăritean ortodox într-un stat dominat de catolicism au dus la creșterea tensiunilor,
în special când politica oficială religioasă a încetat să mai fie tolerantă și s-a trecut la reprimarea
bisericii ortodoxe, ceea ce i-a transformat pe cazaci în anticatolici convinși. 5 De aici până la
atitudini antipoloneze nu a fost decât un pas.
Factorii economici, etnici și religioși și-au spus cuvântul hotărâtor în această revoltă. În
vreme ce Uniunea statală polono-lituaniană rămăsese o uniune a două națiuni, poloneză și
lituaniană, o bună parte a populației era formată din ruteni ortodocși, care erau ignorați din punct
de vedere politic. Ei erau supuși opresiunii magnaților polonezi. 6Cazacii își îndreptau deseori
ura împotriva arendașilor evrei, care se ocupau de exploatarea proprietăților aristocraților. 7
Apariția mișcării Contrareformei a înrăutățit și mai mult relațiile dintre bisericile ortodoxă și
catolică. Numeroși ucraineni ortodocși socoteau că Uniunea de la Brest este o amenințare la
adresa credinței ortodoxe. Abuzurile frecvente la adresa clerului ortodox a adăugat o dimensiune
religioasă a conflictului. Loialitatea scăzută a cazacilor și aroganța șleahtei fața de cazaci a dus la
câteva revolte ale acestora din urmă împotriva statului federal la începutul secolului al XVII-lea.
Refuzul îndărătnic al regelui polonez de a extinde registrul căzăcesc a fost picătura care a făcut
să se reverse paharul.
Această răscoală putea fi una dintre nenumăratele alte revolte ale cazacilor, dar prezența
în fruntea mișcării a unui războinic matur, priceput militar și negociator precum Hmelnițiki a
făcut ca soarta rebeliunii să fie diferită.
A izbucnit astfel cea mai violentă revoltă căzăcească, răscoala condusă de Bogdan
Hmelnițki, care s-a transformat într-un război de eliberare ucrainean de sub dominația poloneză.
Sub conducerea lui hatmanului Bogdan Hmelnițki, cazacii zaporojieni aliați cu tătarii din
Crimeea și cu tărănimea locală au luptat într-o serie de bătălii cu forțele armate și cele
paramilitare ale statului polono-lituanian. Urmarea răscoalei a fost încetarea controlului șleahtei
poloneze și a arendașilor lor (unii dintre ei evrei) cât și a bisericii catolice în Ucraina.8

5
/pg8 After the Deluge: Poland-Lithuania and the Second
Northern War, Frost, Robert I. Cambridge University Press 1993
6
Veniamin Ciobanu pg 17
7
Miraculous journey: a complete history of the Jewish people from creation to the present, Yosef Eisen, Targum
Press, 2004, pg 231
8
Paul Robert Magocsi. A history of Ukraine. University of Washington press. p. 147.

3
 Bogdan Zinovi Mihailovici Hmelnițki, a fost un hatman al Hetmanatul cazacilor
Zaporijieni (din Ucraina), unul dintre cei mai mari criminali antisemiți 9 . Acesta, luând în
considerare experiența răscoalelor anterioare, și-a dat seama de imposibilitatea cazacilor de a
câștiga războiul cu Polonia, numai prin forțele proprii, fapt care l-a determinat să caute sprijin
extern. Se gândește să obțină sprijinul Moscovei, însă ajunge la concluzia că un ajutor real îl
putea obține numai din partea Hanatului Crimeii. Hmelnițki nu a abandonat însă planul de a
implica și Rusia în conflictul cazaco-polon, deoarece imediat după izbucnirea răscoalei, acesta
trimite o scrisoare țarului Alexei Mihailovici în care cere ajutor la nimicirea polonilor.10
Izbucnirea marii răscoale căzăcești a oferit hanului tătar un prilej de a pune în aplicare
planurile sale politice mai vechi în legătură cu Polonia și Rusia. Această alianță a avut ca un prim
rezultat o strălucită victorie împotriva armatelor poloneze în primăvara anului 1648.11 Fie pentru
că a subestimat amploarea rebeliunii, fie pentru ca a dorit o reacție foarte rapidă, care să
împiedice răspândirea revoltei, marele hatman al Coroanei Marcin Kalinowski a trimis o armată
formată din 3.000 de oameni, sub comanda lui Stefan Potocki, să zdrobească forțele lui
Hmelnițki, fără să mai aștepte ajutorul oferit de principele Jeremi Wiśniowiecki. Hmelnițki s-a
grăbit să iasă în întâmpinarea inamicului. Cazacii au câștigat o mare victorie la Jovti Vodi (Apele
Galbene).12 În această bătălie, o bună parte a cazacilor înregistrați aflați în slujba polonezilor au
trecut de partea răsculaților. Această victorie a fost urmată de cea de la Korsun, în timpul căreia
mai mulți lideri militari polonezi, printre care Potocki și Kalinowski au fost luați prizonieri de
către tătari.
Situația a devenit dramatică pentru Rzeczpospolita: forțele sale armate pierduseră un
mare număr de oameni și câțiva lideri militari de frunte, iar regele Władysław al IV-lea Vasa a
murit, lăsând Polonia fără conducător într-un moment dificil. Șleahticii au început să-și
părăsească proprietățile în fața atacurilor răsculaților, în vreme ce armata lui Hmelnițki se
îndrepta spre vest.
Incapabile să se mobilizeze, cercurile conducătoare poloneze au căutat diferite soluții de
ieșire din impas, inițiind la scurt timp contacte diplomatice atât cu Bogdan Hmelinițki cât și cu

9
Miraculous journey: a complete history of the Jewish people from creation to the present, Yosef Eisen, Targum
Press, 2004, pg 232
10
Enciclopedia Ucrainei, http://www.encyclopediaofukraine.com
11
Tahsin Gemil, Tările române în contextul politic internațional, 1621-1672, Editura Academiei, București, 1979, p.
128.
12
Osprey Men-at-Arms 013 – Cossacks, Albert Seaton Osprey, Osprey Publishing, 1972, p.11

4
Poarta otomană. Pentru a purta tratative cu B. Hmelnițki a fost delegat Adam Kisiel, un diplomat
cu carieră, care avea misiunea de a determina conducătorul cazacilor de a renunța la planurile
sale. Pentru a purta tratative cu otomanii, a fost ales Jan Kazimir Gazuta, curtean al fostului rege
decedat.
În ceea ce privește raporturile ruso-polone, acestea erau bune, deoarece alianța cazaco-
tătară era considerată un pericol la fel de mare și pentru Rusia, din moment ce tătarii atacau
necontenit regiunile sale sudice.
Polonia a avut de-a lungul secolului relații și cu Țările Române, amintesc în acest sens
Moldova, al cărei conducător era Vasile Lupu. În perioada anilor 1645-1647 acesta a fost
implicat într-un proiect de război antiotoman iniţiat de Republica Veneţia şi Polonia. Pentru
început “... au credzut Vasilie Vodă îndată şi au primit să fie una cu leşii” 13. Totuşi, după o
analiză a situaţiei, însoţită şi de “recomandările” boierilor din sfatul domnesc, Vasile Lupu şi-a
schimbat poziţia în detrimentul planurilor regelui Vladislav al IV-lea Wassa14.
Rebeliunea cazacilor zaporojeni (1648-1654) nu a marcat doar declinul Uniunii polono-
lituaniene. Miron Costin, martor ocular şi participant la tragicele evenimente din Polonia şi
Moldova, îşi va aminti: “...Ales povestea lui Hmil, hatmanului căzăcescu, de la care vremi s-au
început şi răul nostru, în care până astădzi ne aflăm cu acestu pământu la complite vremuri...”15.
Ținând cont de noua conjunctură, când în Polonia a început competiția pentru ocuparea
tronului rămas vacant, Gheorghe I Rakoczy care se considera urmașul politic al fostului principe
transilvănean, devenit rege al Poloniei, Ștefan Bathory, reînvie pretențiile la coroana Poloniei.
Cu toate acestea el nu reușește să se impună în fața succesorului legitim, Jan Kazimir, susținut de
Franța și Suedia. În urma decesului lui Gh. Rakozcy I, succesorul său, Gh. Rakozcy II, reînoiește
legăturile tatălui său cu Bogdan Hmelnițki. El aflase că Jan Kazimir, fratetele vitreg al
suveranului polon decedat, a dezbrăcat rasa călugărească și s-a căsătorit cu văduva regelui pentru
a legitima și în acest fel drepturile sale la tron. În aceste condiții, Rakozcy II nu avea nici o șansă

13
Costin, M. Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău, 1989, p. 98.
14
Baidaus, E. Politica şi diplomaţia Moldovei în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653). Civitas, Chişinău, p. 52-
53.
15
Costin, M. Op. cit., p. 100

5
să fie ales rege, nobilii polonezi preferând o marionetă din casa Wasa16, decat brațul puternic al
principelui ardelean.
Îndată după alegerea lui Jan Kazimir ca rege al Poloniei, la Alba Iulia sosește un emisar
al panilor nemulțumiți, urmat la scurtă vreme de Jan Wychowski, sfetnicul lui Hmelnițki.
Hatmanul îi făgăduia principelui că va năvăli împreună cu tătarii în Polonia și va zădărnici
încoronarea lui Kazimir.
Între timp însă, regele reușește să câștige simpatia cazacilor, acordându-le drepturile
strămoșești. Bogdan Hmelnițki îmbrățișă cu deferență diploma cu pecetea impunătoare și primi
insignele de hatman. Însă în curând cazacii și-au dat seama că nu se pot baza pe semnătura unui
rege marionetă și ca urmare se ridică împotriva panilor poloni într-un război de eliberare a
Ucrainei.17 Împreună cu aliații lor tătari năvălesc în Polonia, înfrângând puținele oști ale lui Jan
Cazimir care, lipsit de sprijinul nobilimii, capitulează la Zborow și este nevoit să facă la 19
august 1649 ample concesii cazacilor. În esență se stipulau garantarea reciprocă a prieteniei și
ajutorul împotriva dușmanului comun; regele se angaja să livreze hanului tradiționalele dări și
cadouri, în schimb tătarii se obligau să nu mai întreprindă incursiuni de pradă în teritoriile
poloneze; regele trebuia să-l recunoască pe Bogdan Hmielnițki în demnitatea de mare hatman al
cazacilor zaporojeni. 18 Unii autori consideră că tratatul de la Zborow, a fost indiscutabil o
inițiativă a hanului Ilam Ghiray, care a găsit oportun să nu ducă prea departe năruirea Poloniei și
întărirea puterii cazacilor.19
La inceputul razboiului, Vasile Lupu, alarmat de repercusiunile evenimentelor din
Ucraina asupra situației Moldovei, ia o poziție ostilă față de cazaci, dar pe urmă copleșit de forța
lor, acceptă o colaborare militară împotriva Poloniei. Însă când tătarii, aliații cazacilor, în drum
spre casă, pradă și Moldova, sunt atacați și alungați de Vasile Lupu. Hanul suparat năvălește din
nou în septembrie 1650 în Moldova, jefuindo cumplit. Gândul tătarilor era de a se așeza în
Moldova și de a o transforma într-o bază de operații în războiul lor împotriva polonilor, ceea ce
ar fi dus la secătuirea țării. Domnitorul a plătit 130000 de taleri pentru plecarea acestor lacuste. 20

16
Campania din 1657-Carol Gollner, Gheorghe Rakoczi II( 1648-1660), Editura Militara, Bucuresti, 1977( pg. 37)

17
Campania din 1657-Carol Gollner, Gheorghe Rakoczi II( 1648-1660), Editura Militara, Bucuresti, 1977( pg. 37)
18
Veniamin Ciobanu pg 27
19
Pg 132 Thasil
20
Campania din 1657-Carol Gollner, Gheorghe Rakoczi II( 1648-1660), Editura Militara, Bucuresti, 1977( pg. 40

6
La rândul său Hmelnițki primește și el câteva mii de taleri și făgăduiala ca fiica domnitorului,
Ruxandra se va mărita cu Timuș.
În vara lui 1650 a sosit la Istanbul o solie zaporojeană, cu misiunea de a prezenta oferta de
supunere a cazacilor sub protecția Porții. Chiar dacă sultanul a acceptat oficial tocmai în
februarie 1651, această supunere a lui Bogdan Hmelnițki, era clar pentru toată lumea că în vara
anului 1650, relațiile otomano-zaporojene deveniseră deosebit de strânse, de natură să-l
încurajeze pe Bogdan Hmelnițki la acțiuni îndrăznețe pe plan extern.21
Vasile Lupu, în fața tendințelor expansioniste, nu a renunțat la alianța cu Polonia, care
încercase în taină să scape de Timuș ca ginere: să-și amintească, scria el regelui polon, de
credința ce a dovedit, de demnitatea lui de domn, să nu lase deci pe strașnicul hatman și pe aliații
lui tătari ai răpi fata, a-l nimic pe dânsul pentru a ataca apoi și Polonia.22
Seimul polon, din iarna anului 1650-1651 a hotărât însă adoptarea unei atitudini dure față
de zaporojeni, ceea ce a dus curând la reizbucnirea ostilităților dintre Republica nobiliară și
tabăra cazaco-tătară. Aș dori în acest sens să fac cunoscută părerea lui Nicolae Iorga cum că
Vasile Lupu a contribuit și el într-o buna măsură la începerea marii expediții polone din 1651
împotriva zaporojenilor.23
Regele Jan Kazimir denunță pacea de la Zborow, ceea ce duse la atacarea Poloniei de
tătari și Țările Românești, Moldova și Transilvania. Ordinul sultanului este ascultat numai de
tătari, căci Vasile Lupu sprijină armata polonă în sângeroasa bătălie de la Beresreciko ( 27-30
iunie 1651), cazacii și tătarii suferind grea înfrângere. Cazaci nevoiți să accepte pacea de la Bialo
Cierekow din 29 sept 1651, prin care Hmelnițki promite că va reduce armata la 20000 de călăreți
și va depunde omagiu de credință lui Jan Kazimir. Cazacii agitați somează pe Vasile Lupu să-și
aducă aminte de făgăduiala făcută de a-și da fata după Timuș, care avea “hirea... de tiran ... şi de
om sălbatecă şi fără (de) nice o frică de Dumnezău”.24 Degeaba interveniră polonii25, oastea lor

21
Pg 137. Thasin
22
23
Pg139 thasin
24
Costin, M. Op. cit., p. 129.
25
Nicolae Potocki trimite scrisoare lui Ioan Cazimir prin care este de părere să dea ajutor lui Vasile Lupu împotriva
lui Bogdan Hmelnițki și a tătarilor. Aceasta sună în felul următor : Consider că tătarii vor merge fie în țările măriei
voastre, fie în țara Moldovei, pe care o amenință însuși Hmielnițki în legătură cu încuscrirea sa. Prin urmare, dacă
va voi să-și verse iadul în țara măriei voastre, voi căuta, luînd pe Domnul Dumnezeu în ajutor, să nu se aleagă cu
bucurie, iar dacă asupra țării Moldovei, nimic n-ar fi mai drept decât să salvăm pe acest vecin și slugă credincioasă
a măriei voastre, pe care l-am primit în sânul nostru.;

7
este prinsă și înfrântă la Batogh între 2 focuri, fiind atacată simultan de tătari și cazaci. Nunta lui
Timuș (14 august 1652) îl silește pe Rakozcy II să facă front comun cu Matei Basarab împotriva
cazacilor.
Fuga lui Vasile Lupu la Camenița, duce la continuarea luptei pentru tron între
Transilvania, Polonia și cazaci. Timuș, ginerele lui Vasile Lupu intervine și revendică drepturile
socrului său, pătrunde în Moldova și îl invinge pe Ștefan Gheorghe la Popricani. Intervenția
moldo-căzăsească în Țara Românească, făcută cu știrea turcilor și polonilor, urma să destrame
alianța celor 3 Țări Române. În urma succesului de la Finta, unde se asigura rămânerea Țării
Românești într-un sistem de alianță cu Transilvania. În acest context are loc și tratatul de alianță
dintre Gheorghe Rakozcy și Jan Kazimir, un punct de vedere al tratatului prevedea recunoașterea
de către poloni a lui Gheorghe Ștefan ca domn al Moldovei26( pg 46)
Cazacii nu renunță la ideea de a reînscăuna pe Vasile Lupu în Moldova și ocupa Suceava.
În acest asediu Timuș moare, speranțele lui Vasile Lupu de a redobândi domnia aveau să moară.
După căderea Sucevei, oștile moldovene și ardelene se îndreaptă sper Hotin unde se unesc cu
polonii. În aceste condiții, Hmelnițki a început să caute un nou aliat. Deși cazacii își câștigaseră
de facto independența față de Polonia, noul stat avea nevoie de recunoaștere internațională, și
aceasta nu putea fi asigurată decât de un monarh străin. Bogdan Hmelnițki a căutat protectoratul
Imperiului Otoman în 1651, când au fost schimbate delegații oficiale de ambasadori. Turcii le-au
oferit cazacilor statutul de vasalitate în aceleași condiții cu cele ale Hanatului Crimeii, Moldovei
și Țării Românești. Ideea subordonării unui monarh musulman nu a fost bine primită de
populației.27
O altă posibilitate a fost subordonarea față de Țaratul Rusiei ortodox. Rușii priviseră cu
multă precauție la evenimentele din Ucraina și nu se implicaseră în lupte. În ciuda unui număr
destul de mare de solii trimise de către hatman la Moscova, prin care solicita ajutor în numele
credinței comune ortodoxe, țarul a preferat să aștepte până când o posibilă uniune ucraineano-
otomană l-a silit să acționeze în 1653,28 când rușii i-au comunicat lui Hmelnițki că țarul este
favorabil ideii luării sub protecție a Ucrainei.În fața acestei forțe, Bogdan Hmelnițki se retrage

26
27
Orest Subtelny, Ukraine. A history. University of Toronto press. p. 133. 1994.
28
same

8
căutând un nou aliat în persoana țarului Alexei Romanov, fiind vorba de supunere cu Rusia nu
alianță.
După o serie de negocieri, s-a căzut de acord ca ucrainenii să accepte suzeranitatea
Moscovei. Pentru finalizarea tratatului, o delegație moscovită condusă de boierul Vasili Buturlin
s-a întâlnit cu reprezentanții cazacilor la Pereiaslav, unde Rada fusese convocată. Pe 18 ianuarie
1653, tratatul a fost semnat de cele două părți. Istoricii încă nu s-au pus de acord cu privire la
adevăratele intenții ale părților semnatare. Cert este că pentru Țaratul Moscovei și țarul Alexei
Mihailovici, tratatul legitima pretențiile asupra teritoriilor Rusiei Kievene și întărea influența în
regiune.29
Ca urmare a semnării tratatului de la Pereiaslav, harta geopolitică a regiunii s-a schimbat,
apărând un nou competitor în zona, Țaratul Rusiei, iar foștii aliați ai cazacilor, tătarii, au trecut
de partea polonezilor. Aceasta a dus la intensificarea stării de nesiguranță în zonă, tătarii
nemaiavând nici un motiv să nu declanșeze raiduri de jaf, ceea ce a dus la depopularea unor
întinse regiuni din Ucraina. Cazacii, sprijiniți de armatele țariste, au cucerit posesiunile polono-
lituaniene din Belarus, reușind în 1654 să-i alunge din aproape întreaga regiune. Situația s-a
complicat și mai mult când în conflict a intrat o nouă putere, Suedia. Suedezii erau adversari
declarați atât ai rușilor, cât și ai polonezilor, dar, în primii ani, tătarii și-au concetrat atacurile
împotriva polono-lituanienilor. Hmelnițki a negociat cu suedezii pentru a-și coordona acțiunile
împotriva Uniunii polono-lituaniene. În 1656, principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi al II-
lea, s-a alăturat luptei antipoloneze. Uniunea statală polono-lituaniană a supraviețuit miraculos în
fața atacurilor concentrice ale inamicilor ei. Suedezii nu s-au limitat la atacurile împotriva
Poloniei și Lituaniei și au început războiul și cu Rusia. Situația s-a complicat și mai mult pentru
Hmelnițki, de vreme ce aliații săi suedezi erau în război cu țarul, suzeranul cazacilor. În afară de
tensiunile diplomatice deja existente între Hmelnițki și țar, au ieșit la suprafață conflicte care
mocniseră până atunci, de exemplu amestecul rușilor în finanțele Hetmanatului și a Belarusului,
eliberat de cazaci cu puțin timp în urmă. Hatmanul a fost înfuriat peste măsură de pacea separată
de către ruși cu polonezii la Vilnius în 1656. Negociatorii lui Hmelnițki nu au avut nici măcar
dreptul să fie martori la negocieri. Hatmanul a scris cu această ocazie o scrisoare plină de mânie
adresată țarului, pe care l-a acuzat că a rupt înțelegerea de la Pereiaslav. În scrisoarea sa,

29
http://www.encyclopediaofukraine.com

9
Hmelnițki a afirmat că suedezii sunt mai de onoare și de încredere decât rușii. 30 Armata
căzăcească a suferit în acea perioadă o serie de înfrângeri în Polonia, în ciuda ajutorului dat de
Transilvania. În condițiile relațiilor diplomatice dificile cu rușii și a eșecurilor în Polonia,
Hmelnițki a fost obligat să facă față unei serii de rebeliuni ale cazacilor din subordinea sa. În
plus, tătarii, care deveniseră între timp aliații polonezilor, se pregăteau pentru o nouă invazie în
Ucraina.
Nu în ultimul rând aș dori să amintesc despre romanul Prin foc şi sabie al cărui autor este
Henryk Sienkiewicz. Acesta şi-a oprit atenŝia asupra uneia dintre cele mai zbuciumate perioade
din istoria Poloniei: secolul al XVII-lea Prin foc şi sabie aduce în prim-plan revolta cazacilor şi a
ŝăranilor ucraineni de sub conducerea lui Chmielnicki (1647–1648). Încă de la apariția cărții,
adevărat eveniment literar în epocă, i s-a reproşat pe bună dreptate lui Sienkiewicz că a înfățişat
într-o lumină improprie răscoala ucrainenilor împotriva asupririi poloneze.
Considerațiile asupra romanului se grupează pe două registre de motive: istoric – care
prilejuieşte cele mai multe incriminări – şi estetic. Majoritatea învinuirilor se păstrează aşadar în
domeniul corespondenței riguros ştiințifice care ar fi trebuit să existe între realitatea de facto şi
cea înfăŝişată de scriitor. 31Pentru că Sienkiewicz, împărtăşind vederile nobilimii conservatoare
cu privire la expansiunea religiei catolice şi implicit a statului polon în Răsărit, a considerat
Ucraina ca pe o provincie care aparŝinea de jure Poloniei. În consecință, eforturile populației
ucrainene, împilate național şi social, au fost apreciate unilateral, doar ca nişte fărădelegi ale
unor trădători, mânaŝi de interese personale şi răzbunări împotriva „patriei mame”. Exploatarea
sângeroasă şi persecuțiile religioase, exercitate de magnaŝii şi şleahticii polonezi asupra
ŝărănimii ucrainene, sunt prezentate ca izvorând din misiunea civilizatoare a Poloniei în
Răsăritul bântuit în viziunea scriitorului de întunericul păgânătății. Prin contrast, conducătorul
cazacilor aflați în răscoală națională este descris ca un trădător al Republicii, care instigă la
răzmeriță doar pentru a se răzbuna împotriva starostelui Czapliński. Sienkiewicz s-a documentat
cu multă conştiinciozitate, citind o mulțime de lucrări de specialitate apărute, aşa că nici măcar
un nume n-a fost scos din fantezie. Studiile întreprinse au dovedit că autorul s-a inspirat din
istoricii L. Kubała1, K. Szajnocha2, apoi din Jurnalul (Pamiętniki) lui J. Chr. Pasek ş.a., de unde

30
31

10
a transferat, dezvoltându-le, motive psihologice şi situații, uneori fără să le mai schimbe tenta
interpretativă32

32

11