Priveghiul cu măşti hidoase, o rara avis a

obiceiurilor româneşti
Autor: Andreea Dogar

Când mureau bătrâni din sat, câţiva tineri îşi puneau pe faţă măşti din lemn înfiorătoare
ce arătau ca nişte moşi şi babe. Potrivit cercetătorilor, Vrancea este singura zonă din ţară
unde se mai păstrează obiceiul priveghiului cu măşti.

„Se mai petrecea, se pare, în Apuseni, însă nu s-a mai descoperit acum supravieţuirea
acestei tradiţii acolo. Ea se petrece cu anume măşti. Nu sunt măştile cu care se acoperă
feţele celor care participă la alaiul de Anul Nou. Sunt măşti obligatoriu din lemn şi sunt
măşti de bătrâni, de moşi şi babe, făcute pentru înmormântare. Pentru omul satului ele
sunt limpede diferite şi oricând poate să îţi spună că asta e o mască de priveghi sau una de
jocuri de Anul Nou”, explică Ioana Popescu, director de cercetare la Muzeul Ţăranului
Român.

Temuţii strigoi, cu inima înţepată şi arsă

Flăcăii se înnegreau pe faţă cu cărbuni sau îşi dădeau cu făină, îşi puneau căciuli şi se
îmbrăcau în zdrenţe. Ei veneau ca să înveselească lumea, punând în scenă o lume întoarsă
pe dos care strânea râsul. Feciorii legau de multe ori mâna mortului cu o aţă şi o mişcau,
glumeau, se prefăceau că se băteau şi făceau tot soiul de giumbuşlucuri.
Tineri mascaţi veniţi la un priveghi în satul Nereju, Vrancea, 1927 Sursa: „Iosif
Berman: A Photo Album” / Arhiva de imagine a Muzeului Ţăranului Român

În plus, oamenii considerau că înmormântarea era ultima petrecere a mortului. Alte măşti
care apăreau la priveghi erau Moartea, Popa sau Diavolul.
Măşti de priveghi, creaţii ale lui Pavel Terţiu din Nereju, Vrancea Sursa: Constantin
Eretescu / Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor / Lucrarea „Cărările
sufletului” de Ion Ghinoiu

„Lucrurile trebuie să se petreacă fără tristeţe şi fără durere, tocmai ca prin această durere
să nu încerci să ţii mortul în continuare în lumea asta. Deci e tot o tehnică, o practică
magică, de a-l ajuta să se rupă de lumea asta, de a-l păstra viguros pentru că jocurile
presupun în general acţionarea unei părţi a corpului (celui decedat – n.r.), care mişcă în
continuare. Se acţionează chiar asupra mortului. Îl ţii în formă, îl ţii în acţiune şi în
acelaşi timp te bucuri, bei, comunitatea sau familia se adună în jurul mortului, ajutându-l
să treacă mai uşor dincolo”, spune ea.

Potrivit cercetătoarei, cheful, băutura, mâncarea sunt tot sacrificii pe care oamenii le fac
pentru ca această moarte a omului să se desfăşoare mai departe aşa cum trebuie.
Priveghi cu măşti, muzică şi jocuri în satul Nereju, Vrancea, 1927 Sursa: „Iosif
Berman: A Photo Album” / Arhiva de imagine a Muzeului Ţăranului Român

MOLDOVA ŞI BUCOVINA

• În satele din judeţul Galaţi, moartea se uşura cu ajutorul „frigărilor”. Acestea erau
făcute de fierari din bucăţi de fier lungi de 30 de centimetri, iar femeile le foloseau la
descântece.

• În Cleja, Bacău, o bătrână făcea descântece pentru ca bolnavii să nu moară. Ea se

duceau să ia apă din pârâu, pe care o aducea lângă patul bolnavului. Scotea apoi nouă
cărbuni stinşi din sobă: trei îi lăsa lângă pat, trei în mijlocul casei şi trei la uşă. La fiecare
cărbune care se lăsa jos spunea câte un nume de boală. După aceea lua o oală şi strângea
cărbunii de la uşă, spunând: „eu strâng toate bolile în hârbul ăsta, ca să se aline
bolnavului şi să rămână curat cum l-a născut maica lui”. Hârbul cu cărbuni se aşeza pe
sobă, deasupra vasului cu apă. Dimineaţa, înainte de răsărit, bătrâna îl dădea jos, iar
cărbunii îi punea în apă. Dacă se auzea un zgomot în apă însemna că bolnavul se va face
bine. Bolnavul era spălat afară, deasupra unei tufe de urzici, cu apa de la cărbuni. Se
spunea că a lăsat boala în tufa de urzici.

• În Bârseşti, Vrancea, se înfigea un cuţit sau un topor în locul unde a fost mortul, ca să
se întărească inima celor rămaşi în casă.

• În zona Sucevei, fetele luau acul cu aţă pus în sicriul mortului şi îl prindeau la fustă.
Se credea că el le va feri de dezvirginare prematură şi că niciun bărbat nu le va putea face
nimic.

Mortul, descheiat la gât pentru ca văduva să se poată recăsători

• În Moldova era răspândită credinţa că strigoii vin pe la casele oamenilor de Sfântul

Andrei, aşa că atunci oamenii ungeau ramele ferestrelor cu usturoi, îl puneau la stâlpi, în
ogradă, la porţi. În Stăniţa, Neamţ, pentru alungarea strigoilor, în noaptea de Sfântul
Andrei se făcea un fel de şezătoare numită „Joacă usturoiul”: oamenii mâncau usturoi şi
îşi puneau punguţe cu usturoi şi leuştean în sân.

Cortegiu funerar în Nereju, Vrancea, 1927 Sursa: „Iosif Berman: A Photo Album” /
Arhiva de imagine a Muzeului Ţăranului Român

• În Vicovu de Jos, Suceava, se credea că dacă soţia moare, iar soţul ia aţa cu care ea
avea legate picioarele, el se va putea recăsători. Dacă afla cineva dintre rudele defunctei,
îi arunca aţa în groapă, crezând că astfel îi va lega celui rămas văduv căsătoria a doua şi
nu se va mai putea recăsători.

• În Flămânzi, Botoşani, mortul se descheia la gât pentru ca văduva lui să se mărite din
nou.

• În Păltinoasa, Suceava, oamenii din casă se oglindeau în apa cu care a fost scăldat
mortul ca să îl poată uita.

• În Bârseşti, Vrancea, dacă unui om îi era urât după ce a murit cineva, se ducea şi călca
în apa de la scalda mortului.
OLTENIA

Proba armăsarului: dacă nu sărea peste groapă, acolo era un strigoi

• La casa bolnavului se adunau trei femei: una înăuntru şi celelalte două la ferestre. Cea
din casă striga „Cucu'!”, cele de afară răspundeau: „Nu e cucu', este Spurcu!
(personificare a bolii)”. Se striga de trei ori, se descânta apoi în apă şi se stropea
bolnavul, care fie ar fi urmat să moară uşor, fie să se vindece.

„Fugi d-ici drace, blestemate / C-aici nu e loc de moarte / Şi de cruce şi tămâie”,

cântec de descânt din Mehedinţi

„Izdat, turbat / Eu te-am descântat / Inima de vidră / Lupul să te-nghită / Să

rămână Ion / Luminat, curat/ Ca steaua din cer / Fugi Izdat/ În pădurile munţilor”,
cântec de descânt din Olt

• Pentru a descoperi cine era strigoi, se făcea proba armăsarului. Se duceau cu un cal la
mormântul celui bănuit că ar fi strigoi şi, dacă armăsarul nu voia să sară peste groapă,
însemna că acolo era un moroi. Oamenii care au dezgropat morţii le-au povestit
etnologilor că au găsit oameni întorşi, cu faţa plină de sânge, cu barba crescută, roşii în
obraz sau transpiraţi.
Cruci şi brazi în cimitirul din Baia de Fier, Gorj Sursa: Arhiva Institutului de
Etnografie şi Folclor / Lucrarea „Cărările sufletului” de Ion Ghinoiu

Destrigoirea: defunctului i se puneau pietre în toate orificiile

• În Segarcea, Dolj, mortului i se tăia călcâiul drept ca să nu mai poată să umble şi să se

întoarcă acasă. Alte practici întâlnite erau tăierea lobului urechii (Gârla Mare, Mehedinţi),
punerea de ouă la subţioara mortului (Suteşti, Vâlcea), împietrirea mortului (Dolj, Olt) – i
se puneau pietre, bucăţi de marmură, cioburi de sticlă în toate orificiile (gură, nas, ochi,
urechi, anus).

• În Vâlcea, ca mortul să nu se facă strigoi, cortegiul funerar trebuia să treacă peste

hotarul satului pentru ca defunctul să piardă urma. Se presărau pe drum nisip, seminţe de
mei pentru ca strigoiul, numărându-le, să nu mai ajungă niciodată acasă.

• În Hinova, Mehedinţi, se lovea cu ciocanul în uşa de la intrare de trei ori, ca să nu

vină moroiul.

• În Dolj, două bătrâne şi o fată mergeau „pe muteşte” la cimitir la două zile de la
înmormântare. Ele puneau un fus la mijlocul mormântului şi încă patru la colţuri. După
aceea, înconjurau mormântul mergând înapoi şi tămâiau mortul, ca să nu se facă strigoi.

Cruce de mormânt din satul Argetoaia, Dolj, 1931 Sursa: Tache Papahagi, „Images
d’ethnographie roumaine”

• În Oltenia se credea că dacă nu se face lumânarea mortului, se vor întâmpla multe

necazuri. Cu această lumânare se tămâia timp de 40 de zile mormântul. Partea de
lumânare care rămânea după tămâiat se arunca în apă curgătoare. Femeia care tămâiase
mortul spunea: „E soare mărturie / Că am avut tămâiatul lui...să-i fie”, iar o fată
răspundea: „Sunt soare mărturie / Că ai avut tămâiatul lui ... să-i fie”.
Bărbierirea muribundului, ca să nu radă tot neamul

• În Racoviţa, Gorj, dacă venea o femeie gravidă la un mort, ea trebuia să aibă un fir
roşu legat de deget ca să nu facă copilul galben.

• Pentru a păstra norocul mortului în casă, în Oboga, Olt, se trecea prin mâna mortului o
legătură în care se punea grâu, fasole, bani, pene de găină, iar legătura era pusă apoi la
grinda casei. În Perişor, Dolj, se treceau bani prin mâna mortului, pentru a-i lua norocul.

• În Gogoşu, Mehedinţi, la mormânt, după terminarea slujbei, cantorul cânta „Hora

mortului”, o povestire improvizată a cantorului despre viaţa trăită de cel mort.

• În Olt şi Mehedinţi se lua apă din locul în care se întâlneau două ape curgătoare şi cu
ea se spăla corpul celui care trăgea să moară pentru a amâna moartea.

• În Igoiu, din Vâlcea, muribundul trebuia ras pe faţă înainte să moară deoarece dacă îl
bărbiereau după ce murea se credea că va rade tot neamul.

• În Brăneşti, Gorj, la scoaterea mortului din casă se târa sicriul pe pragul uşii şi se
spunea: „mai mulţi la vii / mai puţini la morţi”.

• În Olt se credea că în perna mortului nu e bine să pui fulgi pentru că omul nu va trece
vama până când nu va numără toţi fulgii din pernă.
Pasărea sufletului pe o cruce din Schitul-Topolniţa, Mehedinţi, 1930 Sursa: Tache
Papahagi, „Images d’ethnographie roumaine”

MUNTENIA ŞI DOBROGEA

• În Ruşeţu, Buzău, când o găină cânta cocoşeşte, oamenii îi ziceau: „stai să te tai, să-ţi
mănânc eu capul ţie, nu tu mie!”.

• În Tulcea, pentru a uşura moartea unui om care fusese în timpul vieţii pescar, el era
aşezat într-o barcă.

• Ca şi în Oltenia, în Muntenia exista obiceiul de a-l împietri pe mort pentru a nu deveni

strigoi: i se puneau în toate orificiile pietre şi mei. I se punea pietriş ca să îl mănânce pe
acela şi nu sângele neamului. În Smârdioasa, Teleorman, oamenii îi puneau mortului în
coşciug rug, ca să se împiedice.

Pentru documentare, evz.ro a folosit seria de volume “Sărbători şi obiceiuri”

coordonată de Ion Ghinoiu, etnolog la Institutul de Etnografie şi Folclor
“Constantin Brăiloiu” din Bucureşti.

Citiţi mai mult: Priveghiul cu măşti hidoase, o rara avis a obiceiurilor româneşti >
EVZ.ro http://www.evz.ro/cache/detalii-articole-editors-view/stiri/priveghiul-cu-masti-
hidoase-o-rara-avis-a-obiceiurilor-romanesti-895305.html#ixzz2HCeCehwy
EVZ.ro