UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI DE ADMINISTRARE A AFACERILOR

REZUMAT
TEZĂ DE DOCTORAT

POLITICILE ECONOMICE APLICATE ÎN

UNIUNEA EUROPEANĂ.
CAZUL GRECIEI

CONDUCĂTOR ŞTIINłIFIC:
Prof. univ. dr. Grigore SILAŞI
DOCTORAND
Konstantinos GIATAS
TIMIŞOARA
-- 2010 --

2
 CUPRINS

Introducere 6

Capitolul 1: COMPETENłELE UE ÎN DOMENIUL POLITICILOR

APLICATE DE STATELE MEMBRE 11
1.1 UE – organizaŃie internaŃională sau stat? 11
1.2 ConstrucŃia Uniunii Europene 13
1.2.1 Efectul pozitiv al omogenităŃii structurii de tip UE 14
1.2.2 ÎnfiinŃarea PieŃei comune europene 17
1.2.3 Constituirea UE – adaptarea de noi politici şi forme de colaborare 19
1.2.3.1 ComunităŃile Europene (CE) – adaptarea de noi politici 19
1.2.3.2 Politica externă şi de securitate comună 21
1.2.3.3 Cooperarea în domeniul JustiŃiei şi Afacerilor Interne 22
1.3 InstituŃiile europene şi rolul lor în formularea şi aplicarea politicilor 23
comune
1.3.1 Parlamentul European 23
1.3.2 Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri 24
1.3.3 Comisia Europeană 26
1.3.4 Curtea de JustiŃie a ComunităŃilor Europene 27
1.3.5 Curtea de Conturi Europeană 27
1.3.6 Comitetul Economic şi Social European (CESE) 27
1.3.7 Comitetul Regiunilor (CoR) 29
1.3.8 Banca Europeană de InvestiŃii (BEI) 29
1.3.9 Fondul European de InvestiŃii (FEI) 30
1.4 Politicile economice conform competenŃelor UE-stat membru 31
1.4.1 Delimitarea competenŃelor UE 33
1.4.2 Cele trei categorii de competenŃe UE-state membre 34
1.4.2.1 Politici de competenŃă exclusivă UE 34
1.4.2.2 Politici de competenŃă comună sau partajată între UE-state membre 34
1.4.2.3 AcŃiuni de sprijin 36
1.5 ÎnlănŃuirea politicilor UE − tipuri de guvernare şi instrumente 36
1.5.1 Politicile unice 38
1.5.2 Politica de ocupare a forŃei de muncă 40
1.5.3 Politica de cercetare, politica de învăŃare şi formare, politica 40
întreprinderilor şi de inovare
1.5.4 Politica în domeniul protecŃiei şi integrării sociale 40
Concluzii la Capitolul 1 42

Capitolul 2: EXTINDERILE SUCCESIVE ALE UNIUNII EUROPENE –

POLITICA REGIONALĂ ŞI DE COEZIUNE – PROCESUL
DE SPRIJIN AL POLITICILOR NAłIONALE 43
2.1 Extinderile succesive şi apariŃia disparităŃilor de dezvoltare 43
2.1.1 Prima extindere, recunoaşterea disparităŃilor 44
2.1.2 Aderarea Ńărilor mediteraneene şi intensificarea conflictului Nord-Sud 45

3
2.1.3 Extinderea spre nord: crearea obiectivului 6 46
2.1.4 „Agenda 2000”: întărirea politicilor comunitare 47
2.2 Politica regională şi de coeziune, politica orizontală care sprijină
politicile naŃionale ale statelor membre 48
2.2.1 Problemele regionale în cadrul Uniunii Europene 49
2.2.1.1 EvoluŃia Politicii Regionale a UE 51
2.2.1.2 Rolul Greciei în evoluŃia Politicii Regionale a UE 52
2.2.1.3 EficienŃa Politicii Regionale 53
2.2.1.4 Rolul investiŃiilor directe în cadrul Politicii Regionale şi de Coeziune 55
2.2.2 SituaŃia regiunilor UE pe perioada 1995-2002 57
2.2.3 DisparităŃi între statele membre şi regiunile UE, nivelurile inegalităŃilor
după lărgirea din 2004-2007 59
2.2.3.1 Produsul Intern Brut (PIB) – diferenŃele mari după lărgirea UE 60
2.2.3.2 Rata ocupării şi productivitatea 61
2.2.3.3 Politica de coeziune şi noile state membre 62
2.2.3.4 Politica de coeziune în centrul strategiei de creştere economică şi de
ocupare 63
2.2.4 Rolul Politicii Regionale a UE în cazul Greciei 65
2.2.4.1 Un flux continuu de cadre de planificare şi programe operaŃionale 66
2.2.4.2 FinanŃarea programelor de dezvoltare în Grecia 67
2.2.4.3 Cele trei categorii de regiuni ale Greciei 70
2.2.4.4 Nivelul actual de dezvoltare al regiunilor Greciei 71
2.2.5 Viitorul Politicii Regionale şi de Coeziune a UE 75
2.2.5.1 Analiza situaŃiei regiunilor în cadrul obiectivelor noi – mari inegalităŃi 76
2.2.5.2 Programele Inovatoare create pentru perioada de programare
2007-2013 80
2.3 Procesul de sprijinire a politicilor naŃionale 82
2.3.1 Obiectivele prioritare ale perioadei de programare 2000-2006 82
2.3.2 IniŃiativele comunitare, acŃiuni inovatoare, instrumente de preaderare 84
2.4 Proceduri de programare a intervenŃiilor UE asupra politicilor 86
statelor membre
2.4.1 PriorităŃile orizontale şi procesul de programare 87
2.4.2 Procesul de implementare şi beneficiarii-Ńintă 90
2.4.3 Resurse bugetare, rezerva de performanŃă şi rate maxime ale
contribuŃiei financiare 93
2.4.4 Perioada de programare 2007-2013 95
Concluzii la Capitolul 2 97

Capitolul 3: POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ, POLITICA MONETARĂ

ŞI APLICAREA LOR ÎN GRECIA 99
3.1 Politica Agricolă Comună, o politică de competenŃă comună între UE 99
şi statele membre
3.1.1 PAC-ul primelor decenii şi rezultatele obŃinute 100
3.1.1.1 Principiile, mecanismul şi consecinŃele PAC 100
3.1.1.2 Rezultate contradictorii ale Politicii Agricole Comunitare 101
3.2 Reforma Politicii Agricole Comune 104
3.2.1 Reforma MacSharry – începutul anilor ’90 104
3.2.2 PAC – Agenda 2000 105

4
3.2.3 SituaŃia actuală a PAC şi viitorul său 107
3.2.3.1 Agricultura ecologică şi dezvoltarea rurală în cadrul UE 108
3.2.3.2 Noile state membre, costul şi viitorul PAC 110
3.2.4 Politica Agrară Comună şi influenŃa ei asupra domeniului agricol al
Greciei 111
3.2.4.1 Problemele structurale ale agriculturii Greciei 111
3.2.4.2 SubvenŃiile PAC obŃinute de Grecia pe o perioadă de 20 de ani 112
3.3 Politica Monetară, o politică de competenŃă exclusivă a UE în cadrul
Zonei Euro 115
3.3.1 Indicatori de performanŃă macroeconomică ai Tratatului de la
Maastricht şi îndeplinirea lor de către Grecia 117
3.3.1.1 Rata inflaŃiei 117
3.3.1.2 Cursul valutar 118
3.3.1.3 Ratele dobânzilor pe termen lung 119
3.3.1.4 Deficitul public 120
3.3.1.5 Datoria publică totală − internă şi externă, guvernamentală şi locală 122
3.3.2 EvoluŃia procesului de integrare monetară europeană 124
3.3.3 Banca Centrală Europeană 125
3.3.4 Euro − monedă a Uniunii Europene 127
3.3.4.1 Efectele adoptării monedei unice în Grecia 128
Concluzii la Capitolul 3 130

Capitolul 4: ROLUL SPRIJINULUI UE ÎN ELABORAREA ŞI

APLICAREA POLITICILOR NAłIONALE DIN łĂRILE
MEMBRE. CAZUL GRECIEI 131
4.1 Procesul de aderare a Greciei la Comunitatea Europeană 132
4.1.1 Sprijinul Greciei din partea UE, pentru aplicarea politicilor comune 133
4.2 AcŃiuni de sprijin al politicilor în cadrul Programelor Mediteraneene
Integrate 1986-1992 138
4.3 PriorităŃile şi efectele aplicării politicilor naŃionale în cadrul UE, pe
perioada 1989-2000 142
4.3.1 Politicile prioritare şi efectele aplicării Primului Cadru Comunitar de
Sprijin asupra economiei Greciei 143
4.3.2 Politicile prioritare şi efectele aplicării celui de al II-lea Cadru
Comunitar de Sprijin asupra economiei Greciei 147
4.3.3 Nivelul convergenŃei economiei Greciei cu cea a UE în anul 2000,
înaintea punerii în aplicare a UEM 152
4.3.3.1 Indicatori macroeconomici obŃinuŃi în perioada 1994-2000 153
4.3.3.2 Nivelul inegalităŃilor regionale 154
4.3.3.3 SituaŃia infrastructurii Greciei 155
4.3.3.4 Resursele Umane 156
4.3.3.5 Cercetare şi Dezvoltare 156
4.3.3.6 Agricultura şi dezvoltarea agrară 157
4.3.4 Perioada de programare 2000-2006. Cel mai mare program de sprijin
pentru politicile sectoriale şi regionale ale Greciei, în cadrul UE 158
4.4 InfluenŃa Cadrelor de Sprijin Comunitar asupra politicilor naŃionale
ale Greciei 172
4.4.1 Industrie 172

5
4.4.2 Cercetare şi dezvoltare tehnologică 173
4.4.3 Turism 173
4.4.4 Resurse Umane 174
4.4.5 Transporturi, mediu şi infrastructură socială 177
4.4.6 EvoluŃia alocaŃiilor de finanŃare pe categorii de intervenŃii 179
4.5 Sondaje de opinie, la 25 de ani de la intrarea Greciei în Uniunea
Europeană 180
4.6 ComparaŃia între indicatorii macroeconomici ai Greciei şi indicatorii
macroeconomici ai UE 185
4.6.1 BalanŃa Comercială Totală a Greciei, între anii 1999-2006 188
4.7 Planificarea viitoarelor priorităŃi strategice ale politicilor naŃionale
ale Greciei, în cadrul Uniunii Europene 191
4.7.1 Sprijinul acordat politicilor în perioada 2007-2013, prin intermediul
Programelor OperaŃionale atât sectoriale, cât şi regionale 192
4.7.2 Rezultatele economice scontate din aplicarea Planului Strategic
NaŃional de ReferinŃă 2007-2013 201
Concluzii la Capitolul 4 202

Capitolul 5: CONCLUZII ŞI RELIEFAREA CONTRIBUłIILOR

ORIGINALE 204
5.1 Concluzii 204
208

5.2 Propuneri de adaptare a UE la realităţile economico-sociale actuale

5.2.1 Crearea în cadrul Uniunii Europene a celor 5 Zone de Dezvoltare

Teritorială 210
5.2.2 Necesitatea creării Zonelor de Dezvoltare Teritorială 211
5.2.2.1 Structura organizatorică a Zonelor de Dezvoltare Teritorială 213
5.2.3 Politici noi de dezvoltare şi sprijinirea lor prin Fondurile Structurale 214
5.2.3.1 Politica de „Dezvoltare Verde” 215
5.2.3.2 Structura Fondului de Coeziune şi de Dezvoltare Verde 216
5.2.3.3 Transformarea FEDER (Fondul European de Dezvoltare Regională) în
FEDERT, Fondul European de Dezvoltare Regională şi Teritorială 216
5.2.3.4 Întărirea politicii UE în domeniul migraŃiei 217

Bibliografie 218
Lista abrevierilor 235
Lista figurilor 238
Lista tabelelor 240

6
 INTRODUCERE

Uniunea Europeană este o organizaŃie supranaŃională şi interguvernamentală care are o

istorie de mai mult de 50 de ani. Traseul acestor 50 de ani se poate asemăna cu un tren care
se găseşte într-o continuă mişcare: ştim unde trebuie să ajungă, dar nu se cunoaşte data
sosirii.
Există Ńări care fac parte din UE încă de la înfiinŃarea CEE, altele care au aderat în
primele decenii de existenŃă şi 12 Ńări care au aderat în ultimii cinci ani. Noile Ńări membre
care au aderat la UE în ultimii ani au o experienŃă mai redusă de participare la mecanismele
UE. Transferul de cunoştinŃe şi experienŃă din partea vechilor membri spre Ńările nou aderate
este foarte important pentru evoluŃia lor în cadrul UE.
Tema tezei vizează în primul rând o abordare sistematică a categoriilor de politici
aplicate în UE, legată de categoriile de competenŃe pe care le exercită UE, şi a politicilor
elaborate în conformitate cu aceste competenŃe.
În al doilea rând, tema urmăreşte experienŃa Greciei în aplicarea politicilor comune şi a
modelului de elaborare a politicilor naŃionale cu sprijinul UE în toată perioada de la aderare
şi până în prezent şi, în acelaşi timp, urmăreşte reliefarea efectelor acestor politici pe plan
economic şi social.
Politicile economice prezentate detaliat sunt politica regională şi de coeziune: o
politică orizontală care sprijină politicile naŃionale ale statelor membre, politica agricolă
comună, o politică cu competenŃe partajate între UE şi statele membre. A treia politică
analizată este politica monetară, o politică de competenŃă exclusivă a UE, aplicată prin
intermediul Băncii Centrale Europene, pentru Ńările zonei euro.
Teza, cu analiza sistematică a celor trei categorii de politici, cazul Greciei şi sprijinul
politicilor ei din partea UE pe o perioadă de timp atât de mare, formulează o serie de
propuneri care vizează accelerarea gradului de dezvoltare şi a coeziunii economico-sociale în
Uniunea Europeană, luând în considerare condiŃiile aşa cum apar în mediul contemporan
globalizat, plin de provocări, ameninŃări şi posibilităŃi.
Propunerile la care ajunge teza sunt rezultatul studiului aprofundat al construcŃiei
europene.

7
 CAPITOLUL 1

COMPETENłELE UE ÎN DOMENIUL POLITICILOR APLICATE

DE STATELE MEMBRE

Uniunea Europeană actuală este rezultatul unei construcŃii ale cărei baze au fost puse
prin Tratatul de la Roma din 1957 şi Actul Unic European, adoptat în 1987, de către şefii de
stat şi de guverne membre, care reprezintă şi prima revizuire a Tratatului de la Roma. Acesta
prevede în preambul „ voinŃa de a transforma ansamblul relaŃiilor între statele membre într-o
Uniune Europeană” şi aprobă „obiectivul de realizare progresivă a unei Uniuni Economice şi
Monetare”.
Formula integrării multinaŃionale se bazează pe ideea creării treptate a numeroaselor
relaŃii invizibile între popoarele care participă la procesul respectiv. RelaŃiile acestea sunt
legile comune care conduc activităŃile economice şi influenŃează activităŃile personale şi, ca
urmare, nivelul de trai al cetăŃenilor Ńărilor care participă la procesul de integrare
multinaŃională cum este integrarea europeană.
Dezvoltarea treptată a politicilor comune lasă de înŃeles că integrarea multinaŃională
între state suverane este un proces care se găseşte într-o continuă evoluŃie, fără un sfârşit bine
determinat.
În cele mai multe studii, de la tratatul de la Maastricht şi până astăzi, Uniunea
Europeană se prezintă ca o construcŃie cu „trei coloane”. Cea mai justă reprezentare a UE
este aceea a unei construcŃii în lucru. Comunitatea Europeană este o clădire solidă şi
funcŃională, datorită existenŃei în interiorul ei a unui important număr de politici comune,
care se află în diverse etape de dezvoltare. Alături de comunitatea europeană, există două
construcŃii care se află abia la nivelul temeliilor: acestea sunt PESC şi cooperarea în
problemele de JustiŃie şi Afaceri Interne.
Structura nu este uşor realizabilă, nu atât din cauza factorilor interni, adică din cauza
intereselor diferite şi a nivelurilor de dezvoltare diferite ale statelor membre, cât mai ales din
cauza factorilor externi – adică a evenimentelor politice internaŃionale, a crizelor economice
şi energetice. Cu alte cuvinte, aceste şocuri simetrice şi asimetrice, care au decurs în timp,
îngreunează crearea acestei structuri.
O structură economică integrată trebuie să se caracterizeze prin omogenitate.
Structurile neomogene sunt supuse unor şocuri asimetrice.

8
 Obiectivul Tratatului de la Roma era crearea unei pieŃe comune, cu instituirea celor „4
libertăŃi”. Tratatul iniŃial a fost modificat prin tratatele care au urmat. Tratatul de la Nisa a
încercat să sintetizeze tratatele într-un singur document, dar Tratatul CEE a rămas baza
pentru formarea ComunităŃii.
În anul 1992, după trecerea la PiaŃa Unică, se iniŃiază faza următoare a integrării
europene, prin semnarea Tratatului asupra Uniunii Europene, numit şi Tratatul de la
Maastricht. Acesta este tratatul care a creat Uniunea Europeană a celor 12 state membre.
Uniunii Europene astfel create îi aparŃin şi noi politici şi forme de colaborare. Prin Tratatul
de la Maastricht, Comunitatea Europeană poate adopta acŃiuni în următoarele noi domenii:
EducaŃie şi pregătire profesională, Cultură, Tineret, Politică industrială, ProtecŃia
consumatorilor, ReŃele transeuropene, Politică socială. Cu politicile nou adoptate de
comunitate, relaŃiile economice între statele membre devin mult mai strânse şi intervenŃiile
UE mai integrate. Principalul obiectiv al tratatului de la Maastricht este crearea Uniunii
Economice şi Monetare, care este un pas foarte important în direcŃia integrării europene.
Uniunea Europeană a creat un număr de instituŃii având ca obiectiv buna sa
funcŃionare, a luării hotărârilor necesare într-un mediu democratic şi cu acordul statelor
membre. InstituŃiile UE au şi atribuŃii de aplicare a politicilor comune. Drumul spre
integrarea europeană este lung, iar nevoia de noi instituŃii va fi continuă, pentru adaptarea la
condiŃiile contemporane şi ale viitorului.
Într-o măsură mai mare decât organizaŃiile clasice, UE beneficiază de o competenŃă
atribuită. Aceasta presupune că activităŃile sale (funcŃiile sale) nu se pot desfăşura decât
într-un număr limitat de domenii, determinat prin tratate. Din acest punct de vedere, se poate
înŃelege că UE dispune de un sistem de competenŃe specifice, care se pot exercita în
condiŃiile prevăzute de tratate.
Statele îşi păstrează competenŃele normative de drept comun, iar atribuirea de
competenŃe în folosul Uniunii este în principiu revocabilă. Altfel spus, competenŃele
naŃionale reprezintă regula, iar competenŃa Uniunii reprezintă excepŃia.
În principiu, transferul unei competenŃe statale la UE nu are drept efect lipsirea statelor
de puterea de a interveni în materia la care se referă competenŃa transferată. CompetenŃele
comunitare şi competenŃele statelor trebuie să coexiste, iar Curtea de JustiŃie asigură
controlul repartizării competenŃelor între Uniune şi statele membre.
În conformitate cu tratatul de la Lisabona, delimitarea competenŃelor UE se bazează pe
principiul atribuirii. Utilizarea competenŃelor Uniunii este condusă de principiile
subsidiarităŃii şi proporŃionalităŃii. Tratatul de la Lisabona stipulează cine va acŃiona şi în ce

9
domeniu – Uniunea Europeană sau statele membre, identificând trei categorii de competenŃă
pentru UE: politici de competenŃă exclusivă, acŃiuni de sprijin, competenŃă comună.
Uniunea dispune de competenŃă exclusivă în următoarele domenii: politica vamală,
stabilirea regulilor de concurenŃă necesare funcŃionării pieŃei, politica monetară pentru statele
membre a căror monedă este euro, conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul
politicii comune din domeniul pescuitului, politica comercială comună.
În cea mai mare parte a cazurilor, competenŃele atribuite Uniunii sunt competenŃe
împărŃite, adică statele membre îşi păstrează puterea de emitere a actelor normative atâta
vreme cât Uniunea nu şi-a exercitat competenŃele sale. Chiar când statele continuă să-şi
exercite competenŃele proprii, ele sunt legate prin stipularea generală a tratatului şi prin
principiile generale ale dreptului comunitar.
CompetenŃele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele
domenii şi politici: piaŃa internă; coeziunea economică, socială şi teritorială; agricultura şi
pescuitul, exclusiv conservarea resurselor biologice marine; mediul; protecŃia
consumătorilor; transportul; reŃelele transeuropene; energia; spaŃiul libertăŃii, securităŃii şi al
justiŃiei; problemele comune ale siguranŃei în materie de sănătate publică; cercetarea şi
dezvoltarea tehnologică.
Uniunea dispune de competenŃă pentru a desfăşura acŃiuni de sprijin, de coordonare
sau complementare. Politicile şi domeniile respective sunt următoarele: politica industrială –
a întreprinderilor şi de inovare, politica de învăŃare şi formare (educaŃia, sportul şi formarea
profesională), politica în domeniul turismului, politica în domeniul culturii, politica de
protecŃie şi integrare socială, protecŃia şi îmbunătăŃirea sănătăŃii, politica de ocupare a forŃei
de muncă, protecŃia civilă, cooperarea administrativă.
Având în vedere piramida sistemului juridic comunitar şi divizarea politicilor după
cele trei categorii conform competenŃelor UE-stat membru, putem preciza tipurile de
guvernare care sunt aplicate şi, ca urmare, nivelul de dependenŃă a politicilor naŃionale de
politicile Uniunii. Există şase tipuri de guvernare, care sunt următoarele: (1) politici unice,
(2) armonizarea politicilor naŃionale, (3) coordonarea politicilor naŃionale, (4) coordonarea
deschisă (transparentă) a politicilor naŃionale, (5) cooperarea între politicile naŃionale, (6)
susŃinerea politicilor naŃionale.

10
 CAPITOLUL 2

EXTINDERILE SUCCESIVE ALE UNIUNII EUROPENE –

POLITICA REGIONALĂ ŞI DE COEZIUNE – PROCESUL DE SPRIJIN
AL POLITICILOR NAłIONALE

Coeziunea economică şi socială este unul dintre principalele obiective ale Uniunii
Europene. Aşa cum este definită în articolul 158 al Tratatului ComunităŃilor Europene,
coeziunea este necesară pentru promovarea „dezvoltării armonioase generale” a ComunităŃii
şi cere o reducere a „disparităŃilor între nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni şi a lipsei
de progres a regiunilor defavorizate”, inclusiv pentru zonele rurale.
Conform articolului 159, Comunitatea acŃionează prin Fondurile Structurale, Fondul
de Coeziune şi alte instrumente financiare, pentru sprijinirea atingerii acestor obiective
generale.
Abia după ce Comunitatea s-a confruntat cu prima extindere şi cu crizele economice
din anii ’70, când atenŃia sa a fost orientată serios către problemele regiunilor, au fost
înaintate propuneri pentru dezvoltarea unei politici în acest domeniu. O politică regională
larg europeană a devenit vizibilă abia după negocierile de aderare ale Danemarcei, Irlandei şi
Marii Britanii, în anul 1973, şi înfiinŃarea în anul 1975 a Fondului European de Dezvoltare
Regională (ERDF).
Extinderea prin aderarea Greciei, în anul 1981, a Portugaliei şi Spaniei, în anul 1986, a
accentuat disparităŃile regionale din interiorul CEE. Fondul European de Dezvoltare
Regională a trebuit să crească, iar politica regională a devenit o competenŃă importantă a
Uniunii Europene, prin Actul Unic European. Aderarea Ńărilor mediteraneene şi pregătirea
Actului Unic European au intensificat dezbaterea referitoare la cei care câştigă şi cei care
pierd în Comunitate.
Extinderea spre nord a ComunităŃii Europene nu a mărit inegalităŃile regionale în UE.
łările nordice însă au acordat importanŃă inegalităŃilor din interiorul statelor proprii, în
special în ceea ce priveşte regiunile lor nordice şi mai puŃin populate.
La Consiliul European de la Berlin, în anul 1999, s-a încheiat acordul politic denumit
„Agenda 2000”. Agenda 2000 răspunde următoarelor provocări cu care s-a confruntat UE la
începutul acestui secol: reforma politicilor UE în vederea extinderii, negocierea extinderii,

11
pregătirea tuturor Ńările candidate pentru aderare, finanŃarea extinderii, sprijinirea statelor
membre ale UE prin finanŃarea politicilor, întărirea politicilor interne ale UE.
Chiar dacă, sub aspect economic, Uniunea Europeană este una dintre regiunile cele mai
prospere din lume, disparităŃile dintre statele membre şi regiuni sunt importante. După
aderarea în anul 2004 a celor zece noi membri, diferenŃele de dezvoltare între regiuni s-au
dublat. Din această cauză, Uniunea are ca scop împlinirea celor două obiective importante:
(a) dezvoltarea armonioasă a Uniunii şi (b) coeziunea economică şi socială – care
demonstrează solidaritatea faŃă de regiuni mai puŃin dezvoltate.
DisparităŃile mai complexe între statele membre ale Uniunii Europene şi regiuni sunt
date de: dotările cu infrastructură; calitatea mediului; şomajul şi aptitudinile forŃei de muncă
necesare pentru dezvoltarea viitoare; mărimea şi diversitatea mediului de afaceri; diferenŃele
în ceea ce priveşte utilizarea noilor tehnologii.
Tratatul de la Maastricht accentuează importanŃa „coeziunii economice şi sociale",
subliniind obligaŃia clară de a se folosi politici adecvate pentru reducerea dezechilibrelor
economice şi sociale.
În cadrul UE, pentru promovarea dezvoltării economice, există în Ńările membre, la
toate nivelurile de guvernare, politici care utilizează o gamă de mijloace şi obiective. Acestea
includ asistenŃa în domeniul tehnologiei şi inovării, ajutoare pentru restructurarea industriei
aflate în declin, sprijinul acordat IMM-urilor şi crearea condiŃiilor favorabile pentru
investiŃii.
Începând din anul 1995, inegalităŃile scad în întreaga UE, iar această scădere este mai
rapidă între Ńări decât între regiuni. În paralel, în interiorul mai multor Ńări membre,
inegalităŃile regionale se intensifică.
În Uniunea Europeană, apar disparităŃi importante atât între statele membre, cât şi între
regiunile sale. PIB-ul celor mai dinamice 10 regiuni din Uniunea Europeană este de peste 5
ori mai mare decât PIB-ul celor 10 regiuni din Uniunea Europeană rămase mai în urmă.
În cazul Greciei, politica regională este rezultatul influenŃei atât a factorilor din mediul
extern, cât şi a factorilor interni. Factorii externi sunt corelaŃi cu participarea Greciei la UE,
în special la PiaŃa Unică Europeană şi la Uniunea Economică şi Monetară Europeană. Pe de
altă parte, mediul intern este influenŃat de Politicile Regionale pe care le-a aplicat Grecia în
trecut: „calea istorică” (path dependency), care este caracterizată de modelul centralizat.
În anul 1986, situaŃia se schimbă radical cu ocazia aplicării Programelor
Mediteraneene Integrate (PMI), finanŃate de UE. Programele Mediteraneene Integrate au
acŃionat ca pilot pentru cele care au urmat: un flux continuu de cadre de planificare şi

12
programe operaŃionale, care au început înaintea revizuirii politicii structurale comunitare din
1988. Primul Cadru de Sprijin Comunitar (CSC) pentru perioada 1989-1993, al doilea Cadru
de Sprijin Comunitar pentru perioada 1994-1999, al treilea pentru perioada 2000-2006 şi
Planul Strategic NaŃional de ReferinŃă 2007-2013. În cele trei cadre de planificare, s-au creat
39 de programe operaŃionale regionale (există 13 regiuni în Grecia şi pentru fiecare s-a creat
câte un program, pentru fiecare dintre cele trei perioade). Adăugând şi cele şase din
Programele Mediteraneene Integrate, numărul de programe regionale a ajuns la 45.
În Grecia, instrumentul naŃional principal de promovare a coeziunii economice şi
sociale este Programul de InvestiŃii Publice (PIP), care finanŃează proiecte vaste pentru
infrastructurile din transport, educaŃie, sănătate, cultură şi alte sectoare-cheie ale economiei,
la nivel naŃional şi regional. Majoritatea fondurilor alocate de Programul de InvestiŃii Publice
(PIP) trec prin Cadrul Comunitar de Sprijin (CCS).
Toate regiunile Greciei, din momentul aderării la UE, au aparŃinut Obiectivului
Prioritar 1 al UE, care promovează dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor a căror
dezvoltare este rămasă în urmă. Greciei i-au fost alocate sume importante din toate Fondurile
Structurale şi din Fondul de Coeziune, în cadrul politicii regionale a UE.
Grecia este o Ńară cu o varietate geografică importantă, cu regiuni cu o mare
neomogenitate între ele, ca atare există dificultăŃi în dezvoltare. Grecia este divizată în 13
regiuni, care se pot împărŃi în trei categorii: a) cele cărora le aparŃin centre urbane mari; b)
cele cu venit suficient de mare, cu şomaj relativ scăzut şi cu turism dezvoltat; c) cele
subdezvoltate şi cu o economie în declin.
După o perioadă de timp de 25 de ani, au avut loc schimbări substanŃiale în ceea ce
priveşte statutul regiunilor Greciei, ca de exemplu ieşire reală din obiectivul 1 a 5 dintre ele.
Procesul de sprijin al politicilor naŃionale se realizează prin asistenŃa structurală, pe baza
obiectivelor prioritare, iniŃiativelor comunitare, cu scopul identificării de soluŃii comune
pentru probleme care afectează întreaga Uniune, a acŃiunilor inovatoare pentru a fi testate noi
idei şi abordări pentru dezvoltarea regională socială şi economică, a instrumentelor de
preaderare.
Procedurile de programare a intervenŃiilor UE asupra politicilor statelor
membre operează pe baza următoarelor principii-cheie: subsidiaritatea, adiŃionalitatea,
principiul programării, parteneriatul.
La începutul fiecărei perioade de programare, Uniunea Europeană (Consiliul, la
propunerea Comisiei Europene şi după negocieri cu Parlamentul European) decide bugetul
pentru Fondurile Structurale şi defineşte regulile de bază pentru folosirea lor. Urmând aceste

13
decizii şi linii directoare, fiecare stat membru sau regiune – cu implicarea activă a actorilor
economici şi sociali – identifică zonele în dificultate sau grupurile sociale vulnerabile şi
trasează propunerile şi strategiile de dezvoltare, rezumate în „Planul NaŃional de Dezvoltare”
(PND).
ExperienŃa arată că politica regională poate fi de succes numai dacă îşi concentrează
eforturile într-un număr limitat de zone şi asupra unor grupuri sociale dezavantajate moderat
de largi. Acestea sunt: (I) Regiuni defavorizate: (1) Regiunile a căror dezvoltare este rămasă
în urmă; (2) Regiunile care se confruntă cu conversii; (3) Regiunile al căror PIB/locuitor
este sub 90% din media ComunităŃii. (II) Grupuri sociale vulnerabile; (III) AutorităŃi locale
şi regionale.
Pentru perioada de programare 2007-2013, procedura administrării intervenŃiilor s-a
simplificat în comparaŃie cu perioadele anterioare, se aplică mai mult principiul de
proporŃionalitate şi este descentralizată. Obiectivele pe perioada 2007-2013 sunt: (1)
ConvergenŃa; (2) Competitivitatea Regională şi Ocuparea; (3) Cooperarea Teritorială
Europeană. Bugetul total destinat întregii UE pentru sprijinul politicilor naŃionale pe
perioada 2007-2013 este de 308,04 miliarde euro.

14
 CAPITOLUL 3

POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ, POLITICA MONETARĂ

ŞI APLICAREA LOR ÎN GRECIA

Agricultura este domeniul economic în care integrarea economică europeană a avansat

cel mai mult. Acest lucru este foarte important din cauză că în domeniul agricol atât
protecŃionismul naŃional, cât şi interesele naŃionale erau foarte puternice, ca urmare era foarte
dificilă aplicarea politicii comune. Pentru a se reuşi liberalizarea comerŃului şi a concurenŃei
în domeniul agricol comunitar, a fost necesară înlocuirea protecŃionismului naŃional prin
protecŃionismul comunitar. De aceea PAC este un exemplu bun de procedură a integrării
europene.
Administrarea politicii agricole comune este de asemenea foarte dificilă, deoarece
necesită existenŃa de preŃuri comune, a unui mecanism comun de administrare a preŃurilor
comune, finanŃarea comună a măsurilor de sprijin şi un protecŃionism comun faŃă de
exteriorul comunităŃii.
PAC a început să se aplice începând din anul 1962 şi a durat, neschimbată, până la
începutul anilor ’80. În continuare, s-au aplicat reforme repetate:în anii ’80: reducerea
sprijinirii preŃurilor şi descurajarea producŃiei; primii ani ai deceniului ’90, reforma
MacSharry; Agenda 2000 – trecerea de la PAC la CARPE (Common Agricultural and Rural
Policy for Europe); în anul 2003, s-a adoptat o nouă reformă. Agricultorii din UE au
libertatea de a-şi adapta producŃia la cerinŃele pieŃei. PAC-ul de astăzi Ńine seama de
preferinŃele consumatorilor şi cererea este baza producŃiei. Înainte de ultima reformă, cu cât
agricultorii produceau mai mult, cu atât primeau o subvenŃie mai mare. Astăzi, în cadrul
PAC-ului, majoritatea subvenŃiilor destinate fermierilor sunt plătite independent de
cantităŃile produse.
PAC este departe de a fi stabilizat. Noua dinamică a UE va pune PAC în faŃa unor noi
provocări, atât de ordin intern, cât şi de ordin extern, legate de probleme de sănătate
provocate de alimentaŃie şi de protejarea mediului.
UE este o forŃă economică mondială în domeniul produselor agricole şi al alimentelor,
dar rămâne şi un mare importator de produse agroalimentare asigurând un echilibru în
comerŃul mondial din acest domeniu.

15
 UE acordă o mare importanŃă protecŃiei calităŃii alimentelor; pentru asigurarea
funcŃionării eficiente a pieŃei unice europene şi în domeniul agroalimentar, se aplică sisteme
severe de supraveghere şi control. Până în anul 2007, în UE s-au înregistrat 750 de indicaŃii
geografice, denumiri de origine şi specialităŃi tradiŃionale garantate. Agricultura ecologică
din UE este unul dintre cele mai dinamice sectoare, într-o continuă creştere în ultimii zece
ani.
Aderarea Greciei la UE a creat speranŃa că agricultura Greciei va fi schimbată radical
şi va genera o creştere a venitului producătorilor şi în acelaşi timp vor fi eliminate
problemele principale care o caracterizau.
După reforma PAC, conform acordurilor din GATT, s-au creat condiŃii nefavorabile
pentru dezvoltarea agriculturii Greciei. łările UE cu o organizare mai bună şi cu probleme
structurale mai mici ameninŃă Ńările cu probleme structurale, din cauză că agricultura în UE
funcŃionează ca o entitate.
Grecia a trecut prin toate fazele PAC-ului. Aplicarea acestei politici a influenŃat şi
continuă să influenŃeze atât agricultura, cât şi viaŃa economică a Greciei în general.
În decursul celor 30 de ani de participare a Greciei la UE, această Ńară a suferit mari
schimbări. În anul 1981, 27,43% din populaŃia economic activă a Greciei lucra în agricultură,
iar în anul 2006, numai 13,4% mai lucra în domeniu. În această perioadă, se observă o
scădere cu 51% a populaŃiei în agricultură.
Participarea agriculturii la crearea PIB-lui în anul 1981 a fost de 17,73%, în anul
2000 a fost de 6,59%, iar în anul 2006 a fost 3,71%.
În ultimii 30 de ani, agricultura a fost puternic subvenŃionată sub auspiciile PAC şi în
acelaşi timp a crescut venitul agricultorilor, agricultura ca domeniu de activitate economică
s-a micşorat, ajungând la nivelul european.
Prioritatea principală a agriculturii greceşti în condiŃiile de astăzi constă în:
reorientarea producŃiei agricole spre produse concurenŃiale pe piaŃa mondială şi orientarea
agricultorilor spre alte activităŃi, cum ar fi agroturismul şi mica industrie agroalimentară.
Uniunea Economică şi Monetară este o etapă înaintea integrării multinaŃionale, etapă
în care este necesară o politică monetară comună şi o coordonare foarte bună a politicilor
macro-economice ale statelor membre.
UEM trebuie să se bazeze pe o piaŃă comună a produselor şi serviciilor, dar în acelaşi
timp, ea însăşi este necesară pentru buna funcŃionare a pieŃei comune. PiaŃa comună nu poate
funcŃiona regulat când există fluctuaŃii valutare ale monedelor statelor membre, care

16
împiedică funcŃionarea pieŃelor de capital, perturbă funcŃionarea Politicii Agricole Comune
şi de asemenea apar şi probleme pe piaŃa industrială comună.
Politica Monetară Comună presupune existenŃa Uniunii Monetare. ConvergenŃa
economiilor este o condiŃie necesară pentru a participa la Uniunea Monetară Europeană.
Planul Delors şi Tratatul de la Maastricht au formulat conŃinutul procesului de evoluŃie
graduală spre o uniune monetară europeană şi condiŃiile pe care trebuie să le îndeplinească
participanŃii la Uniunea Monetară. Tratatul de la Maastricht a prevăzut că măsurarea gradului
de convergenŃă se va realiza prin mai mulŃi indicatori de performanŃă macroeconomică: rata
inflaŃiei, ratele dobânzilor pe termen lung, deficitul bugetar, datoria publică. Drumul de
îndeplinire a criteriului ratei inflaŃiei pentru Grecia era lung. Se analizează rata inflaŃiei
Greciei în comparaŃie cu rata inflaŃiei Zonei Euro pe perioada 1997-2007. Se analizează
ratele dobânzilor pe termen lung, ale Greciei, în comparaŃie cu media Zonei Euro pe perioada
1997-2005. Criteriul deficitului bugetar a fost îndeplinit de către Grecia în perioada intrării în
zona euro, se analizează deficitul bugetar al Greciei în comparaŃie cu media Zonei Euro pe
perioada 1993-2007. Datoria publică a Greciei este mare faŃa de criteriul impus de Tratatul
de la Maastricht şi prevăzut de Pactul de Stabilitate. Se analizează datoria publică a Greciei
în comparaŃie cu media Zonei Euro pe perioada 1993-2007.

Banca Centrală Europeană are un rol principal în aplicarea politicii monetare comune.
BCE este o instituŃie independentă atât faŃă de guvernele statelor participante la UEM, cât şi
faŃă de instituŃiile comunitare.

Dintre cele 12 Ńări care doreau participarea la Zona Euro, Grecia era ultima care a
reuşit acceptarea în aceasta zonă, pentru că nu îndeplinea condiŃiile privind performanŃele.
Politic, intrarea Greciei în Zona Euro s-a considerat un mare succes al guvernului din
perioada respectivă. Economic analizând participarea Greciei la Zona Euro, rezultă aspecte
atât pozitive, cât şi negative. Aspectele pozitive sunt: adoptarea unei monede puternice;
intrarea într-o zonă de stabilitate monetară. Aspectele negative sunt: perioada lungă de
adaptare la noua scară de valori, pierderea suveranităŃii monetare, limitarea posibilităŃilor de
aplicare a politicii bugetare şi financiare naŃionale, concurenŃa redusă a produselor şi
serviciilor din Grecia pe piaŃa regională şi internaŃională, din cauza supraevaluării euro faŃă
de dolar.

Aspectele participării la Zona Euro s-au constatat mai pregnant în condiŃiile crizei
economico-financiare actuale.

17
 CAPITOLUL 4

ROLUL SPRIJINULUI UE ÎN ELABORAREA ŞI APLICAREA

POLITICILOR NAłIONALE DIN łĂRILE MEMBRE. CAZUL GRECIEI

Din anul 1981 şi până astăzi este o perioadă foarte lungă. În perioada respectivă,
putem urmări politicile UE şi aplicarea lor în Grecia şi mai ales sprijinul acordat politicilor
naŃionale din partea UE. Grecia fiind printre statele obiectivului 1, cu regiuni mai puŃin
dezvoltate, a beneficiat de sume importante din partea fondurilor structurale europene pentru
aplicarea politicilor europene.
In anul 1985, CEE a decis finanŃarea Ńărilor mediteraneene prin intermediul
Programelor Mediteraneene Integrate (PMI), pentru a se facilita adaptarea lor înaintea
aderării Spaniei şi Portugaliei. Programele respective au inclus acŃiuni pentru toate domeniile
de activitate economică şi anume: agricultură, pescuit, industrie agroalimentară, IMM-uri,
energie, turism şi infrastructură publică. Programele Mediteraneene Integrate au durat din
anul 1987 şi până în anul 1992. Bugetul total era de 6,6 miliarde ECU, din care Greciei i-au
revenit 2,5 miliarde ECU. Scopul general al programelor, aşa cum este prezentat în
Regulamentul 2088/85, este: „întărirea economiilor regiunilor mediteraneene, în care va
creşte competiŃia din cauza aderării în Comunitate a Spaniei şi a Portugaliei”. Aproape timp
de zece ani a durat derularea PMI.
Începând din anul 1989 şi până în anul 2006, s-au aplicat trei Cadre de Sprijin
Comunitar: I-ul CSC, 1989-1993; al II-lea CSC, 1994-2000; al III-lea CSC, 2000-2006; deja
ne găsim în a patra perioadă de programare, 2007-2013, şi este în curs de aplicare Planul
Strategic NaŃional de ReferinŃă 2007-2013, aşa cum se numeşte Cadrul de Sprijin Comunitar
pentru a IV-a perioadă de planificare.
Primul Cadru de Sprijin Comunitar a durat începând din anul 1989 şi până în anul
1993. El a contribuit la scăderea cu (+4%) a diferenŃei PIB-ului Greciei faŃă de media
Uniunii Europene, la creşterea ritmului de dezvoltare cu (+0,8%) şi la dublarea investiŃiilor
publice.
SubvenŃiile totale alocate Greciei s-au ridicat la suma de 7,808 milioane euro, din
care 7,528 milioane euro din Fondurile Structurale, 280 milioane ero din Fondul de
Coeziune.

18
 În toate programele, ca priorităŃi principale apar: „îmbunătăŃirea infrastructurii
generale”, „sprijinirea agriculturii” şi „dezvoltarea regiunilor rurale”. Pe de altă parte, numai
în 4 programe se include industria ca o prioritate principală separată, dar turismul se
menŃionează în cinci programe. ÎmbunătăŃirea resurselor umane şi dezvoltarea tehnologică
apar în 4 programe. Toate regiunile de frontieră, insulele, regiunea Traciei şi insula Creta
includ ca prioritate „sfârşitul izolării geografice” şi ca urmare se acordă importanŃă
îmbunătăŃirii infrastructurii în domeniul transporturilor şi telecomunicaŃiilor. În final,
jumătate din programe includ anumite priorităŃi speciale referitoare la zonele de munte sau la
zonele cu mare activitate turistică (Creta). Axele de prioritate s-au analizat şi comparat cu
cele al PMI.
Al II-lea Cadru de Sprijin Comunitar a durat începând din anul 1994 şi până în anul
1999. Aplicarea lui a avut următoarele rezultate în economia Greciei: creşterea PIB-ului cu
6%, creşterea ritmului de dezvoltare cu 0,9%, a investiŃiilor în mijloace fixe cu 6,6%.
Între I-ul CSC şi al II-lea CSC există o mare diferenŃă în legătură cu organizarea
sistemului de punere în aplicare, administrare şi evaluare a proiectelor aplicate, dar şi între
priorităŃile aplicate care s-au analizat comparativ.
Axele principale ale celui de-al II-lea CSC au fost: construcŃia marilor lucrări de
infrastructură, îmbunătăŃirea condiŃiilor de viaŃă (mediu, sisteme de sănătate, dezvoltare
urbană), dezvoltarea economiei (industrie, întreprinderi, agricultură, pescuit, turism),
dezvoltarea resurselor umane şi întărirea structurilor care se ocupă cu forŃa de muncă,
reducerea inegalităŃilor în dezvoltarea regională şi eliminarea izolării zonei insulare. În cei
şase ani de aplicare a celui de al II-lea CSC, s-au pus bazele pentru modernizarea
infrastructurii, mediului de producŃie şi a calificărilor potenŃialului uman al Greciei. În
decursul perioadei 1994-99, Grecia a reuşit o convergenŃă a PIB-ului ei spre PIB-ul mediu al
UE, adică PIB-ul pe cap de locuitor în unităŃi de putere de cumpărare, pentru anul 1999, s-a
ridicat la 66,9% din media UE. Din anul 1997, creşterea PIB-ului s-a accelerat cu o creştere
medie pe perioada 1994-1999 de 2,8%, în timp ce, pe aceeaşi perioadă, creşterea medie a
PIB-ului UE-15 era de 2,3%. Indicatorii macroeconomici prezintă o îmbunătăŃire continuă pe
perioada 1994-2000.
Al III-lea Cadrul de Sprijin Comunitar a durat din anul 2000 până în anul 2006 şi a
adus un sprijin de 52,4 miliarde euro, din care 22,7 miliarde euro din FS, 10,73 miliarde euro
din fonduri private, la care s-au adăugat fondurile din FC şi IniŃiativele Comunitare. Axele
prioritare ale celui de-al III-lea CSC 2000-2006 au fost: investiŃiile de infrastructură în
transporturi; dezvoltare prin administrare raŃională a resurselor mediului (ex. administrarea

19
apelor), modernizarea sectorului productiv, incluzând turismul şi agricultura, întărirea
inovării şi conectarea activităŃilor de cercetare cu industria, investiŃii în potenŃialul uman,
şanse egale pentru bărbaŃi şi femei, atenŃia faŃă de mediul natural, cultural şi domeniul
sănătăŃii, dezvoltarea echilibrată între centre urbane şi rurale. Axele de prioritate s-au
analizat şi comparat cu axele prioritare ale I-ului şi al II-lea CSC.
Cel mai mare procent din buget a fost destinat infrastructurii: drumuri, porturi,
dezvoltare urbană cu un procent de 14% din total şi căi ferate, aeroporturi, transport urban cu
6%, ambele ajungând la 20% din totalul bugetului pe perioada 2000-2006. Al doilea rang de
importanŃă în această perioadă de planificare a revenit ocupării, învăŃământului şi formării
profesionale, cu un procent de 16% din totalul bugetului. Al treilea domeniu, căruia i s-a
acordat un procent de 9% din totalul bugetului, a fost cel referitor la întărirea concurenŃei
întreprinderilor Greciei pe plan internaŃional.

Se observă că fondurile care s-au acordat PO regionale au fost mai mici decât
fondurile prevăzute pentru PO sectoriale, totuşi trebuie luat în considerare că unele dintre
programele sectoriale erau interregionale şi au influenŃat mai multe regiuni. În perioada de
planificare 2000-2006, s-a dat mai mare importanŃă dezvoltării la nivel de Ńară, decât
ameliorării diferenŃelor dintre regiuni.

Prin intermediul programelor de dezvoltare (PMI, I-ul CSC, al II-lea CSC, al III-lea
CSC), care s-au aplicat în Grecia începând din anul 1986, până în anul 2006, cu sprijinul
Fondurilor Structurale şi de Coeziune ale UE, s-au realizat intervenŃii în cele mai multe
domenii de activitate economică a Greciei. Domenii cu intervenŃii şi rezultate importante
care s-au analizat sunt: industria şi IMM-urile, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică,
turismul, agricultura şi pescuitul, resursele umane, transporturile, mediul şi infrastructura
socială.

CetăŃenii greci doresc o Europă mai democratică, mai puternică şi mai eficientă, dar
din păcate nu cunosc ce se întâmplă în Europa. Acest deficit de informare este subliniat de
studiul special al „Eurobarometru-lui”, realizat pentru Comisia Europeană, cu ocazia
împlinirii a 25 ani de la aderarea Greciei la UE. Conform rezultatelot acestui studiu, 66%
dintre cetăŃenii greci consideră că participarea Greciei la Uniunea Europeană este un act
pozitiv, iar 81% consideră că Grecia a beneficiat din participarea ei la UE.
ComparaŃia dintre indicatorii macroeconomici ai Greciei şi indicatorii
macroeconomici ai UE, pe perioada 1995-2005, arată convergenŃa şi rezultatele obŃinute.

20
 Sprijinul politicilor pe perioada 2007-2013 se realizează prin intermediul Planului
Strategic NaŃional de ReferinŃă (PSNR), care este structurat în 8 Programe OperaŃionale
Sectoriale, 5 Programe OperaŃionale Regionale şi 12 Programe de Colaborare Teritorială.
Programele OperaŃionale Sectoriale se referă la: mediu-dezvoltare durabilă, creşterea
accesului (infrastructură), concurenŃă şi antreprenoriat, coeziune în domeniul comunicaŃiilor
şi informaŃiilor; dezvoltarea potenŃialului uman, educaŃie şi formare permanentă,
îmbunătăŃirea capacităŃii administrative în AdministraŃia Publică, sprijin tehnic. O schimbare
mare în comparaŃie cu CSC priveşte PO regionale, care în PSNR sunt numai 5. Grecia este
împărŃită în treisprezece regiuni administrative şi, în perioadele de planificare anterioare,
existau atâtea PO câte regiuni. În PSNR ca şi în al III-lea CCS, cel mai mare program
operaŃional este PO de creştere a accesului (infrastructură), cu 18%, care are ca obiectiv
îmbunătăŃirea infrastructurii.
Fondurile atrase în cadrul PSNR 2007-2013 vor ajunge la 3% din PIB-ul Greciei pe
an. Se estimeaza că Grecia va avea o creştere medie anuală a PIB-ului de 0,65%, din
aplicarea PSNR.

21
 CAPITOLUL 5

CONCLUZII ŞI RELIEFAREA CONTRIBUłIILOR ORIGINALE

Concluzii

Dezvoltarea treptată a politicilor comune conduce la concluzia că integrarea

multinaŃională între state suverane este un proces care se găseşte într-o continuă evoluŃie,
fără un sfârşit bine determinat.
Structura complet funcŃională a UE nu este uşor realizabilă, iar aceasta se datorează
atât factorilor interni, adică intereselor şi nivelurilor de dezvoltare diferite ale statelor
membre, cât mai ales factorilor externi (ca, de exemplu, evenimente politice internaŃionale,
crize economice şi energetice) – cu alte cuvinte, şocurilor simetrice şi asimetrice.
Instituirea celor „4 libertăŃi” creează un cerc vicios: pe de-o parte, existenŃa economiei
deschise cu avantajele ei, iar pe de altă parte, din cauza neomogenităŃii structurii sunt
nelocalizate resursele (materiale şi umane) ale dezvoltării Ńărilor mai puŃin avansate.
Crearea Uniunii Economice şi Monetare a demonstrat clar necesitatea coordonării
politicilor economice ale statelor membre şi riscurile neexercitării acestor politici.
CoexistenŃa şi echilibrul între competenŃele comunitare şi competenŃele statelor membre
referitoare la politicile UE implică o permanentă negociere şi presiuni între grupuri de
interese, statele membre şi comunitate, cu rezultate neprevăzute, mai ales în perioade de
criză economică şi politico-militară.
Extinderile succesive ale UE au evidenŃiat problemele care apar odată cu existenŃa în
interiorul ei a diferenŃelor între nivelurile de dezvoltare. Negocierea între grupurile de Ńări –
de exemplu, Ńări mediteraneene, Ńări nordice, Ńări central şi est europene etc. – a condus la
adoptarea de măsuri importante în direcŃia coeziunii economice şi sociale, prin intermediul
sprijinului politicilor naŃionale.
Necesitatea unei continue evoluŃii în direcŃia coeziunii economice şi sociale conduce la
concluzia că este necesară crearea unor instituŃii pe grupuri de Ńări deja membre ale UE, care
vor prelucra, coordona şi negocia problemele comune între state membre sau regiuni vecine.
Constituirea instituŃională a unor asemenea grupuri va ajuta UE la o mai rapidă adaptare a
problemelor ei de funcŃionare pe plan regional.

22
 Politica regională a UE, aplicată pentru prima dată în Grecia prin intermediul
Programelor Mediteraneene Integrate, a introdus o realitate nouă în domeniul politicii
regionale.
Aplicarea politicilor regionale UE în Grecia a avut consecinŃe multiple: greşeli de
planificare, întârzieri de realizare, corupŃie, lipsa de personal specializat si experimentat,
deoarece nu a existat o structură administrativă şi de organizare şi nici know-how-ul necesar
pentru a acumula în scurt timp metodologia şi procedurile comunitare.
Întrucât toate regiunile Greciei pe o perioadă de timp de 25 de ani au făcut parte din
obiectivul 1 al UE, a fost nevoie de realizarea unui PMI şi a trei CSC – adică 4 perioade de
programare şi 45 de programe operaŃionale regionale şi sectoriale. După realizarea acestor
programe, 8 din cele 13 regiuni ale Greciei au obŃinut un PIB mai mare decât 75% din media
UE. Numai 5 dintre ele au o ieşire reală din obiectiv, iar 3 regiuni au o altă situaŃie din punct
de vedere doar al efectului statistic. Cele 5 regiuni care au o reală ieşire din obiectivul 1, prin
PIB-ul exprimat în UPC pe cap de locuitor în comparaŃie cu media UE-25 (=100), sunt:
Grecia Continentală 112,9%, Egeea de Sud 94,9%, Atica 85,6%, Macedonia de Vest 83,8%
Macedonia Centrală 82,1%.
Având în vedere exemplul Greciei, se reŃine concluzia că convergenŃa economică nu
este un proces de scurtă durată. Apropierea nivelurilor de dezvoltare se poate asigura numai
printr-un efort continuu, care se întinde pe mai multe generaŃii.
Sprijinirea politicilor naŃionale prin asistenŃa structurală se bazează pe următoarele
principii-cheie: subsidiaritatea, adiŃionalitatea, principiul programării şi parteneriatul.
Exemplul Greciei arată ce importanŃă deosebită are sprijinul acordat politicilor naŃionale, atât
la nivelul regiunilor, cât şi la nivel naŃional, în statele membre cu diferenŃe mari în nivelul de
dezvoltare raportat la media UE. Luând în considerare marile inegalităŃi care există în cadrul
UE, este clară nevoia de o politică activă de coeziune, bazată pe un buget comunitar mai
mare şi mai distributiv.
În ceea ce priveşte efectele aplicării politicilor comune, sunt multe învăŃăminte pentru
Ńările nou intrate în UE.
PAC s-a aplicat în Grecia pe o perioadă de 30 de ani. În această perioadă, populaŃia
agrară s-a redus, venitul agricultorilor a crescut, datorită preocupării dominante a instituŃiilor
comunitare cu privire la venitul agricol. Venitul era legat de producŃie: cu cât era mai mare
producŃia, cu atât se lua mai mult. Acest mecanism a dus la apariŃia supraproducŃiei agricole
şi la intrarea în criza care a pus problema reformei fundamentale a PAC. Noua reformă a

23
PAC se bazează pe alte principii, ceea ce a născut o anumită opoziŃie a agricultorilor.
Veniturile se bazează acum pe un mecanism mai complex.
Adaptarea agricultorilor la condiŃiile ultimei reforme PAC, precum şi la condiŃiile
concurenŃei de piaŃă este foarte dificilă şi necesită nu doar timp, ci şi o schimbare a
mentalităŃii în direcŃia unei mai eficiente şi concurenŃiale organizări a producŃiei agricole.
Luând în considerare extinderea UE spre centrul şi estul Europei şi creşterea
considerabilă a numărului agricultorilor, se poate concluziona că reformele în cadrul PAC
vor continua, iar negocierile dintre statele membre şi UE cu privire la aplicarea principiilor
PAC şi repartizarea subvenŃiilor vor deveni din ce în ce mai dificile, până se va ajunge la
soluŃii convenabile pentru toate statele membre.
Politica monetară a UE se găseşte în directă legătură cu instituirea Uniunii Economice
şi Monetare, care este o etapă premergătoare integrării multinaŃionale, când este necesară o
politică monetară comună şi o coordonare foarte bună a politicilor macro-economice ale
statelor membre. Coordonarea ansamblului politicilor economice în cadrul Uniunii necesită
constituirea unei veritabile puteri politice la nivel european. UEM trebuie să se bazeze pe o
piaŃă comună a produselor şi serviciilor, dar în acelaşi timp ea însăşi este necesară pentru
buna funcŃionare a pieŃei unice. Intrarea Greciei în zona Euro a fost unul dintre momentele
cele mai importante ale vieŃii economice ale acestei Ńări, cu efecte importante şi
contradictorii – stabilitatea monetară, pe de o parte, iar pe de altă parte, o scădere a
concurenŃei produselor şi serviciilor Greciei (în special în domeniul turismului) pe piaŃa
regională şi internaŃională, datorită supraevaluării euro faŃă de dolar. Politica monetară fiind
politică de competenŃă exclusivă UE, guvernele naŃionale au pierdut controlul pârghiilor
acestei politici.
Grecia fiind printre statele obiectivului 1, cu regiuni mai puŃin dezvoltate, a beneficiat
de sume importante din partea Fondurilor Structurale Europene pentru aplicarea politicilor
europene şi reducerea diferenŃei de dezvoltare faŃă de media UE. Programele Mediteraneene
Integrate au reprezentat numai 1% din totalul finanŃărilor pe perioada 1986-2006, dar erau
foarte importante pentru perioada aplicării lor (1985-1993), deoarece au reprezentat un
consistent sprijin financiar pentru economia Greciei, după aderare Spaniei şi Portugaliei în
UE şi până să se pună în aplicare I-ul CCS. Cu punerea în aplicare a PMI, Grecia se găseşte
faŃă în faŃă cu o nouă realitate, dezvoltarea nu se reuşeşte numai prin asigurarea fondurilor
necesare, fiind nevoie totodată de o structură serioasă care să stabilească priorităŃile, să
proiecteze şi să planifice intervenŃiile, precum şi de o structură de control şi de evaluare a
aplicării programelor.

24
 Cele Cadre de Sprijin Comunitar, aplicate în Grecia din anul 1989, până în anul 2006,
au contribuit la realizarea unui nivel mai ridicat de creştere a PIB-ului Greciei comparativ cu
cel al mediei UE, la o scădere a diferenŃei PIB-ului Greciei faŃă de media Uniunii Europene,
la creşterea ritmului de dezvoltare şi la dublarea investiŃiilor publice. Domeniul căruia i s-a
acordat cea mai mare parte a bugetului a fost infrastructura: drumuri, porturi, dezvoltare
urbană, căi ferate, aeroporturi, transport urban, infrastructura socială – domeniul sănătăŃii şi
al educaŃiei – şi infrastructura destinată mediului. Mijloace importante de finanŃare s-au
acordat şi învăŃământului şi formării profesionale, întreprinderilor mici şi mijlocii şi
turismului. Puternic subvenŃionat a fost şi domeniul agricol. În anul 2004, PIB-ul Greciei a
ajuns la 75,3% din PIB-ul mediu al UE-15 şi 81,8% din PIB-ul mediu al UE-25. Deci la
sfârşitul celor 3 CSC, Grecia a reuşit să depăşească pragul de 75% al obiectivului 1 pe Ńară,
dar obiectivul 1 se aplică pe regiuni şi nu pe Ńări, ca urmare există încă regiuni cu PIB mai
mic de 75% din media UE.
Procesul de sprijinire a politicilor naŃionale continuă cu finanŃările prin intermediul
celei de a IV-a perioade de programare, care va dura până în anul 2013.

Propuneri de adaptare a Uniunii Europene la realităŃile economico-sociale actuale

În scopul accelerării procesului de convergenŃă şi adaptare a UE la realităŃile

economico-sociale actuale, facem următoarele propuneri proprii:
A. Crearea în cadrul Uniunii Europene a 5 Zone de Dezvoltare Teritorială
Până acum, intervenŃiile de dezvoltare în cadrul UE s-au realizat la două niveluri, la
nivel de Ńară şi la nivel de regiune. Se propune crearea celui de-al treilea nivel de dezvoltare,
care să se numească „Zone de Dezvoltare Teritorială”. Zonele respective vor cuprinde
regiuni şi nu neapărat Ńări membre ale UE.
Uniunea Europeană este spaŃiul economic comun al statelor membre, dar există foarte
mari diferenŃe între regiuni, mai ales între cele care se găsesc departe una de alta. Pe de altă
parte, există multe elemente comune între regiuni care se găsesc în aceeaşi zonă. Prin crearea
Zonelor de Dezvoltare Teritorială, se poate ajunge la un număr mare de avantaje descrise
analitic în teză, între care se numără: o mai mare coeziune între regiuni, transferul de
experienŃă şi know-how, întărirea conştiinŃei de apartenenŃă la Europa, rezolvarea mai
eficientă a problemelor cu caracter interregional, întărirea mobilităŃii forŃei de muncă
interregionale.

25
 B. Politici noi de dezvoltare şi sprijinirea lor din Fondurilor Structurale
Rezolvarea problemei dezvoltării UE, care a apărut în primul deceniu al secolului
XXI, se poate realiza printr-o nouă politică de dezvoltare numită „Dezvoltare Verde” şi o
nouă politică referitore la migraŃie, care să aibă ca obiectiv valorificarea potenŃialului
emigranŃilor şi transformarea acestei chestiuni, dintr-o problemă, într-o pârghie de dezvoltare
economico-socială.
Societatea de astăzi este permanent preocupată de probleme referitoare la mediu,
calitatea vieŃii, lanŃul alimentar şi energie. Modelul de dezvoltare de astăzi, care se bazează
pe petrol, pe culturi agricole intensive şi pe supraconsum, îşi ajunge limitele. Problemele
apărute au condus la posibilităŃi noi şi la o nouă paradigmă a dezvoltării, prin intermediul
„economiei verzi”. Economia verde este un nou model de dezvoltare, care respectă mediul şi
omul, administrează raŃional resursele naturale, valorifică energiile regenerabile şi creează un
număr important de noi locuri de muncă, de înaltă calificare.
MigraŃia spre UE creşte cu o rată foarte rapidă, multe state membre ale UE au
probleme mari din cauza migraŃiei masive din Africa şi Asia, iar criza financiară a făcut să
crească numărul emigranŃilor spre UE. Pentru rezolvarea problemei migraŃiei, trebuie să se
aplice un ansamblu de politici creatoare, încât migraŃia să devină, din problemă, o pârghie de
dezvoltare atât pentru UE, cât şi pentru Ńările de origine ale emigranŃilor. În acest sens, se
propune crearea a trei iniŃiative referitoare la migraŃie: (a) Medmigr; (b) Afromigr; (c)
Asiamigr.
În sprijinul politicilor respective, dar în acelaşi timp şi pentru formarea „Zonelor de
Dezvoltare Teritorială”, se propune o revizuire a Fondurilor Structurale: Fondul de Coeziune
să se transforme în Fondul de Coeziune şi de Dezvoltare Verde; FEDER- Fondul European
de Dezvoltare Regională să se transforme în FEDERT-Fondul European de Dezvoltare
Regională şi Teritorială; iar Fondului Social European, să i se adauge un nou obiectiv
principal care este migraŃia.

26
Zone de Dezvoltare Teritorială în UE

27