Anale Stiint Ed 6 PDF

ANALELE ŞTIINŢIFICE
ale Academiei „Ştefan cel Mare”

a Ministerului Afacerilor Interne
al Republicii Moldova
Ştiinţe socioumanistice
Ediţia a VI-a
Chişinău 2006
CZU[099+378,635,5](478)(082)=135.1=161.1
A15
Aprobate şi recomandate spre editare de Senatul Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului
Afacerilor Interne al Republicii Moldova
Colegiul de redacţie:
Preşedinte: Andrei Pogurschi, rector (comandant) al Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al
R.M.
Vicepreşedinte: Gheorghe Gladchi, prorector pentru ştiinţă, dr. hab., conf. univ.
Membri:
Valeriu Cuşnir, dr. hab., prof. univ.
Andrei Guştiuc, dr., conf. univ.
Anatol Cotorcea, dr., conf. univ.
Vasile Florea, dr., conf. univ.
Eugen Guţan, dr., conf. univ.
Simion Roşca, dr., conf. univ.
Viorel Berliba, dr., conf. univ.
Marian Gherman, dr., conf. univ.
Ştefani Belecciu, dr., conf. univ.
Veaceslav Grati, dr.
Iurie Larii, dr., conf. univ.
Maria Orlov, dr., conf. univ.
Nelly Samoil, dr.
Sergiu Maftea, dr.
Igor Trofimov,
Mihai Ciubaciuc,
Nicolae Plăcintă
Redactori: Lucia Trofim, Veronica Matei

Tehnoredactare: Valentina Zgardan
Coperta: Rodica Griniuc
Procesare şi machetare computerizată: Daniel Plăcintă
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Academia “Ştefan cel Mare” a MAI. Anale ştiinţifice ale Academiei “Ştefan cel Mare” a MAI.
:tiin’e socioumanistice / Acad. “Ştefan cel Mare” a MAI al Rep. Moldova. Instit. de formare profesională
continuă şi cercet. şt. aplicative; red. şef: Constantin Boeştean. - Ed. a 6-a. Ch.: Acad. “Ştefan cel
Mare” a MAI al Rep. Moldova, 2005 (Tipgrafia Academiei “Ştefan cel Mare”). - 268 p.
Texte: lb. rom., rusă. - Bibliogr. la sfârşitul art.
ISBN 978-9975-935-92-0
80 ex.
Articolele au fost recenzate

Ediţie pregătită de Institutul de formare profesională
continuă şi cercetări ştiinţifice aplicative
Responsabilitatea pentru conţinutul ştiinţific al articolelor revine autorilor
© Academia „Ştefan cel Mare”

a M.A.I. al Republicii Moldova
ISBN 978-9975-935-92-0
Sumar
Cuvânt înainte .........................................................................................................................................7

Георгий Гладкий, доктор юридических наук, доцент,
проректор по науке Академии «Штефан чел Маре» МВД Республики Молдова
Совершенствование процесса формирования полицейских кадров в
Академии «Штефан чел Маре» МВД Республики Молдова в условиях
Европейской интеграции ...................................................................................................................8
Andrei Guştiuc, doctor în drept, conferenţiar universitar,

Svetlana Zubic, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Modernizarea sistemului de instruire la Facultatea Drept a
Academiei „Ştefan cel Mare”: realizări şi perspective .................................................................... 13
Victor Guţuleac, doctor în drept, profesor universitar, ULIM,
Nicolae Plăcintă, Academia „Ştefan cel Mare”
Serviciul public, funcţia publică şi funcţionarul public....................................................................... 17
Dumitru Baltaga, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM,
Alexei Guţu, Academia ”Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Conceptul de coliziune în instituţia răspunderii juridice .................................................................. 26
Ştefan Belecciu, doctor în drept, conferenţiar universitar
Liliana Golovatîi, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Sistemele de control al constituţionalităţii legilor în ţările cu constituţii flexibile şi rigide .......... 31
Veaceslav Grati, doctor în drept, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Tactica intervenţiei poliţieneşti privind aplicarea armei de foc ....................................................... 35
Gheorghe Gladchi, doctor habilitat în drept, conferenţiar universitar,
Nicolae Plăcintă, Academia „Ştefan cel Mare” M.A.I. al R.M.
Managementul comunicării: între artă şi aplicaţie ............................................................................ 40
Dumitru Baltaga, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM
Eutanasia – probleme de responsabilitate morală şi juridică ........................................................... 43
Victor Guţuleac, doctor în drept, profesor universitar, ULIM,

Nicolae Plăcintă, Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al RM
Combaterea contravenţionalităţii ca obiect de influienţă
reglementativ-juridică în dreptul contravenţional ............................................................................. 52
Юрий Ларий, доктор права, Академия «Штефан чел Маре» МВД Республики Молдова
Псевдорелигия и международный терроризм ............................................................................. 56
Alexandru Zosim, doctor în drept, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Perspectiva îmbinării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei cu măsuri restrictive de libertate, inclusiv cu detenţiunea penitenciară ........................ 59
Andrei Guştiuc, doctor în drept, conferenţiar universitar,
Ina Bârgău, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Basic Islamic laws Regarding women’s rights (percepte normative
fundamentale privind drepturile femeilor în lumea musulmană) ...................................................... 63
3
Gheorghe Gladchi, doctor habilitat în drept, conferenţiar universitar,
Alexandru Spoială, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Rolul organelor afacerilor interne în reintegrarea socială al delincvenţilor ................................... 66
Iurie Odagiu, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.

Circumstanţe agravante în legislaţia unor state europene ............................................................... 71
Valeriu Nour, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.

Bianca Dragomirescu, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, din Bucureşti, România
Instituţia depăşirii limitelor legitimei apărări în sistemul dreptului penal român .......................... 76
Pavel Moraru, doctor în istorie, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
O retrospectivă a serviciilor de informaţii şi siguranţă
româneşti asupra spionajului sovietic în Basarabia interbelică ....................................................... 87
Игорь Андрущенко, кандидат юридических наук, Национальная академия

внутренних дел Украины
Фондовый рынок Украины – правовые препятствия дальнейшего развития .................... 93
Ion Plămădeală,
Corneliu Burbulea, Academia „Ştefan cel Mare”a M.A.I. al R.M.
Psihologia desfăşurării acţiunilor de urmărire penală şi măsurilor de investigaţie operativă ....... 96
Н.С.Карпов, кандидат юридических наук, доцент,

А.П.Мозоль, кандидат юридических наук, Национальная академия внутренних дел Украины
Л.А.Мынзату, Министерство Внутренних Дел Республики Молдова
К вопросу о средствах борьбы с преступностью ...................................................................... 104
Victor Cebotar,
Ion Vizdan, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Competenţa în exercitarea controlului obiectivelor
sistemului de autorizare care deţin arme de foc .............................................................................. 109
Ruslan Condrat, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Strategia europeană în domeniul drogurilor pentru 2005-2012 în contextul
realizării Planului de acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană ........................................ 113
Ludmila Denisenco, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.

Moneda europeană unică – EURO – istorie, stare actuală şi evoluţie .......................................... 118
Ian Dogotari,
Veaceslav Grati, doctor în drept, Academia “Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
INTERPOL-ul în combatera traficului de arme .............................................................................. 122
Eduard Pui, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Bazele şi aspectele pregătirii fizice speciale în cadrul instituţiilor de învăţămînt ale M.A.I. ...... 125
Gheorghe Gandrabur,
Artiom Gandrabur, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Liberarea de răspundere penală ....................................................................................................... 128
Gheorghe Munteanu, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.

Aspecte conceptuale privind locul şi rolul poliţiei
în sistemul autorităţilor administraţiei publice ................................................................................ 135
4
Gheorghe Mereuţă, doctor în ştiinţă, ULIM
Managementul organizaţiei. Specificul managementului organizaţiilor
din organele apărării naţionale, securităţii statului şi ordinii publice ........................................... 139
Pavel Moraru, doctor în istorie, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Din istoria serviciilor de informaţii şi contrainformaţii a
României în perioada celui de-al Doilea Război Mondial ............................................................... 144
Ion Caminschi,
Ion Plămădeală, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I al R.M.
Unele aspecte privind specificul aplicării arestării preventive ...................................................... 150
Ion Iova, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Comisia pentru valori mobiliare şi operaţiuni bursiere – autoritatea de bază
în domeniul supravegherii pieţei de capital în Statele Unite ale Americii .................................... 160
Ростислав Калюжный, доктор юридических наук, профессор, Национальная академия
Отдельные правонарушения на рынке ценных бумаг
Украины и возможные пути их устранения .............................................................................. 164
И.Н.Максимчук, оперуполномоченный отдела борьбы с преступлениями, связанными с
торговлей людьми ГУ МВД Украины в Киевской области
В.Б.Школьный, адъюнкт кафедры теории криминального процесса и судоустройства НАВДУ
Современное состояние борьбы с организованной преступностью в Украине ................ 168
Gheorghe Munteanu, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Conceptul de serviciu public şi funcţie publică poliţienească ........................................................ 175
Mariana Pavlencu, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Noţiunea şi clasificarea izvoarelor de drept ..................................................................................... 180
Nicolae Plăcintă, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Mecanismele motivaţiei în managementul organizaţional .............................................................. 185
Eduard Pui, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Formarea şi perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor specifice de mişcare ........................... 188
Iurie Odagiu, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Săvârşirea infracţiunii din motive josnice – circumstanţă agravantă ............................................. 191
Rodica Griniuc,
Iurie Bulai, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Navigarea anonimă pe Internet ........................................................................................................ 196
Pavel Moraru, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Activitatea contrainformativă a serviciilor secrete ale Armatei
române în Bucovina, Basarabia şi Transnistria în anul 1941 .......................................................... 204
Radion Cojocaru, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Unele contribuţii la clarificarea conceptului de omor ..................................................................... 210
Игорь Рачков, старший следователь Управления Главного управления предвo-
рительного расследования МВД Республики Беларусь по Гомельской области,
Анна-Мария Ангелюк, адъюнкт кафедры уголовного процесса и судопроизводства
Национальной академии внутренних дел Украины
Возникновения наркомании и незаконного оборота наркотиков: уроки истории .......... 215
5
Oleg Rusu, Academia “Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Unele consideraţii privind munca social-utilă ca
unul din mijloacele de corijare a condamnatului .............................................................................. 219
Сергей Вознюк, Комиссариат полиции муниципия Бэлць
Особенности расследования крупных финансовых
мошенничеств, совершённых юридическими лицами ............................................................ 223
Ivan Gruşca, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Termenul „rezonabil” în jurisprudenţa CEDO ................................................................................ 229
Vitalie Sîli, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Definirea noţiunii de personalitate a recidivistului ......................................................................... 232
Alexandru Spoială, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Generalităţi privind alternativele privaţiunii de libertate ............................................................... 236
Tatiana Triboi, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Mondializarea protecţiei juridice a drepturilor fundamentale ........................................................ 241
Tatiana Triboi, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Administrarea publică şi premisele de integrare în Europa ........................................................... 251
Эдуард Пуй, Академия «Штефан чел Маре» МВД Республики Молдова
Некоторые аспекты физической подготовки, развития собственно-силовых,
скоростно-силовых и функциональных способностей в кикбоксинге ............................... 256
Andrei Zmeu,
Viorica Starîh, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Unele reflecţii privind dreptul penal francez în epoca evului mediu ............................................. 260
О.В. Баулин, кандидат юридических наук, доцент,
Национальная академия внутренних дел Украины
О.С. Мазур, старший преподаватель Университета “Украина”, г.Киев,
соискатель кафедры теории уголовного процесса и судоустройства
Национальной академии внутренних дел Украины
Обеспечение охраны имущественных прав лица, задержанного
в Украине по подозрению в совершении преступления ......................................................... 263
6
Ştiinţe Socioumanistice
Cuvânt înainte
Apariţia culegerii de faţă, ce cuprinde un şir de realizări ştiinţifice, este expresia unui efort de cercetare
şi sinteză, realizat timp de un an de corpul didactico-ştiinţific al Academiei „Ştefan cel Mare”, precum şi de
alţi cercetători din alte instituţii. Acest efort este determinat, în primul rând, de necesitatea, dar şi de dorinţa,
de a oferi un util şi eficient suport ştiinţific, de un real folos specialiştilor din diverse domenii de activitate ale
organelor de poliţie, jurisprudenţei etc.
Abordând o gamă variată de teme actuale în materie de drept, istorie, management etc., această
culegere include lucrări ştiinţifice atât fundamentale, cât şi aplicative de o înaltă ţinută şi valoare ştiinţifică.
Actualitatea şi importanţa acestei culegeri rezidă în faptul că autorii aduc o contribuţie substanţială la dezvoltarea
ştiinţei juridice autohtone.
Această ediţie a Analelor ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului
Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Ştiinţe socioumanistice prin caracterul său inedit îşi propune
să contribuie la dezvoltarea criminologiei, a dreptului penal, procedurii penale, criminalisticii, precum şi a
altor ramuri de drept, prin promovarea şi încurajarea unor cercetări ştiinţifice profunde, vehicularea unor idei
originale şi consolidarea mediului ştiinţific din domeniile vizate. O asemenea culegere, în opinia noastră, ar
contribui la un schimb de idei şi opinii cu privire la prevenirea şi combaterea criminalităţii în Republica
Moldova şi, nu în ultimul rând, ar înlesni implementarea acestor idei de către organele abilitate.
Suntem convinşi că această culegere se va bucura de susţinere atât din partea cercetătorilor, cât şi
din partea practicienilor şi va servi surse de formare corespunzătoare a ţinutei profesionale prin prisma
problemelor actuale, precum şi să faciliteze asimilarea de noi cunoştinţe în activitatea practică a funcţionarilor
de poliţie.
Culegerea de faţă a fost concepută în calitate de suport ştiinţific, destinată, în special, tinerilor profesori,
savanţilor criminologi şi altor specialişti din domeniul dreptului, studenţilor de la facultăţile de drept, precum
şi lucrătorilor practici din organele afacerilor interne. Totodată, ne exprimăm dezideratul că acele idei care n-
au fost dezvoltate de autori să fie cercetate în studii aparte, pentru a-şi găsi materializarea în cel mai apropiat
timp.
Andrei POGURSCHI, rector (comandant)

al Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova
7
Analele Ştiinţifice ale Academiei “Ştefan cel Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova
Совершенствование процесса формирования полицейских

кадров в Академии «Штефан чел Маре» МВД Республики
Молдова в условиях Европейской интеграции
Георгий ГЛАДКИЙ, доктор юридических

наук, доцент, проректор по науке Академии
«Штефан чел Маре» МВД Республики
Молдова
В современных условиях глобализации преступности оптимизация процесса профессиональной

подготовки и непрерывного совершенствования кадров органов внутренних дел обусловлена не только
и не столько внутриведомственными интересами МВД Республики Молдова, повышением престижа
органов внутренних дел, сколько объективными потребностями современной правоохранительной
практики, настоятельно требующей построения эффективного механизма противодействия
преступности, привлечение новых людей к руководству.
В настоящее время формирование высокопрофессионального кадрового корпуса является одним
из перспективных направлений реорганизации системы МВД в целом. В этой связи возрастают и
требования к подготовке руководителей, знающих не только теорию управления, хорошо
ориентирующихся в политических, экономических, социальных, демографических, юридических
вопросах, но и по своим морально-волевым качествам, профессионально-этическим убеждениям
готовым к неукоснительному исполнению закона, обеспечению реализации конституционных прав и
свободу граждан. Мы вынуждены констатировать, что, несмотря на определенные успехи, деятельность
личного состава полиции осуществляется в условиях интенсивного движения кадров органов внутренних
дел и при значительном обновлении руководящего звена.
В то же время, под воздействием социальных процессов, которые имеют место в европейском
обществе на данном этапе его развития, одной из главных задач органов внутренних дел является
разрешение проблем, связанных с подготовкой кадров полиции, повышением качества их деятельности,
которая соответствовала бы определенным требованиям, а также ее тесное взаимоотношение с
гражданским обществом в контексте межевропейского сотрудничества органов внутренних дел. Такие
социально-негативные явления как коррупция, терроризм, наркобизнес, торговля людьми и оружием,
контрабанда и другие побуждают нас задуматься об их угрозе обществу и о разработке
соответствующих мер по их предупреждению. В этом плане совершенствование законодательства и
расширение европейского сотрудничества предъявляют к работникам правоохранительных органов
новые требования, а факт соответствия или несоответствия этим требованиям зависит от системы
обучения и подготовки кадров для органов внутренних дел.
Таким образом, в целях решения вышеуказанных проблем и создания новой европейской
полицейской модели, основное внимание, как нам представляется, должно быть уделено следующим
приоритетным направлениям:
- совершенствование системы образования и подготовки кадров полиции в соответствие
с европейскими и международными стандартами;
- заимствование европейской практики и ее применение в деятельности органов внутренних
дел;
- интенсивное сотрудничество органов полиции с гражданским обществом.
В свою очередь, мощные интеграционные процессы, все более захватывающие все сферы
общественной жизни, требуют адекватных ответов от высшего образования, усиления международного
компонента в организации подготовки современного специалиста, предполагают интернационализацию
не только производителей и выпускаемой продукции, но и высшего образования и науки. В документах
первой всемирной конференции по высшему образованию подчеркивается, что «высшее образование
8
следует рассматривать как общее достояние, и что международное сотрудничество и обмены

являются основными путями развития высшего образования во всем мире».
Развитие преступности на международном уровне, особенности международной жизни
порождают новые тенденции в высшем образовании. Одна из важнейших тенденций – увеличение
масштабов высшего образования, обусловленное возрастанием роли науки в производстве и обществе
в целом. Другой важной тенденцией, развивающейся особенно динамично, является разделение высшего
образования по институциональным формам, уровням и содержанию. Следующей, стремительно
набирающей силу тенденцией, является интернационализация высшего образования, приобретающая
в последнее время все более явный характер. В сфере высшего образования наблюдается теснейшее
сближение, если не общность, проблем, тенденций, задач и целей, заставляющее забывать о
национальных и региональных различиях и специфике.
В условиях глобализации преступности, возрастают требования к специалистам, прежде всего
к мобильности выпускников, качеству их профессиональных знаний, владению иностранными языками,
новыми информационными технологиями. В подготовленном международной Ассоциацией ректоров
университетов (International Association of University President, IAUP) докладе о стратегии
интернационализации отмечается: «мы решительно настаиваем на том, чтобы все учреждения системы
высшего образования активно содействовали процессу интернационализации своих учебных заведений».
Указываются различные причины интернационализации высшего образования, из которых в качестве
наиболее существенных можно выделить следующие:
· политические – демократизация мирового сообщества, развитие интеграционных
процессов в политической и социальной сверах;
· экономические – глобализация экономики и технологий, требования мирового и
региональных рынков труда;
· культурные и идеологические – рост международной открытости и развивающийся диалог
национальных культур;
· академические – интернациональный характер научных знаний, универсальная основа
образования и научно-исследовательской деятельности, формирование международных
стандартов качества;
· информационные – новые информационные технологии, глобальные сети.
На основе изучения мировых тенденций, анализа состояния лучших образцов педагогического
знания и опыта в различных странах, определения новых функций и требований к высшей школе,
ЮНЕСКО инициирует разработку рекомендаций по развитию процессов интернационализации, созданию
нормативной основы международного сотрудничества в сфере высшего образования. Базой для этих
процессов становится наличие универсальных норм академической свободы и демократии и
приобретающие все большее нормативное значение для национальных образовательных систем
международные конвенции, всемирные декларации, принимаемые ЮНЕСКО и Советом Европы. Так,
в декларации Всемирной конференции ЮНЕСКО указано на необходимость «ратифицировать и
претворять в жизнь региональные и международные нормативные акты о признании учебных курсов,
включая аттестацию навыков, умений и способностей, облегчающих студентам смену учебных курсов,
в целях содействия мобильности внутри национальных систем и между ними».
Наиболее ярким примером являются процессы, происходящие в области высшего образования
стран Европейского Союза. В Европейском Союзе в последние десятилетия разрабатывается и
осуществляется целостная политика в области высшего образования, формируются национальные
институты, идет последовательная работа по созданию общеевропейской системы высшего
образования.
Особенностью последних лет является целенаправленная совместная деятельность
европейских стран по формированию общеевропейской системы образования в рамках так называемого
Болонского процесса, созданию к 2010 году европейского пространства высшего образования, где
национальные особенности и общие интересы могут взаимодействовать и усиливать друг друга для
выгоды Европы, ее учащихся и в более общем смысле – граждан. В некоторых международных
документах сформулированы общие цели, задачи, основополагающие принципы, ключевые направления
развития национальных высших школ и формирования европейского пространства высшего образования.
9
В целях создания европейского пространства высшего образования и увеличения

международной конкурентноспособности европейской системы высшего образования предполагается:
- принятие системы сопоставимых степеней, способствующей облегчению академического
и профессионального признания курсов, степеней и обеспечению возможностей
трудоустройства выпускников во всех европейских странах;
- формирование системы обучения, включающей два основных цикла (достепенного,
продолжительностью не менее 3-х лет; и послестепенного для получения степени магистра
– 1 – 2 года и доктора – 3-4 года);
- принятие и введение во всех национальных системах высшего образования системы
зачетных единиц European Credit Transfer SYSTEM (ECTS) или другой, совместимой с
ECTS системы, обеспечивающей как перезачетную, так и накопительную функции, и
гарантирующих академическое признание за рубежом;
- содействие европейскому сотрудничеству в обеспечении качества образования,
разработка сопоставимых критериев и методологии оценки;
- содействие мобильности учащихся, преподавателей, исследователей и аппарата
управления;
- содействие введению «европейских воззрений» в высшее образование через
совершенствование учебных планов, создание интегрированных программ обучения и
научных исследований;
- обеспечение привлекательности и конкурентоспособности европейского образования и
научных исследований.
К 2002 году Болонскую декларацию подписали 33 европейские страны. Таким образом, впервые
в мировой истории (стоит вспомнить, что и первые университеты тоже появились в Европе) формируется
единое европейское пространство высшего образования (национальных университетов), деятельность
которого будет осуществляться на основе общей стратегии, политики, целей и принципов, единых или
близких моделей организации учебно-научной деятельности, взаимно признанных систем обеспечения
качества, свободного обмена студентами, преподавателями и исследователями, последовательного
превращения национальных университетов в европейские научно-образовательные комплексы,
обеспечивающие подготовку специалистов для общеевропейского рынка труда.
Все сказанное выше позволяет сделать вывод, что международный компонент в деятельности
вуза будет возрастать. Современный университет только тогда может ответить на вызовы времени,
когда станет «интернационализованным» вузом, международным научно-образовательным комплексом.
Для данной модели, на наш взгляд, характерно:
· наличие в стратегических программах цели превращения вуза в международный научно-
образовательный комплекс;
· включение международных компонентов во все сферы (образовательную, научную,
управленческую и др.) своей жизнедеятельности;
· наличие эффективной системы управления качеством образования, созданной на основе
международных требований, стандартов и опыта, внедрение учета трудоемкости учебной
работы и перезачета кредитов ECTS или совместимой с ней;
· формирование у преподавателей и студентов новых компетенций с учетом глобальных
изменений в экономике, политике, социальной и культурной сферах;
· осуществление на постоянной основе научно-педагогических связей с зарубежными
вузами, научными центрами и международными организациями, академического обмена
преподавателями, студентами и исследователями, участие в международных
образовательных и научных проектах и программах;
· формирование специфической культуры, аккумулирующей и репродуцирующей наряду с
национальными и общемировые ценности;
· обеспечение выпускников профессиональными знаниями, обогащенными международным
компонентом, навыками межкультурного общения и готовностью к жизни и
профессиональной деятельности в условиях международного сотрудничества и
конкуренции, способностью самостоятельно в течение всей жизни осваивать и применять
10
новые знания и технологии, обладающих видением взаимосвязанности национальных и

мировых проблем;
· наличие постоянного и значительного контингента иностранных студентов, докторантов
и стажеров;
· наличие специализированных структур, осуществляющих организацию международной
деятельности вуза.
Дальнейшему развитию международного сотрудничества университета будут способствовать:
· разработка новой концепции и программы международной деятельности университета
до 2010 года;
· проведение международной сертификации и аккредитации образовательных программ;
· существенное расширение обучения иностранных граждан по послевузовским формам
подготовки, включая прием в магистратуру на два года иностранных бакалавров, в том
числе с обучением на английском языке; расширение приема иностранных граждан в
докторантуру (очная, заочная формы), с обучением и на европейских языках (многие
профессоры и доценты учебных заведений МВД владеют английским и другими языками).
Эффективным может быть совместное научное руководство докторантами профессорами
учебных заведений МВД;
· совершенствование подготовки по специальности, научных практик с целью обеспечения
максимального учета характера будущей профессиональной деятельности зарубежного
специалиста на родине;
· осуществление работы по внедрению ECTS и выдаче европейских приложений к диплому;
· активизация работы по содействию вхождения ученых учебных заведений МВД в
международные и зарубежные национальные научные общества;
· вхождение в международные образовательные и научные программы, расширение
мобильности преподавательских кадров, являющейся источником обогащения
педагогическим опытом, повышения качества подготовки специалистов.
В этой связи интеграционные процессы в системе образования МВД государств Центральной
и Юго-Восточной Европы представляются закономерными. Униформизация образования в системе
МВД вышеназванных стран это веление времени. Именно сейчас, как никогда ранее, стоит вопрос о
проведении структурных преобразований в области науки и образования МВД государств – участников
данной конференции.
Помимо того, что это будет отвечать определенным тенденциям, данный процесс позволит
качественно изменить образовательский и научный уровень органов внутренних дел в общем и
предупреждение преступности в частности.
Все выше сказанное приведет, в конечном итоге, к более действенной организации процесса
профилактики правонарушений. На первый взгляд может создаться впечатление, что все выше
перечисленные модели модернизации системы образования МВД не могут повлиять на деятельность
органов внутренних дел по профилактике преступности в условиях глобализации последней. В
действительности же осуществление модернизации образования со всеми присущими ей элементами
и интеграционными процессами будет иметь далеко идущие последствия в том плане, что:
· система образования МВД будет иметь качественно-новый уровень;
· произойдет интеграция и униформизация образования в системе МВД государств
Центральной и Юго-Восточной Европы;
· реализуется более тесная взаимосвязь науки и образования, что в конечном итоге
приведет к более фундаментальной методологической подготовке выпускников учебных
заведений МВД.
Все это неминуемо приведет к тому что:
· акцент, как в системе образования МВД, так и в деятельности органов внутренних дел,
будет поставлен на профилактику правонарушений;
· весь научный потенциал МВД будет направлен на решение общих стратегических целей,
и в первую очередь на более действенную организацию деятельности органов полиции,
и по предупреждению преступности в условиях ее глобализации.
11
Молдавская высшая школа включается в общемировые и европейские процессы в сфере

высшего образования преодолевая определенные сложности. Советской высшей школе, частью которой,
на протяжении долгих лет, являлась и молдавская высшая школа, долгие годы были присущи
определенная закрытость, неразвитость международных связей. Научно-педагогические контакты,
обмен студентами и преподавателями осуществлялся в основном со стpанами социалистического
лагеря. Весьма сложным периодом в международной деятельности постсоветской высшей школы
стали и девяностые годы прошлого столетия. Она осуществлялась в нелегких социально-экономических
условиях, в ходе постоянного реформирования самой высшей школы. Резко сократилось государственное
финансирование высшей школы, фактически прекратилось финансирование многих направлений
международной деятельности вузов. Справедливости ради, стоит заметить, что государственное
финансирование в последнее время взросло в несколько раз и продолжает расти.
В то же время в 90-е годы международная деятельность вузов перестала быть уделом
Минобразования и специализированных структур. Существенно расширилась самостоятельность вузов
в выборе форм, объемов и методов сотрудничества с зарубежными партнерами. В эти же годы вузы
получили право на самостоятельное ведение внешнеэкономической деятельности, осуществление
приема иностранных граждан на обучение на контрактной основе, расширились прямые связи с
зарубежными партнерами. На молдавские вузы была распространена деятельность многих зарубежных
и особенно европейских фондов и программ в области образования и науки.
Именно в эти годы начался процесс реальной интеграции молдавской высшей школы в
европейскую и мировую системы образования. К числу основных причин, тормозящих развитие
международных связей, по мнению экспертов, относятся слабое информационное обеспечение
международного сотрудничества; отсутствие стабильных связей с международными организациями,
фондами и программами в области образования и науки; малый опыт международной деятельности у
некоторых вузов.
В новом столетии в условиях начавшегося процесса интернационализации вузов особое значение
приобретает поиск и выработка новой стратегии, модели и механизма международной деятельности
каждого вуза с учетом внутривузовской и региональной специфики. Как основополагающие принципы
организации международной деятельности высшей школы можно выделить комплексный характер
организации международной деятельности, приоритетность и самостоятельность вуза в вопросах
международной деятельности, равноправное партнерство с зарубежными организациями, всемерное
содействие сохранению главных достижений и традиций высшей школы, ориентация на мировые
стандарты подготовки специалистов.
Расширение и совершенствование международных связей в системе высшего образования
идет по направлениям, определяемым основными функциями высшей школы: по пути
интернационализации учебного процесса и интернационализации научно-исследовательской
деятельности.
Дальнейшее взаимодействие молдавских вузов и международных организации, фондов и
программ требует ориентации на решение следующих задач: содействие участию национальных вузов
в крупных международных, научных и образовательных проектах; созданию в университетах систем
управления и контроля качества образования с учетом мирового опыта; освоение новых
информационных сетей, обеспечивающих, с одной стороны, предоставление зарубежным пользователям
разносторонней информации о вузах, их экспертных предложений в области образования и науки, а с
другой, оперативное обеспечение вузов сведениями о зарубежных партнерах и их возможностях.
Зарубежные организации, фонды и программы должны строить свою деятельность с учетом
новых реалий, а именно, на базе создаваемых региональных университетских учебных округов и
комплексов и региональных центров международного сотрудничества. Содействие этим «точкам роста»
будет способствовать построению нового, более действенного механизма развития международных
связей с учетом региональной специфики и интересов каждого вуза, накоплению и распространению
позитивного зарубежного опыта.
12
Modernizarea sistemului de instruire la Facultatea Drept

a Academiei „Ştefan cel Mare”: realizări şi perspective
Andrei GUŞTIUC, doctor în drept, conferenţiar

universitar,
Svetlana ZUBIC, Academia „Ştefan cel Mare”
a M.A.I. al R.M.
Implementarea formelor moderne de predare în Academia „Ştefan cel Mare” este un imperativ, care
îşi are sorgintea în mai multe acte, printre care cel de valoare incontestabilă ar fi aderarea la 20 mai 2005 a
Republicii Moldova la Procesul de la Bologna.
Desigur că echipa de conducere a Academiei „Ştefan cel Mare”, întreg staff-ul academic şi
administrativ nu pot să nu ţină cont de schimbările de anvergură din domeniul învăţământului ce se prefigurează
la orizont.
Tocmai din aceste considerente, preocupările factorilor decizionali din Academie ce sunt abilitaţi cu
atare activităţi îşi găsesc expresia în eforturi susţinute pentru modernizarea procesului de învăţământ din
Academia „Ştefan cel Mare”.
Toate acestea au făcut ca sistemul de predare din Academie să fie revizuit şi pus pe făgaşul modernizării
şi eficienţei.
În mod practic, s-au întreprins următoarele măsuri de natură a pune în relevanţă practicile moderne de
instruire:
1. Trecerea la sistemul de învăţământ superior bazata pe instruirea pe 2 cicluri
universitare: licenţa şi masteratul.
Avându-se în vedere descărcarea planului de învăţământ (realizată prin trecerea efectivă la instruirea
pe două cicluri: micşorarea cantitativă a numărului de ore; trecerea unor discipline în categoria celor de la
ciclul doi etc.), s-au creat premise favorabile pentru aplicarea practicilor moderne în predare. În această
ordine de idei, într-un mod cu totul subtil, atât cadrele didactice, cât şi studenţii au fost nevoiţi să-şi deplaseze
accentele de pe instruirea/însuşirea cantitativă spre cea calitativă.
2. Modernizarea sistemului de evaluare a cunoştinţelor studenţilor.
Pentru ameliorarea calităţii procesului de instruire în Academia „Ştefan cel Mare”, începând cu anul
de studii 2002 s-a introdus un model principial nou de evaluare a cunoştinţelor. Acest model, maximal evită
subiectivismul aprecierii studenţilor.
El a fost reglementat prin reguli speciale, care conduc la deplasarea activităţilor de-a lungul întregului
semestru prin prevederea de evaluare pe parcurs, astfel încât să-şi cunoască situaţia la disciplinele respective.
Evaluarea pe parcurs este o verificare parţială în timpul semestrului prin teste, lucrări scrise, exerciţii, seminare,
lucrări de laborator, referate etc.
Activitatea studentului pe parcursul semestrului la fiecare disciplină este ponderată. Punctajul obţinut
la verificarea finală reprezintă maxim 50% din nota finală.
Nota finală se compune din sumarea ponderată a notelor parţiale obţinute pentru fiecare activitate în
cadrul disciplinei. Astfel în Academia „Ştefan cel Mare” evaluarea nu se face numai printr-o verificare finală
la sfârşitul semestrului (sesiunii). Studentul e impus, potrivit acestui model de evaluare, să fie activ pe parcursul
semestrului.
3. Elaborarea unor planuri de învăţământ moderne.
Astfel, în vederea perfecţionării procesului de studii, s-au perfecţionat planurile de învăţământ, în
acest sens modificându-se numărul de ore la discipline, acordându-se prioritate disciplinelor ce ţin de formarea
profesională a poliţiştilor. Totodată, am vrea să menţionăm că nu a fost diminuată nici importanţa disciplinelor
care dezvoltă pregătirea generală a viitorului colaborator de poliţie.
Credem că îmbinarea anume acestor două aspecte poate conduce la o pregătire armonioasă şi
multilaterală a unui poliţist modern.
13
4. Folosirea potenţialului ştiinţific al studenţilor.

Pentru prima dată în tezele de licenţă au fost abordate subiecte ce şi-au avut inspiraţia în programele
guvernamentale de combatere a infracţiunilor, ordinele şi instrucţiunile M.A.I., tematicele cercetării ştiinţifice
ale Academiei. Astfel, potenţialul cursanţilor a fost îndreptat spre realizarea sarcinilor majore trasate de
conducerea de vârf. Pe de altă parte, în teren au plecat cursanţi care cunosc şi sunt gata să împărtăşească şu
cu colegii săi din comisariate dezideratele de ultimă oră ale organelor centrale de stat în domeniul combaterii
fenomenului infracţional.
5. Modernizarea predării limbilor moderne.
Având în vederea vocaţia europeană a Republicii Moldova, dar şi dezideratele integraţioniste enunţate
şi susţinute de conducerea şi societatea Republicii Moldova, apare drept imperativ modernizarea sistemului de
predare a limbilor moderne, schimbarea unor accente de altă dată. În Academie începe a fi valorificată
practica predării unor teme în una din limbile de circulaţie internaţională. Relevantă este şi menţiunea referitoare
la aceea că universitarii din cadrul Academiei elaborează suporturi de curs inclusiv în limbi străine (de exemplu
“Birth and evolution of banking activities: historical overview”-autori: Dr. Andrei Guştiuc, M. Prodan,), deşi
studiile în cadrul Academiei se fac în exclusivitate în limba de stat.
6. Introducerea SECT.
Introducerea Sistemului European de Credite Transferabile, care printre altele evaluează participarea
studenţilor la activităţile didactice şi încurajând mobilitatea acestora. Acest mod de organizare face posibilă
utilizarea unui sistem analitic de evaluare a timpului şi a efortului necesare desfăşurării activităţilor componente
ale procesului de învăţământ, ducând implicit la eficienţa şi modernizarea sa.
7. Promovarea conţinutului învăţămîntului universitar la Academia M.A.I. întru
diminuarea impactului efectelor corupţiei şi eliminării ei.
Racordarea planului de învăţămînt la preceptele Procesului de la Bologna (Moldova semnatar la
20.05.2005 în Norvegia) a permis includerea în planul de învăţămînt la Academia „Ştefan cel Mare” a MAI
seria 2005-2009 a unor teme de rezonanţă socială, inclusiv şi diminuarea impactului efectelor corupţiei şi
eliminării ei.
Astfel, au fost majorate cu 50 la sută orele la catedrele de profil, în prezent ele constituind, după cum
urmează:
- Catedra investigaţii operative – 434ore;
- Catedra drept poliţienesc – 486 ore;
- Catedra ştiinţe penitenciare, drept penal şi criminologie- 698;
- Catedra procedură penală şi criminalistică – 500.
Tematica cercetărilor ştiinţifice ale studenţilor Academiei este axată pe studierea şi analiza fenomenului
corupţiei, precum şi a modalităţilor de combatere şi eliminare a acestuia.
Pe parcursul întregului an calendaristic, de către profesorii Academiei sunt ţinute lecţii în şcoli, licee şi
universităţi pentru contracararea şi eliminarea fenomenului corupţiei în rîndurile elevilor şi studenţilor. În cadrul
acestor lecţii, sunt propuse spre discuţii probleme cum ar fi: „Ce este corupţia?”, „Care este pedeapsa prevăzută
pentru corupţie?”, „Ce acţiuni trebuie de întreprins în cazurile cînd elevilor sau studenţilor li se propune să se
implice în cazuri de corupţie?”, „Care sunt organele abilitate să combată fenomenul corupţiei?”.
La Institutul de formare continuă şi cercetări ştiinţifice aplicative este creat şi funcţionează un laborator
ce studiază fenomenul corupţiei şi modalităţile de prevenire, diminuare şi eliminare a ei.
Ar mai fi de menţionat că Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I., ca entitate educaţională de bază a
Ministerului Afacerilor Interne a depus un efort colegial întru implementarea programelor educative în instituţiile
superioare de învăţământ menite să promoveze o cultură anti-corupţie în societate. În această ordine de idei,
corpul profesoral-didactic al Academiei a elaborat un proiect „Sporirea managementului organelor de drept
ale Republicii Moldova în combaterea corupţiei”, proiect ce a fost depus la Ministerul Economiei. Printre
principalele acţiuni, de natură să aducă soluţii viabile în domeniul combaterii corupţiei prin implementarea
programelor educative, Proiectul menţionează:
1. Elaborarea unor chestionare tipizate privind actele de corupţie şi răspunderea pentru ele.
Ulterior, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei (CCCEC), Ministerul
14
Afacerilor Interne (MAI), Departamentul Vamal (DV) şi Serviciul de Informaţie şi Securitate

(SIS) vor efectua atestarea funcţionarilor săi în materia cunoaşterii legislaţiei de combatere a
corupţiei, făcând uz de aceste chestionare tipizate.
2. Realizarea unor elaborări metodice pentru persoanele antrenate în combaterea corupţiei.
3. Elaborarea comentariului la Legea cu privire la combaterea corupţiei şi protecţionismului.
4. Demararea instruirii specialiştilor bine pregătiţi în domeniul combaterii corupţiei. În acest
sens, în cadrul Facultăţii Drept, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I., în cadrul specializării
„drept economic”, anual vor fi pregătiţi câte 20 de ofiţeri.
5. Elaborarea curricumului universitar care ar conţine disciplinele obligatoriu a fi studiate de
către persoanele specializate în domeniul combaterii corupţiei.
6. În Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. s-au prevăzut discipline didactice în cadrul cărora
sunt tratate teme privind lupta împotriva corupţiei:
- relaţii publice şi comunicare socială;
- etică poliţienească – relaţii publice şi comunicare, relaţia poliţist-comunitate.
Incontestabil că la capitolul instruirii generaţiilor de poliţişti sunt şi rezerve, probleme şi subiecte necesare
a fi abordate şi discutate:
1.Instituirea sistemelor modulare pe pachete de cursuri universitare
În cadrul Facultăţii Drept a Academiei a fost instituit un grup de lucru care şi-a propus drept sarcină
prioritară reorganizarea într-o perspectivă apropiată a procesului didactic prin instituirea sistemelor modulare
pe pachete de cursuri universitare. Aceasta înseamnă reunirea temporară a cursurilor cu legături directe şi
concentrarea lor în intervale de timp bine determinate. Evaluarea acestora se va face, la fel, pe pachete de
cursuri, urmând ca notele să fie acordate la acest nivel, de o comisie formată din titularii cursurilor respective.
Aceasta se va realiza pe două căi:
a). O problemă, ca de exemplu, descoperirea şi preîntâmpinarea infracţiunilor economice, urmează a
fi elucidată de câţiva profesori concomitent. Astfel, grupa de cursanţi de 15 persoane vor forma o masă
rotundă, la care un specialist în drept penal va elucida specificul calificării infracţiunilor economice; un specialist
în activităţi operative de investigaţii va aborda aspectul prevenirii şi descoperirii acestor infracţiuni; specialistul
în procesul penal va atrage atenţia asupra specificului cercetării iniţiale a acestor infracţiuni, iar un specialist
de la catedra drept civil, va aborda problema mai general vorbind despre legislaţia civilă şi economică. Drept
rezultat, studentul va primi o informaţie fundamentată şi temeinică. Ulterior, studenţii vor rezolva diverse speţe,
toţi aceşti profesori implicându-se activ. Incontestabil că această metodă de predare va eficientiza sistemul de
instruire, iar în mod indirect, îl va impune pe fiecare lector în parte să-şi sporească măiestria profesională.
b). Pentru cei ce doresc să fie angajaţi în OAI, urmează a fi elaborate pachete modulare de predare.
De exemplu, vreo 10-12 de astfel de pachete, care ar conţine doar informaţia şi cunoştinţele de care va avea
nevoie noul angajat. Stabilirea pachetelor modulare se va face în funcţie de necesităţile M.A.I.
2.Introducerea Diplomei Supliment.
Având în vedere Convenţia de la Lisabona, Declaraţia comună a miniştrilor europeni ai educaţiei de la
Bologna din 19 iulie 1999, recomandările Consiliului de Miniştri ai UE din 6 mai 1996, precum şi ale Comisiei
Europene, Consiliului Europei şi UNESCO privind transparenţa în vederea recunoaşterii academice şi
profesionale, urmează introducerea în scurt timp a anexei administrative la diplome, model unic european. La
moment se lucrează la elaborarea unui model tipizat şi la instrucţiunile de completare a Diplomei Supliment.
3.Schimbul academic de experienţă.
Este abordată problema instituirii schimbului de experienţă la nivel naţional (profesor invitat) şi a
cooperării interuniversitare în domeniul învăţământului. Aceasta deoarece s-a constat că profesorii invitaţi,
profesorii care susţin prelegeri în alte universităţi decât cele proprii, induc o atmosferă nouă, stimulativă în
viaţa universitară.
Totuşi, care sunt perspectivele instruirii poliţieneşti în Republica Moldova?
Pornind de la faptul că în decursul a 15 ani de existenţă, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. a
reuşit să se impună drept o instituţie superioară de învăţământ ce asigură pregătirea ofiţerilor de poliţie pentru
Ministerul afacerilor interne, propunem ca Facultatea de Drept a Academiei „Ştefan cel Mare” să-şi continue
existenţa sa, având cele două trepte: licenţa şi masterat.
15
În viziunea noastră, studiile la Facultatea Drept urmează a fi desfăşurate în Domeniul general de

studiu – 38.Drept; Domeniul general de studiu – 38.Drept; Codul şi denumirea specialităţii: 381.1 Drept
Prin urmare:
Ciclul I - studiile de licenţiat.
Învăţământul cu frecvenţă la zi:
Studiile de licenţiat corespund unui număr de 240 credite de studiu transferabile. La învăţământul cu
frecvenţă la zi, durata studiilor de licenţiat este de 4 ani şi corespunde unui număr de 60 credite de studiu
transferabile pentru un an de studiu.
Imediat după obţinerea diplomei de licenţiat în drept, toţi absolvenţii sunt repartizaţi în subdiviziunile
ministerului afacerilor interne (sau alţi beneficiari cu care M.A.I. are încheiate contracte).
Învăţământul cu frecvenţă redusă:
La învăţământul cu frecvenţă redusă, durata studiilor pentru obţinerea numărului de credite de studii
transferabile, necesare absolvirii, este mai mare cu un an faţă de cea de la învăţământul cu frecvenţă la zi în
domeniul respectiv. Prin urmare, durata studiilor va fi de 5 ani.
Ciclul II – studii de masterat.
Studiile la secţia cu frecvenţă la zi (al II-lea ciclu de instruire, studiile de masterat) corespund unui
număr de 90 credite de studiu transferabile.
Pentru accederea la ciclul II de studii candidaţii urmează să întrunească următoarele cerinţe:
· Diploma de licenţiat în drept;
· Stagiu de muncă de 3 ani de în sistemul organelor de drept al Republicii Moldova (MAI, SIS,
CCCEC, FA etc.)
· La momentul depunerii actelor pentru studii de masterat, având dorinţa de a obţine o bursă cu
finanţare bugetară, candidatul trebuie să fie neapărat angajat al M.A.I.);
· Pentru absolvenţii studiilor de licenţă cu o medie generală de la 9,0 în sus este suficient doar un
stagiu de 2 ani de muncă în sistemul organelor de drept.
Numărul candidaţilor admişi la studii la ciclul II cu finanţare bugetară va fi de cel puţin 50 la sută din
numărul studenţilor absolvenţi cu diplomă de licenţă.
Studiile de masterat se organizează doar la învăţământul cu frecvenţă la zi.
Ţinînd cont că Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. este o instituţie de învăţămînt superior cu o
misiune specifică - de a pregăti cadre de jurişti pentru sistemul Organelor Afacerilor Interne, misiune
fundamentată în Concepţia pregătirii cadrelor de jurişti pentru sistemul O.A.I., la ciclul II de studii vor fi
realizate următoarele specializări:
- Drept economic;
- Drept penal;
- Drept poliţienesc;
- Drept procesual penal;
- Dreptul investigaţiilor operative.
Ar mai fi de menţionat că viabilitatea şi eficienţa practică a studiilor de masterat ar putea fi atinsă doar
dacă ar exista competitivitate şi cerinţe clare pentru suplinirea posturilor devenite vacante în MAI. În acest
sens, propunem actualizarea fişelor de post ale angajaţilor MAI, în sens că promovarea în funcţii să se realizeze
în dependenţă de nivelul studiilor. Astfel, ca o variantă de lucru se propune ca cei care au obţinut titlul de
licenţiat în drept să poată ocupa funcţii până la şef de secţie cu acordarea gradului special de până la căpitan
de poliţie (inclusiv). Iar pentru ocuparea posturilor superioare şi, respectiv, dreptul de a pretinde la gradul
special de la maior de poliţie în sus – doar persoanele care au obţinut titlul de master în drept.
16
Serviciul public, funcţia publică şi funcţionarul public
Victor GUŢULEAC, doctor în drept, profesor

universitar, ULIM,
Nicolae PLĂCINTĂ, Academia „Ştefan cel
Mare”
Recenzenţi:
Gheorghe COSTACHI, doctor habilitat în drept, profesor universitar
Ion GUCEAC, doctor habilitat în drept, conferenţiar universitar
În diferite ţări, în anii diferiţi au apărut multe lucrări ştiinţifice consacrate problemelor administrării
publice şi ale serviciului ei. Cu toate acestea, rămân puţin studiate un şir de aspecte teoretice, metodologice şi
practice din acest domeniu.
Necesitatea studierii aprofundate a problemelor de organizare a aparatului de stat în prezent se face
simţită destul de acută. Nu mai puţin importante sunt şi metodele practice pe care trebuie să le cunoască şi să
le mânuiască fiecare funcţionar public.
O trăsătură distinctivă a societăţii democratice contemporane este o astfel de organizare a aparatului
ei de stat, care ar permite asigurarea ei, în condiţiile oricăror schimbări ale societăţii politice, funcţionarea
normală şi continuă a întregii misiuni de stat. Temelia acestei organizări o constituie serviciul public bine pus la
punct [10, p. 3].
Serviciul public înseamnă totalitatea autorităţilor publice şi activitatea persoanelor ce ocupă posturi
în aparatul acestor organe, îndreptată spre realizarea împuternicirilor acestor autorităţi în scopul dezvoltării
economice, culturii, sferei sociale, promovării politicii externe, apărării ordinii de drept şi asigurării securităţii
naţionale, ocrotirii drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor [10, p. 16].
Pentru aşi realiza sarcinile, serviciile publice sunt dotate, încă de la înfiinţare, cu funcţii publice clasate
în ordine ierarhică, stabilindu-se pentru fiecare atribuţii de putere publică, într-o anumită sferă de competenţă.
În aşa fel, funcţia publică este situaţia juridică a persoanei fizice investită, în mod legal, cu capacitatea de a
acţiona în realizarea competenţei unui organ de stat [21, p. 23]. Funcţia publică se întâlneşte frecvent în
limbajul specific dreptului public, întrucât ea este legată de activitatea administraţiei publice.
Deci, funcţia publică înseamnă unitatea primară a autorităţii publice, care determină locul şi rolul
cetăţenilor în munca socială în sistemul serviciului public, drepturile şi obligaţiunile, exigenţile faţă de pregătirea
lui profesională, iar funcţionarul public este persoana care ocupă funcţie de stat remunerată şi care dispune
de ranguri şi grade, stabilite în conformitate cu principiile legislative.
Serviciile publice sunt create la nivel central şi local pentru a cristaliza activitatea legislativă, executivă
şi judiciară.
Statul organizează serviciul public legislativ în sfera legislativă prin Parlament.
În sfera judiciară îşi organizează serviciile judiciare prin Curtea de Apel, Curtea Supremă de Justiţie.
Serviciile publice din sfera executivă la nivel central sunt organizate de Guvern cu ministerele sale.
Serviciile publice din sfera administrativ-executivă se grupează în trei categorii:
- ca autoritate publică, şi se formează prin legea organică;
- ca instituţie publică, dacă au caracter şi interes naţional, şi se formează prin lege, hotărârea
Guvernului, ordinul ministrului, iar dacă sunt de interes local se formează în baza hotărârii
Consiliului local;
- ca regie autonomă şi se formează în baza legii, dacă au un caracter personal în baza hotărârii
Guvernului şi ordinului ministrului.
Serviciile publice se înfiinţează, se desfiinţează, se reorganizează prin lege organică.
Din cele menţionate mai sus observăm că serviciul public se extinde larg, deoarece, afară de puterea
executivă, funcţionarii publici sunt şi în puterea legislativă şi în puterea judiciară.
Funcţia publică şi funcţionarul public reprezintă instituţii de rang constituţional.
17
Noţiunea de „funcţie” este utilizată în legislaţie în mai multe accepţiuni şi nu întotdeauna are legătură
cu funcţia sau funcţionarul public.
În manualele de drept administrativ se fac referiri în trei capitole ori secţiuni la funcţie şi funcţionari
publici. Noţiunea de funcţie publică este analizată în strânsă legătură cu noţiunea de activitate, autoritate,
organ etc., aparţinând în principal dreptului administrativ.
Ştiinţa dreptului administrativ ne oferă mai multe formulări ale acestei noţiuni. Astfel pro f. A. Iorgovan
defineşte funcţia publică ca o situaţie juridică a persoanei fizice investită, legal, cu atribuţii în realizarea
competenţei unei autorităţi publice — ce constă în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce formează
conţinutul raportului juridic complex dintre persoana fizică respectivă şi organul care a investit-o [11,
p. 929].
Prof. P. Negulescu, constatând că noţiunile de serviciu public şi de funcţie publică sunt în raport de
parte faţă de total, defineşte funcţia publică drept o grupare de atribuţii, de puteri şi competenţe în scop de a da
satisfacţiune unor anumite interese generale [12, p. 531].
La capitolul personalul din autorităţile publice, în literatura de specialitate română, unii autori evită
utilizarea formulei „serviciu public”, pentru a nu se confunda cu activitatea de prestare a serviciilor
publice populaţiei, în special cu pluralul acestei expresii „servicii publice”.
Spre exemplu, prof. A. Negoiţă denumeşte acest capitol „personalul organelor administraţiei
publice”. La noi, deşi legea-cadru poartă titlu ,Łegea serviciului public” [1], obiectul reglementat rămâne a
fi funcţia publică şi statutul juridic a funcţionarului public [22, p. 11]. Menţionăm că denumirea de „serviciu” a
fost preluată şi în cazul statutelor particulare ale unor categorii speciale de funcţionari publici (spre exemplu,
Legea privind serviciul diplomatic [2], Legea serviciului în organele vamale [3] ş.a.).
Titularul unei funcţii publice poartă denumirea de funcţionar public. Terminologia folosită în alte state
europene se deosebeşte de cea din limba română, expresiile folosite echivalând cu cele de agent public,
funcţionar de stat, servitorul coroanei, manager public etc., în ceea ce priveşte arătarea genului şi nicidecum a
speciei (pentru care, spre exemplu, sunt folosiţi termenii de judecător, consilier, ministru etc.) [13, p. 108].
Dar, legiuitorul nu se limitează la definiţia noţiunii de funcţionar public ci mai defineşte o categorie
aparte de „persoane cu funcţii de răspundere”. Astfel, „persoana cu funcţie de răspundere este funcţionarul
public investit cu atribuţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţilor publice sau a acţiunilor administrative de
dispoziţie şi organizatorico-economice” (alin. 4, art. l, Legea serviciului public).
Din cele enunţate mai sus, se poate presupune că: funcţionarul public numai „ocupă funcţii” şi „dispune
de ranguri şi grade”, pe când persoana cu funcţie de răspundere mai este şi „investită cu atribuţii în vederea
exercitării funcţiilor”. In opinia unor autori, orice funcţie este de răspundere [23, p. 185], deoarece este
înfiinţată în scopul satisfacerii unui interes public (general), iar funcţionarul public deţine o funcţie pentru a
exercita anumite atribuţii cu care este investit în mod legal [14, p. 82]. Aceasta oferă de asemenea o tălmăcire
a noţiunii de funcţionar public, dar nu în scop de anulare sau desconsiderare a noţiunii oferite de Legea
serviciului public, ci oferă nişte completări de valoare, sub aspectul formei şi a conţinutului, pentru a putea
clarifica cine poate fi acţionat în judecată pe calea contenciosului administrativ, pentru daunele aduse particularilor
prin acte administrative [15, p. 99-156], inclusiv prin nesoluţionarea în termen legal al unei cereri referitoare la
un drept recunoscut de lege. Potrivit art. l al acestei legi, „funcţionar public este persoana numită sau aleasă
într-o funcţie de decizie sau de execuţie din structura unei autorităţi publice”.
Practica ultimilor ani a demonstrat că nu se conturează prea clar o demarcare: cine este funcţionar
public şi cine nu, deşi deţine o funcţie publică. O opinie neoficială a guvernanţilor a fost de a restrânge numărul
persoanelor care au calitatea de funcţionar public, pe motiv că legea le conferă acestora anumite avantaje
sociale. Constatăm că aceste manifestări de „grijă” a legiuitorului faţă de funcţionarii publici nu fac decât să
stârnească nemulţumiri şi să ducă la inechitate socială. Ceea de ce are, cu siguranţă nevoie funcţionarul public
pentru o activitate eficientă este: stabilitatea în funcţie, remunerarea adecvată, obiectivitate în promovare şi
garantarea dreptului la cariera profesională [14, p. 82].
Noţiunea ”funcţionar public” nu poate fi folosită decât pentru a evoca acele situaţii în care funcţia
este ocupată printr-o manifestare unilaterală de voinţă, supusă unui regim de drept public (mai exact de drept
administrativ), funcţionarii publici ne fiind concepuţi într-un raport juridic ce are la bază contractul [21, p. 25].
18
Prin urmare, funcţionarului public trebuie să i se aplice un regim special de drept public, conturat într-
un statut original al funcţionarilor publici, distinct de situaţia agenţilor economici din sectorul privat.
Noţiunea de funcţionar public în reglementarea legală din Republica Moldova se deosebeşte de tratarea
acestei noţiuni în multe alte ţări. Spre exemplu, în Franţa, Belgia, Olanda, Portugalia şi alte ţări, pe lângă care
persoanele de conducere, calificativul de funcţionar public este deţinut de orice angajat din sfera învăţământului,
ocrotirii sănătăţii, serviciilor comunale şi de agriment, din alte sfere de deservire a populaţiei şi de prestări de
servicii. Aceasta determină clasificarea funcţionarilor publici în funcţionari superiori, medii, inferiori etc. O
atare abordare a noţiunii de funcţionar public face ca ea să cuprindă un număr mult mai mare de activităţi
decât în Republica Moldova, unde noţiunea de funcţionar public, după cum am văzut mai sus, este concepută
în primul rând ca angajat ce ocupă o funcţie fie în aparatul de stat (central), fie în aparatele autorităţilor publice
locale [16, p. 113].
Din aceste considerente susţin ideea extinderii calităţii de funcţionar public şi asupra altor categorii de
salariaţi. Acest lucru se poate înfăptui treptat incluzând pentru început doar unele categorii de angajaţi (spre
exemplu, rectorii şi directorii instituţiilor de învăţământ, şefii de catedră, (de la instituţiile de stat) conducătorii
instituţiilor de ocrotire a sănătăţii etc.).
Nici legea, nici doctrina nu ne oferă o viziune clară în ceea ce priveşte statutul juridic al funcţionarului
public.
În scopul satisfacerii interesului general, profesia de funcţionar public se cere reglementată prin norme
juridice speciale, care, în totalitatea lor, ar constitui un statut juridic al funcţionarului public. Anume prin acest
statut funcţionarii publici urmează să primească garanţia juridică a faptului că efortul realizat de ei se valorifică
în interesul societăţii şi interesele lor [17, p. 300-301].
Unii autori vorbesc despre statutul juridic al funcţiei publice. Astfel, A. Sîmboteanu menţionează la
acest capitol că statutul juridic al funcţiei publice de regulă se stabileşte în dependenţă de:
- nivelul autorităţii publice care angajează funcţionarul;
- rolul acestei funcţii în structura autorităţii publice;
- caracterul şi nivelul de competenţă profesională obligatoriu pentru ocuparea acestei funcţii [16,
p. 114].
Funcţia publică şi statutul ei juridic se instituie de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova, de
Guvern şi de autorităţile publice centrale sau locale, în limita competenţei lor stabilite de Constituţie şi de alte
legi, iar statutul juridic al funcţionarului public include drepturile, obligaţiile, responsabilitatea acestuia, exigenţile
faţă de pregătirea profesională [14, p. 81].
Nici legea nu este mai explicită în acest sens. Astfel, Legea serviciului public consacră statutului
juridic al funcţionarului public Capitolul II. Acesta include următoarele articole: instituirea funcţiei publice (art.
7), rangurile funcţiilor publice (art. 8), gradele de calificare ale funcţionarilor publici (art. 9), drepturile şi
obligaţiile funcţionarului public (art. 10), restricţii (art. 11) şi exigenţile speciale faţă de funcţionarul public (art.
12). Deoarece orice enumerare presupune şi posibilitatea unei omisiuni, din acest capitol ar trebui să înţelegem
că statutul juridic al funcţionarului public nu include spre exemplu şi încadrarea în serviciul public, exercitarea
lui, încetarea serviciului public. Se pare că o definiţie general acceptată ar fi că statutul juridic al funcţionarului
public include totalitatea normelor juridice care reglementează raporturi de funcţie publică.
În viziunea noastră, prin statut juridic al funcţionarului public am putea înţelege totalitatea normelor
juridice care reglementează situaţia juridică obiectivă a funcţionarului public, determinând: modalitatea de
încadrare în funcţia publică şi destituirea din ea; obligaţiile, drepturile, garanţiile legale, precum şi responsabilitatea
funcţionarului public; modalităţile desfăşurării serviciului public, inclusiv obţinerea gradului de calificare.
Sfera de acţiune a reglementărilor legale privind funcţionarii publici.
O problemă destul de dificilă, care preocupă şi unii autori din Republica Moldova [24, p. 53; 14, p. 82;
16, p. 113; 22, p. 32-33], este cea care ţine de sfera de acţiune a Legii serviciului public. Este bine ştiut că
în serviciul statului se află diferite categorii de salariaţi: şi ministrul, şi învăţătorul, şi medicul, şi dactilografa.
Între aceste categorii există o mare diferenţă în ceea ce priveşte conţinutul muncii lor. Din aceste considerente,
legea desemnează cercul salariaţilor asupra cărora se răsfrânge legea.
Acţiunea Legii serviciului public se extinde asupra persoanelor care deţin funcţii în autorităţile
publice centrale şi locale prevăzute în anexa l a Legii. Acţiunea Legii se extinde, de asemenea, asupra
19
judecătorilor, procurorilor şi ajutorilor acestora, ofiţerilor de urmărire penală, colaboratorilor din serviciul
diplomatic, serviciul fiscal, garda financiară, din organele controlului vamal, securităţii statului , din organele de
interne, asupra militarilor, în partea în care nu este reglementată prin acte legislative speciale privind statutul lor
juridic (prin statutele particulare ale acestor categorii de funcţionari publici).
Asupra acestor funcţionari nu se extind, în special, articolele 8, 9 şi alin. 4 art. 24 a Legii serviciului
public cărora li se conferă grade prin acte normative speciale privind statutul lor juridic [4].
Este necesar de menţionat că prevederile legii nu dau un răspuns clar la unele întrebări ce ar putea
apărea în legătură cu apartenenţa unor anumite categorii de funcţionari la rangurile funcţiilor publice. De altfel,
legea nu specifică nici ce ranguri corespund, spre exemplu, membrilor Curţii de Apel, Tribunalelor, judecătorilor,
procurorilor şi altor categorii. Din lege este lipsă noţiunea de funcţionar electoral cu toate acestea membrii
Comisiei Electorale Centrale sunt stipulaţi ca funcţionari publici în Clasificatorul unic al funcţiilor publice.
Funcţionarul public este o instituţie la graniţa dintre dreptul public şi dreptul privat. La o asemenea
clasificare juridică duce însuşi textul constituţional. Reţin că Constituţia din 29 iulie 1994, printre domeniile
urmând a fi reglementate prin lege organică, nu prevede şi problema statutului funcţionarului public, aşa cum
este stipulat în mod distinct, în Constituţia României de la 1991, spre exemplu. In posibilitatea că acest domeniu
este reglementat prin lege organică, poate fi dedusă din câteva prevederi ale art. 72 ca lit. c - organizarea şi
funcţionarea Parlamentului, lit. d a Guvernului, lit. e Curţii Constituţionale, a Consiliului Superior a Magistraturii,
a instanţelor de judecată, lit. f - organizarea administraţiei locale, adică autorităţile publice care cad sub incidenţa
Legii serviciului public, prevăzute în anexa nr. l a acestei legi.
În ceea ce priveşte raporturile de muncă prevăzute de lit. j, alin. 3 art. 72 din Constituţie, legiuitorul
constituant nu face o distincţie între raportul de funcţie publică şi cel de muncă, adică, în general, funcţionarul
este supus unui regim de muncă similar cu al unui salariat.
Societatea şi doctrina este favorabilă extinderii acţiunii Legii serviciului public, în vederea atribuirii
şi altor tipuri de angajaţi a avantajelor sociale acordate funcţionarilor publici. Dacă tărăgănarea acestui proces
este voalată de anumite considerente de ordin economic, ar fi binevenită sensibilizarea opiniei publice în
vederea extinderii treptate a acţiunii acestei legi, după cum am menţionat anterior. Tergiversarea acestui
proces nu face decât să stârnească nemulţumiri şi să ducă la inechitate socială.
Este necesar a sublinia că Legea serviciului public urma să clarifice două chestiuni esenţiale: Care
este obiectul reglementării juridice? Care este cercul de persoane calificate drept „funcţionari publici”? Insă
prevederile legii nu oferă un răspuns clar la aceste întrebări.
Merită atenţie iniţiativa de instruire de Secretar de stat în ministere, urmând ca acesta să exercite
funcţiile administrative ale ministerului, funcţiile politice revenind ministrului. Secretarul de stat urmează a se
bucura de stabilitate în funcţie, ca şi întreg aparatul de funcţionari ai ministerului. Activitatea acestora nu este
efectuată de procedura de învestitură a Guvernului. Această practică este utilizată pe larg în Germania,
Danemarca, Suedia, Belgia, Olanda, Irlanda, Grecia şi alte ţări [16, p. 105]. Instituirea acestei funcţii a fost
propusă şi în cadrul Proiectului de asistenţă al Uniunii Europene perfecţionarea cadrelor şi modernizarea
funcţionării Administraţiei publice în Republica Moldova” cu participarea experţilor locali şi străini.
Categoriile funcţionarilor publici. O clasificare oficială a funcţiilor publice în Republica Moldova
este prevăzută de Legea serviciului public. Astfel, art. 8 [5] ierarhează funcţiile publice în trei ranguri.
Rangul prevede o anumită poziţie ocupată de funcţionarul public în structura ierarhică a autorităţilor
publice.
- rangul întâi include funcţiile de conducere din autorităţile publice centrale, funcţiile de conducere
din autorităţile administraţiei publice a autorităţilor teritoriale autonome cu statut special (UTA
Gagauz-Yeri), conform anexei nr. 2, parte integrantă a Legii serviciului public;
- rangul doi include funcţiile de conducere din unităţile autorităţilor publice centrale, funcţionarii
publici din aceste autorităţi şi funcţionarii de conducere din autorităţile administraţiei publice
locale, conform anexei nr. 3, parte integrantă a Legii serviciului public;
- rangul trei include celelalte funcţii din autorităţile publice şi din prefecturi. Fiecare rang conţine
câte trei grade de clasificare (potrivit alin. l art. 9 al Legii serviciului public).
În scopul unificării cerinţelor pentru implementarea prevederilor statutului juridic al funcţiei publice, în
cadrul reformei, s-au introdus un şir de măsuri care integrează activitatea personalului şi mecanismului de
20
sporire a eficienţei organelor administraţiei publice. Printre aceste măsuri, devine oportună elaborarea la nivel
naţional a unui Clasificator unic al funcţiilor publice. Aceasta se face în scopul perfecţionării sistemului de
formare, selectare şi repartizare a cadrelor din serviciul public, al organizării raţionale şi sporirii muncii lor,
diferenţierii salariilor în aport cu complexitatea activităţii în funcţia dată. Toate funcţiile publice din toată
reţeaua autorităţilor publice trebuie să fie elaborate în temeiul acestui clasificator, întrucât legea prevede doar
lista autorităţilor publice, dar nu concretizează care sunt funcţiile publice pentru fiecare din ele. Atât clasificatorul,
cît şi caracteristicile-model sunt aprobate de Guvern. Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 312 din 20 martie
1998 [6] a fost aprobat Clasificatorul unic al funcţiilor publice în care se concretizează aceste funcţii
pentru ministere, departamente, alte autorităţi publice centrale de specialitate, precum şi pentru autorităţile
administraţiei publice locale. Ulterior, acest Clasificator a fost abrogat (la 23.02.2001), odată cu adoptarea
unei noi redacţii a acestuia [7]. Cu părere de rău, Caracteristicile-model de clasificare a funcţiilor publice aşa
şi nu au fost aprobate de Guvern aşa cum prevede Legea serviciului public.
Clasificatorul enumera funcţiile publice, atribuindu-le fiecăreia un cod. Primele două cifre ale codului
determină grupul funcţiilor din autorităţile publice centrale şi locale, următoarele două cifre determină rangul
funcţiilor, iar ultimele două cifre, numărul de rând al funcţiilor.
Pe lângă prevederile art. 8 şi 9 din Legea serviciului public privind rangurile funcţiilor publice şi
gradele de calificare ale funcţionarilor publici, din 25.07.1997 este în vigoare Legea Republicii Moldova nr.
1263-XIII din 17.07.1997 despre Regulamentul de conferire a gradelor de calificare funcţionarilor publici [8]
(în continuare – Regulament).
În mare parte acest Regulament, inclus în anexa Legii menţionate mai sus, nu face decât să repete
prevederile art. 8 şi 9 din Legea serviciului public.
Condiţii de acces într-o funcţie publică.
Prin instituirea unor astfel de condiţii, legiuitorul urmăreşte mai multe scopuri. Anumite condiţii urmăresc
satisfacerea unor scopuri politice de exemplu,
condiţia devenită tradiţională, care leagă ocuparea unei funcţii publice într-un stat de calitatea de
cetăţean al statului respectiv.
Izvorul acestor condiţii îl reprezintă în majoritatea statelor Constituţia, care consacră principiile generale,
dezvoltate de reglementările cadru, care poartă în majoritatea cazurilor denumirea de statut (în Republica
Moldova Legea serviciului public) reprezentând ansamblul de reguli care privesc situaţia juridică a
funcţionarului.
Condiţiile de acces se împart în două categorii, în funcţie de criteriul puterii de apreciere a autorităţii
publice:
- condiţii de acces obiective, caracterizate prin aceea că autoritatea se limitează să verifice doar
dacă cel care le îndeplineşte sau nu, fără a putea să facă vreo apreciere proprie (existenţa unei
diplome care atestă o anumită pregătire profesională, a unui certificat medical privind starea de
sănătate etc.), aceste condiţii la rândul lor, pot viza candidatul (cetăţenia, studiile, domiciliul) sau
autoritatea publică (existenţa unui post vacant etc.);
- condiţiile de acces subiective, care permit o largă aptitudine de apreciere din partea autorităţii
administrative, în funcţie de natura funcţiei ce urmează a fi îndeplinită sau de calităţile personale
ale fiecărui candidat, pe care autorităţile publice sunt chemate să le verifice. Acestea sunt:
a) condiţia că persoanele care îndeplinesc funcţii publice să aibă numai cetăţenia Republicii Moldova;
b) condiţia că persoanele care îndeplinesc funcţii publice să aibă domiciliul în Republica Moldova; c) condiţia
vârstei; d) condiţia studiilor; e) prestarea jurământului; f) condiţia potrivit căreia candidatul trebuie să aibă
deplină capacitate de exerciţiu; g) condiţia de a fi apt din punct de vedere medical.
Alte exigenţe şi cerinţe înaintate faţă de funcţionarii publici, care decurg din Constituţie şi din alte acte
normative sunt: cunoaşterea limbii de stat; profesionalismul; capacităţi şi aptitudini politice; un comportament
de o moralitate înaltă.
Condiţiile subiective sunt acele condiţii care lasă autorităţii o largă putere în aprecia dacă sunt sau nu
îndeplinite şi dacă ele urmează a satisface exigenţile, specificul viitoarei profesii. Aceasta s-ar putea referi,
spre exemplu, la prezentarea unui CV sau a unei scrisori de recomandare.
Autorităţi competente a numi în funcţii (sau demnităţi) publice.
21
Parlamentul reprezintă, potrivit alin l art. 60 din Constituţie, organul reprezentativ suprem al poporului
Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului. Printre atribuţiile sale este şi aceea de a se implica
în constituirea anumitor autorităţi publice, prin numirea şefilor acestor autorităţi sau a altor membri ai lor.
Această atribuţie o exercită fie singur, fie implicând şi alte autorităţi care fac propuneri. Astfel, potrivit art. 13
al Legii privind Serviciul de Informaţii şi Securitate, Parlamentul numeşte directorul Serviciului, la propunerea
Preşedintelui [9].
Printre atribuţiile de bază ale Parlamentului de la art. 66 din Legea fundamentală se enumără la lit. j şi
cea de a numi „persoane oficiale de stat”, în cazurile prevăzute de lege. Astfel, potrivit alin. 3, art. 133 din
Legea cu privire la Curtea de Conturi, Preşedintele Curţii de Conturi este numit de Parlament ca şi membrii
Curţii la propunerea Preşedintelui organului legislativ.
Preşedintele Republicii Moldova este a doua autoritate investită de legiuitorul constituant cu dreptul
de a numi în funcţii publice. Avem în vedere lit. d, art. 88, potrivit căruia Preşedintele „numeşte în funcţii
publice, în condiţiile prevăzute de lege”. Această dispoziţie trebuie coordonată cu alin. 2, art. 94, rezultând că
decretele Preşedintelui de numire în funcţii publice nu trebuie contrasemnate de Primul-ministru.
Textul precizează că atribuţia Preşedintelui de numire în funcţii publice se realizează „în condiţiile
prevăzute de lege”, lăsând deci posibilitate legiuitorului să stabilească acele categorii de funcţii publice al căror
titular este numit de Preşedinte şi condiţiile în care se va face acest lucru.
Potrivit alin. 2 art. 116 din Constituţie, judecătorii (care, în conformitate cu alin. 2 art. 3 al Legii
serviciului public sunt funcţionari publici) sunt numiţi de Preşedinte, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii.
Constituţia din 1994 consacră un executiv bicefal, în care unul din cei doi şefi este Preşedintele, iar
celălalt este Guvernul, ambii şefi au în competenţa lor materială atribuţia de a numi în funcţii publice.
În ceea ce priveşte Guvernul, această atribuţie este dedusă din statutul său constituţional, consacrat
de alin. l art. 96 în conformitate cu care Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament,
are două misiuni esenţiale:
- asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării;
- exercită conducerea generală a administraţiei publice.
În calitate de autoritate centrală a administraţiei publice, Guvernul îşi îndeplineşte cea de-a doua
misiune de conducere a administraţiei, din care derivă atributul său de a numi în funcţii publice. Guvernul
numeşte şi eliberează din funcţie vice-miniştrii, directorii generali ai departamentelor, conducătorii altor organe
ale administraţiei publice de specialitate [18, p. 69].
Statutul de şef al Guvernului, consacrat prin art. 101 din Constituţie, presupune şi atribuţia de a face
numiri în funcţii publice. Primul-ministru numeşte o serie de funcţionari publici.
Competenţa premierului în acest domeniu poate îmbrăca practic două forme:
- forma propunerii;
- forma numirii propriu zise.
Conducătorul unităţii (instituţiei). In lumina principiilor generale consacrate de legislaţia muncii,
conducătorul unităţii, instituţiei, organului este acel care le reprezintă pe acestea la încheierea contractului de
muncă sau care emite actul din care derivă raportul de funcţie publică. Această atribuţie se regăseşte consacrată
de unele reglementări în vigoare. Litera i, art. 38 al Legii privind administraţia publică locală, stipulează că
primarul numeşte şi eliberează din funcţie personalul din aparatul primăriei, cu excepţia secretarului consiliului.
În această ordine de idei se înscrie şi alin. 4 art. 14 din Legea serviciului public, care prevede
„Ocuparea funcţiilor publice prin numire se efectuiază de autoritatea ierarhic superioară sau de persoană sau
de persoana cu funcţie de răspundere împuternicită”.
Potrivit alin. 8 art. 14 din Legea serviciului public, funcţionarii aparatului Parlamentului, Aparatului
Preşedintelui Republicii Moldova, ministerelor şi altor autorităţi publice centrale sunt angajaţi în funcţie prin
actul conducătorului serviciului public respectiv. Intrarea în funcţie a unor noi conducători ai serviciilor publice
menţionate are ca efect încetarea activităţii în funcţiile respective prin demisionarea a consilierilor, ajutorilor
funcţionarilor serviciilor de presă şi secretarilor.
Dezavantajul fundamental al numirii de către superiorul ierarhic constă în faptul că, bazându-se aproape
exclusiv pe puterea discreţionară a şefului ierarhic, el alimentează favoritismul şi arbitrarul.
22
Numirea în funcţie nu este o modalitate pe larg folosită în sistemul totalitar comunist, se mai păstrează
şi astăzi aceeaşi formulă, fapt care împiedică formarea unui serviciu înalt-profesionist, modern şi eficient [14,
p. 88].
În viziunea noastră, la ocuparea funcţiilor publice este necesar de folosit mai pe larg şi mai eficient
alegerea şi concursul.
Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici.
Drepturile şi obligaţiunile funcţionarilor publici pot fi divizate în două mari categorii:
- drepturi şi obligaţii cu caracter general pe care le au toţi funcţionarii publici;
- drepturi şi obligaţii speciale, pe care le au numai anumite categorii de funcţionari publici.
Ne vom referi numai la drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici cu caracter general.
Potrivit alin. l art. 10 Legii serviciului public, funcţionarii publici dispun de următoarele drepturi
generale:
1. dreptul la carieră a funcţionarului public (stabilitatea, inamovibilitatea, avansarea);
2. drepturile materiale ale funcţionarului public:
- drepturi cuvenite în perioada exercitării funcţiei publice;
- drepturi acordate după încetarea raportului de funcţie publică;
- asistenţa medicală gratuită (inclusiv şi a membrilor familiei) – alin. l art. 25; locuinţă –
alin. 2 art. 25; locuri la hotel şi bilete la toate tipurile de transporturi rezervate (în cazul
unor misiuni de serviciu) – alin. 3 art. 25.
3. dreptul la o asociere sindicală;
4. dreptul de a se perfecţiona profesional;
5. dreptul la uniformă gratuită. Din totdeauna funcţionarul public a presupus, în egală măsură,
rigoare în comportament, dar şi în ţinută, impusă de legile scrise şi nescrise ale profesiei, existând
în acelaşi timp anumite profesiuni ale căror exerciţiu presupunea o ţinută obligatorie, denumită
uniformă;
6. drepturi pecuniare cuvenite după încetarea raportului de funcţie publică – dreptul la protecţie
socială;
7. alte drepturi a funcţionarilor publici.
Obligaţiile funcţionarilor publici pot fi divizate în două mari categorii, şi anume: obligaţii legate de
îndeplinirea funcţiei şi obligaţii în viaţa sa privată.
Întreaga doctrină occidentală este consecventă în a recunoaşte că funcţionarului public îi revin, spre
deosebire de salariat, nu numai îndatoriri rezultate din îndeplinirea funcţiei, ci şi în viaţa sa particulară.
La rândul său obligaţiile legate de îndeplinirea funcţiei, prevăzute de alin. 2 art. 10 Legii serviciului
public, pot fi divizate în următoarele grupe:
- obligaţia de a se consacra funcţiei;
- obligaţia de discreţie profesională;
- obligaţia de neutralitate şi imparţialitate;
- obligaţia de supunere; obligaţia de dezinteresare;
- obligaţia de moralitate.
Afară de îndatoriile legate, îndeplinirea funcţiei publice, doctrina administrării mai identifică obligaţii
care privesc viaţa privată a funcţionarului public şi care au tangenţă cu cele prevăzute de cadrul legal.
Răspunderea funcţionarilor publici.
Funcţionarii publici în procesul administrării pot fi nu numai subiecţi ai acestui proces, ci şi obiecţi.
Deci nu numai acei care administrează, dar şi acei care sunt administraţi.
Faţă de ei - ca obiecţi ai procedurii de administrare tot se aplică metodele de administrare de bază cum
ar fi convingerea şi constrângerea.
Pentru neexecutarea obligaţiilor sau abuz de drepturi acordate, funcţionarii publici sunt supuşi
constrângerii statale, inclusiv răspunderii juridice.
Răspunderea juridică a funcţionarului public intervine ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite în timpul
exercitării funcţiei sau în legătură cu exercitarea acesteia.
23
În literatura de specialitate există diverse opinii a savanţilor privind formele concrete ale răspunderii
juridice a funcţionarilor publici. Spre exemplu, Gheorghe Zaharia menţionează că neîndeplinirea obligaţiilor de
serviciu sau în legătură cu serviciul pot să declanşeze diferite forme de răspundere juridică a funcţionarilor
administraţiei publice, în funcţie de natura abaterii: răspunderea administrativ-disciplinară specifică funcţionarilor
publici; răspunderea disciplinară propriu-zisă, specifică domeniului administrativ (deci, mai cuprinzătoare);
răspunderea administrativ contravenţională. Toate acestea din domeniul Dreptului administrativ. Dar şi
răspunderea materială, civilă şi penală pot fi declanşate prin abaterile funcţionarilor publici [19, p. 136].
Profesorul A. Iorgovan, făcând o analiză a formelor răspunderii juridice a funcţionarilor publici descrise
în literatura de specialitate, concluzionează următoarele forme a răspunderii juridice a funcţionarilor publici:
disciplinară, contravenţională, penală, materială [20, p. 369].
Considerăm că reieşind din conţinutul legislaţiei Republicii Moldova, analiza opiniei savanţilor autohtoni
şi celor din străinătate pe marginea problemei în cauză, am putea vorbi de următoarele forme ale răspunderii
juridice a funcţionarilor publici:
- răspunderea administrativ-disciplinară;
- răspunderea administrativ-contravenţională;
- răspunderea administrativ-patrimonială;
- răspunderea civilă;
- răspunderea penală.
Problema răspunderii funcţionarilor publici, inclusiv răspunderii juridice este o problemă destul de
complicată, dar vastă şi trebuie să fie obiectul unui studiu ştiinţific separat.
Bibliografie
Actenormative:
1. Nr. 443-XIII din 04.05.95//Monitorul Oficial, nr.61/681 din 02.11.1995, cu modificările ulterioare.
2. Nr. 761 din 27.12.2001//Monitorul Oficial nr. 20 din 02.02.2002.
3. Nr. 1150-XIV din 20.07.2000//Monitorul Oficial nr. 106-108/765 din 24.08.2000.
4. Conform notelor incluse în Clasificatorul unic al funcţiilor publice, aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 151 din 23.02.2001//Monitorul Oficial nr. 25-26/186 din 01.03.2001.
5. Art. 8 modificat prin Legea nr. 61-XV din 11.04.2001//Monitorul Oficial nr. 49-50/235 din
03.05.2001, alin. în redacţia Legii nr. 946-XIV din 21.04.2000//Monitorul Oficial nr. 70-72/515
din 22.06.2000.
6. Hotărârea Guvernului nr. 312 din 20.03.1998 despre aprobarea Clasificatorului unic al funcţiilor
publice//Monitorul Oficial, nr. 38-39 din 30.04.1998.
7. Hotărârea Guvernului nr. 151 din 23.01.2001 despre aprobarea Clasificatorului unic al funcţiilor
publice//Monitorul Oficial, nr. 25-26/186 din 01.03.2001.
8. Monitorul Oficial nr. 63/528 din 25.09.1997.
9. Legea nr. 753-XIV privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova//Monitorul
Oficial nr. 156/764 din 31.12.1999.
Monografii:
10. Mihail Platon. Serviciul public în Republica Moldova. Chişinău, Secţia Editare, A.S.D.A.P.,
1997.
11. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Voi. II, Editura Nemira, Bucureşti, 1996.
12. Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, Voi. I, Institutul de Arte geografice E. Marvan,
1994.
13. Eugen Popa, Drept administrativ, Ed. Servo-Sat, Bucureşti, 2000.
14. Măria Orlov, Drept administrativ, Editura Epigraf, Chişinău, 2001.
15. Victor Guţuleac, Bazele teoriei dirijării de stat, Monografie, Chişinău, 2000.
16. Aurel Sîmboteanu, Reforma administraţiei publice în Republica Moldova, Ed. Museum,
Chişinău, 2001.
17. Mihai T. Oroveanu, Tratat de Ştiinţa Administraţiei, Bucureşti, 1996.
24
18. Aurel Sîmboteanu, Administraţia publică centrală, Secţia Editare a AAP, Chişinău, 1998.
19. Gheorghe Zaharia, Dreptul administrativ român, Iaşi, 1996, Voi. I.
20. A. Iorgovan, Dreptul administrativ, tratat elementar, Bucureşti, 1994, Voi. IV.
Articole, rezumate în monografii, culegeri:
21. Sergiu Ţurcanu, Statutul juridic al funcţionarului public 11 Cartea albă, situaţia autonomiei
locale în Republica Moldova, Editura Cartier, Chişinău, 2000.
22. Tudor Osoianu, Ion Osoianu, Statutul juridic al funcţionarului public / note de curs / Ch.:
Universitatea de Criminologie, 2003.
23. Tudor Negru, Contractul de muncă cu funcţionarii publici//Statul de drept şi administraţia
publică, Chişinău, 1999.
24. Victor Popa, Comentarii, explicaţii, sugestii pe marginea actualului cadru legal al
administraţiei publice din Republica Moldova//Ghidul funcţionarului public din
administraţia publică locală, Ed. Cartier, Chişinău, 1997.
25
Conceptul de coliziune în instituţia răspunderii juridice
Dumitru BALTAGA, doctor în drept,

conferenţiar universitar, Universitatea Liberă
Internaţională din Moldova,
Alexei GUŢU, Academia ”Ştefan cel Mare” a
M.A.I. al R.M.
Societatea umană în permanenţă a tins spre o anumită organizare şi menţinere a structurilor sale, fiind
interesată în păstrarea ordinii. Dreptul, având tendinţa de a asigura o ordine socială raţională, are un caracter
sistematic.
Ideea de sistem este cunoscută încă de grecii antici, dar semnificaţia sa se manifestă, mai ales,
începând cu epoca modernă. Se consideră că sistemul este o proprietate fundamentală şi universală a existenţei,
inclusiv a realităţii sociale. Prin natura sa, viaţa socială se prezintă ca un sistem la toate nivelele sale de
organizare, evident şi în domeniul dreptului. Sistemul nu este un conglomerat cu părţi componente, ci, potrivit
teoriei generale a sistemelor [1, 74] se constituie ca un „ansamblu de elemente aflate în interacţiune”, care se
află în relaţii logic determinate, unele faţă de altele, cu proprietăţi specifice şi ca o formaţiune distinctă, relativ
autonomă.
Astfel putem conchide că, în general, prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente (principii,
reguli, forţe etc.) materiale sau nu, aflate în interacţiune, dependente reciproc unele de altele şi formând un
întreg organizat, care pune ordine într-un anumit domeniu de gândire teoretic, reglementează clasificarea
materialului într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să se desfăşoare, potrivit
scopului urmărit[2, 993].
Se înţelege că noţiunea de sistem este aplicată oricărei realităţi sociale şi prin însăşi complexitatea lui
şi dreptului. Explicarea dreptului ca sistem, în sensul actual al acestei noţiuni, a făcut obiectul unor numeroase
analize şi controverse, chiar a unei analize sistemice. Astfel, în literatura noastră juridică, unii autori definesc
sistemul de drept ca un ansamblu structurat de principii şi reguli, urmând o anumită finalitate [3, 76] sau ca un
tot organizat ce se divide în componentele sale. „Sistemul de drept este unitatea dreptului şi diviziunea lui; în
anumite părţi interdependente – ramuri de drept şi instituţii juridice” [4, 165].
Una din trăsăturile de bază ale dreptului din orice stat dezvoltat este caracterul său unitar şi integrativ.
Sistemul de drept şi sistemul legislativ al Republicii Moldova la etapa actuală se apropie tot mai mult de
standardele internaţionale.
Proclamându-şi suveranitatea (23 iunie 1990) şi independenţa (27 august 1991), Republica Moldova a
pornit pe calea statalităţii şi a sistemului de drept propriu. În ultimul timp legislaţia Republicii Moldova s-a înnoit
esenţial, unele ramuri de drept au suportat schimbări esenţiale. Legea treptat îşi ocupă locul principal de frunte
în reglementarea tuturor relaţiilor sociale. Un rol important, din acest punct de vedere, l-a avut adoptarea
Constituţiei din 29 iulie 1994. Tempoul de dezvoltare a legislaţiei s-a accelerat simţitor. Ritmul activităţii legislative
creşte în continuare şi respectiv, aceasta creează multiple dificultăţi, favorizând apariţia defectelor în cadrul
sistemului de drept. Din categoria acestora fac parte: lacunele, contradicţiile, neconcordanţele, divergenţele
care distrug starea normală a sistemului şi micşorează eficienţa şi autoritatea dreptului.
Oricăror sisteme, chiar şi celora dezvoltate, care s-au călit în timp, le sunt caracteristice aceste defecte
de ordin intern sau extern, care influenţează negativ asupra sistemului de drept şi generează conflicte juridice.
Ele formează obiectul de cercetare al teoriei dreptului şi în prezent li se atrage o atenţie deosebită.
Problema conflictului e veche ca şi omenirea şi încercări de a-l explica s-au făcut din cele mi vechi timpuri,
începând cu filozofii antici, dar conflictologia ca ştiinţă s-a constituit doar în sec.20. În anii 50 – 60 savanţii din
apus au elaborat sistemul conceptual, structura şi elementele conflictului şi au extins aceste categorii asupra
realităţii sociale.
În Moldova, fiind în componenţa URSS, în acea perioadă, problematica conflictului era interzisă.
Predomina ideea inexistenţei conflictului în societatea socialistă. Totuşi apăreau periodic monografii şi publicaţii
26
dedicate conflictelor în diferite sfere ale vieţii sociale, dar în ele conflictul era analizat independent, în mod
separat, izolat.
Legalizarea problemei conflictului s-a produs în timpul restructurării. Generalizarea experienţei anterioare
în domeniul conflictologiei o găsim în lucrarea autorilor ruşi A.V. Dimitriev, V.N. Cudreavţev „Introducere în
teoria generală a conflictologiei”. În această lucrare se atrage atenţia la cercetarea insuficientă a problematicii
conflictului în cadrul ştiinţei dreptului. Această iniţiativă a fost preluată de jurişti şi savanţi.
O atenţie deosebită în cadrul conflictologiei juridice se atrage investigaţiei defectelor în drept şi
influenţa lor asupra sistemului legislativ.
N. A. Vlasenko evidenţiază următoarele categorii de defecte în drept [5, 22-28]:
1. Antinomia - exprimă o contradicţie aparent insolubilă între două teze, două legi şi două principii
(filozofice), care se exclud reciproc şi care totuşi pot fi demonstrate, fiecare în parte la fel de
concludent. [2, 46] Antinomia, după părerea autorului menţionat, se caracterizează prin: caracterul
contradictoriu al normelor juridice; exces, abuz normativ; coliziuni juridice.
2. Alt defect în sistemul de drept este „repetarea excesivă”, prin care se înţelege situaţia când
aceeaşi prevedere se cuprinde în conţinutul mai multor norme juridice din diferite acte normative:
Constituţie, coduri şi acte normative subordonate legii. Adică există cel puţin două norme juridice
identice.
3. Următorul defect este lacuna în drept. Lacunele se caracterizează prin lipsa unor norme
necesare pentru reglementarea relaţiilor sociale. Noţiunea de lacune ale legii se foloseşte pentru
cazurile când ordinea juridică este incompletă, fragmentară şi insuficientă pentru a rezolva
toate cazurile care se prezintă în faţa instanţelor de judecată.
4. Al 4-lea defect constă în repartizarea iraţională a normelor juridice, prin care se încalcă legăturile
logico-structurale în procesul de sistematizare a normelor juridice în actul normativ.
5. Următorul defect constă în utilizarea incorectă şi ineficientă a construcţiilor juridice.
Astfel, ca rezultat al unuia din defectele enumerate pot apărea coliziunile sau posibil ca să existe mai
multe defectele şi să se îmbine, împletindu-se să formeze o nouă deformare a sistemului de drept, complicată
după structură şi respectiv mai dificilă în rezolvare.
А. А. Belkin numeşte defectele în drept conflicte textual-juridice, argumentând aceasta prin următoarele:
în primul rând, conţine un caracter doctrinar unificat; în al doilea rând, în plan terminologic conflictul textual-
juridic se include în sistemul general al conflictelor juridice; în al treilea rând, termenul conflict poartă un
caracter mai general. [15, 27]
Noi credem că este mai acceptabil termenul de defect, cu referire la coliziuni şi alte neconcordanţe în
drept. Defectele în legislaţie reprezintă o formă a conflictelor juridice de rând cu greşelile procesului de
elaborare şi aplicare a dreptului, de aceea, ele se raportează ca relaţie dintre parte şi întreg. Teoria defectologiei,
bineînţeles, aşteaptă o cercetare independentă în ştiinţă. Pentru noi această problemă prezintă interes pentru a
delimita coliziunile normelor juridice de celelalte categorii de defecte în cadrul sistemului de drept.
Este unanim recunoscut că termenul de coliziune are un caracter convenţional „termenii au doar
importanţă pur tehnică” [6, 53], scria I. S. Pereterskii referitor la utilizarea termenilor de „coliziune” sau
„conflictul legilor”.
Noi considerăm că termenii trebuie utilizaţi în conformitate cu determinarea lor conceptuală pentru a
reflecta obiectiv esenţa fenomenului întărit prin lege. Totodată, legea de fier a legiuitorului este, ca după ce a
fost folosit un anumit termen, o expresie, într-un anumit sens, este dator să o folosească în tot restul actului
normativ, de fiecare dată când revine în acelaşi sens [16, 127].
Termenul de coliziune se utilizează în ştiinţa dreptului relativ demult, cel puţin câteva veacuri, însă
această vârstă onorabilă n-a transformat-o încă într-o armă sigură a analizei juridice.
Coliziunea provine de la latinescul „Collisio”, care semnifică ciocnire de forţe, tendinţe şi interese
contrare în domeniul relaţiilor omeneşti: conflict, ceartă, dispută. [2, 197] Astfel, din punct de vedere etimologic,
coliziunea înseamnă conflict, contradicţie.
Însă conţinutul juridic al termenilor, deseori, nu coincide cu cel etimologic. Există situaţii când limbajul
juridic diferă de cel cotidian, cum este în cazul coliziunii. Astfel, în teoria dreptului este recunoscut unanim că
27
termenul „coliziune” poartă un caracter convenţional. El se utilizează mai mult cu sens figurat, deoarece nu
este vorba de luptă, ciocnire a normelor juridice în sensul direct al cuvântului.
Savanţii care au cercetat divergenţele între conţinutul normelor juridice, formulează diferit denumirea
acestui fenomen. De exemplu: coliziunea normelor juridice, coliziunea legii, conflictul actelor normative,
contradicţiile normelor juridice. După părerea noastră, este mai potrivită denumirea de „coliziune a normelor
juridice”, deoarece, în primul rând, elementul primar al sistemului de drept este norma juridică. Legea, ca
varietate a actelor normative, reprezintă o formă de exprimare a normelor juridice, de aceea pot să existe
coliziuni nu între legi, dar între conţinutul lor exprimat în dispoziţii general obligatorii cu caracter statal. Teoretic
este posibilă existenţa coliziunilor între elemente mai complexe ale sistemului de drept: instituţii juridice, ramuri
de drept şi aşa diviziuni ca dreptul public şi dreptul privat. Până nu demult am fost martori la lupta între două
sisteme politice şi respectiv cu deosebiri între sistemele lor de drept.
În al doilea rând, nu întâmplător în constituţiile unor state federative este introdusă o noţiune relativ
nouă „dreptul federativ al coliziunii” – o totalitate de norme juridice care determină actul ce urmează să se
aplice în situaţia când există contradicţii între ele, sau care lege (normă juridică) se va aplica unei situaţii
concrete, dacă ea cade sub incidenţa mai multor legi (norme juridice). [7, 773]
În al treilea rând, categoria de coliziune se utilizează pentru a desemna orice necoincidenţă dintre două
fenomene, pe când termenii conflict şi contradicţii sunt destul de discutabili.
Reieşind din cele menţionate, după părerea noastră, ar fi mai corect să numim fenomenul descris
„coliziune a normelor juridice”. Totodată, este important să evidenţiem că coliziunea apare numai între norme
ce reglementează una şi aceeaşi relaţie socială, adică o situaţie din realitatea obiectivă este reglementată de
mai multe norme juridice. Cât de diferite nu ar fi prescripţiile normelor juridice, dacă ele reglementează relaţii
sociale diferite nu pot fi în coliziune.
Pornind de la ideea că în literatura juridică există divergenţe în ceea ce priveşte denumirea acestei
categorii juridice, evident că încă nu s-a formulat şi o opinie unitară referitoare la definirea conceptului de
coliziune. Unii autori înţeleg prin coliziune situaţia când o relaţie socială este reglementată de mai multe norme
juridice [8, 12], alţii – neconcordanţa dintre conţinutul normelor juridice [9, 113-114]; următorul grup –
contradicţiile care apar în procesul de reglementare a relaţiilor sociale omogene [10, 137].
După N. A. Vlasenko, definind coliziunea nu trebuie să ne referim doar la contradicţii sau numai la
divergenţe, deoarece ele includ atât contradicţiile, cât şi divergenţele care există între normele juridice. Astfel,
el defineşte coliziunea drept relaţie între normele juridice care se contrazic sau conţin divergenţe în procesul de
reglementare a unei relaţii sociale [11, 23].
Divergenţa principală între concepţiile referitoare la coliziune se axează pe caracterul corelaţiilor între
prevederile normelor juridice care intră în coliziune. Astfel, unii autori (S.S. Alexeev, A.A. Tille) susţin că pot
intra în coliziune numai normele care prevăd soluţii contradictorii. [12, p.39] Alţii, (A.F. Cerdanţev, A.V.
Miţkevici) afirmă că formează coliziuni şi normele care au doar interpretări diferite referitoare la una şi
aceeaşi problemă. N. A. Vlasenko consideră că în primul caz coliziunea are un caracter contradictoriu, adică
soluţiile pe care le cuprind normele juridice se exclud reciproc, sunt polare. În al doilea caz, coliziunea constă
în aceea că normele juridice conţin divergenţe, dar în ambele cazuri este vorba de neconcordanţa normelor
juridice, care conţin soluţii ce diferă unele de altele [11, 23].
Trebuie să menţionăm că există coliziune între normele juridice doar dacă:
a) normele juridice la care ne referim sunt în vigoare;
b) normele juridice reglementează relaţii sociale omogene.
Divergenţele care apar între normele juridice se pot referi la obiectul şi metoda reglementării juridice;
la conţinutul, subiectele dreptului; timpul şi locul acţiunii normei juridice etc. Prin urmare, coliziunea normelor
juridice poate fi definită drept situaţie în care două sau mai multe norme juridice aflate în vigoare conţin
divergenţe şi reglementează diferit una şi aceeaşi relaţie socială din realitatea obiectivă.
Termenul „coliziune” are mai multe sinonime, dar în cazul acesta este important de a pune accentul pe
divergenţele de conţinut ale normelor juridice care conduc la reglementarea diferită a relaţiilor sociale omogene,
deoarece pot exista divergenţe de ordin gramatical, dar care să nu conducă la consecinţe de acest gen. De
aceea, considerăm incorectă utilizarea unor termeni ca „contradicţii” sau „ciocnire”. Menţionăm că
contradicţia este o varietate (caz particular) a divergenţei, de rând cu inegalitatea, neconcordanţa. Contradicţia,
28
la rândul ei, se poate prezenta ca o necoincidenţă completă, dar şi ca o excludere reciprocă, antagonism [2,
219].
Cercetarea coliziunii va fi incompletă dacă noi nu vom analiza încă o problemă – „concurenţa normelor
juridice penale”. În teoria generală a dreptului se utilizează termenul de „coliziune”, şi respectiv este important
de a clarifica coraportul dintre „concurenţă” şi „coliziune”.
Trebuie de menţionat că această problemă este discutabilă atât în cadrul teoriei generale a dreptului,
cît şi în teoria dreptului penal. Aceasta se datorează probabil faptului că până în prezent în literatura juridică nu
există o interpretare unică a categoriilor juridice nominalizate.
Amintim că în teoria dreptului coliziunea normelor juridice este definită drept relaţie între normele
juridice ce conţin divergenţe referitoare la reglementarea unei şi aceeaşi relaţii sociale. Prin concurenţă a
normelor juridice penale se înţelege situaţia în care o infracţiune cade sub incidenţa a două sau mai multe
norme juridice penale. [13, 240-241]
Analizând coraportul dintre coliziune şi concurenţa normelor juridice penale, V. N. Kudreavţev
menţionează că acestea sunt noţiuni diferite care nu au nimic comun între ele. După părerea lui, sunt în
coliziune normele care se contrazic reciproc, dar în cazul concurenţei normelor juridice nu poate fi vorba nici
într-un caz de coliziune, deoarece nu există careva contradicţii. [13, 246-247]
V. P. Malcov are altă opinie referitoare la coraportul dintre coliziune şi concurenţa normelor juridice.
Făcând trimitere la teoria generală a dreptului, el defineşte coliziunea drept divergenţă sau contradicţie dintre
legi. Prin concurenţă normelor juridice penale el înţelege acea situaţie, când „ în procesul de calificare a faptei
ilicite se depistează că ea cade sub incidenţa a două sau mai multe norme juridice penale care coincid sau
diferă între ele după conţinut, destinate să reglementeze situaţia respectivă, iar organul de aplicare trebuie să
decidă care din aceste norme este prioritară în raport cu celelalte [14, 177-179].
După părerea lui V. P. Malcov, coliziunea şi concurenţa normelor juridice sunt nişte categorii care au
multe tangenţe, dar nu sunt identice, de aceea nu trebuie să le confundăm, dar nici să le punem în situaţie de
opozabilitate. Stabilirea, însă, a normei prioritate care se va aplica într-un caz concret din şirul de norme ce
reglementează una şi aceeaşi relaţie socială, este nu alt ceva de cît soluţionarea concurenţei normelor juridice.
În aşa fel, V.P. Malcov ajunge la concluzia că coliziunea poate fi privită drept caz particular al concurenţei
normelor juridice.
N. A. Vlasenco, [11, p.85] criticând opiniile menţionate, vine cu o părere complet opusă cu privire la
coraportul dintre coliziunea şi concurenţa normelor juridice. După părerea lui, concurenţa este doar o varietate
a coliziunii, şi anume ciocnirea normei generale şi normei speciale, ambele pretinzând la reglementarea unei şi
aceleeaşi situaţii concrete.
Astfel, pot fi evidenţiate cel puţin trei variante în ceea ce priveşte corelaţia între coliziunea şi concurenţa
normelor juridice penale: 1) sunt categorii juridice diferite; 2) concurenţa normelor juridice penale este o
varietate a coliziunii; 3) coliziunea este o varietate a concurenţei normelor juridice penale.
Noi considerăm că şi în cazul coliziunii şi în cazul concurenţei există problema alegerii normei juridice.
Din acest punct de vedere, în esenţă, ambele sunt identice. Sunt doi termeni diferiţi care desemnează una şi
aceeaşi problemă juridică – alegerea corectă a normei juridice dintre mai multe care reglementează una şi
aceeaşi relaţie socială. Putem vorbi în aceeaşi măsură atât despre concurenţa normelor în coliziune, cît şi
despre coliziunea normelor concurente. Presupunem că doi termini diferiţi desemnează unul şi acelaşi fenomen
numai din considerentele că tradiţional ei au fost utilizaţi în diferite ramuri ale dreptului.
Definiţia coliziunii normelor juridice formulată de noi cuprinde în întregime şi varietatea ei care ne
interesează în special – coliziunile instituţiei răspunderii juridice. Astfel, nu există necesitatea de a formula o
definiţie specială coliziunii instituţiei răspunderii juridice, dar există un interes teoretic, deoarece studierea
coliziunilor instituţiei răspunderii juridice trebuie să fie întemeiată pe cunoştinţe profunde ale particularităţilor
fenomenului studiat.
Vorbind despre coliziunile normelor instituţiei răspunderii juridice, trebuie de menţionat că cel mai des
ele au un caracter contradictoriu, adică soluţiile care se cuprind în textul normelor se exclud reciproc, dar sunt
şi cazuri când ele conţin doar divergenţe.
Astfel, o primă trăsătură a coliziunilor instituţiei răspunderii juridice este caracterul contradictoriu al
normelor juridice care se află în coliziune. Această situaţie este atunci când norme diferite ale instituţiei
29
răspunderii juridice se contrazic nemijlocit unele pe altele, adică pentru comiterea uneia şi aceleeaşi fapte
ilicite răspunderea poate surveni în conformitate cu o normă juridică, dar în acelaşi timp altă normă juridică
prevede răspundere pentru fapte analogice, dar în altă formă.
În asemenea situaţie în faţa subiectului ce aplică dreptul, sau chiar şi a celui care interpretează normele
juridice, apare întrebarea: Care din aceste două (sau mai multe) norme este cea care trebuie aplicată la cazul
concret? Soluţionarea acestei probleme pe cale legitimă de cele mai multe ori este imposibilă, deoarece fiecare
normă a instituţiei răspunderii juridice cere aplicarea ei indiferent de prezenţa altei sau altor norme juridice ce
reglementează răspunderea pentru fapte ilicite omogene. Îmbinarea răspunderii prevăzută de aceste norme
este deja ilicită, deoarece va fi de neevitat încălcarea principiului fundamental al dreptului – o singură violare
a normei – o singură răspundere.
Al doilea semn caracteristic al coliziunilor instituţiei răspunderii juridice este că ele se formează între
normele ce reglementează relaţiile dintre subiectul care a săvârşit o faptă ilicită şi stat – în dreptul public, sau
partea vătămată – în dreptul privat. Cu alte cuvinte, coliziunile instituţiei răspunderii juridice se formează numai
în legătură cu săvârşirea faptelor ilicite care servesc drept temei de apariţie a răspunderii juridice.
Deci, coliziunile dreptului în instituţia răspunderii juridice reprezintă nişte divergenţe între conţinutul
normelor juridice ce reglementează aplicarea răspunderii juridice pentru săvârşirea faptelor ilicite.
Referinţe:
1. Ludwig von Bertalanffy – General System Theory, George Brasler Inc., New York, 1968.
2. Dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti, 1998.
3. Ioan Ceterchi, Ioan Craiovan, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, 1993.
4. Gh, Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia Cluj, 1994.
5. Власенко Н.А., Логико-структурные дефекты системы советского права, Правоведение,
1991, № 3.
6. Перетерский И. С., Крылов С. Б., Международное частное право, М., 1959.
7. Большой юридический словарь, М., 1997.
8. Мицкевич А.В., Акты высших органов советского государства, М., 1967.
9. Керимов Д.А., Общая теория государства и права, Л., 1961.
10. Алексеев С.С., Проблемы теории права. Свердловск, 1973, Т.2.
11. Власенко Н.А., Коллизионные нормы в советском праве, Иркутск, 1984.
12. Тилле А.А., Время, пространства, закон. Действие советского закона во времени и
пространстве, М., 1965.
13. Кудрявцев В.Н., Общая теория квалификации преступлений, М., 1972.
14. Малков В.П., Совокупность преступлений. Вопросы квалификации и назначения
наказания, Казань, 1974.
15. Белкин А.А., Текстуально-правовые конфликты в Конституции РФ 1993 года и проблемы
их преодоления. Проблемы в Российской Конституции и возможности ее
совершенствования, М., 1998.
16. Victor Dan Zlătescu, Introducere în legistica formală, Bucureşti, Ed. OSCAR PRINT, 1996.
30
Sistemele de control al constituţionalităţii legilor

în ţările cu constituţii flexibile şi rigide
Ştefan BELECCIU, doctor în drept, conferenţiar

universitar
Liliana GOLOVATÎI, Academia „Ştefan cel
Mare” a M.A.I. al R.M.
Recenzent: Maria Orlov, doctor în drept, conferenţiar universitar
În statul de drept, generalitatea legii se impune ca o regulă absolută ori de cîte ori este vorba de
reglementări care vizează drepturi fundamentale recunoscute tuturor cetăţenilor fără nici o distincţie. Întrucît,
în cazul unor asemenea reglementări, cetăţenii formează o singură categorie socială, orice excepţie în această
materie ar fi o abatere inadmisibilă de la principiul egalităţii în faţa legilor, o îndepărtare de la regula potrivit
căreia, în condiţii identice, ei trebuie să fie trataţi identic. În acest spirit, Constituţia R.F.Germane din 1949 a
consacrat o regulă deosebit de importantă pentru conturarea tot mai precisă a ideii de stat de drept. Această
regulă stabileşte că:,,În măsura în care prezenta lege fundamentală admite ca un drept fundamental să fie
limitat printr-o lege, fie prin aplicarea unei legi, legea trebuie să fie generală şi să nu aibă în vedere numai un
caz particular. În plus, ea trebuie să numească expres dreptul fundamental în chestiune, indicînd articolul ce se
raportează la el” (art.19,1) [1].
În schimb, generalitatea legii are numai un caracter relativ, atunci cînd normele ei nu sunt chemate să
se aplice tuturor indivizilor fără nici o distincţie, ci numai unei categorii a lor, definită prin cîteva criterii abstracte.
Totuşi, şi în acest caz legea îşi păstrează caracterul general, cu condiţia ca subiecţii de drept vizaţi de ea să nu
fie dinainte determinaţi şi, prin urmare, normele stabilite să fie aplicabile oricărei persoane care se găseşte în
situaţia de drept sau de fapt prevăzută în ipoteza lor. Aşa, de exemplu, prevederile unei constituţii prin care
femeilor li se recunosc un număr de drepturi speciale, nu-şi pierd caracterul general prin faptul că se adresează
numai unei categorii de persoane, din moment ce ele sunt de aplicare repetată la toate persoanele care
întrunesc în prezent sau vor întruni în viitor condiţiile legii.
După cum se vede, generalitatea legii nu este o păvază absolut sigură împotriva unor reglementări
discriminatorii, căci sub pretextul că legiferează pentru o întreagă categorie socială, adunările reprezentative
pot crea privilegii sau lua măsuri inechitabile pentru anumite grupuri sociale. De aceea, o limitare a libertăţii de
acţiune a acestor adunări este o necesitate în orice stat de drept.
Pe plan juridic, această limitare se realizează recunoscînd acelor principii fundamentale privitoare la
organizarea şi funcţionarea statului şi la drepturile cetăţeneşti care formează constituţia ţării o autoritate
sporită şi o forţă juridică superioară în raport cu legile ordinare.
Această autoritate sporită a constituţiilor faţă de legile ordinare poate fi obţinută pe două căi principale.
În unele ţări, ea este rezultatul aplicării sistemului rigidităţii constituţionale. O primă variantă a acestui
sistem pleacă de la ideea că, prin importanţa socială şi politică a dispoziţiilor lor, constituţiile nu pot fi opera
corpurilor legiuitoare obişnuite, ci numai a unor adunări constituante, adică a unor organe anume alese în
scopul elaborării constituţiei. Se face astfel distincţie între puterile constituite, adică adunările legiuitoare alese
pe baza constituţiei în vederea adoptării legilor ordinare, puterea executivă şi cea judecătorească, pe de o parte
şi între puterea constituantă, pe de altă parte, aceasta din urmă fiind singura competentă să adopte sau să
modifice constituţia. Mai mult, adeseori, în ţările ce consacră această variantă, se cere ca adunarea constituantă
atunci cînd procedează la adoptarea sau modificarea constituţiei să respecte anumite formalităţi procedurale
mai complicate decît cele stabilite în cazul legilor ordinare.
În o a doua variantă a sistemului constituţiilor rigide, competenţa de a modifica legea fundamentală
revine reprezentanţei naţionale obişnuite, dar, pentru a se da acestei legi o autoritate sporită în raport cu legile
ordinare, modificarea ei presupune îndeplinirea unei proceduri mai dificile decît cea instituită pentru adoptarea
sau modificarea legilor ordinare.
31
Într-un al doilea sistem, autoritatea sporită a constituţiei faţă de legile ordinare nu este consecinţa
instituirii unei proceduri speciale de adoptare sau modificare a ei, ci a faptului că anumite principii fundamentale
de organizare politică şi socială, precum şi respectul pentru drepturile esenţiale ale omului şi cetăţeanului s-au
înrădăcinat în aşa măsură în conştiinţa obştească, încît nesocotirea lor de către parlament ar întîmpina o
opoziţie de care nu ar putea să nu ţină seama. Este cazul constituţiilor suple sau flexibile, cum este cea a
Angliei, formată din obiceiuri juridice şi un număr de acte scrise, susceptibile de a fi modificate prin legi
ordinare.
Indiferent de caracterul rigid sau suplu al constituţiei, este întotdeauna posibil să se formeze, cu ocazia
adoptării sau modificării ei, majorităţi călăuzite de o mentalitate strîmtă, care să se abată de la principiul
generalităţii legii. În asemenea situaţii, atunci cînd controlul constituţionalităţii legilor nu este organizat sau
funcţionează defectuos, singura garanţie eficientă a respectării acestui principiu este existenţa unei conştiinţe
civice bazate pe convingerea larg răspîndită că, prin însăşi demnitatea umană, cetăţenii au anumite drepturi,
cărora nici un organ al statului, inclusiv parlamentul sau adunarea constituantă, nu le poate aduce atingere.
Realizarea deplină şi consecventă a statului de drept presupune în special o conştiinţă colectivă formată în
spiritul respectului de către majoritatea drepturilor minorităţii. Pentru ca idealul respectării spontane a legii de
către organele statului şi cetăţeni să poată fi atins, este necesar ca societatea în întregul ei şi fiecare membru
al ei să vadă în minoritate o majoritate în devenire, iar în majoritate o viitoare minoritate. Numai atunci cînd, în
spiritul pluralismului politic, majoritatea se va găsi în fiecare clipă în prezenţa eventualităţii ca mîine să devină
minoritate, ea va accepta dialogul social în condiţii de deplină egalitate şi va renunţa la orice tendinţe discriminatorii
în relaţiile cu ceilalţi cetăţeni [2].
În contextul problematicii abordate în acest loc, trebuie să se mai sublinieze că afirmarea principiului
generalităţii legii duce la consecinţa că, în spiritul ideilor călăuzitoare ale statului de drept nu vor putea fi
considerate legi în adevăratul sens al cuvîntului aşa-zisele ,,legi individuale”, adică acele acte ale parlamentului
care, din primul moment al adoptării lor, creează drepturi şi obligaţii doar pentru unul sau mai mulţi indivizi
dinainte determinaţi. Nefiind adevărate legi, deşi li se dă această denumire din lipsa unei terminologii adecvate,
aceste acte individuale ale parlamentului vor avea o valoare juridică inferioară constituţiei şi legilor cu caracter
general, cărora vor trebui să le fie conforme. Aceasta pentru că legile formulate în abstract sunt adoptate de
parlament cu intenţia de a fi aplicate la toate situaţiile concrete prevăzute de ele. În consecinţă, în măsura în
care o lege individuală vizează un caz concret bine determinat, reglementat prinr-o lege anterioară cu caracter
general, acesta nu va putea fi scos de sub acţiunea normelor ei.
Acest punct de vedere, singurul compatibil cu principiul de bază al statului de drept, potrivit căruia
organele statului trebuie să se conformeze tuturor normelor juridice în vigoare, fie ele emise de ele însele sau
de organele superioare, fie chiar de organele inferioare, nu este întotdeauna acceptat în literatura de specialitate
şi în practica de stat. În Franţa, bunăoară, este curentă opinia că: ,, Actul legislativ se defineşte numai prin
organul care-l îndeplineşte. Lege este orice act îndeplinit de parlament în formă legislativă, oricare ar fi conţinutul
său. Singurele acte ale parlamentului care nu sunt legi sunt cele pe care el le îndeplineşte în forme nelegislative:
rezoluţiile interne ale adunărilor, numiri făcute de ele etc. Superioritatea legii, astfel definită, asupra actelor
guvernului şi ale autorităţilor administrative le plasează pe acestea sub supremaţia parlamentului. Ierarhia
actelor aduce după sine o ierarhie a organelor: este superioritatea legilor care face din acestea graniţele pe
care parlamentul le pune activităţii guvernamentale”.
O asemenea concepţie contravine însă ideii de stat de drept. Într-adevăr, după cum organele
administraţiei de stat sunt obligate, ori de cîte ori emit acte administrative individuale, să se conformeze propriilor
acte normative atîta vreme cît nu le modifică sau revocă, tot aşa şi reprezentanţa naţională nu poate să adopte
acte individuale decît cu respectarea normelor juridice pe care ea însăşi le-a instituit. Este singura soluţie
judicioasă într-un stat care aplică în mod consecvent principiul egalităţii în faţa legilor, odată ce acesta exclude
posibilitatea ca organul emitent al unei norme juridice să procedeze diferenţiat în variatele situaţii concrete ce
cad sub incidenţa ei [3].
Întrucît s-a format prin obiceiuri juridice şi printr-un număr de acte scrise ale parlamentului, Constituţia
engleză se caracterizează prin faptul că poate fi modificată oricînd printr-o lege ordinară sau pe calea unor noi
cutume constituţionale, contrare celor existente. De aceea, s-a spus că ea este o constituţie ,,flexibilă” sau
,,suplă”.
32
În cadrul unui asemenea sistem, problema constituţionalităţii legilor, adică a conformităţii lor cu constituţia,
nu se poate pune. Aceasta pentru că, în condiţiile lui, o lege nouă care introduce dispoziţii contrare constituţiei,
nu constituie o încălcare a acesteia, ci doar o modificare a ei.
Cu atît mai puţin poate fi vorba, în coordonatele acestui sistem, în care legea ordinară este în măsură
să modifice oricînd constituţia, de un control al constituţionalităţii legilor, adică de investirea unui organ de stat
cu competenţa de a constata neconformitatea cu constituţia a unei legi ordinare şi, pe cale de consecinţă, de a
o declara pe aceasta din urmă neaplicabilă total sau în parte între părţile din proces sau cu efect general.
Constatarea că tot ceea ce în Anglia defineşte structura politică şi garantează anumite drepturi
fundamentale cetăţeneşti este un număr de norme cu valoare de legi ordinare şi de obiceiuri juridice ar putea
să ducă la concluzia că, această ţară ar fi lipsită de o constituţie propriu-zisă, aşa cum afirma Tocqueville
(,,Constituţia engleză nu are cîtuşi de puţin o existenţă reală; ea nu există”) [4].
O asemenea concluzie nu ar ţine însă seama de anumite realităţi politice şi sociale incontestabile.
Într-adevăr, întreaga evoluţie pe care au parcurs-o instituţiile politice engleze începînd cu Magna
Charta Libertatum din 1215 arată că, spre deosebire de Statele Unite ale Americii de Nord şi de ţările
continentului european, unde constituţiile scrise au creat drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, în
Anglia au apărut mai întîi aceste drepturi şi abia după ce ele au fost recunoscute prin acte cu valoare juridică
şi s-au consolidat pe calea unei practici judecătoreşti constante, iar instituţii ca parlamentarismul, responsabilitatea
politică a miniştrilor sau independenţa justiţiei au dobîndit drept de cetate, s-a putut vorbi de existenţa unei
constituţii.
Iată de ce marele jurisconsult englez A.V.Dicey spunea la sfîrşitul secolului al XIX-lea că: ,,La noi,
legea constituţiei, normele care în ţările străine fac parte în mod firesc din codul constituţional, nu sunt scrise,
ci decurg din drepturile indivizilor, aşa cum sunt definite şi aplicate de tribunale”. Abia atunci cînd libertatea
persoanei, libertatea cuvîntului sau libertatea de întrunire şi de manifestaţii publice s-au înrădăcinat în conştiinţa
colectivă ca valori inseparabile de persoana umană şi au fost recunoscute ca tare de practica tribunalelor, iar
instituţia parlamentului, a guvernului responsabil şi a independenţei justiţiei şi-au croit drum, au început să se
contureze parametrii Constituţiei engleze.
Dar cele cîteva principii fundamentale care s-au afirmat astfel au pătruns atît de adînc în spiritul
public, încît ele s-au impus - şi se impun şi astăzi - ca axiome perene ale convieţuirii sociale. Iată cum, sub
aceste cîteva aspecte, Constituţia engleză poate fi privită ca ceva fix, ca un ansamblu de norme al căror
sîmbure conţine un număr de elemente aproape imposibil de modificat, adevărate constante ale vieţii publice.
Tocmai pentru că este aşa, afirmaţia marelui jurist englez Bagehot, potrivit căreia Constituţia engleză se
caracterizează printr-o mare mobilitate, trebuie primită cu beneficiu de inventar. Ce-i drept, această constituţie
n-a mai fost după 1832 ceea ce era înainte de această dată, nici după 1865 ceea ce fusese pînă atunci. De
asemenea, este cert că reforma electorală din 1921 a influenţat profund funcţionarea mecanismului de stat
englez. Nu este mai puţin adervărat că un număr de drepturi fundamentale cucerite de-a lungul timpurilor,
precum şi cîteva instituţii, cum sunt cele deja citate, se înfăţişează ca reguli de nezdruncinat ale Constituţiei
engleze, plasate la un nivel care le scuteşte de riscul oricărei modificări. Cu alte cuvinte, numai cu această
rezervă se poate spune că Anglia are o constituţie flexibilă.
Dar faptul că, în anumite părţi componente ale ei, Constituţia engleză apare mai stabilă decît multe
constituţii rigide de pe continentul european, nu a dus la apariţia unor preocupări tinzînd la organizarea vreunui
control al constituţionalităţii legilor. Aceasta pentru că o condiţie minimală a instituirii controlului constituţionalităţii
legilor este existenţa unui ansamblu de norme înzestrate cu o forţă juridică superioară legilor ordinare. Atîta
vreme cît legile ordinare pot să modifice, ca în Anglia, oricînd normele constituţionale, problema unui asemenea
control nu se poate pune. Nu este mai puţin adevărat că lipsa unui control organizat al constituţionalităţii legilor
în Anglia nu pune parlamentul în situaţia de a putea proceda arbitrar, o dată ce acolo, pe lîngă legea scrisă,
numeroase principii constituţionale sunt consacrate pe cale cutumiară prin aşa-numitul common-law. În această
situaţie, dacă parlamentul ar adopta o lege contrară principiilor cutumiare, tribunalele au posibilitatea ca, fără
să o declare formal neconstituţională, să o înlăture din soluţia procesului, dîndu-i o interpretare diferită de cea
care rezultă din textul ei, dar conformă cu spiritul constituţiei nescrise.
Dacă în Anglia controlul constituţionalităţii legilor poate acţiona pe cale deturnată, în schimb el îşi
găseşte o aplicare în forme organizatorice bine definite în multe ţări cu constituţii rigide. Cum în asemenea ţări,
constituţia scrisă este înzestrată cu o forţă juridică superioară legilor ordinare, ca urmare a faptului că ea poate
33
să le modifice oricînd, dar nu poate fi modificată de acestea, nici un considerent de ordin practic nu se opune
ca un organ de stat cu un caracter jurisdicţional mai mult sau mai puţin bine conturat, distinct de parlament, să
fie recunoscut competent să verifice conformitatea cu constituţia a legilor ordinare, şi în cazul în care o
asemenea lege se dovedeşte contrară constituţiei, să o facă ineficientă, fie doar faţă de părţile din litigiu, fie
faţă de orice persoană.
Aceasta nu însemna însă că, în toate ţările cu constituţii rigide, controlul constituţionalităţii legilor este
consacrat în condiţii care să depăşească sfera politicului, pentru a se concretiza în instituţii juridice, în măsură
să asigure o oarecare imparţialitate a deciziilor date.
Ceea ce face ca un asemenea control al constituţionalităţii legilor să nu fie aplicat în unele ţări cu
constituţii rigide este faptul că, potrivit unei opinii destul de răspîndite, atribuirea unei asemenea competenţe
unui alt organ decît parlamentul ar echivala cu o atingere adusă suveranităţii reprezentanţei naţionale, singura
chemată să dea expresie voinţei generale. În temeiul acestei suveranităţi,- se spune- nici un organ în stat nu
poate să se substituie sau să se suprapună în vreun fel oarecare reprezentanţei naţionale. Or, în cazul în care
norme juridice adoptate de parlament ar putea fi paralizate în efectele lor de un alt organ al statului, voinţa
acestuia din urmă s-ar dovedi superioară ca forţă juridică voinţei reprezentanţei naţionale. Pe de altă parte, s-
a mai susţinut că instituirea unui control al constituţionalităţii legilor ar duce la înfrîngerea principiului separaţiei
puterilor statului în măsura în care puterea judecătorească ar putea lipsi de eficienţă un act al puterii legiuitoare.
Pornindu-se de la aceste considerente de principiu, în unele ţări cu constituţii rigide, controlul constituţionalităţii
legilor înfăptuit de un alt organ decît parlamentul n-a fost nici pînă astăzi instituit, în altele fiind necesar să se
străbată un drum lung şi adeseori greu pînă cînd a fost pus în practică [5].
Punctul de vedere care a triumfat însă în cele mai multe ţări cu constituţii rigide a fost altul. S-a
considerat anume că separaţia puterilor statului nu exclude nici o anumită colaborare între ele, nici un control
reciproc sau posibilitatea ca o putere să desfăşoare activităţi menite să constituie frîne în calea unei exercitări
abuzive a atribuţiilor revenind în competenţa altei puteri. Aşa fiind, atunci cînd sunt luate măsuri pentru a obliga
puterea legiuitoare să respecte în activitatea ei constituţia, nu este vorba de o tentativă de a aduce atingere
suveranităţii acestei puteri, ci doar de instituirea unei căi procedurale menite să-i asigure o funcţionare în
limitele stabilite de constituţie şi în conformitate cu spiritul şi litera ei. De altfel, în temeiul principiului separaţiei
puterilor statului, rolul instanţelor judecătoreşti este de a aplica legile în toate litigiile cu care sunt sesizate. Or,
constituţia este şi ea o lege, astfel încît, dacă, într-un proces, s-ar susţine că o lege este contrară constituţiei, nu
este nimic nefiresc ca instanţele să aplice cu precădere constituţia, a cărei forţă juridică este superioară legii.
În analiza problemei controlului constituţionalităţii legilor ordinare trebuie să se ţină seama de faptul că
elaborarea acestora presupune îndeplinirea unei proceduri destul de complicate, în cadrul căreia pot fi deosebite
un număr de faze. Dintre acestea unele sunt anterioare, iar altele posterioare adoptării legilor de către parlament.
Bineînţeles, reglementarea acestor faze diferă de la ţară la ţară.
Referinţe:
1. T.Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Cluj-Napoca, Ed.Dacia, 1992.
2. I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I şi II, Bucureşti, 1991 şi Iaşi, 1992.
3. T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Cluj-Napoca, 1992.
4. J. Harvey, L. Bather, The British Constitution, London, 1964.
5. Al. Văleanu, Controlul constituţionalităţii legilor în dreptul român şi comparat, Bucureşti, 1936.
Bibliografie:
1. I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1993.
2. L. Deleanu, Sancţiunea supremaţiei constituţiei, în rev.Dreptul, Nr.7-8, 1991.
3. Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Iaşi, 1993.
4. M. Rebreanu, S.U.A., Constituţie, Democraţie, Bucureşti, 1991.
5. I. Guceac, Statul şi poliţia, Chişinău, Cartier, 1997.
6. M. Voiculescu, Istoria doctrinelor politice, Bucureşti, 1992.
7. T.Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1992.
34
Tactica intervenţiei poliţieneşti privind aplicarea armei de foc
Veaceslav GRATI, doctor în drept, Academia

„Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Recenzent: Ştefan Stamatin, Rector al Institutului Naţional de Informaţii şi Securitate, conferenţiar

universitar, doctor în drept
Conform legislaţiei în vigoare, în Republica Moldova poliţia este un organ armat de drept al autorităţilor
publice care are atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, avutului public
şi privat, prevenirea, curmarea şi descoperirea infracţiunilor, asigurarea ordinii şi liniştii publice în condiţiile legii
[1].
Realizând sarcinile încredinţate, poliţistul acţionează prin metode şi mijloace speciale (având drepturi
şi obligaţii specifice), acestea fiind prevăzute de dispoziţii legale şi actele normative departamentale. El are
obligaţia de a interveni faţă de orice persoană, uneori chiar în forţă, indiferent de naţionalitate, sex, religie sau
poziţia socială a acesteia, atunci când sunt puse în pericol siguranţa de stat, avuţia publică şi privată, drepturile
şi libertăţile cetăţenilor, ordinea şi liniştea publică. Misiunile zilnice de o tot mai mare amploare şi complexitate
pot fi aduse la îndeplinire numai dacă se folosesc cele mai eficiente şi înaintate metode şi procedee, respectând
anumite reguli de tactică poliţienească. Cunoaşterea acestor metode şi procedee se realizează prin studierea
tacticii poliţieneşti [2, 71].
În acelaşi timp, necesitatea existenţei unei anumite tactici este determinată şi de faptul, că dispoziţiile
legale, care reglementează şi ocrotesc valorile sociale, prevăzând anumite sancţiuni pentru încălcarea normelor
stabilite de ele, precum şi cele care reglementează atribuţiile poliţiei, drepturile şi îndatoririle poliţistului, nu
prezintă de cele mai dese ori modalităţi concrete de acţiune pentru rezolvarea diferitor cazuri [3, 72].
De asemenea, acestea nu reglementează nici problemele legate de comportarea, autoritatea, modul
de intervenţie, de reacţia la evenimente, de iniţiativa fiecărui poliţist în parte, de care depinde în mare măsură
reuşita sau eşecul unei intervenţii.
Totodată vom scoate în evidenţă faptul, că respectarea anumitor reguli tactice specifice fiecărei măsuri
poliţieneşti [4], mai cu seamă uzului de armă, îl fereşte pe poliţist de abuzuri şi greşeli în intervenţie şi îi asigură
reuşita şi succesul acţiunii. Intervenţiile, procedeele şi metodele folosite de poliţist depind în cea mai mare
măsură de situaţia creată. Uneori, pentru oprirea unei persoane de la săvârşirea unui act ilegal este suficientă
doar avertizarea acesteia, alteori, este necesară constrângerea fizică sau chiar şi aplicarea armei de foc.
Important este ca poliţistul să facă exact ceea ce este necesar şi să fie în stare să aprecieze situaţia, făcându-
şi datoria cu eforturi şi riscuri minime.
E necesar de menţionat că dispoziţiile legale, care reglementează temeinicia, condiţiile şi limitele aplicării
armei de foc, cu toate că precizează într-o anumită măsură conţinutul fundamental al acţiunilor poliţistului în
acest sens ele însă nu exclud libertatea de alegere a acţiunilor. Specificul aplicării armei de foc, examinată în
calitate de măsură specială de constrîngere administrativă, constă în faptul că subiectul care o execută, apelând
la experienţa acumulată, ia de sine stătător hotărârea (decizia) de a aplica arma de foc în cazul în care există
temei legal pentru aceasta, de asemenea îşi alege un mod sau altul de acţiune, recurge la o metodă sau alta, ori
schimbă un procedeu sau o metodă cu altele, astfel încât să obţină rezultatul scontat.
Hotărârea privind aplicarea armei de foc şi modelul de intervenţie se formează în raţiunea poliţistului
în raport cu situaţia creată. Aceste condiţii obligă poliţistul să posede anumite aptitudini şi capacităţi profesionale,
să-şi imagineze clar modelul de acţiune şi să execute în practică totalitatea acţiunilor, care să corespundă
scopurilor stabilite în fiecare situaţie concretă. Prin urmare, arma de foc trebuie să fie aplicată în baza ordinii
stabilite de lege, însă după cum am mai menţionat, multitudinea de situaţii pe care poliţiştii trebuie să le rezolve
în limitele unui anumit temei legal de uz al armei de foc, precum şi comportamentul diferit al infractorilor ne
permite să vorbim şi despre necesitatea cunoaşterii unor legităţi care determină necesitatea şi caracterizează
în special modul de aplicare a armei de foc.
35
Diversitatea situaţilor potenţial periculoase întâlnite în viaţă, care condiţionează aplicarea armei de
foc, determină posibilitatea folosirii diferitor metode şi procedee de aplicare a armei, cu alte cuvinte ne permite
să vorbim despre tactica aplicării armei de foc.
În literatura de specialitate, prin noţiunea de tactică în sensul cel mai generalizat şi abstractizat, se
înţelege totalitatea de metode, procedee şi mijloace caracteristice unui oarecare gen de activitate şi folosirea
celor mai eficiente din ele, care permite realizarea cu maximum de eficacitate a scopurilor fixate, precum şi cu
eforturi şi riscuri minime [5, 203].
De exemplu, ştiinţa tacticii este o parte componentă a artei militare, care se ocupă de studiul, organizarea
şi realizarea cu succes a scopurilor fixate [6, 3]. Una dintre cele mai însemnate concluzii ale artei ostăşeşti –
importante pentru studiul şi elaborarea tacticii de intervenţie poliţienească cu aplicarea armei de foc – constă
în faptul că tactica nu pune la dispoziţia poliţiştilor reţete gata pentru toate cazurile posibile.
Pentru ca măsurile poliţieneşti, inclusiv şi aplicarea armei de foc, să-şi poată atinge scopul cu riscuri şi
pagube minime, este necesar ca în aplicarea lor să se ţină cont de următoarele reguli tactice cu caracter
general:
· înainte de aplicarea oricărei măsuri, poliţistul îşi declină calitatea, iar dacă este în ţinută civilă,
prezintă legitimaţia şi insigna de serviciu;
· poliţistul acţionează numai în condiţiile prevăzute de lege şi numai când situaţia impune intervenţia
poliţienească, iar măsurile vor fi luate numai în scopul executării atribuţiilor de serviciu şi nu
pentru ameninţarea, intimidarea ori urmărirea persoanelor nevinovate;
· poliţistul va evita aplicarea armei de foc în locuri aglomerate, preîntâmpinând astfel survenirea
unor urmări nejustificate şi reacţia uneori nefavorabilă a publicului;
· arma de foc se va aplica la momentul oportun, asigurându-se mai întâi de toate caracterul
convingător şi educativ, atât pentru cei în cauză, cât şi pentru persoanele din jur, fără a se
depăşi limitele legale;
· poliţistul va analiza raportul dintre forţele de care dispune sau pe care se poate sprijini şi cele
împotriva cărora trebuie să se acţioneze, iar când este nevoie, va solicita ajutor;
· poliţistul va avertiza persoanele care se manifestă violent ori nu se supun cerinţelor legale
asupra consecinţelor la care se expun;
· în exercitarea competenţelor sale, poliţistul va acţiona energic, prudent, ferm şi calm, având în
acelaşi timp o ţinută demnă, politicoasă, evitând discuţiile inutile, emotivitatea şi gesturile
necontrolate.
De aici rezultă unele trăsături caracteristice oricărei tactici după cum urmează:
a) Tactica reprezintă o totalitate de metode, procedee, reguli şi îndrumări de ordin strategic,
chemate să asigure aplicarea legii în cazuri concrete [7, 102-115].
După cum am mai menţionat, legile care reglementează relaţiile sociale privitoare la prevenirea şi
combaterea infracţiunilor nu indică, în cele mai numeroase cazuri, şi modalităţile concrete pentru aplicarea lor.
Rămâne, astfel, un câmp destul de larg în care trebuie să intervină regulile şi procedeele tactice pentru a
asigura finalitatea prevederilor legale. Spre exemplu, în lege este prevăzut dreptul poliţistului privind aplicarea
armei de foc, însă cum anume se va proceda într-un caz sau altul, ce reguli trebuie respectate, ce acţiuni
nemijlocit sunt necesare de a fi executate (întocmirea raportului, tragerea de după acoperire, alegerea locului
de tragere, tragerea în condiţii de vizibilitate redusă etc.), nu sunt conţinute în textul legii. De altfel, nici nu ar
fi posibil ca legea să prevadă procedura de urmat, în raport cu multitudinea de situaţii specifice în care este
necesară aplicarea armei de foc.
b) Metodele, regulile şi îndrumările de ordin tactic sunt caracteristice acelor genuri de
activitate practică care sunt însoţite de opunerea de rezistenţă, ripostă, confruntare,
luptă [8, 36].
Cu asemenea situaţii poliţiştii se ciocnesc zilnic în activitatea de serviciu, şi care sunt obligaţi să facă
uz de armă pentru a proteja valorile sociale garantate de lege.
c) Regulile şi îndrumările de ordin tactic cu privire la executarea drepturilor şi obligaţiilor
de serviciu îşi au izvorul în experienţa pozitivă a organelor de poliţie.
Aceasta înseamnă că ele reprezintă o generalizare a practicii, a experienţei înaintate în prevenirea şi
combaterea infracţiunilor şi a altor fapte antisociale.
36
Studiindu-se critic modul de rezolvare a numeroase şi diverse situaţii ce se ivesc în exercitarea drepturilor
şi îndatoririlor de serviciu, reţinându-se învăţămintele ce se impun din succese sau eşecuri, se ajunge la
selecţionarea şi recomandarea celor mai potrivite moduri de acţiuni şi reguli tactice aplicabile în soluţionarea
anumitor situaţii. Practica cadrelor de poliţie în realizarea prevenirii şi combaterii infracţiunilor constituie o
permanentă şi inepuizabilă sursă de îmbogăţire a cunoştinţelor tactice, acestea, la rândul lor, influenţează
pozitiv asupra activităţii lor.
d) Regulile şi îndrumările de ordin tactic au un caracter flexibil, determinat imperios de
situaţia operativă, împrejurările specifice schimbătoare, de personalitatea şi
comportamentul agresorilor [9, 76].
E necesar, cu preţul oricăror eforturi, de evitat fenomenele dăunătoare cum ar fi schematismul, soluţiile
şablon sau stereotipul. Regulile şi îndrumările tactice, deşi sunt caracteristice, nu trebuie să fie considerate ca
o totalitate de reţete. Implicaţiile tactice nu pot înlocui iniţiativa creatoare a poliţistului pentru că, în practică, se
întâlnesc cele mai variate aspecte şi împrejurări specifice numai pentru cazul concret respectiv. Este necesar
ca măsurile tactice indicate să fie dublate de capacitatea selectivă, unită cu cea a intervenţiei prompte cu
nivelul profesional al poliţistului.
Aşa dar, tactica presupune nu numai existenţa unui ansamblu de procedee şi reguli tipice dar şi
posibilitatea de aplicare alternativă, creatoare a lor. Prin urmare, sarcinile tacticii constau în relevarea principalelor
forme şi modalităţi posibile de operare cu procedeele tactice în situaţiile create. Cu alte cuvinte, tactica are loc
acolo unde este prezent elementul aprecierii de sine stătătoare. Iar realizarea acestui element în procesul
activităţii administrative a organelor afacerilor interne presupune „alegerea de către organul (persoana cu
funcţii de răspundere) a celei mai oportune variante de decizie din numărul celor prevăzute de lege în cazurile
concrete” [10, 15]. În cele din urmă, dacă vom privi aplicarea armei de foc prin prisma acestor poziţii, indiferent
de multitudinea şi diversitatea circumstanţelor reale, atunci vom observa, că toate cazurile de aplicare a armei
de foc, stipulate în lege sunt unificate printr-o generală şi obligatorie particularitate – gradul lor prejudiciabil
sporit. Această particularitate, indiferent de conţinutul situaţiei concrete în care ea se manifestă în cazurile
prevăzute de lege, determină necesitatea aplicării armei de foc.
Astfel, aprecierea condiţiilor privind aplicarea armei de foc se manifestă, mai întâi de toate, pin rezolvarea
problemei: se va aplica sau nu arma de foc în situaţiile când pentru aceasta sunt destule temeiuri legale, ori se
va acţiona prin alte metode mai puţin violente, de exemplu, aplicarea forţei fizice, a mijloacelor speciale, sau a
altor mijloace aflate la îndemână. În afară de cele menţionate, vom observa, că dispoziţiile legale care
reglementează ordinea, condiţiile şi limitele de aplicare a armei de foc conţin un număr impunător de metode şi
reguli tactico-normative, care au un caracter obligatoriu şi, în aşa fel, îngustează limitele aprecierii în cazul
aplicării armei de foc.
Cu toate acestea, necătând la faptul că un şir de reguli tactice îşi găsesc reflectarea normativă în
dispoziţiile legale, ele nu sunt lipsite de conţinutul tactic, adică nu încetează să fie anume tactice. Fixarea
principiilor şi procedeelor tactice în actele normative reprezintă criteriul cel mai înalt de apreciere a importanţei
şi eficacităţii lor. Acordând conţinut normativ procedeului tactic legislatorul l-a recunoscut ca fiind cel mai
eficient mod de acţiune.
În această ordine de idei, o importanţă deosibit de mare pentru tactica de aplicare a armei de foc, de
rând cu dispoziţiile legale, care fixează temeiurile şi ordinea de aplicare a ei, o au de asemenea şi normele
juridico-penale despre legitima apărare, extrema necesitate şi reţinerea infractorului precum şi elaborările
teoriei penale despre condiţiile care înlătură caracterul penal al faptei în cauzele indicate.
Regulile şi principiile fixate în dispoziţiile legale amintite stabilesc limitele activităţii legale a subiectului
care a aplicat arma de foc şi în aşa fel constituie fundamentul de drept pentru principiile, regulile şi procedeele
tactice de aplicare a armei de foc.
De regulă, aceste norme conţin numai cele mai generale şi principale prescripţii privind înfăptuirea
anumitor acţiuni, de exemplu, în stare de extremă necesitate, iar metoda, regula sau procedeul tactic potrivit
esenţei sale, de obicei, în fiecare caz este individual.
E cazul să remarcăm aici că, practic, nici o lege sau un alt act normativ potrivit specificului său nu este
capabil să reglementeze totalitatea modalităţilor tactice de acţiune în diferite situaţii.
Astfel, aprecierea în cazul aplicării armei de foc se manifestă, mai întâi de toate, prin rezolvarea
problemei privind necesitatea uzului de armă în cazurile, când legea admite aplicarea ei precum şi prin alegerea,
37
în limitele procedurii de aplicare a armei de foc stabilite de lege a celei mai avantajoase şi eficiente modalităţi
de comportare în contact nemijlocit cu delicventul, reieşind din evoluarea evenimentului.
Analiza activităţii poliţieneşti şi, mai cu seamă, a cazurilor de aplicare a armei de foc, demonstrează că
în procesul executării regulilor normative în condiţiile aplicării armei de foc nu de puţine ori apare inevitabil
necesitatea concretizării regulilor indicate referitor la situaţia concretă. După cum se vede, anume în asemenea
împrejurări capătă o mare importanţă practică procedeele şi modele de acţiune elaborate de ştiinţa tacticii,
trăsătura specifică a cărora o constituie dependenţa lor de situaţia operativă concretă.
Rezumând cele expuse, concluzionăm că noţiunea de procedee tactice include cele mai raţionale şi
eficiente operaţiuni şi acţiuni elaborate atât de ştiinţă, cît şi de practică, precum şi cea mai oportună linie de
comportare a persoanei, care în urma propriilor aprecieri a circumstanţelor concrete a decis că aplicarea
armei de foc constituie varianta optimă de realizare a scopurilor fixate în lege.
Aplicarea armei de foc constă în folosirea de către funcţionarul de poliţie a proprietăţilor de luptă a
armelor de foc aflate în dotarea organelor afacerilor interne pentru curmarea faptelor ilegale sau pentru
înlăturarea pericolului iminent, precum şi în scopul reţinerii infractorului.
Luând în consideraţie aceste împrejurări, noţiunea de procedeu de aplicare a armei de foc cuprinde,
mai cu seamă, tehnica tragerii, în diverse condiţii, din diferite tipuri de armament aflate în dotarea organelor de
interne [11, 112]. De exemplu, procedeele de tragere din pistolul 9 mm Makarov (PM) sunt compuse din
procedeele de pregătire pentru tragere, executare a tragerii şi de încetare a tragerii [12, 36-45].
Acestea sunt diferite procedee de executare a tragerii în ţintă din diferite poziţii (în picioare, în genunchi,
culcat, din mână sau rezemat, precum şi de la colţ, din maşină etc.) [13, 220-246], precum şi procedee de
executare a tragerii neţintite [14, 10] (de exemplu: „de la şold” „drept în faţă” ş.a.m.d.) [15, 40-41].
Marea diversitate de procedee tactice elaborate de teoria tacticii, dar şi de practica organelor
competente în materie, comportă preocupări privind deosebirea lor după anumite criterii şi anume: după domeniile
ştiinţifice [16, 10], după sfera de aplicare [17] ori după structura acestora [18, 137].
Prin urmare, ţinând cont de faptul, că în teoria tacticii procedeele simple presupun o singură operaţie
iar cele compuse constau din mai multe operaţii şi acţiuni, atunci metoda de aplicare a armei de foc constă, pe
lângă tehnica de tragere, şi dintr-o totalitate de operaţii, care acţionează asupra delicventului în momentul
aplicării de către funcţionarul de poliţie a armei de foc (darea anumitor comenzi, alegerea ţintei, momentului şi
direcţiei împuşcăturii, tragerea din adăpost ş.a.m.d.).
Astfel, procedeele şi metodele tactice de aplicare a armei de foc, concretizând prevederile legale, le
adaptează la situaţiile create. Dispoziţiile legale au un caracter imperativ, obligatoriu, ignorarea lor fiind
inadmisibilă.
În cele din urmă, bazându-ne pe particularităţile caracteristice tacticii şi specificul ei în contextul
aplicării armei de foc, se pot formula următoarele: Tactica aplicării şi folosirii armei de foc reprezintă
totalitatea procedeelor, metodelor şi regulilor elaborate de teoria tacticii pe baza dispoziţiilor legale în
vigoare şi practicii înaintate a organelor afacerilor interne, în vederea folosirii optime şi eficiente a
proprietăţilor de luptă a armei de foc în scopul înlăturării condiţiilor prejudiciabile în cazurile prevăzute
de lege, ţinându-se cont în acelaşi timp de procedura aplicării şi diversitatea situaţiilor create.
Referinţe:
1. Legea Republicii Moldova Cu privire la poliţie, nr.416-XII din 18.12.1990, republicată în
Monitorul Oficial nr. 17-19 din 31.01.2002, art.art.1 şi 2.
2. Bîrgău M., Beşleagă Gr., Pregătirea profesională în organele de poliţie, M.A.I. al R.
Moldova, Academia „Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2002.
3. Popescu I., Ene T., Stanciu I., Tactica intervenţiei poliţieneşti, Bucureşti, Editura Ministerului
Afacerilor de Interne, 1999, p.3; Bîrgău B., Beşleagă Gr., Pregătirea profesională în organele
de poliţie. M.A.I. al R. Moldova, Academia „Ştefan cel Mare”, CL., 2002.
4. Prin noţiunea de măsuri poliţieneşti, în sensul prezentei comunicări se înţelege intervenţiile legale
ale poliţiştilor pentru executarea destinaţiei sale.
5. Popescu I., Ene T., Stanciu I., Tactica intervenţiei poliţieneşti, Bucureşti, Ed. Ministerului
de Interne, 1999, p.4; Каплунов А.И., Применение и использование сотрудниками
38
милиции огнестрельного оружия: Теория и практика, Монография, СПб., Фонд

«Университет», 2001.
6. Dicţionarul explicativ al limbii Române. Univers enciclopedic. Bucureşti, 1998, p.1066.
„Tactic, - ă, tactici, - ce, I. s.f. l. Parte componentă a artei militare care se ocupă cu studiul,
organizarea, pregătirea şi ducerea luptei pentru a îndeplini cu maximum de eficacitate scopurile
fixate”; Сковордкин М.Д., Тактика как составная часть военного искусства.
(Тактика как научная теория) М.: Воениздат. 1956, c.27; Васильев А. Следственная
практика, М., 1976, c.30; Doraş S. Gh., Criminalistica vol. II – Elemente de tactică –
„Tipografia centrală”, Chişinău, 1999.
7. Каплунов А.И., Милюков С.Ф., Правовые и тактические основы применения и
использования сотрудниками милиции огнестрельного оружия, Монография,
СПб., Университет МВД России, 1998.
8. Лекарь А.Г., Безруких Р.К., Организационно-тактические основы раскрытия
преступлений, Москва, 1977.
9. Bîrgău M., Beşleagă Gr., Pregătirea profesională în organele de poliţie. M.A.I. al R.
Moldova, Academia „Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2002.
10. Соловей Ю.П., Усмотрение в административной деятельности милиции,
Автореферат, дис. канд. юрид. Наук, Москва, 1982.
11. Боевая подготовка работников органов внутренних дел, Учебник, Москва,
МВШМ МВД РФ, 1991, c.244-246; Торопов В.А., Колдунов С.А., Служебное оружие:
устройство, применение, обучение // Специальный выпуск журнала «БДИ», СПб.,
1977.
12. Vişnevschi A., Instrucţiuni pentru cunoaşterea, întrebuinţarea şi întreţinerea pistolului
9 mm MAKAROV (PM), Chişinău, 2003, p.46-54; Fomin T., Memorator privind măsurile
de siguranţă la mânuirea armei, Consiliul editorial al Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I.
al R. Moldova, Chişinău, 2003, p.8-23; Ęŕ÷÷÷ĺíęî Â.Ŕ., Формирование профессиональных
навыков владения личным оружием у инспектора уголовного розыска, Учебное
пособие, Омск: ОВШМ МВД СССР, 1981, c.7-20; Ярочкин В.И., Оружие. Гражданское,
служебное, боевое, 2-е изд., перераб. и доп., Москва, «Ось-89», 1997.
13. Ibidem, Viєnevschi A., op.cit.p.47-52; Торопов В.А., Стрельба из пистолета в реальны
условиях, СПб.: ВШ МВД России, НПО специальных материалов, 1995, р.108; Торопов
В.А., Автомат Калашникова, Учебное пособие, СПб., СПб ВШ МВД России, 1997,
c.76.; Торопов В.А., Пистолет Макарова – личное оружие нападения и защиты,
СПб ВШ МВД России, 1997, c.101.; Торопов В.А., Огневая подготовка, Учебник,
Под общ. ред. В.П. Сальникова, СПб., Санкт Петербургский университет МВД России,
1999.
14. În SUA acest gen de executare a tragerii se numeşte „poynt-fayring”, în Austria – „tragere
instinctivă”, (Огневая подготовка полицейских: «Инстинктивная стрельба»,
Экспресс – информация. Москва, ГИЦ МВД России, 1992).
15. A se vedea, de exemplu: Торопов В.А., Стрельба в упор//частный сыск, охрана,
безопасность, 1996.
16. Potrivit acestui criteriu, se disting procedee axate: a) pe logică; pe mecanisme psihologice; c)
pe date ştiinţifice privind organizarea şi administrarea muncii. (A se vedea în acest sens: Doraş
S. Gh., Criminalistica, vol. II – Elemente de tactică – „Tipografia centrală”, Chişinău,
1999).
17. Conform acestui criteriu, procedeele tactice sunt divizate în generale, care pot fi întrebuinţate
la efectuarea mai multor activităţi procedurale, şi particulare sau speciale, a căror aplicabilitate
este pusă în legătură cu o singură activitate de urmărire penală.
18. După acest criteriu, procedeele tactice se împart în trei categorii: simple, compuse şi combinaţii
tactice. (A se vedea în acest sens Белкин Р., Криминалистика: проблемы, тенденции,
перспективы, М., 1988).
39
Managementul comunicării: între artă şi aplicaţie
Gheorghe GLADCHI, doctor habilitat în drept,

conferenţiar universitar,
Mare” M.A.I. al R.M.
Managementul comunicaţional, ca disciplină de studiu şi element de gestionare a relaţiilor umane,

rezidă pe câteva concepte de bază de care vom ţine cont pentru a realiza obiectivele propuse prin comunicare.
Nu există comunicare fără obiectiv. În situaţii de management, comunicarea vizează patru mari
familii de obiective:
- a emite şi a culege informaţii;
- a dirija puncte de vedere divergente, chiar opuse;
- a rezolva probleme, a căuta soluţii inovante;
- a lua decizii implicând puncte de vedere diferite.
Fiecare din aceste patru categorii de obiective necesită abordarea unor strategii diferenţiate, un dozaj
de energie mai mult sau mai puţin centrat asupra conţinutului comunicării sau a procesului de comunicare. Cu
cât conţinutul comunicării este mai important, cu atât mai mult importă disponibilitatea informaţiei de calitate.
Cu cât importă mai mult procesul însuşi al comunicării, cu atât mai mult e necesar de a anticipa atitudinile şi
comportamentul interlocutorului/interlocutorilor.
În cazul când comunicarea nu este eficientă sau funcţională, mai degrabă se explică prin faptul că una
din aceste dimensiuni a fost sub-evaluată sau că raportul dintre acestea două a fost inversat. O modalitate
simplă de a ne da seama de acest lucru este de a vedea dacă comunicarea se bazează pe ceea ce numim mod
simetric sau complementar de comunicare.
Conform teoriei comunicaţiei interacţionale, o comunicaţie simetrică are loc atunci, când schimbul de
mesaje se stabileşte pe o serie de interacţiuni în care fiecare poziţie se întăreşte fără a o lua în cont pe cea a
partenerului de comunicare. Şi, dimpotrivă, procesul este numit complementar din momentul când cele două
poziţii încep să se influenţeze una pe cealaltă.
O mulţime de schimburi de mesaje foarte animate, nu sunt altceva decât comunicaţii simetrice care se
ignorează una pe alta, protagoniştii păstrându-şi poziţiile lor iniţiale.
În cazul unei comunicări complementare există un moment când poziţiile se modifică şi atunci
comunicarea are un efect tangibil asupra poziţiilor afişate.
Nu există comunicare fără metacomunicare. Metacomunicarea este un ansamblu de reguli şi
capacităţi care permit, pe de o parte, de a observa comunicarea, în care persoana dată nu este implicată direct
cu o privire distanţată şi, pe de altă parte, de a se retrage, atunci când aceasta este participantă directă.
Metacomunicarea poate permite, de exemplu, de a observa într-un schimb de replici incoerenţele dintre formă
şi conţinutul comunicării, între aceea ce este spus şi ce este perceput. Metacomunicarea va întrerupe cursul
normal al comunicării şi va propune o analiză a proceselor declanşate, fie pentru a le reîntări, fie pentru a
reveni asupra problemei. O mulţime de oratori, mai ales dintre politicieni, folosesc această tehnică pentru a
relua iniţiativa dezbaterilor în care sunt puşi în situaţii dificile, metacomunicând asupra tehnicilor utilizate de
adversarii lor în încercarea de a-i destabiliza. Metacomunicarea, prin faptul că permite de a elucida procesul
de comunicare şi de a ieşi din conţinut, constă în a face un „pas în lături” şi de a verifica dacă comunicarea
progresează sau nu spre obiectivul fixat. Într-o comunicare de grup funcţia metacomunicării este foarte importantă
şi poate fi încredinţată unui sau unor membri ai grupului pe rînd. Misiunea este că aceste persoane, participând
la dezbateri, să rămână atente la procesele ce decurg şi să fie autorizate să propună, când socotesc de
cuviinţă, un moment de retragere sau de schimbare a modului de comunicare. În cazul când subiectele abordate
sunt generatoare de emoţii puternice (iritare, agresivitate, apatie, descurajare), această practică permite de a
câştiga un timp considerabil pentru grup şi de a-i permite să se concentreze mai util asupra obiectivelor sale.
40
Să reţinem din acest concept că metacomunicarea este o procedură care permite „curăţarea” regulată
a circuitului comunicativ în scopul înlăturării anumitor obstacole care pot avea un contra-efect asupra reuşitei
comunicării dacă nu sunt detectate mai devreme.
Nu există comunicare fără divizarea reprezentărilor proprii de cele ale partenerului de
comunicare. Fiecare persoană comunică pornind de la cadrul său de referinţă, „axa sa de coordonate”
reprezentative. Dacă o bună parte de comunicaţii eşuează, acest lucru are loc din cauza necunoaşterii sistemului
de reprezentări ale partenerului de comunicare şi a logicii la care acesta apelează, dar şi din cauza dificultăţii
de a diferenţia aceste reprezentări. Prin reprezentări vom înţelege modul de înţelegere şi interpretare elementelor
realităţii înconjurătoare. Ele sunt patrimoniul fiecăruia de experienţe individuale, psihologice, psiho-sociale,
trăite individual sau colectiv. Astfel, reflectând aceeaşi realitate, reprezentarea acesteia va fi absolut individuală,
datorită sistemelor absolut personale de referinţă. Ceea ce este interpretat ca adevărat de o persoană, va fi
absolut fals în reprezentarea alteia, fapt care reprezintă unul din cele mai serioase obstacole de comunicare.
A depăşi problema cadrului propriu de referinţe, a înţelege sistemul de referinţe al partenerului înseamnă
a răspunde la cele şase întrebări ce urmează:
1. Sunt gata de a pune în discuţie o parte sau întregul meu sistem de referinţe?
2. Sunt gata să renunţ la ideea că partenerul poate avea alt sistem de referinţe?
3. Sunt gata de a admite că logica altuia este adevărată pentru acesta în timp ce este falsă pentru
mine?
4. Sunt gata să-mi asum riscul de a-i spune partenerului de comunicare ceea ce este adevărat
pentru mine?
5. Sunt gata să-mi asum riscul de a opune modurile noastre de gândire?
6. Sunt gata de a construi împreună cu partenerul o nouă reprezentare?
A neglija una din aceste probleme înseamnă riscul instaurării unei comunicări simetrice care nicidecum
nu ar avea şansa de a conduce la realizarea obiectivelor comunicative pe care ni le propunem.
Nu există comunicare fără ascultare activă. Ascultarea activă ocupă un loc aparte printre tehnicile
realizării obiectivelor comunicative. Este un procedeu de recepţionare eficace de mesaje şi, în acelaşi timp, de
dirijare, direcţionare şi stimulare a procesului de emitere a mesajului. Ea cuprinde un şir de tehnici printre care
chestionarea, tăcerea, reformularea, limbajul neverbal şi altele. Chestionarea este o artă de trimitere a unui
mesaj dublu, de a-l face pe partener emiţător de mesaj, este elementul-cheie de transformare a unei comunicări
simetrice, evocate mai sus, într-o comunicare complementară. Analizând interviurile jurnalistice la radio sau
televizor, vom observa uşor diferenţa dintre jurnaliştii care pun întrebări pentru a obţine informaţii şi jurnaliştii
care folosesc chestionarea ca un mijloc de interacţiune şi de dirijare a procesului de comunicare. În ceea ce
priveşte tehnica chestionării, vom ţine minte că:
- întrebările deschise permit de a obţine informaţii desfăşurate, dar, în schimb, pot avea contraefectul
dispersării subiectului;
- întrebările ascunse permit de a obţine informaţii precise dar limitative;
- întrebările influenţate pot obţine o luare de poziţie, dar vor fi apreciate ca intrusive;
- întrebările alternative permit de a forţa alegerea, dar pot fi apreciate ca manipulatorii.
Este de notat că întrebările influenţate sau alternative nu sunt potrivite în ascultare, dar în schimb sunt
instrumente eficace de argumentare.
Tăcerea sau pauza este o altă tehnică a ascultării active pe care este important să o cultivăm pentru
a ridica nivelul calitativ al comunicării. Capacitatea de a tăcea este o resursă rară, care presupune un efort în
a opri expansiunea verbală pentru a revizui o poziţie sau a schimba o direcţie. Tăcerea este, în general, un
semnal al unei secvenţe care se termină şi al alteia care va începe în interacţiunea comunicativă. Tăcerea se
exprimă prin pauze în întrebări, în răspunsuri şi printr-o atenţie mai profundă asupra partenerului de comunicare.
Tăcerea poate fi un limbaj întreg în comunicare.
Reformularea este o tehnică aparte a ascultării active pentru a puncta comunicarea şi permite nu
numai de a se asigura de o înţelegere a discursului partenerului sau a celui propriu de către partener, dar şi de
a centra discursul în direcţia necesară. Reformularea, fie că se face sub forma unui rezumat sau a unei
sinteze, subliniază anumite idei ale mesajului şi stabileşte o mai strânsă legătură între parteneri. Aplicată cu
abilitate, ea va îndepărta riscul de a crea ideea că nu înţelegem mesajul sau nu urmărim firul discuţiei. Negociatorii
41
cunosc bine tehnica reformulării care este folosită în tratative pentru a întări anumite succese şi a fixa noi
obiective. Reformularea poate avea ca obiect conţinutul, dar se poate referi şi la relaţiile între partenerii de
comunicare. În acest caz, ea reflectă noile relaţii care se stabilesc în cursul discuţiei şi serveşte întărire sau la
modificarea şi aparţine nu atât registrului celor înţelese ci, mai degrabă, al celor resimţite. O schimbare a stării
afective a partenerului (o umbră de mânie, tristeţe sau bucurie), va dicta necesitatea unei reformulări, pentru
a menţine sau a redirecţiona discursul.
Limbajul neverbal este o altă resursă a tehnicii de ascultare activă. Gesturile, mimica, intonaţia, în
general, ocupă în comunicare o parte foarte importantă (până la 70% din mesaj). Dar în termenul neverbal, în
contextul ascultării active, vom înţelege mai mult decât acest inventar iminent al comunicării ce ţine de aprecierea
şi stabilirea climatului comunicativ. În linii generale, limbajul neverbal permite, mai mult intuitiv decât raţional,
de a evalua cât de adecvate sunt mesajul, comportamentul şi atitudinile care se stabilesc în cursul comunicării.
El ţine nu de ceea ce este spus, dar de cum este spus, de maniera comportamentului al celui care spune.
Nu există comunicare fără recunoaştere. Noţiune analizată în teoria analizei tranzacţionale, conceptul
de semne de recunoaştere este foarte important pentru a înţelege stabilirea relaţiilor în comunicare. Semnele
de recunoaştere sunt o totalitate de semne materiale şi nemateriale, verbale şi neverbale, prin care arătăm
partenerului nostru de comunicare că luăm cont de cele spuse şi de subiectul comunicării. Semnele de
recunoaştere pot avea un sens pozitiv sau negativ. Este important, în final, sensul în care este perceput mesajul,
dar nu cum este emis. Astfel, un semn pozitiv, emis cu intenţia de a flata, poate fi apreciat ca negativ.
Fiecare dintre noi este dependent, în relaţiile sociale în care intrăm, de semnele de recunoaştere pe
care le primim din partea celor din jur, dar necesitatea în aceste semne de recunoaştere este diferită în
dependenţă de personalitate. Dar pentru toţi, absenţa semnelor de recunoaştere reprezintă un risc de devitalizare.
Chiar şi în cazul unei comunicări la distanţă, mediatizate, există posibilitatea transmiterii unor semne
de recunoaştere. Modul de a trimite un mesaj, de a scoate în evidenţă persoana căreia se adresează, de
profunzimea sau superficialitatea argumentărilor, aprecierilor punctelor de vedere ale partenerului, sunt semne
de recunoaştere pe care le emitem. Cu cât semnul de recunoaştere va fi mai inedit, mai rar şi mai specific, cu
atât mai mare va fi efectul pe care acesta îl va produce.
42
Eutanasia – probleme de responsabilitate morală şi juridică
Dumitru BALTAGA, doctor în drept,

conferenţiar universitar, Universitatea Liberă
Internaţională din Moldova
Recenzent: Ion Guceac, doctor habilitat în drept, profesor universitar, Academia de Drept
SUMMARY
The applied ethical issue of euthanasia, or mercy killing, concerns whether it is morally permissible for a third
party, such as phsiycian, to end the life of a terminally ill patient who is in intense pain.
The eutanasia controversy is part of a larger issue concerning the right to die. Staunch defenders of personal
liberty argue that all of us are morally entitled to end our lives when we see fit. Thus, according to these people, suicide
is in principle morally permissible. For health care workers, the issue of the right to die is most promitent when a patient
in their care (1) is terminally ill, (2) is in intense pain, and (3) voluntarily chooses to end his life to escape prolonged
suffering. In these cases, there are several theoretical opinions open to the health care workers. First, the worker can
ignore the patient’s request and care can continue as usual. Second, the worker can discontinue providing life – sustaining
treatment to the patient, and thus allow him to die more quickly. This option is called passive euthanasia since it brings
on death through nonintervention. Third, the health care worker can provide the patient with the means of taking his own
life, such as lethak dose of drug. This practice is called assisted suicide, since it is the patient, and not technically the
health care worker, who adinisters the drug. Finally, the health care worker can take active measures to end the patient’s
life, such as by directly administering a lethal dose drug. This practice is called active euthanasia since the health care
worker’s actoin in direct cause of the patient’s death. Active euthanasia is the most controversial of the four options and
is currently illegal in the United States. However, several right to die organizations are lobbying for the law against active
euthanasia to change.
„Nu moartea este mai rău,

ci atunci când vrea cineva
să moară şi nici măcar asta
nu poate dobândi”.
(Sofhocles)
O problemă care a început să preocupe Occidentul astăzi, este şi cea a „Dreptului la viaţă şi
dreptului la moarte”. Această problemă ar putea duce la o reformare a bazelor societăţii umane în general,
iar asumarea unei asemenea reformări nu este o sarcină uşoară. Însăşi legătura „dreptului la moarte” cu
„eutanasia” reprezintă o încercare din partea omului de a încadra situaţii care vizează în modul cel mai intim
fiecare membru al societăţii, cultura dintre care face parte.
Una din numeroasele probleme ar fi de ce guvernele ţărilor îşi pun asemenea probleme ce au determinat
mobilizarea unor resurse juridice, medicale, religioase în abordarea lor. Se poate vorbi deja despre o presiune
din partea societăţii, confruntată cu dilemele vieţii şi ale morţii în aşa măsură încît instituţiile create de ea să se
sesizeze şi să pornească la analiza şi legiferarea acţiunilor care privesc existenţa sau dispariţia unei vieţi.
Cineva spunea: „Ţăranul nu se teme de moarte, numai proştii se tem de ea”. Citatul este aproximativ,
dar reuşeşte să spună un lucru: anume că omul simplu aşteaptă moartea în linişte, fără crispare, aş spune chiar
cu un fel de înseninare, cu o anumită solemnitate. Am auzit cum prin satele moldoveneşti „bătrânii care se tem
că nu vor avea tot ce le trebuie („la marea chemare”), şi-au pregătit din timp comândul: haine după plac, pânză
de pus pe ochi, prosoape, veselă în care să i se dea de mâncare şi multe alte lucruri necesare după trecerea
Stiyxului.
Istoricii zic că dacii: „râdeau la moarte şi plângeau la naştere”, pentru că cel ce pleca scăpa de chinuri
şi durere, iar cel ce venea pe lume lua durerea de la capăt.
Ţăranul, după cum am spus, nu se teme de moarte. O aşteaptă ca pe o izbăvire, dovadă, o întâmpină
deseori, când prinde de veste, în strai curat, de sărbătoare. O aşteaptă cu demnitate, nu îi este frică de ea,
deoarece „nu e sortit să scape cineva de moarte, chiar de s-ar trage din strămoşi nemuritori (Colimachus).
43
Ideea de a fi prevenitori cu acest fenomen şi, implicit, de a-l determina, la nevoie, a existat întotdeauna,
având la bază diferite motive. Aşa a luat naştere, EUTANASIA, care este, în fond, sfârşirea durerii prin
moarte: scutirea unui muribund de chinurile prelungite ale morţii iminente. Are această metodă, până la un
punct medical, un viitor? Unde şi cum?
În acest studiu, abordând un asemenea subiect, vrem să găsim un răspuns afirmativ sau negativ la
problema dată, care a frământat omenirea de la Socrate (399 î Hr.) până în zilele noastre, menţionând,
totodată, că, în Belgia şi Olanda a fost deja aprobată o Lege a eutanasiei. În Declaraţia Asociaţiei Medicale
Mondiale cu privire la eutanasie, adoptată de cea de-a 39-a Adunare Generală la Madrid, Spania, în octombrie
1987, se stipulează că „...eutanasia, adică ajutarea conştientă a unui pacient să moară, chiar dacă aceasta se
face la dorinţa pacientului sau la cererea aparţinătorilor, este un act neetic. Medicul trebuie să respecte dorinţa
pacientului sau de a muri, în condiţii naturale, la sfârşitul unei boli incurabile[1, p.109].
După Dicţionarul explicativ al limbii române eutanasia este „moarte fără durere; metodă de provocare
a unei morţi nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferinţă îndelungată şi grea”. Eutanasia
vine din cuvinte greceşti care înseamnă literal „bună” (eu), „moarte” (thenatos). Toată lumea vrea o moarte
bună, totuşi sensul cuvântului înseamnă „ucidere cu milă”.
Conceptul etic şi juridic aplicat eutanasiei sau al „omorului din milă” pune în discuţie următoarea
problemă: este permisibil, din punct de vedere moral, legal, pentru a treia persoană, cum ar fi medicul, să
curme viaţa unui pacient incurabil, care se află în mare suferinţă?
Dezbaterile controversate despre eutanasie fac parte dintr-un domeniu mai larg decât „dreptul la
moarte”. Apărătorii înverşunaţi ai libertăţii persoanei pledează pentru dreptul nostru moral de a ne lua viaţa
atunci când o consideram de cuviinţă.
În toate ţările dezvoltate medicina avansată permite menţinerea artificială în viaţă a persoanelor aflate
în comă, chiar şi pe o durată de mai mulţi ani. Datorită evoluţiei mentalităţii şi priorităţii acordate voinţei
individuale în ultimii ani s-a început o revendicare a „dreptului la moarte” sau a dreptului de a decide personal
momentul morţii sale.
Iniţiativele în favoarea eutanasiei au crescut considerabil. Efectiv, eutanasia poate exista sub diferite
forme:
eutanasia activă, adică administrarea unor substanţe letale cu intenţia de provocare a morţii, conform
cererii bolnavului ce doreşte să moară, sau fără acordul lui la decizia unei rude apropiate sau a corpului
medical;
eutanasia pasivă, adică refuzul sau încetarea tratamentului de intervenţie în viaţă;
ajutorul la sinucidere, când pacientul îşi provoacă singur moartea primind toate indicaţiile şi mijloacele
necesare;
eutanasia indirectă, prin administrarea analgezicelor, a căror consecinţă este moartea [2, p.37].
Eutanasia activă este cea mai controversată din cele patru acţiuni enumărate anterior şi este la moment
interzisă în ţara noastră. Cu toate acestea, în unele ţări, după cum am menţionat anterior, există legi, sau dacă
ele nu există, unele organizaţii care susţin „dreptul la moarte” pledează pentru adoptarea unor aşa legi.
Problema eutanasiei are o istorie lungă de polemică filosofică. De-a lungul timpului, moartea a fost
considerată atât legală, cât şi morală. Gânditorii greci erau de partea eutanasiei, cu toate că se opuneau
suicidului.
Istoricul şi moralistul grec Plutarh (circa 90-125 d. Hr.) menţiona în lucrarea sa „Vieţile paralele”
că în Sparta era practicat infanticidul. Copiii „lipsiţi de sănătate şi vigoare, cei strâmbi” erau aruncaţi de pe o
stâncă a muntelui Taiget.
Legea celor Douăsprezece Table (aprox. 450 î. Hr.), codul publicat la Roma de decemviri (magistraţi
romani care făceau parte dintr-un colegiu de 10 membri) pe 12 table de bronz, prevedea jertfirea copiilor cu
malformaţii de îndată ce veneau pe lume.
După căderea Ierusalimului sub atacul legiunilor romane în anul 70 d. Hr., aproximativ 1000 de evrei
care nu acceptau să se supună regimului de ocupaţie – zeloţii (zeloşii), s-au refugiat în fortăreaţa Massada,
construită în mare parte de regele Irod, pe malul de apus al Mării Moarte în vârful unui podiş. Când romanii au
izbutit să o cucerească, după un asediu ce a durat între anii 72-73, nu au mai găsit de cât două femei şi cinci
copii, deoarece toţi ceilalţi se sinuciseră pentru a nu fi umiliţi de captivitate.
44
Pe insula Sumatra, bătrânii din neamul bataki-lor erau suiţi într-un copac, iar copacul era scuturat. Cel
care reuşea să rămână agăţat sus îşi putea continua viaţa în colectivitate, dar cel care cădea era folosit ca
hrană pentru restul comunităţii.
Filozofii antici au făcut aserţiuni prin care se aproba ideea de moarte dirijată. Teza lor „Mori licet cui
vevere non placet” a făcut ca multe personalităţi de seamă ale vieţii culturale şi politice să se sinucidă.
Filozoful grec Platon (428-348 î.Hr.), fondatorul şcolii „ezoterice” din Atena, scrie în „Republica”
unul din dialogurile sale sistematice: „Fiecare cetăţean are o datorie de împlinit într-un stat bine condus, nimeni
nu are dreptul să-şi petreacă viaţa în boli şi tratament”. El recomandă „să se ocupe de cetăţenii ce sunt bine
formaţi la corp şi la suflet..., dar să lase să moară pe cei care au corp rău constituit”.
Scriitorul enciclopedist latin Plinius cel Bătrân (23.79 d. Hr.) în „Istoria naturală” aprecia la vremea
sa că medicina are dreptul să suprime viaţa bolnavului pentru a-i curma suferinţa doar în cazul a trei
boli: calcul vezical, „mare durere de stomac” (posibil ulcerul) şi nevralgia de trigemen.
Împăratul roman Publius Aelius Hadrianus (76-138 d.Hr.), marele protector al culturii greceşti, cel
care a presărat Roma şi imperiul cu tot felul de monumente frumoase, a apelat la eutanasie, cunoscându-se
cererea sa adresată medicului Hermogene de a i se curma suferinţele prin grăbirea morţii. Se spune că acest
medic „a găsit mijlocul de a rămâne fidel jurământului său profesional fără a-l refuza”, recurgând
probabil la un act de eutanasie pasivă.
Medicina antică a adoptat o atitudine de înţeleaptă resemnare în faţa morţii. Ea încerca de fiecare
dată să învingă boala, dar când bolnavul ajungea în faza terminală era lăsat să moară, considerându-se că lupta
cu destinul este pierdută.
Hipocrate (460-377 î.Hr.), cel mai mare medic al antichităţii, emite următoarea idee în cartea „Despre
Artă” din „Corpus hipocraticus”: „ Voi preciza ce înţeleg eu că este medicina. În termeni generali, înseamnă
să alunge suferinţa bolnavului, să reducă violenţa bolii sale şi să refuze să îngrijească pe cei subjugaţi de
boala lor înţelegând că în astfel de cazuri medicina este fără putere”. În text se argumentează: „Sunt unii care
blamează medicina din cauza că refuză să-şi asume obligaţii pentru cazurile disperate... Dacă un om cere de
la artă o putere care să întărească pe cea a naturii, ignoranţa sa ţine mai mult de nebunie decât de lipsa de
cunoştinţe”.
Lăsarea bolnavului muribund „în voia naturii” era impusă de posibilităţile foarte modeste ale medicinii
antice. Jurământul lui Hipocrate interzicea, în acelaşi timp, suprimarea vieţii cu ajutorul vreunui drog: „Nu voi
da nimănui un medicament care să-i provoace moarte şi nici nu voi sugera o asemenea intenţie” – interdicţie
etică de a provoca moartea chiar dacă aceasta s-ar face cu consimţământul liber şi lucid al pacienţilor[3,
p.12].
În Evul mediu, filozofii creştini, musulmani şi evrei se opuneau eutanasiei active, cu toate că Biserica
creştină întotdeauna a acceptat eutanasia pasivă. Datorită dezvoltării ideologiei ebraico – creştine, sinuciderea
şi omorul erau condamnate: Decalocul (cele 10 porunci ale lui Moise, numite în Biblie, şi primite de la Dumnezeu
pe muntele Sinai) poruncea „să nu ucizi”.
În unele societăţi s-a continuat practica eutanasiei în secret, chiar dacă era considerată imorală şi
ilegală, fiind pusă în aplicare în cazul rabiei, tuberculozei sau a unor boli contagioase.
Ideea determinării morţii reapare în 1516, o dată cu publicarea, în latină, a romanului politic şi social
„Utopia” de către umanistul şi omul de stat englez Thomas More (1478-1535), care şi-a pierdut viaţa pentru
ataşamentul la biserica romano-catolică. În această lucrare, care a transformat un nume propriu al unei insule
în substantiv comun, autorul prezintă eutanasia celor grav bolnavi, chinuiţi de durere, ca una dintre cele mai
importante instituţii dintr-o comunitate ideală imaginară. Th. More descrie în termeni ideali funcţionarea spitalelor.
Lucrătorii de aici îngrijeau cu mare atenţie fiecare pacient şi făceau tot ce le sta în puteri ca să-l tămăduiască.
Cu toate acestea, când pacientul avea o boală incurabilă ce-i aducea suferinţe, el îşi poate alege moartea prin
înfometare sau opium. Omorul din compasiune este văzut de către el ca „un act de înţelepciune, ... un act
religios sfânt”[4, p.77].
Cuvântul „eutanasie” a fost introdus abia în 1620 de către omul politic, savantul şi filozoful englez
Francis Bacon (1561-1626) în lucrarea „Novum Organum”. Adversar al scolasticii şi partizan al metodei
experimentale, el face în această lucrare o nouă clasificare a ştiinţelor. Sensul baconian al utilizării cuvântului
avea o tentă filozofică şi nu pragmatică, semnificativă de „moarte bună, liniştită, fericită”, putându-se
referi la atmosfera din jurul celui ce moare.
45
În altă lucrare, „Noua Atlantidă” (1627), Francis Bacon scrie că „medicii sunt meniţi nu numai să
contribuie la sănătate, dar şi să aline suferinţa şi durerile, indiferent dacă această alinare ar duce la însănătoşirea
sau la o trecere uşoară în nefiinţă”.
Secolul al XIX-lea a fost perioada, deşi relativ scurtă, ce a reprezentat o mare revoluţie tehnico-
ştiinţifică, pe lângă care au existat şi decizii concrete asupra eutanasiei.
Încă la începutul sec. al XIX-lea unul dintre iluştrii jurişti ruşi A. Koni scria despre posibilitatea permiterii
din punct de vedere moral şi juridic a „plecării” conştiente din viaţă, dacă există următorii factori: cerinţa de
bunăvoie a omului; imposibilităţi garantate de a-i salva viaţa, confirmate de către un colegiu al medicilor;
imposibilităţi de a-i uşura chinurile şi înştiinţarea preventivă a organelor de procuratură.
În 1870, interesul pentru această opinie a fost stârnit de Samuel Williams, care a propus la
„Birmingham Speculative Club” ca eutanasia să fie permisă „în toate cazurile de boli însoţite de dureri şi
lipsite de speranţă” în scopul de a provoca „o moarte rapidă şi lipsită de durere”. Expresia „lipsită de dureri”
semnifică utilizarea analgezicelor, ce au „efect dublu”.
În această perioadă pacienţii medicinii s-au confruntat adeseori cu solicitări de a provoca o moarte
caritabilă din motive de compasiune, filantropice.
Medicul lui Napoleon Bonaparte a avut tăria să-l refuze pe împărat, în 1815, când acesta i-a cerut „un
medicament fatal” pentru a-l avea în rezervă în cazul pericolului de a fi luat prizonier, după cum nu a fost de
acord nici cu uciderea ciumaţilor din Jawa, care nu puteau fi transportaţi. Împăratul a murit abia în 1821 pe
insula Sfânta Elena [3, p.8].
De la debutul sec. al XX-lea statul intervine uneori în problema eutanasiei cu unele tentative de
legiferare.
În 1903, Asociaţia Medicală Americană autoriza eutanasia pentru copiii cu malformaţii şi pentru
bolnavii incurabili.
Între anii 1920-1945 eutanasia a fost subiectul unor aprige controverse care au zguduit Germania,
Anglia şi Satele Unite ale Americii.
În Germania, chiar înaintea ascensiunii lui Hitler la putere, exista deja un climat de opinie favorabil
eutanasiei. Au avut loc chiar şi unele pledoarii publice în favoarea acestei practici.
Eutanasia nu era o idee nouă nici pentru Germania, naziştii au comis „eutanasia” copiilor cu handicap
şi patologii ereditare: „practica nazistă a eutanasiei programate a constituit primul program politic de eutanasie
aplicat. Conform cercetărilor făcute pe baza documentelor procesului de la Nürnberg, între anii 1939-1941 au
fost eliminate peste 70 de mii de vieţi, considerate existente fără valoare vitală”.
Carl Brand, medicul personal a lui Hitler, la procesul de la Nürnberg se apără spunând: „Motivul
principal a fost dorinţa de a ajuta pe cei care nu se pot ajuta singuri şi continuă să trăiască în chinuri...”.
În 1950, după procesul de la Nürnberg, Asociaţia Medicală Mondială a condamnat practica eutanasiei,
dar cea de-a doua jumătate a secolului nostru a cunoscut numeroase încercări de modificare a legislaţiei
asupra eutanasiei, obţinându-se, iniţial în unele state, autorizarea unor tipuri sau forme de eutanasie.
Literatura medicală şi juridică şi presa a prezentat numeroase cazuri când medicul „a dat” sau „a
făcut” ceva pentru a provoca moartea unui bolnav la cererea acestuia sau a familiei. Cu toate acestea, deşi
legile în vigoare stipulau clar că nici măcar consimţământul victimei nu justifică omorul, în majoritatea cazurilor
urmărite în justiţie instanţa a dat pedepse simbolice sau achitări, dovedind clemenţă şi toleranţă [3, p.14].
Una dintre cele mai citate lucrări contemporane pe tema eutanasiei este „Eutanasia activă şi pasivă”
(1975), autor fiind profesorul de filozofe de la Universitatea din Alabama - James Rachels [5, p.36].
Rachels pretinde că nu există nici o diferenţă, din punct de vedere moral, între a ucide activ un pacient
(eutanasie activă) şi a-l lăsa să moară pasiv (eutanasia pasivă), argumentând prin faptul că Asociaţia Medicilor
Americani interzice eutanasia activă şi permite eutanasia pasivă. El oferă două argumente de ce medicii ar
trebui să amplaseze eutanasia pasivă şi activă în aceeaşi categorie. În primul rând, metodele eutanasiei
pasive prelungesc suferinţa pacientului pe cale pasivă. În tot acest timp pacientul resimte dureri insuportabile.
Deoarece oricum s-a hotărât asupra unei morţi precoce, este inuman să se aleagă calea mai lungă. În al
doilea rând, Rachels declară că destinaţia „eutanasia activă – pasivă” încurajează medicii să ia hotărâri de
viaţă şi de moarte pe motive neconcludente. De exemplu, bebeluşii cu sindromul Down deseori au defecte
congenitale corectabile; dar decizia se face înainte de a discuta chirurgia de corecţie, deoarece părinţii nu-şi
46
doresc un copil Down de la bun început. Distincţia „eutanasie activă-pasivă” deseori încurajază aceste hotărâri
negândite şi nemotivate.
În lucrarea „Eutanasia activă-pasivă: o distincţie impertinentă” (1977) Thomas Sullivan susţine
că orice „omor din milă” intenţionat (activ sau pasiv) este din punct de vedere moral impermisibil. Cu toate
acestea, subliniază autorul, mijloacele extraordinare de prelungire a vieţii pot fi deconectate atunci când moartea
se preconizează ca fiind aproape.
Conform opiniei lui Sullivan, greşeala cea mai mare a lui Rachels este că acesta înţelege greşit atitudinea
Asociaţiei Medicilor Americani (AMA) faţă de această problemă. AMA susţine că orice omor intenţionat
este greşit, fie el activ sau pasiv. Cu toate că există cazuri când mijloacele de menţinere a vieţii pot fi deconectate
la pacienţii incurabili, aceasta se va face numai atunci când ele sunt inconvenabile şi nonefective pentru
pacienţi. Dacă decesul se întâmplă mai rapid din acest motiv, atunci acest fapt reprezintă doar o consecinţă.
Să-ţi pui drept scop moartea (pe cale activă sau pasivă), este întotdeauna rău, însă nu este rău să anticipezi
moartea prin deconectarea mijloacelor de menţinere a vieţii.
O lucrare recentă dedicată Eutanasiei a văzut lumina tiparului în anul 2002, intitulată „Eutanasia”,
autori Radu Popescu şi Andy Puşca (apărută la editura fundaţiei Academice „Danibius” din Galaţi), abordând
pentru prima dată în România un asemenea subiect [6].
Autorii cărţii nu elaborează această lucrare ca o pledoarie (sau ca o dovadă) ca, peste tot, lumea este
preocupată de această problemă; ei cercetează, în principal, implicaţiile pe care le poate avea fenomenul din
punct de vedere juridic, filozofc şi deontologic, chiar dacă lucrarea sfârşeşte cu o propunere de lege a eutanasiei
în România.
Această cercetare are meritul că defineşte, printre altele, eutanasia, trecând-o prin toate timpurile.
„De la Republica ideală a lui Platon la cel de al II-lea Război Mondial”, cum sună titlul unuia dintre cele mai
importante subcapitole, ideea de eutanasie, văzută ca o „moarte bună”, este destul de veche [6, p.20].
Conceptul eutanasiei, prin care anticii înţelegeau o „moarte blândă”, nu diferă, în linii mari, de la o
epocă la alta, de la un popor la altul. Şi totuşi oamenii manifestă reticenţă faţă de un asemenea proces. De ce
? Pentru că există, după părerea autorilor, în primul rând, îndoiala că este bine ceea ce facem, că medicul care
asistă sinuciderea este de bună credinţă. Adevărul este că eutanasia este un act de curaj din partea celui ce
moare, din partea medicului şi, desigur, din partea legiuitorului.
Trecând de la istoricul eutanasiei la studierea ei în diferite izvoare bibliografice din cele 7 ţări propuse
(Germania, Anglia, Danemarca, Olanda, Belgia, Suedia, Statele Unite ale Americii), aş vrea să facem o mică
analiză, mai întâi a descrierii regulilor juridice ce abordează formele eutanasiei, apoi a elementelor principale
de practicare şi discuţiile actuale despre eutanasie.
Aşadar, Danemarca, mai multe cantoane suedeze, majoritatea regiunilor australiene şi toate statele
americane au aprobat legi cu privire la refuzul fiecărui cetăţean de a recurge la mijloace terapeutice.
Cuvântul „eutanasie” rămâne tabu în Germania din cauza atrocităţilor comise pe timpul naţional –
socialismului. De aceea, se utilizează expresia „ajutorul la moarte”. Nu există vreo legislaţie specială cu privire
la această problemă, fiind menţionată în Legea fundamentală şi în Codul penal. Legea fundamentală protejează
dreptul absolut la viaţă şi dreptul la autodeterminare. Dreptul la autodeterminare nu accentuează că fiecare
are dreptul asupra vieţii sale, adică şi dreptul la sinucidere, totuşi acest drept împiedică orice intervenţie
terapeutică fără acordul cointeresatului. În consecinţă, un muribund poate refuza un tratament medical ce i-ar
prelungi viaţa.
Codul penal, articolul 216, cu toate că nu prevede eutanasia, vizează omuciderea la cerere. În acest
articol se stipulează: „dacă cineva a purces la omucidere la cererea specială şi serioasă a victimei, trebuie
pronunţată o pedeapsă cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”. Autorul prevede deci o pedeapsă mai uşoară în
comparaţie cu omorul premeditat, ce se pedepseşte cu cel puţin 5 ani.
În Marea Britanie au fost prezentate Parlamentului, în repetate rânduri (1936, 1950, 1969), proiecte
de lege pentru legalizarea eutanasiei voluntare, care nu au fost validate. Aceste proiecte de lege stipulau
asigurări că cererea pacientului era sigur voluntară.
În 1990, Roland Boyes prezintă în Parlamentul Englez un proiect de lege pro-eutanasie, care este
însă respins. Legea din Anglia consideră eutanasia activă voluntară ca omor, dar există totuşi o mare discordanţă
între lege şi punerea ei în practică. În cazurile de boli grave adesea rigorile ei se mai realizează. Nu se mai fac
incriminările, iar urmăririle se fac în temeiul unor delicte mai mici.
47
În 1997, Parlamentul Marii Britanii respinge iarăşi, cu 234 de voturi la 89, a şaptea tentativă în 60 de
ani de a schimba legea cu privire la eutanasie şi suicidul asistat, deşi sondajele de opinie au arătat că 82 la sută
din popor doreşte reforma [3, p.14].
În Danemarca, în afara Codului penal care condamnă omuciderea, chiar dacă e comisă la cererea
victimei, mai multe texte evocă eutanasia fără să o numească. Legea referitoare la exerciţiul profesiei medicale
împiedică medicul să trateze bolnavul contra voinţei sale. Mai mult chiar, medicul se poate abţine să îngrijească
un „muribund a cărui moarte este inevitabilă”, dacă împrejurările nu servesc decât la amânarea decesului. În
aceleaşi circumstanţe, el poate administra analgezice pentru a uşura suferinţele bolnavului, chiar dacă acest
gest poate prescurta viaţa pacientului.
Legea cu privire la statutul pacientului prevede că un bolnav poate refuza un tratament ce nu serveşte
decât la amânarea morţii, poate primi analgezice ce pot duce la efecte secundare sau poate întocmi un testament
în care să-şi exprime refuzul unui tratament medical în circumstanţe anumite.
Atât Constituţia federală a Suediei, cât şi Codul penal protejează viaţa într-o manieră absolută şi
condamnă eutanasia activă, chiar dacă ea este cerută de bolnav.
În schimb, Codul penal prin art.115 autorizează ajutorul medical la sinucidere, dacă el nu este influenţat
de motive egoiste.
În Australia, eutanasia activă şi ajutorul la sinucidere sunt ilegale, dar sunt obiectul unei dezbateri
înverşunate, mai ales după ce partea de nord a autorizat în 1995 asistenţa la decesul unui pacient în stadiul
final. Această lege, intrată în vigoare la 1 iulie 1996, a fost anulată în martie 1997 de Legea federală cu privite
la eutanasie, după ce 4 persoane o folosise deja.
Cu toate că este interzisă eutanasia activă, este pe larg aplicată eutanasia pasivă şi cea indirectă.
Anchetele realizate la finele anilor ‘90 arată că aproximativ 30 la sută din decese parvin în urma intervenţiei
medicilor ce accelerează decesul pacientului. După sondajele efectuate, 75 la sută din australieni sunt pentru
aplicarea eutanasiei [7].
În SUA, eutanasia este ilegală în toate statele, cu exepţia Oregonului. Sinuciderea asistată medical
este sancţionată în acelaşi mod, însă spre deosebire de eutanasie, se află în centrul unor dezbateri autonomia
individului.
În Oregon, unicul stat ce a autorizat, la moment, eutanasia, prescripţia unui medicament letal pacientului
care se află în ultimul stadiu al bolii corespunde legii referitoare la o moarte demnă, intrată în vigoare în
noiembrie 1997. Acest fapt a provocat diferite mişcări şi opinii, mai ales că mai mulţi medici ezită să administreze
doze mari de analgezice, din teama de a nu fi învinovăţiţi de Legea cu privire la valoarea narcotică.
Olanda şi Belgia au devenit unicele ţări din Europa care au legalizat eutanasia.
După Olanda, unde eutanasia a fost legalizată la începutul lunii aprilie 2001, Belgia devine acum a
doua ţară din lume care decriminalizează „moartea blândă”.
Constând din 16 articole, legea belgiană le permite medicilor să pună capăt vieţii pacienţilor fără a fi
urmăriţi de lege, cu condiţia să fie respectate anumite condiţii. Pacienţii trebuie să aibă mai mult de 18 ani şi să
fie conştienţi în momentul formulării cererii, care poate fi scrisă şi autentificată înainte ca pacientul să devină
incapabil.
Cererea pentru eutanasie trebuie să fie „voluntară, bine gândită şi repetată” şi trebuie să se asigure
că pacientul este într-o „situaţie clinică dificilă, trece prin suferinţe fizice şi psihice constante şi insuportabile ce
nu pot fi alinate şi sunt provocate de un accident grav sau de o boală incurabilă patologic”. În plus, medicul
trebuie să informeze pacientul despre starea sănătăţii, să-i ofere consultaţii şi împreună să ajungă la convingerea
că eutanasia este singura soluţie acceptabilă.
Legea afirmă explicit faptul că medicul „nu poate fi obligat” să practice eutanasia. Articolul a fost
introdus pentru a evita ca medicii să fie presaţi de pacienţi sau de rude, cum se întâmplă în Olanda. Mai mult
decât atât, legea prevede obligativitatea consultării unui alt medic, independent şi specialist în boala pacientului,
precum şi a întregii echipe medicale care are grijă de pacient.
Este necesară o perioadă de reflecţie, de o lună, între momentul cererii şi cel al executării eutanasiei.
În patru zile de la moartea pacientului medicul trebuie să prezinte un document Comisiei Federale de Control
şi Evaluare, formată din medici, jurişti şi experţi în probleme etice, în care să includă toate informaţiile necesare
pentru verificarea respectării condiţiilor prescrise de lege. Dacă două treimi din membrii Comisiei nu recunosc
respectarea condiţiilor, cazul trebuie prezentat Magistraturii pentru a fi examinat de un tribunal pentru crime.
48
Cu toate că această Lege a stat în Parlament timp de 2 ani, ea a fost aprobată în ciuda opoziţiei
partidelor social-creştine de limbă franceză şi flamandă.
În legislaţia ţărilor postcomuniste, printre care şi Rusia, apare pentru prima dată noţiunea de eutanasie,
prin care se înţelege satisfacerea cerinţei unui bolnav incurabil de a-i urgenta moartea prin o oarecare acţiune
sau mijloace, inclusiv prin încetarea măsurilor de susţinere artificială a vieţii [8, p.9].
Problema eutanasiei în aceste ţări nu este studiată suficient, de aceea, cum am menţionat anterior, în
literatura juridică există diferite puncte de vedere asupra problemei în cauză [9, p.70].
În anul 1983, Catedra de medicină legală a Institutului de Stat de Medicină din Rostov a chestionat 180
de medici de diferite specialităţi. Sondajul a confirmat: numai 10 la sută dintre ei cunoşteau sensul cuvântului
„eutanasie”. Câţiva admiteau posibilitatea de a o folosi în practică. Majoritatea, ginecologi, considerau corectă
aplicarea eutanasiei la nou-născuţi cu diferite patologii incurabile, congenitale sau cu o asfixie adâncă.
Ulterior, în timpul unei chestionări analogice efectuate în anul 1998 a 122 de medici, care practicau
medicina de 10 şi mai mulţi ani, 50 la sută dintre ei s-au pronunţat pentru legiferarea atât a eutanasiei active,
cât şi a celei pasive, 32 la sută - numai pentru eutanasia pasivă şi doar 8 la sută dintre cei chestionaţi au fost
împotriva oricărui fel de eutanasie [10].
Conform Constituţiei Federaţiei Ruse, fiecărei persoane îi aparţine nemijlocit dreptul la viaţă, unul din
aspectele care presupune posibilitatea autodeterminării de viaţă. O aşa posibilitate, după V. Acopov, poate fi
realizată doar prin eutanasie [10].
În ţara noastră, eutanasia este menţionată în Legea „Cu privire la ocrotirea sănătăţii” din anul 1995.
Problema este rezolvată simplu şi univoc pentru toate cazurile, fără nici un fel de excepţii: „Rugămintea
bolnavului de a-i reduce viaţa prin mijloace medicamentoase (eutanasia) nu poate fi satisfăcută”. Afară de
aceasta, asemenea acţiuni, conform Codului penal al R. Moldova, sunt penalmente sancţionate. Articolul 148
prevede că privarea de viaţă, în legătură cu o boală incurabilă sau cu chinuri fizice insuportabile, a unui minor
se pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen de la 3 ani până la 7 ani.
Deci la noi în ţară eutanasia este interzisă şi nu sunt cunoscute cazuri de „eutanasie activă”, dar sunt
cunoscute cazuri de „eutanasie pasivă”, prin neacordarea îngrijirilor necesare unor feţi cu greutate mică la
naştere, cazuri declarate ca „avorturi”. Tot cazuri de „eutanasie pasivă” sunt şi cele ale copiilor născuţi cu
diferite malformaţii, care mor din cauza lipsei unor asistenţe medicale de specialitate – neurochirurgicală,
chirurgie cardiacă etc.
După cum am menţionat anterior, în literatura juridică din ţările postcomuniste există diferite puncte de
vedere asupra problemei în cauză. Sunt părtaşi şi duşmani ai eutanasiei. Atât în Republica Moldova, cât şi în
alte ţări postcomuniste unde medicina încă n-a atins nivelul ţărilor dezvoltate, unii medici, fără nici un fel de
reglementare juridică, din neglijenţă, neatenţie, calificare inferioară, atitudine indiferentă faţă de soarta
pacientului, curmă viaţa multor pacienţi care au avut nefericirea să creadă în promisiunile lor nefondate. Este
greu de imaginat, susţin duşmanii eutanasiei, ce ar putea să aibă loc în cazul în care medicul are dreptul de
dreptul de a curma viaţa pacientului fără a fi pedepsit pentru această [11].
Interzicerea eutanasiei transformă instituţia medicală într-un loc relativ fără pericol, spun ei: deoarece
pacientul nu va fi lipsit de viaţă indiferent de orice dorinţă, el va sesiza liniştit dorinţa de a muri şi va lupta cu ea,
la fel ca şi toate fiinţele vii de pe lume. Oricare bolnav, chiar şi cel mai critic, cât timp se află în conştiinţă,
continuă să nu tindă spre moarte, chiar şi atunci când el strigă că vrea să moară. Eutanasia legiferată lichidează
răspunderea penală la omor fără a-i oferi bolnavului siguranţă. În cazul în care este lichidată răspunderea,
devine posibilă a folosi, în calitate de donator a oamenilor prin mijloace de influenţare (şantaj) asupra medicilor
din serviciile de reanimare, băncile de organe şi ţesuturi în scopul realizării lor [12, p.20].
Desigur, timpul ne va obliga să întreprindem corective în asemenea păreri categorice. Problema
eutanasiei, vehiculată destul de des nu numai în practica medicală, nu este deocamdată studiată suficient.
Interzicerea eutanasiei are mulţi oponenţi în toate ţările existente astăzi pe globul pământesc, numărul cărora
sporeşte pe an ce trece [13, p.15].
Problema eutanasiei poate fi evidentă sau trebuie rezolvată elaborând criterii şi o bază juridică solidă?
Unul din răspunsurile posibile ar fi că dezvoltarea ştiinţei a ajuns la un asemenea nivel încât pune la
îndemâna omului mijloace revoluţionare de intervenţie pe parcursul vieţii: fie de declanşare artificială a ei, dar
şi de prelungire a existenţei. Odată lăsate libere în societate, asemenea mijloace vor putea fi folosite de indivizi,
49
organizaţii sau state nu doar în scopuri terapeutice sau umaniste, ci şi ca arme de distrugere, energia atomică
fiind exemplul cel mai cunoscut.
Să nu uităm că ştiinţa nu se va opri din mersul ei, ceea ce azi numim „mijloace revoluţionare”, mâine
vor deveni învechite, pentru a lăsa loc altor unelte şi mai perfecţionate ale aşa-zisului progres, aflate în mâna
aceluiaşi om imperfect, bântuit de contradicţii, îndoieli. Înseşi legile zilei vor trebui modificate mult mai des ca
în trecut, pentru a face faţă unor realităţi din ce în ce mai presante şi rapid schimbătoare. Nu în ultimul rând, se
pune problema celor care vor aplica asemenea legi.
Un alt motiv pentru care se pune problema de eutanasie sunt cazuri deja celebre ajunse cu promptitudine
în paginile ziarelor şi în sălile de judecată. Rude ale unor bolnavi incurabili, loviţi de suferinţe atroce, le-au
administrat acestora tratamentul funest pentru a-i scuti de o viaţă dureroasă. În realitate, cazurile de eutanasie
sunt mult mai numeroase decât cele apărute în mass-media, secretul lor fiind greu de dezvăluit. În multe cazuri
ele au loc în spitale cu complicitatea personalului medical şi a familiei bolnavului, încă înainte ca durerile
agoniei să se fi instalat.
Din punct de vedere juridic, eutanasia rămâne o crimă pedepsită de Codul penal, dar acest lucru este
departe de a face unanimitatea societăţii, fie că este vorba de indivizi sau organizaţii. O legislaţie care ar
împăca pe toată lumea nu va putea ieşi la lumină prea uşor, chiar în cazul Comunităţii Europene, o armonizare
a legislaţiilor ţărilor-membri este la fel de greu de atins în viitorul apropiat. Eutanasia pune în discuţie definirea
vieţii şi a morţii, a rolului medicului, a familiei, a suferinţei şi a drepturilor bolnavului, doar pentru a enumera
câteva ramificaţii posibile ale temei.
Din păcate, este însă posibil ca cei care practică eutanasia ca mijloc de uşurare a suferinţelor să nu
aibă cu toţii aceleaşi motivaţii, eutanasia economică fiind pentru unii soluţia reducerii cheltuielilor de sănătate
ale societăţii. De asemenea, firmele de asigurare îşi vor exprima, la rândul lor, poziţiile unor firme private în
căutarea minimizării pierderilor.
Dar dacă eutanasia este moartea frumoasă oferită celor în suferinţă, de ce alte categorii de oameni
aflaţi în crize existenţiale nu ar avea dreptul să fie trataţi, la cererea lor, în acelaşi mod? Este suferinţa psihică
neglijabilă în comparaţie cu cea a muribunzilor? Atât timp cât sinuciderea nu este condamnată de lege, de ce
oamenii în deplină libertate nu şi-ar alege şi momentul morţii? În ce fel un doctor, preot sau judecător vor
măsura exact gradul de suferinţă limită pe care îl poate suporta un om? În afara datelor clinice va exista
întotdeauna ceva care va scăpa acestor „îngeri păzitori şi chiar celui aflat pe patul de moarte. Extinderea
legală a dreptului la moarte asistată a oricărui individ care şi-o doreşte poate părea o utopie, dar odată deschis
cutia Pandorei, din ea vor ieşi nu doar duhurile bune.
Eutanasia văzută ca un drept al omului îşi va face făgaş în societatea occidentală, la început timid, apoi
pe măsură ce o opinie publică va fi fost formată, ne putem aştepta la o intrare a ei în legalitate. În realitate, la
unele niveluri profesionale discuţiile au început de multă vreme, dar o punere de acord cu legislaţia nu au avut
loc încă. Deocamdată doar Belgia, Olanda şi Elveţia au legi care reglementează eutanasia (în Elveţia se
practică eutanasia şi suicidul asistat sub protecţia unei legi vechi de 60 de ani).
Dacă suferinţa te face mai bun şi e necesară ca un combustibil pentru purificarea, rămâne a fi chestiune
individuală şi, din fericire, neclară, nu acelaşi lucru se poate afirma despre suferinţele unei comunităţi sau
societăţi: mizerie, boli, foamete, nefericiri care ar putea fi mai uşor şi rapid rezolvate de către oameni cu
mijloacele de care dispunem astăzi.
„La ora când se intensifică apeluri la crimă din milă, este potrivit să amintim că asemenea opţiuni
conţin în ele dezastru sau binefacerea. Ele ne fac să întrevedem că, din momentul în care vom legaliza
atentatul la viaţa aproapelui nostru, chiar din motive umane, va fi extrem de dificil să facem deosebirea dintre
ceea ce este siguranţa legală şi ceea ce nu este” [14, p.4].
Viaţa pe care un om o poate da, nu trebuie să fie luată de către om, nici chiar dacă ar fi vorba de
propria viaţă, aşa consideră biserica noastră că e bine, şi aceasta este calea pe care o propovăduieşte . Într-o
astfel de abordare, poziţia contra eutanasiei pare evidentă: societatea condamnă luarea vieţii unei persoane.
Mai mult decât atât, studii de etiologie au arătat că porunca „să nu ucizi” este înnăscută la oameni ca şi la
animale: într-o confruntare directă, cel care încearcă să-şi ucidă adversarul este automat inhibat.
În condiţiile dezvoltării medicinei actuale, distincţia dintre viaţă şi moarte nu mai este atât de clară.
Putem afirma cu certitudine că un organism în care toate organele îşi îndeplinesc funcţia lor este viu, iar un
organism în care nici un organ nu-şi îndeplineşte funcţiile este mort. Între aceste situaţii există multe posibilităţi
50
intermediare, în care, în cadrul aceluiaşi organism unele organe sunt moarte, în timp ce altele continuă să
funcţioneze. Cunoştinţele medicale permit menţinerea pe termen lung a unor astfel de situaţii intermediare. S-
a convenit să se considere mort un om al cărui creier nu mai funcţionează, chiar dacă toate celelalte organe îşi
îndeplinesc funcţia. Aici este vorba despre o convenţie acceptabilă totuşi, căci putem asocia existenţa noastră
cu existenţa conştiinţei noastre. Lipsa activităţii cerebrale presupune şi o dispariţie a conştiinţei. Medicul este
îndreptăţit să oprească aparatele ce menţin artificial o stare între viaţă şi moarte.
Cazul unui bolnav care suferă de o boală incurabilă, care îi produce chinuri cumplite şi care duce
inevitabil spre moarte ar fi o situaţie oarecum asemănătoare primei. Medicul are două alternative: să-l trateze
pentru a-i prelungi chinurile sau să-i curme suferinţa şi zilele. Ambele decizii sunt imperfecte din punct de
vedere moral. Medicul nu are voie nici să determine suferinţe îndelungate şi nici să producă moartea. E o
alegere, nu pentru a dărui vindecarea şi sănătatea, ci pentru a căuta cel mai mic rău.
Etimologic, eutanasia înseamnă moarte naturală. Nu e nimic natural în eutanasie, căci ea implică o
alegere. Limita între viaţă şi moarte este neclară, viaţa şi moartea au nevoie de definiţii convenţionale pentru
a le delimita.
Considerăm că este moral ca medicul să-şi trateze pacienţii spre a-i îndrepta spre sănătate şi viaţă, de
asemenea, medicul are obligaţia de a face tot posibilul spre a salva viaţa pacientului. Ni se pare firesc că un om
nu are nici un drept să dispună de viaţa altui om sau de a sa. Cât despre eutanasie, o acceptăm ca pe o soluţie
finală şi indispensabilă numai în cazurile exepţionale, când nu i se poate ameliora starea prin nici o metodă
practicată de medicina legală. Astfel, considerăm eutanasia a se impune a fi înfăptuită în cazurile în care nu
există nici o altă soluţie şi în nici un caz remunerată, or, aceasta ar căpăta un caracter comercial pentru cei
care sunt îndreptăţiţi să aplice în ultima instanţă, cu sau fără voinţa suferindului. Eutanasia ar trebui să fie
înfăptuită numai în cazurile strict stabilite de medici şi în care bolnavul îşi dă acordul cu privire la eutanasie.
În Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, deputaţii ar putea răspunde solicitărilor venite din
diferite state şi să adopte un proiect de lege autorizând eutanasia pentru bolnavii care o solicită motivat, dar
Parlamentul European se reţine de la votarea unei legi asupra căreia există încă păreri foarte diferite.
Referinţe:
1. Dr. Franceze, Drepturile fundamentale ale pacienţilor şi medicilor, Bucureşti, Editura medicală,
1999.
2. Rachels James, Gongol Marius, Eutanasia între caritate şi legislaţie. Romanian jurnal of Legal,
Medicina, 1993, N1.
3. Bela Almos Trif, Astărăstoaie Vasile, Cocara Liviu, Eutanasia – suicidul asistat, Editura INFO
Medica, 2002.
4. Robert M., Baird, ed. Euthanasia: The Moral issues. Prometheus, 1989.
5. Rachels James, The +6End of life: Euthanasia and Morality. Newyorc Oxford Presa, 1987.
6. Popescu Radu, Audi Puşca, Eutanasia, Galaţi, Editura Fundaţiei Academice „Danibius”, 2002.
7. Belis Vladimir, Gongol Marius, Eutanasia între caritate şi legislaţie. Romanian Jurnal of Legal
Medicine, 1993, N1.
8. Leonmies O. B., Калкутин В.В., Гурьев Е.В., Врачи и закон, Москва, 1998.
9. Акопов В.И., Медицинское право в вопросах и ответах, Москва, 2000.
10. Акопов В.И., Бов А., Отказ от медицинского вмешательства и проблемы евтаназии в
медицинском праве. Первая международная конференция «Общество медицина, Закон»,
Кисловодск, 1999.
11. Флоря В., Ецко А., Коба В., Гимн Подлинной демократии и прав человека, Юрист
Молдовы, 3 декабря 1999г.
12. Гриншпун Б.И., Иванов М.М., Право человека на жизнь, Кишинев, 1999.
13. Коновалова Л.В., Смерть и умирание Этический аспект, Москва, Институт философии и
права, 2002.
14. Scripcaru Gh., Astărăstoaie Vasile, Scripcaru C, Eutanasia între suferinţă valorizată şi moarte
demnă”, Iaşi, Editura Psihomnia, 1995.
51
Combaterea contravenţionalităţii ca obiect de influienţă

reglementativ-juridică în dreptul contravenţional
Victor GUŢULEAC, doctor în drept, profesor

universitar, ULIM,
Mare” a MAI al RM
Activitatea socială a oamenilor în ceea ce priveşte respectarea regulilor şi normelor stabilite de

conduită în societate este foarte diversă şi are manifestări atît pozitive, cît şi negative. Un gen specific al
manifestărilor negative îl constituie comportamentele infracţionale şi cele contravenţionale, adică săvîrşirea de
infracţiuni şi contravenţii.
Statul, la rîndul său, este obligat să reacţioneze adecvat la astfel de abateri de la normele stabilite de
conduita socială.
Legea contravenţională, printre sarcinile de bază ale CCA prevede necesitatea depistării faptelor
contravenţionale, prevenirii şi curmării lor (art. 16 şi art. 22 CCA), lichidarea consecinţelor abaterilor
contravenţionale.
Legea stipulează că organele administrării publice locale sînt responsabile de organizarea, coordonarea
şi desfăşurarea măsurilor ce ţin de respectarea legilor, menţinerea ordinii publice şi de alte măsuri ce contribuie
la prevenirea contravenţiilor (alin.2, art. 6 CCA).
Este de menţionat că nici legislaţia contravenţională, nici alte acte normative în domeniul contravenţional
nu stipulează şi nu reglementează mecanismul realizării sarcinilor menţionate.
Totodată este cunoscut faptul că nici un fenomen social (inclusiv cel contravenţional) nu poate fi
influenţat dacă nu este studiat.
Dacă ne referim la fenomenul infracţional, putem constata faptul, că el este studiat multilateral şi
profund. Ştiinţele juridice ca dreptul penal, dreptul procesual-penal, criminalistica şi dreptul execuţional-penal
au definit infracţiunea, au evidenţiat tipurile infracţiunilor, stabilindu-le în Codul Penal, au determinat formele,
metodele şi ordinea procesuală de combatere a infracţiunilor la diferite etape ale comiterii lor, precum şi
modalităţile de executare a sancţiunilor penale [1, 3].
Însă nici una din ştiinţele nominalizate, precum şi altele n-au cuprins abordarea problemei criminalităţii
în toată complexitatea sa. Criminalitatea ca fenomen social ce are legităţile sale de apariţie, existenţă şi
evoluţie şi care necesită forme specifice de prevenire şi contracarare este obiectul de studiu al unei ramuri de
ştiinţă juridico-penale separată cum este criminologia. Elementele de bază ce formează obiectul de cercetare
al acestei ştiinţe sunt:
1. criminalitatea, care reprezintă o formă socială de comportament al oamenilor ce încalcă
funcţionarea normală a organismului social;
2. cauzele criminalităţii şi condiţiile care o favorizează;
3. personalitatea infractorului;
4. formele şi metodele de prevenire a criminalităţii.
Fenomenul contravenţional, odată cu separarea contravenţiei de infracţiune şi excluderea ei din Codul
Penal, în viziunea noastră este lăsat în umbră. Totodată fără studierea contravenţionalităţii ca fenomen social,
nu poate fi realizată sarcina de combatere a acestui fenomen.
În contextul celor menţionate, considerăm că, la etapa actuală de dezvoltare a dreptului contravenţional
ca ramură independentă a dreptului, studierea contravenţionalităţii, ca fenomen social, a cauzelor
contravenţionalităţii şi condiţiilor ce o favorizează, a personalităţii contravenientului, a formelor şi metodelor
de prevenire a contravenţiilor trebuie să constituie obiect de studiu al acestei ştiinţe juridice.
Luînd ca bază noţiunea de criminalitate care în literatura de specialitate este studiată destul de amplu
[2], putem să propunem noţiunea de contravenţionalitate ca fiind un fenomen social juridic negativ cu caracter
52
de masă variabil, din punct de vedere istoric, care este constituit din totalitatea contravenţiilor comise pe un
anumit teritoriu într-o perioadă determinată de timp ce se caracterizează prin indicatori cantitativi (nivelul,
dinamica) şi calitativ (structura, caracterul).
Trăsăturile de bază ale contravenţionalităţii sînt: fenomenul social, fenomenul juridic, fenomenul negativ,
fenomenul cu caracter de masă, fenomenul istoric variabil.
Contravenţionalitatea, în primul rînd este un fenomen social. O dată ce contravenţionalitatea există şi
se dezvoltă în societate, rezultă că ea este un produs al acesteia. Fiind un produs negativ al societăţii, care în
viziunea noastră este subapreciat, contravenţionalitatea îi cauzează prejudicii considerabile. Anume de aceea
contracararea acestui fenomen necesită în cea mai mare măsură elaborarea şi aplicarea masurilor sociale.
Contravenţionalitatea este, în acelaşi timp, şi un fenomen juridic. Caracterul juridic al fenomenului
contravenţional derivă din conţinutul art.22 al Constituţiei Republicii Moldova, care prevede că nimeni nu va fi
condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea,
nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos,
cît şi din conţinutul art. 8 al CCA.
Numai încriminarea formelor de comportament ilicit în legislaţia contravenţională ne permite de a le
declara drept contravenţii, totalitatea cărora şi constituie un fenomen juridico-contravenţional.
Fenomenul negativ al contravenţionalităţii îl constituie consecinţele ei considerabile.
Contravenţionalitatea provoacă zilnic pagube enorme de ordin fizic, material şi moral, fapt ce
demonstrează caracterul ei negativ. Este de menţionat faptul, că numai în urma nerespectării Regulilor circulaţiei
rutiere, în ţară anual decedează peste 400 de persoane şi peste 3000 sunt traumate [3].
Contravenţionalitatea reprezintă un fenomen cu caracter de masă. În Republica Moldova nu există
o bază unică de date privind starea contravenţională.
Însă numai de către serviciile Departamentului ordine publică al M.A.I., anual sunt consemnate circa
1mln. 500 mii fapte contravenţionale.
Contravenţionalitatea ca fenomen social cu caracter de masă are anumite particularităţi specifice
(cantitative şi calitative), care nu pot fi observate în cazurile unor contravenţii aparte.
Contravenţionalitatea este un fenomen istoric variabil. Graţie schimbărilor de ordin economic, social
şi politic, dezvoltării ştiinţelor juridice şi altor transformări ce au loc în societate, se modifică şi contravenţionalitatea
atît cantitativ, cît şi calitativ. De rînd cu aceste procese au loc şi modificări ale legislaţiei contravenţionale.
Unele fapte îşi pierd pericolul social sau se exclud din CCA, altele, din necesitatea de a fi protejate prin
normele juridico-contravenţionale, se includ în CCA.
Starea contravenţionalităţii poate fi constatată prin indicatori atît cantitativi cît şi calitativi.
Indicatorii cantitativi sînt caracterizaţi prin nivelul şi dinamica contravenţionalităţii.
Nivelul contravenţionalităţii este un indicator important, care reflectă numărul absolut al contravenţiilor
şi al persoanelor ce le-au comis într-un anumit teritoriu (al ţării, raionului, municipiului, primăriei etc.), într-un
interval de timp concret (lună, semestru, an). În acelaşi timp poate fi vorba şi despre nivelul diferitor grupe
omogene de contravenţii: din domeniul protecţiei muncii şi al ocrotirii sănătăţii populaţiei, ce atentează la
proprietate, din domeniul industriei, folosirii energiei termice şi electrice; ce atentează la ordinea publică sau la
modul stabilit de administrare etc.
Acest indicator reflectă doar gradul de răspîndire generală a contravenţionalităţii şi nu ia în consideraţie
un şir de particularităţi, cum ar fi numărul populaţiei în general, numărul populaţiei ce a atins vîrsta răspunderii
contravenţionale, procesul migraţional, coraportul cu perioadele precedente (dinamica) etc. Datele absolute şi
relative despre starea contravenţională nu dau posibilitatea de a aprecia obiectiv contravenţionalitatea în diferite
unităţi administrativ-teritoriale, deoarece în ele locuieşte un număr diferit de persoane, care pot fi subiecţi ai
răspunderii contravenţionale.
În acelaşi timp chiar numai indicatorul nivelului contravenţionalităţii dă posibilitatea de a aprecia gradul
pericolului social al acestui fenomen, influenţa lui asupra ordinii publice şi securităţii publice.
În Republica Moldova, după cum am menţionat anterior, lipseşte o bază de date unică (statală) privind
evidenţa contravenţiilor comise, fapt care face imposibilă constatarea nivelului contravenţionalităţii, precum şi
calcularea celorlalţi indicatori ai fenomenului în cauză.
53
Lipsa bazei de date unice face imposibile investigaţiile ştiinţifice în acest domeniu, constatarea cauzelor
şi condiţiilor ce favorizează contravenţionalitatea, eficacitatea activităţii de combatere a contravenţionalităţii,
vădeşte subaprecierea pericolului social al contravenţionalităţii din partea statului.
Întru argumentarea celor menţionate, vom apela numai la unele date de care dispunem privind nivelul
contravenţionalităţii şi pericolului social al acestui fenomen.
Pe parcursul anului 2004 numai colaboratorii subdiviziunilor subordonate Departamentului ordine
publică al M.A.I. au întocmit 1308384 dosare contravenţionale (pentru comparaţie, în aceeaşi perioadă în ţară
au fost înregistrate 27311 de infracţiuni), deci în conflict cu legea contravenţională numai conform acestor date
au fost 1308384 de cetăţeni.
Pe parcursul a 11 luni ale anului 2005 inspectorii de sector ai poliţiei au documentat 319404 de
contravenţii, inclusiv:
- 2363 fapte de cauzare a leziunilor corporale în familie (art. 47/1 CCA);
- 23570 cazuri de huliganism neînsemnat (art.164 al.1) (grupele indicate de contravenţii, după
gradul de pericol social sunt foarte aproape de infracţiuni);
- 75074 cazuri de apariţie în stare de ebrietate în loc public (art. 167);
- 2593 cazuri de consum ilicit şi păstrarea substanţelor cu efect stupefiant (art.44);
Constatăm că aceste date nu reflectă activitatea tuturor subdiviziunilor M.A.I., şi a altor organe, căci
conform CCA încă 27 de organe statale sunt împuternicite de a constata faptele contravenţionale, de a precăuta
cazul contravenţional şi de a emite decizia la caz. Ca exemplu, numai instanţele de judecată au precăutat: în
anul 2000 – 109303 cazuri contravenţionale; în 2001 – 110434; în 2002 – 103051; în 2003 – 111130; în 2004 –
122855 de cazuri [4].
Coeficientul contravenţionalităţii este cel mai obiectiv indicator al nivelului contravenţionalităţii şi
se calculează pe calea raportării datelor despre contravenţii sau contravenienţi la datele despre populaţie. De
regulă coeficientul criminalităţii se calculează la un număr al populaţiei de 100000, 10000 sau 1000. Considerăm
că pentru Republica Moldova ar fi raţional de calculat nivelul contravenţionalităţii la un număr al populaţiei de
1000, fiind unicul pe întreg teritoriul, fapt care ar permite compararea nivelului contravenţionalităţii între diferite
unităţi administrativ-teritoriale.
Din motivele menţionate anterior astăzi în Republica Moldova nu este posibil calculul acestui indicator.
Dinamica contravenţionalităţii este un alt indicator cantitativ care reflectă schimbarea în timp a
acesteia, adică modificările ce se produc în nivelul, structura şi caracterul contravenţionalităţii.
Pentru determinarea dinamicii contravenţionalităţii se utilizează de obicei, două metode:
a) metoda bazei fixe, care constă în compararea valorilor anilor (perioadelor) în cauză cu valorile
anului (perioadei), care serveşte drept bază de comparaţie;
b) metoda de lanţ (metoda bazei mobile) îşi are utilitate în cazurile cînd se efectuează compararea
datelor fiecărui an cu cel precedent. În aşa mod se stabileşte creşterea sau descreşterea
contravenţionalităţii în comparaţie cu anul precedent [5, 17].
Dinamica nivelului contravenţionalităţii poate fi exprimată în numere absolute a contravenţiilor
înregistrate, a persoanelor ce le-au comis ori în procente care sunt calculate în raport cu anul luat drept bază
de comparaţie (bază fixă), sau faţă de anul precedent (baza mobilă, metoda de lanţ). Vom demonstra cele
menţionate prin dinamica contravenţiilor constatate de serviciile poliţiei rutiere.
Dinamica contravenţionalităţii exprimată în procente este mai clară şi mai evidentă. Ea poate fi reflectată
mai adecvat, luîndu-se ca bază schimbările coeficientului contravenţionalităţii. Este cunoscut faptul, că creşterea
sau descreşterea contravenţionalităţii, deseori este legată de schimbările caracteristicii demografice datorită
migraţiei populaţiei, precum şi altor procese care au loc în societate.
Dinamica contravenţionalităţii ne permite de a releva tendinţele contravenţionalităţii în general şi ale
unor grupe separate ale ei, de a compara dinamica fenomenului contravenţional în diferite unităţi administrativ
teritoriale.
Indicatorii calitativi reflectă structura şi caracterul fenomenului contravenţional. La abordarea
indicatorilor cantitativi ai contravenţionalităţii a fost atinsă tangenţial şi problema parametrilor calitativi, fiindcă
aceştia se află într-o legătură indisolubilă, dezvăluind, astfel, o imagine integră a fenomenului contravenţional.
54
Putem menţiona faptul, că structura contravenţionalităţii este legătura internă a acesteia, adică corelaţia
tipurilor de contravenţii sau contravenienţi din totalitatea contravenţiilor înregistrate şi a persoanelor care le-au
comis. Ea se apreciază în valori (numere) absolute şi relative (procente), cote-părţi, coeficienţi, ce caracterizează
contravenţionalitatea nu numai din punct de vedere calitativ dar şi cantitativ.
Structura contravenţionalităţii poate include în sine următoarele elemente:
1. cota-parte a diferitor grupe de contravenţii (după capitolele CCA),
2. cota-parte a contravenţiilor violente,
3. repartizarea contravenţiilor comise după unităţile administrativ-teritoriale, după sfera socială,
teritoriu (sectoarele de poliţie), timpul anului şi a zilei,
4. coeficientul contravenţiilor, care au fost sancţionaţi cu cea mai aspră pedeapsă contravenţională
(arest administrativ) raportat la numărul total de contravenienţi etc.
Structura contravenţionalităţii include în sine caracterul, gradul de pericol social pentru diverse obiecte
de atentare, corelaţia contravenţionalităţii la diferite fenomene şi procese economice, social-demografice etc.
Studierea indicelor de structură în timp asigură relevarea tendinţelor reale ale unor părţi componente ce
constituie contravenţionalitatea (ca exemplu, contravenţionalitatea în locurile publice) în baza cărora poate fi
făcută o pronosticare mai sigură atît a contravenţionalităţii în general, cît şi a unor tipuri distincte ale ei,
repartizarea mai eficace a surselor umane şi materiale implicate în
Bibliografie
1. Criminologie/ Iu. Larii; Ministerul Afacerilor Interne, Academia „Ştefan cel Mare”- Chişinău,
2004 (Tipografia „Elena V.I.”). vol.I – 2004.
2. Кузнецова Н.Ф. Преступление и преступность.-Москва, 1969, с.173, Кудрявцев В.Н.
Причины правонарушений.- Москва, 1976, с.41-43, Карпец И.И., Проблемы преступности.
– Москва, 1965, с. 21-23,
Криминология. Ред. Долговой А.И.- Москва, изд. Норма – ИНФРА – Москва, 1994, с.
72-74; Бужор В.Г., Гуцуляк В.И. Груповая преступность: методологические основы
изучения и классификации. Монография. Кишинэу, 1998, с. 117-118; Criminologie / Igor
Andrei Ciolanu. – Chişinău: Museum, 2003, vol. I, p. 18; criminologie/ Iu. Larii; op.cit, p. 12-16.
3. Datele Direcţiei poliţiei rutiere M.A.I.
4. Datele statistice ale Curţii Supreme de Justiţie
5. Criminologie / Iu. Larii, op. cit.
55
Псевдорелигия и международный терроризм
Юрий ЛАРИЙ, доктор права, Академия

«Штефан чел Маре» МВД Республики
Молдова
Одной из основных проблем международного значения сегодня является терроризм со всеми

его составляющими частями. Анализ современных направлений терроризма позволяет делать вывод,
что во всем мире совершается все больше террористических акций, которые если и создают
политические последствия, то лишь косвенным образом.
Самым опасным среди подобных направлений, как по числу жертв, так и по абсолютной
непредсказуемости остается псевдорелигиозный терроризм. К нему могут быть отнесены и
многочисленные проявления исламского экстремизма, и обоюдный католический и протестантский
террор в Ирландии, и сикхский терроризм, и терроризм, связанный с деятельностью тоталитарных
сект. Все это терроризм, совершаемый с различной мотивацией, но имеющий идеологические корни,
изначально связанный с верованиями людей.
Это именно псевдорелигиозный терроризм, так как, во всяком случае, официальные
представители всех мировых и большинства национальных/региональных религий отвергают применение
любых экстремистских методов в независимости от целей. Однако в современном мире существуют
террористы-«мусульмане», террористы-«иудеи», «буддисты» и «христиане», что связано с
деятельностью радикальных сторонников той или иной веры, к которым принято применить понятия
«фанатики» и «сектанты».
К сожалению, в молдавском законодательстве не дано определение таким терминам как
«секта» и «деструктивный культ». Общее определение секты, сходное в большинстве словарей, можно
представить следующим образом: это относительно небольшая религиозная группа, существующая
независимо от основной конфессии (или основных конфессий) страны. Отдельно выделяют так
называемые тоталитарные секты, которые обладают рядом особых признаков [1, 42-44]: 1) они в
значительной степени контролирует поведение, мысли и эмоции своих членов и использует различные
методы для превращения, не завербованного человека в лояльного, послушного, раболепного и
подобострастного адепта; 2) члены сект беззаветно преданно служат лидеру группы и не подвергают
сомнению ни одно его слово или действие; 3) секты считают, что они сами и их лидер обладают
особым статусом, который выносит их за рамки общества и/или семьи и противопоставляют себя им;
поэтому 4) адепты сект часто порывают связи с семьей, близкими и друзьями; они отказываются от
целей жизни и личных интересов, которые были у них до того, как они были завербованы; 5) секты
скрывают свою истинную природу от потенциальных или новообращенных адептов, пользуются
обманными методами для вербовки и привлечения новых членов.
Ясно видно, что практически все известные террористические организации, прикрывающиеся
псевдорелигиозными лозунгами, без сомнения подходят под общее определение сект. Большинство
из них подходит и под определение тоталитарных сект. В данной статье понятию тоталитарные секты
будет отводиться место при описании именно новых деструктивных культов, по большей части не
опирающихся на идеологическую базу известных религий и имеющих харизматического лидера.
Представляется, что признаки тоталитарных сект, описанные выше, могут быть отнесены и к
сектам, представляющим собой псевдорелигиозные террористические организации. Но в отношении
них последние два признака нуждаются в некоторых комментариях. Нередко потенциальные члены
той или иной организации террористического профиля сами ищут контактов с этими организациями,
желая быть «завербованные». Яркими примерами этому служат многие «разрекламированные»
ближневосточные террористические организации. Участие в них и особенно гибель в качестве
камикадзе при совершении террористических акций служит предметом поощрения, и даже гордости
для знакомых и родственников фанатиков. Собственная семья отказалась от Усамы бен Ладена, но
56
тысячи палестинских семей искренне мечтают о том, чтобы их дети в будущем отдали свои жизни в
джихаде. Так отец Хишама Хамида, одного из самых известных палестинских камикадзе, заявил: «Я
бесконечно горжусь им. Если бы мои сыновья были достойны этого, я бы всех их отдал Аллаху».
Среди всех перечисленных выше признаков сект, представляющим наибольшую опасность,
безусловно, является претензия на «избранность», обладание особыми знаниями, единственной
«истиной». В связи с этим секты заявляют об обладании особым статусом, который выводит их вне
законов государства и общества. Именно поэтому секты считают, что для них позволительны действия,
запрещенные для простых «непросвещенных» людей, в частности, преступления. Именно отсюда и
проистекает такая тесная связанность фанатизма и сектантства с терроризмом. Важно понять, что,
как метко выразился известный исследователь терроризма Уолтер Лакер, нелепо изображать
непосредственного исполнителя террористических акций «кротким созданием, вынуждаемым
равнодушным большинством и жестокими социальными условиями сыграть роль трагического героя:
добрый самаритянин, подливающий яд, Франциск Ассизский с бомбой» [2, 366-367]. Террористы – это
фанатики, не имеющие собственного мнения, манипулируемые нередко еще большими фанатиками
(например, тем же Усамой бен Ладеном) с помощью различных материальных и нематериальных
методов воздействия на психику.
Эти методы, тесно связывающие сектантство и терроризм, применяются уже не одну сотню
лет. Так, еще в XII веке на территории современного Ирана действовала исламская секта хашашинов
(в другой транскрипции - ассасинов), отколовшаяся от исмаилитов. Отряды хашашинов под
руководством Хасана-ибн-Сабба («Горного старца») стали первой известной в истории
террористической организацией. Они профессионально занимались подготовкой террористических актов,
в результате которых были убиты трое багдадских халифов, правитель Иерусалимского королевства
Конрад Монферратский и подготовлено покушение (неудавшееся) на французского короля Филиппа II
Августа; практиковали они и другие методы терроризма. Лишь позднее стало известно, что исламские
камикадзе опьянялись огромными дозами гашиша (откуда и название) и после этого подвергались
зомбированию на совершение определенных преступных действий. Особо обращает на себя внимание
тот факт, что метод хашашинов подготовки «фидави» (смертников) с помощью наркотических средств
до сих пор используется многими исламскими фундаменталистскими террористическими
организациями. Таким образом, триада фанатизм-сектантство-терроризм дополняется еще одним
фактором – наркотиками. Хотя следует признать, что в настоящее время многие террористические
организации все более активно используют методы психологического манипулирования адептами,
приближаясь к «идеалу» классической тоталитарной секты.
Многие известные террористические организации в настоящие время приняли вид и сущность
подлинных тоталитарных сект. Одной из наиболее одиозных среди них является ХАМАС («Исламское
движение сопротивления»), сделавшее в своей террористической борьбе с Израилем ставку на
подготовку террористов-камикадзе, в то время как самоубийство категорически запрещено догматами
канонического ислама. По этому поводу стоит вспомнить один из упоминавшихся признаков сект –
присвоенный себе «особый статус», позволяющий совершать действия, запрещенные для всех
остальных.
ХАМАС умело играет на чувство молодежи, разъяренной, действиями Израильской армии и
спецслужб. Обычно камикадзе становятся молодые люди 18-27 лет, родом из бедной семьи,
малообразованные или вообще неграмотные, объединенные единым желанием любым способом
причинить вред врагу. Вновь действует та же психология «избранности», противостояния целому миру,
подмеченная Дж. Поустом: «общий момент у различных террористических групп – сильная потребность
маргинальных, отчужденных личностей в присоединении к группе единомышленников со сходным
мироощущением, согласно которому «мы против них, а они причина наших проблем» [3, 49-50]. Хотя,
вряд ли после нескольких недель подготовки в центрах ХАМАС – после «промывания» мозгов и
сильнейшей психологической атаки – «фидави» может вразумительно объяснить цель того, что он
делает. Их разум и восприятия закрыты для всего, кроме для разработанных установок. При чем
часто «заказчики» террористических акций намеренно используют методы блокирования сознания
«исполнителей» в целях сохранения информации и исключения возможности переговоров.
57
Сходные с ХАМАС методы и у другой международной террористической группы, название

которой на слуху у всех после атак, организованных смертниками «Аль-Каиды» на Нью-Йорк и
Вашингтон. Ее лидер – Усама бен Ладен не просто создал смертоносную организацию, на счету
которой гибель нескольких тысяч человек. Объявив себя шейхом, он претендует на абсолютную
правоту и религиозную обоснованность террористических акций, объявляя всех мусульманских лидеров,
не поддерживающих его предателями истиной веры.
Реально неучтенной продолжает оставаться опасность со стороны тоталитарных сект, особенно
экстремистских настроенных, среди которых немало действующих на территории России. Прежде
всего, это такие организации как «Ананда Марга» и «Аум Синрикл».
«Ананда Марга» («путь блаженства») – псевдоиндуистская тоталитарная секта, которую с
равным успехом можно назвать и международной террористической организацией. Численность секты
по данным 2000 г. составляет около 250 тысяч человек. Это закрытая тайная организация, устроенная
по военному образцу, которая имеет жесткую и сложную иерархическую структуру. Руководство секты
планирует установить в мире «власть просветленных», первым шагом к чему должен быть стать
приход к власти в Индии созданной Саркаром политической партии PROUT (ПОЛИТИЧЕСКАЯ
ДЕЯТЕЛЬНОСТЬполитическая деятельность «Ананда Марга» не стала успешной, в том числе по
причине террористических методов, которые она использовала в борьбе с оппонентами). В 1978 г.
ФБР обвинило секту в организации взрыва отеля «Хилтон» в Сиднее, в результате которого погибло 3
человека. Также на ее счету террористические акции в Англии, Индии, Малайзии и Скандинавии.
Секта готовила покушения на папу Иоанна Павла II и Индиру Ганди.
Еще одна «восточная организация», получившая всемирную известность – тоталитарная секта
«Аум синрикл». Вряд ли стоит напоминать известную историю секты и ее полуслепого лидера Слко
Асахары. Внимания заслеживает следующие тревожные факты. Несмотря на то, что причастность
организации к зариновой атаке в токийской метро в марте 1995 года (от которой пострадали более 5
тысяч человек) была доказана практически сразу, лишь 19 октября 1999 г. японский парламент принял
закон о запрете деятельности секты. Но, благодаря используемой сектантами конспирации и мощной
финансовой поддержке, которую оказывают организации «Аум синрикл» друг другу по всему миру
(капитал секты и ее лидера в свое время составлял более миллиарда долларов), деятельность секты
прекратить полностью, не удалось.
Таким образом, ясно наблюдается своеобразная отстраненность государств от решения
вопросов сектантства, имеющего, как было показано тесные связи с терроризмом, в том числе и
международным, борьба с которым объявляется сегодня приоритетным вопросом сотрудничества
всех стран в сфере безопасности.
Библиография:
1. Дворкин А.Л. Сектоведение. Тоталит арные секты. Опыт систематического
исследования. Нижний Новгород, 2000.
2. Лакер Уолтер. Истоки терроризма // Современный терроризм: Анализ осноыных
направлений. Минск, 2000.
3. Антонян Ю.М. Терроризм: Криминологическое и уголовно-правовое исследование. М.,
2001.
58
Perspectiva îmbinării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării

pedepsei cu măsuri restrictive de libertate, inclusiv cu detenţiunea penitenciară
Alexandru ZOSIM, doctor în drept Academia

Analiza legislaţiilor ţărilor de peste hotare mărturiseşte mai întâi de toate despre aceea, că în prezent
în aceste ţări se manifestă tendinţa spre o mai largă aplicare a pedepselor neprivative de libertate, inclusiv a
celor care doar reduc libertatea într-o anumită măsură. În acest context, pe primul plan sunt înaintate cerinţele
faţă de persoanele condamnate la pedepsele alternative detenţiunii penitenciare, în acelaşi rând, înăsprirea
regimului, lărgirea cercului de limitări de drept impuse lor. Eficacitatea aplicării acestor limitări de drept se
atinge pe calea supravegherii corespunzătoare a comportamentului condamnaţilor.
Un anumit interes pentru perfecţionarea sistemului de sancţionare al republicii Moldova reprezintă
pedepsele restrictive de libertate, care-şi găsesc tot mai mult spaţiu în practica de aplicare a dreptului penal în
multe ţări de peste hotare. Specificul acestor sancţiuni constă în faptul că ele îmbină elemente ale condamnării
cu suspendarea condiţionată a pedepsei şi ale privaţiunii de libertate. În general, astfel de pedepse se exprimă
ori în forma condamnării condiţionate cu suspendarea condiţionată a pedepsei, ori în forma unei pedepse
aparte. Susţinem opiniile savanţilor privitor la natura juridică a condamnării cu suspendarea condiţionată a
pedepsei, care o apreciază mai degrabă ca pedeapsă, decât altă măsură juridico-penală [1, 452], de aceia
considerăm, că înscrierea în categoria pedepselor a măsurilor care prevăd supravegherea intensivă a
comportamentului condamnatului este cea mai reuşită.
Sarcina transformării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei într-un nou tip
de pedeapsă, în opinia noastră, nu este complicată şi constă preponderent în revizuirea formei juridice, care nu
va necesita introducerea unor corective principiale în practica de aplicare a dreptului. Aceasta este condiţionat
de faptul că, după natura sa, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei este omogenă
pedepsei.
În acest sens, I. M. Galiperin menţionează că aprecierea corectă a instituţiei corespunzătoare în
sistemul măsurilor juridico-penale este legată de volumul şi gradul influenţei represive asupra vinovatului, de
aceea importanţa principială revine problemei includerii unei sau altei măsuri în numărul tipurilor de pedeapsă
[2, 59].
Ideea îmbinării condamnării cu suspendarea condiţionată a pedepsei cu alte pedepse, precum amenda
sau munca neremunerată în folosul comunităţii [3], în scopul sporirii represiunii acesteia şi, respectiv, a lărgirii
sferei de aplicare a ei, necesită o dezvoltare logică în direcţia atingerii aceloraşi scopuri prin intermediul
trăsăturilor represive proprii măsurii date. Mai mulţi savanţi consideră, că condamnarea cu suspendarea
condiţionată a pedepsei posedă un grad propriu al represiunii [4, 54]. Evident sporind aceste limitări de drept
prin metodele pe care deja le-au utilizat multe state europene şi nordamericane, vom obţine noi forme neprivative
de libertate ale pedepsei, aplicabile în calitate de alternativă termenelor destul de îndelungate ale detenţiunii
penitenciare. Practica principală în acest domeniu constă în următoarele:
1. limitarea dreptului de deplasare a condamnatului, însă fără a-l plasa într-o instituţie penitenciară;
2. impunerea altor obligaţii cu caracter represiv;
3. stabilirea unei supravegheri intensive asupra condamnatului nu doar în vederea asigurării realizării
obligaţiilor impuse, dar în general în scopul neadmiterii unui comportament amoral sau infracţional;
4. îmbinarea regimului condamnării cu suspendarea condiţionată a pedepsei sau celui exprimat
prin precedentele trei puncte cu perioade scurte de detenţiune penitenciară (în timpul nopţii sau
pe perioada zilelor de odihnă şi de sărbătoare).
De regulă, condamnatului i se duce dreptul de deplasare în afara domiciliului în anumite ore şi i se
interzice frecventarea anumitor localuri, asigurându-se executarea acestora printr-o supraveghere de un anumit
grad. Variind gradul de limitare al libertăţii persoanei şi stricteţea controlului exercitat, obţinem diferite regimuri
de executare a acestei pedepse.
59
Reieşind din cele expuse mai sus, considerăm că cel mai reuşit ar fi de clasificat pedepsele alternative
detenţiunii penitenciare obţinute prin utilizarea metodelor enumerate în dependenţă de gradul de limitare al
libertăţii:
1. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei simple;
2. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei simple îmbinate cu pedepse şi
obligaţii pecuniare – amenda simplă, amenda în taxe zilnice, cauţiunea;
3. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere (cu regim
de încercare);
4. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu executarea muncii
neremunerate în folosul comunităţii;
5. Arestul la domiciliu;
6. Arestul la domiciliu cu supraveghere electronică;
7. Arestul penitenciar la sfârşit de săptămână;
8. Semidetenţiunea penitenciară;
Reieşind din faptul suprapopulării penitenciarelor Republicii Moldova, arestul la domiciliu are mari
perspective în calitate de alternativă a pedepsei închisorii. Introducerea acestei măsuri în lista pedepselor
penale este favorizată şi de faptul, că organele de aplicare a dreptului ale ţării noastre deja au o anumită
experienţă de aplicare a e i în calitate de măsură preventivă în cadrul cercetării penale. Alin. 1 al art. 188 al
CPP al RM defineşte arestarea la domiciliu ca fiind izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de societate
in locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii. Savanţii beloruşi Mâtnik P. şi Skripko T. reieşind din
definiţia dată [5] evidenţiază următoarele trăsături specifica măsurii date.
Ø În primul rând, ea reprezintă o măsură preventivă şi corespunzător posedă toate trăsăturile proprii
măsurilor preventive, constrângere procesuală şi de stat.
Ø În al doilea rând, arestul la domiciliu este legat de reducerea libertăţii bănuitului sau învinuitului,
ceea ce se exprimă prin impunerea limitărilor de drept corespunzătoare, care îl împiedică:
1. să se ascundă de organele de urmărire penală şi de judecată;
2. să împiedice mersul cercetării penale şi judiciare;
3. să comită o faptă antisocială prevăzută de legea penală;
4. să împiedice executării sentinţei.
Ø În al treilea rând, arestul la domiciliu presupune izolarea bănuitului sau învinuitului de societate [6,
36].
Astfel, este evidentă analogia acestei măsuri cu arestul, care în caz de condamnare se ia în consideraţie
în calitate de parte a pedepsei. Suntem convinşi, că crearea în baza acestei măsuri preventive a unei noi măsuri
de pedeapsă nu va trezi mari dificultăţi în practica de aplicare a dreptului.
Al. 2 al art. 188 prescrie, că măsura dată poate fi aplicată persoanelor care se învinuiesc de comiterea
unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave, precum si de comiterea unei infracţiuni din imprudenţă.
Faţă de persoanele care au depăşit vârsta de 60 ani, de persoanele invalide de gradul I, de femeile gravide,
femeile care au la întreţinere copii in vârsta de până la 8 ani, arestarea la domiciliu poate fi aplicată şi în cazul
învinuirii de comitere a unei infracţiuni deosebit de grave. Considerăm că temeiurile date de pronunţare a
arestului la domiciliu în calitate de măsură preventivă pot fi păstrate ca criterii de acordare a acestei măsuri în
calitate de pedeapsă, dacă legislatorul va considera necesar să o instituie. Totuşi, reamintim că criteriile de
clasificare a infracţiunilor în Codul Penal al Republicii Moldova ar trebui să fie revizuite în conformitate cu
pericolul social real, pe care îl prezintă infracţiunea şi infractorul, fapt despre care deja am vorbit în paragrafele
precedente.
Legea prevede că arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai multe din următoarele
restricţii:
1) interzicerea de a ieşi din locuinţa;
2) limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii corespondenţei şi utilizării altor
mijloace de comunicare;
3) interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea pe cineva in locuinţa sa.
Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă obligaţiilor:
60
1) de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le purta permanent;

2) de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnale telefonice de control, de a se
prezenta personal la organul de urmărire penala sau la instanţa de judecata la timpul fixat.
Bineînţeles cercul dat de limitări de drept este determinat de faptul, că măsura dată în prezent se
aplică doar ca măsură preventivă şi este mult prea îngust pentru o pedeapsă penală. De exemplu, sunt necesare
astfel de obligaţii, care se pronunţă în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei: să
urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boală venerică; să acorde o susţinere
materiala familiei victimei; să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţa etc. Deoarece toate
măsurile juridico-penale cercetate în paragraful dat sunt în esenţă măsuri restrictive de libertate, sugerăm că,
în conţinutul lor ar putea fi incluse toate cerinţele care se pot aplica condamnatului cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei. Astfel, formulând norma penală cu privire la arestul la domiciliul, legislatorul poate să
limiteze doar la formularea obligaţiilor, care reflectă esenţa pedepsei date.
Interzicerea de a ieşi din locuinţă. Această măsură are atât momente pozitive, cât şi negative.
Pozitiv este faptul că, aflându-se permanent acasă, persoana (de regulă) nu poate continua activitatea
infracţională, precum şi să se opună înfăptuirii justiţiei. Interzicerea de a părăsi locuinţa îl lipseşte pe condamnat
de posibilităţile date. Însă, aflându-se permanent acasă, persoana nu este în stare să-şi satisfacă necesităţile:
nu poate munci, procura produse alimentare, alte lucruri necesare (persoana aflată sub arest la domiciliu nu
este asigurată de către stat şi trebuie să se îngrijească singură) [6, 37]. Pare fi mai corect să formulăm această
obligaţie cu interzicerea totală sau în anumite perioade de a ieşi din locuinţă. Judecătorul va stabili regimul de
executare al acestei pedepse, inclusiv orele în care condamnatului i se va permite să plece la serviciu sau la
studii, precum şi procedura de obţinere a permisiuni de ieşire în cazuri excepţionale. Regulile, care vor reglementa
aceste şi alte momente de executare este rezonabil de a le include în legea de executare a sancţiunilor penale.
Limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii corespondenţei şi utilizării
altor mijloace de comunicare. Utilizarea acestei măsuri este rezonabilă doar în cazul când este necesar de
a întrerupe legăturile cu alţi infractori (de exemplu, foşti complici), de aceia ea ar trebui să aibă un caracter
opţional şi, pe cât este posibil, să se indice concret cu care persoane nu se permite de comunicat.
Interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea pe cineva în locuinţa sa. Măsura
dată o completează pe cea precedentă în vederea limitării contactelor nedorite ale condamnatului.
Obligaţia de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le
purta permanent. Evident, prin introducerea obligaţiei date în art. 188 al CPP al RM, legislatorul a intuit
introducerea monitoringului electronic în practica de aplicare a dreptului din ţara noastră. Suntem de părerea
că, în calitate de pedeapsă, supravegherea electronică ar trebui să fie prevăzută într-un articol aparte, ca fiind
forma cea mai aspră a arestului la domiciliu. Procedura executării acestei pedepse, de regulă, se deosebeşte
doar prin portul unor dispozitive speciale, de aceia, adăugător la condiţiile de ispăşire a arestului la domiciliu,
este necesar de inclus obligaţia condamnatului de a achita plata pentru procurarea acestor mijloace tehnice.
Obligaţiile de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnale telefonice de
control, de a se prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată la
timpul fixat. Obligaţiile date rezultă direct din esenţa pedepsei date şi reprezintă un mijloc de control a
respectării de către condamnat a regimului de executare al acesteia.
Astfel, introducerea acestei pedepse în legislaţia penală prezintă cele mai puţine dificultăţi.
Cu totul alta este situaţia în cazul arestului la sfârşit de săptămână şi semidetenţiunii. Aceste măsuri se
aplică cu succes în ţările europene: semilibertatea este o modalitate de executare a pedepsei închisorii în
Franţa [7, 184]; semidetenţiunea – alternativă a detenţiunii penitenciare în Italia şi Portugalia [8, 586]; arestul
la sfârşit de săptămână (wek-enduri penale) există în Spania, Portugalia, Belgia [9, 586]. Esenţa acestor
pedepse constă în petrecerea doar a unei anumite perioade în penitenciar, restul timpului urmând să se afle în
mediul său obişnuit. Semidetenţiunea, de exemplu în Italia, reprezintă obligaţia condamnatului de a petrece
minimum 10 ore pe zi în instituţiile de executare a pedepselor abilitate să execute semilibertatea sau în secţiile
autonome ale instituţiilor ordinare destinate executării acestei măsuri amplasate în comuna în care locuieşte
condamnatul sau în comuna apropiată. Determinarea orelor şi indicarea instituţiei de executare sunt efectuate
în conformitate cu exigenţele serviciului sau studiilor condamnatului [10].
61
Realizarea acestora, deci, necesită spaţii penitenciare în preajma domiciliului condamnatului, fapt
imposibil de realizat în toate localităţile Republicii Moldova. Situaţia se complică şi mai mult, dacă ţinem cont şi
de faptul, că condamnaţii la măsura dată trebuiesc cazaţii separat de deţinuţii obişnuiţi.
În acest sens, cea mai mare perspectivă o are pedeapsa arestului la sfârşit de săptămână. De exemplu
în Spania, arestul la sfârşit de săptămână se execută în instituţia penitenciară, care are locuri libere sâmbăta şi
duminica, maximal apropiată de locul de trai al condamnatului. Însă judecătoria, reieşind din circumstanţele
cazului, poate decide, că arestul trebuie executat, dacă aceasta este posibil şi există acordul prealabil al
inculpatului şi procuraturii, în instituţiile municipale sau centrele poliţieneşti [11, 23]. În perioada de aflare de
libertate condamnatului i se impune regimul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Luând în consideraţie teritoriul mic pe care îl ocupă Republica Moldova, existenţa izolatoarelor de anchetă şi
anumitor organe de executare a pedepselor în toate centrele raionale şi oraşele mari ale ţării, nu va fi greu de
organizat executarea acesteia, iar condamnaţii vor reuşi să ajungă săptămânal la timp la locul de ispăşire al
pedepsei date.
Referinţe:
1. Лейст О.Э., Санкция в советском праве, Москва, Госюриздат, 1962, с. 217; Ной И.С.,
Вопросы теории наказания в советском уголовном праве, Саратов, Изд. Саратовского
университета, 1962, с. 53; Ривман Д.В., О юридической природе условного осуждения и
участии общественности в перевоспитании условно осужденных. // Вести Ленинградского
университета, № 23, Вып. 4, Ленинград, 1965, с. 143; Советское уголовное право, Часть
общая, Москва, Изд. «Юридическая литература», 1929.
2. Гальперин И.М., Наказание, социальные функции практика применения, Москва, 1983.
3. Un şir de state europene precum Franţa, Suedia, Anglia prevăd posibilitatea îmbinării condamnării
condiţionate cu munca neremunerată în folosul comunităţii.
4. Комарицкий С.И., Исполнение уголовно правовых мер в виде условного осуждения и
отсрочки исполнения приговора. // Совершенствование законодательных основ исполнения
уголовных наказаний, Сборник научных трудов, Москва, 1988.
5. Art. 125 al CPP al Republicii Belorusia defineşte arestul la domiciliu exact la fel ca şi art. 188
al CPP al Republicii Moldova.
6. Мытник П., Скрипко Т., Домашний арест. // Судовы вестник, № 4, 2001.
7. Stefani G., Levasseur G., Bouloc B., Droit pénal général, Paris, Edtion „Dalloz”, 2000, p. 590;
Bouloc B., Pénologie. Éxécution des sanctions adultes et mineurs, Paris, Ed. DALLOZ, 1998,
p. 223; Малиновский А.А., Сравнительное правоведение в сфере уголовного права,
Москва, издательство «Международные отношения», 2002.
8. Pradel J., Droit penal compare, Paris, edition Dalloz, 1995.
9. Bouloc B., op. cit., p. 230; Pradel J., op. cit.
10. Art. 55 al Legii nr. 689/81 a Italiei.
11. Alin. 2 art. 37 al CP al Spaniei. // Уголовный Кодекс Испании, Под. ред. доктора юр. наук,
профессора Н.Ф. Кузнецовой и доктора юр. наук, профессора Ф.М. Решетникова, М.,
Зерцало, 1998.
62
Basic Islamic laws Regarding women’s rights (percepte normative

fundamentale privind drepturile femeilor în lumea musulmană)
Andrei GUŞTIUC, doctor în drept, conferenţiar

universitar,
Ina BÂRGĂU, Academia „Ştefan cel Mare” a
M.A.I. al R.M.
Islam’s law – that Allah “sent down to His Messenger Muhammad” – came to announce that women
(exactly like men) are full human beings. Women (like men) are therefore required to follow the way appointed
by Allah.
A woman (like a man) is therefore obligated with all three degrees of this religion: islam (outward
submission to Allah), iman (inward faith in Allah), and ihsan (perfection of worship of Allah).
It is thus required for every woman to testify that there is none deserving worship but Allah and that
Muhammad is Allah’s Messenger; to pray; to give charity; to fast; and to make a pilgrimage to Allah’s House
if she has the means.
It is likewise required for every woman to believe in Allah, His angels, His scriptures, His messengers,
the Last Day, and to believe in Allah’s decree (and that the good and evil consequences thereof are from
Allah).
These are the fundamentals of islam and iman.
It is likewise required for every woman to worship Allah as if she sees Him. For although she cannot
see Allah, she must believe that He sees whatever she does in secret and in public.
Women are also obligated to enjoin good and forbid evil; to wage jihad by saying that which is truthful;
and to adhere to all noble behavior, like: truthfulness, trustworthiness, courage, modesty, and self-respect.
Every Muslim woman is commanded to be steadfast in her religion and not to be negligent with her
faith. It is impermissible for her—under any pressure or compulsion—to open her heart to accept the word of
disbelief [1]. Hence every Muslim woman falls under Allah’s statement:
“Whoso disbelieves in Allah, after he has believed—excepting him who has been compelled, and his
heart is still at rest with the Faith—but whosoever’s breast is expanded in unbelief, upon them shall rest anger
from Allah, and there awaits them a mighty chastisement” [2].
Clearly when Islam charged women with all these duties and in all these obligations made her equal to
men, the intent was to honor her and permit her reach the highest degree of perfection of her being.
Humans have been created to be tried by Allah and have been charged with fulfilling these duties to
Allah (Glorified and Exalted be He) and His creatures [3]. As for animals, while they have been by created by
Allah, they have not been charged with this trust [4].
Muslim religion lifted from women the obligation of working to provide and support herself and her
family. He made this obligation particular for men alone. Allah commanded men to be responsible for the care
of women during all stages of their life.
While she is a child, she is under the care of her father. This responsibility is not lifted except by her
marriage or (his or her) death, nor does it cease after she reaches a certain age as occurs in the laws of the
ignorant who rule by their desires and their shallow minds.
After she marries, the responsibility falls on her husband so long as she is under his care due to the
contract of marriage.
If she has neither father or husband, the responsibility of her care falls on her brother who assumes
the role of the father when he is not present; and if she has no brother then whoever is her closest male
relative (from whom she would inherit and whom would inherit from her) would assume the role of her father.
If she has no male relatives, the obligation falls upon the Muslim community. The responsibility of her
care is a communal obligation; if none fulfills that, all have sinned.
Furthermore even if she is wealthy, Islam has dropped from her the obligation of assuming care of
anyone. With the presence of her husband (or for that matter her parents), it is not required that she spend
63
upon her children unless she seeks to do such as an act of righteousness, kindness and observing ties of the
womb. She is not obligated to work in order to take care of herself or her children.
This lifting of the obligation of working for the purpose of providing for herself was in order to preserve
her from being degraded, as many jobs that are sought to gain livelihood entail humiliation and hardship.
Likewise this responsibility was lifted to preserve her from temptation and mixing with men and because this
is from the specialization that Allah has made as a law for His creation.
If women were charged to work in order to provide for their livelihood in addition to their natural
duties of pregnancy, child birth, and breast feeding this would be an obligation above what she could bear and
would be an injustice to women. Or this work would be at the expense of her natural duties of pregnancy, birth,
breast feeding and raising her children. And this is what exactly has occurred with all nations that have
deviated from what Allah has made a natural state among His creation.
In these ignorant un-Islamic societies, men are pleased with this situation as this gains for them
greater gratification with women and drops from them a considerable amount of the responsibility of working
and supporting her and her children. This obviously is a selfish attitude on the part of men. Sadly many women
are pleased with this situation, I mean gathering between working outside the house to support herself and her
natural duties of pregnancy and child birth and breast feeding. This is because of her desire for amusement
and to boast; not because there is any real human or moral value in her working outside the home. Unlike what
is claimed, women’s work has no real value boosting the economy. Rather the truth is that by competing with
men for jobs outside the home, women are a cause in the spread of unemployment and an increase in the
useless consumption of cosmetics, clothes, and perfumes that have all become necessary items for women
working outside the home. Furthermore every woman that works outside the home is in most occasions a
cause for denying an opportunity for a man who could work in her place. Again this is one factor in
unemployment. Moreover the man who takes the place of a woman in the household cannot substitute her in
her natural duties.
Although Islam has not obligated women to work to seek a living and has appointed someone to be
responsible for her during all her stages of her life; Islamic law has given women the right (so long as she has
reached the age of maturity and is competent) to own and dispose of her properties without any guardianship
over her (whether that be her father, husband or anyone else).
She has the right to own all forms of property, to buy and sell, give gifts and charity, and all forms of
expenditure (without wastefulness) so long as it is her wealth and her acquisition. However if she is incompetent,
Islam does not distinguish between men and women in declaring someone legally incompetent. Islam gave
women the right to own and dispose of property, so that by this she could be a full legal personality possessing
the full right to dispose of her wealth. Islam provides her with specific sources to acquire wealth, like the
dower, inheritance, gifts, and all other lawful means for acquired wealth.
As women in Islamic law are not required to maintain themselves or others, she was given half of
what men receive in inheritance in observation that she is not responsible for the maintenance of anyone and
to replenish men’s wealth who alone are responsible to work and provide maintenance.
In this Islam opposed the ignorant un-Islamic practice that forbade women to inherit under any
circumstance because she does not maintain anyone or fight against any enemy [5].
In the [Islamic] marriage contract, Allah obligated upon the man to provide the woman a dower [6]
and maintenance which includes her food, housing, and clothing [7]. Allah placed maintenance of the children
upon the husband alone. Allah absolved women from the responsibility of seeking a livelihood and the necessities
of life for her or her children.
Allah required from the woman obedience and sincerity toward her husband, that to him alone she
gives her all, and that she guard his dwelling as she has been entrusted with that.
As for sexual pleasure, each spouse is to have pleasure with the other [8].
Among the rights that Allah gave to the man alone is the right to separate and divorce his wife. This
was such in order to preserve the secrets of marriage, so that he is not forced to turn to injustice to the woman,
degrade her, or spread her secrets.
Upon divorcing his wife, Allah required that a man maintain her for the waiting period (which if she is
pregnant is until she gives birth; if she is menstruating for three periods; and for all others three months). In any
case, he is forever responsible for the maintenance of her children. If she is going to raise the children, it is
[also] his responsibility to maintain her. By that a woman is absolved from working or seeking the necessities
of life while she is a wife or when as a mother she is raising [his] children after divorce.
64
Allah also gave women the right to leave the marriage contract. In this case, however, she must return
to him the dower he gave her, unless he drops that condition.
Allah made the marriage contract “a strong pledge” [9] each one of them, man and woman, must
legally uphold this bond in this world and will accordingly be judged in the Hereafter.
Islam gave men the right to marry up to four women at one time, provided he is able to maintain them
all [10]. Of course, a woman who accepts this, accepts such willingly and out of consent. Allah- Glorified and
Exalted be He-has permitted this, so that no woman would remain without a husband; no man would turn to
illicit sex (for lawful means have been facilitated for him); and so that each child would have a correct lineage
to its parents.
Without doubt those who desired to restrict a man to a single wife, arguing for equality harshly reject
that a man gather under his custody more than one woman; where unable to achieve that.
Many men by instinct and nature cannot restrict themselves to one woman or else he will engage in
illicit sexual intercourse. When the preachers of [this] “false” equality wanted to oppose the natural way, it
collided with them. This resulted in men taking girlfriends and lovers. Illicit sex spread, illegitimate children
multiplied, and [human] suffering became widespread.
Among this suffering is that men have turned to raping their children. The statistics regarding this are
extremely frightful. What crime have these “preachers of equality” brought to humanity that they have turned
fathers into predatory beasts raping their daughters, offspring, and family members.
This is what occurs in the closet. As for what openly occurs in public, those whose nature has been
perverted are delightful, proud and boastful at the great number of wicked girlfriends and lovers they have. Yet
they have a fit and haughtily reject that a man be permitted to have more than one chaste, pure wife for him
alone. What a reversal of nature? And what a false claim that they seek equality between men and women?
The truth of the matter is that muslim religion is going to say that it is impossible to have absolute
equality between men and women in what is specific for each of them. So long as it is impossible to achieve
absolute equality between men and women, it is required to distribute rights and obligations [between the
spouses] according to the manner in which the Creator has assigned each one.
Referinţe:
1. Like the ideas of Western feminism which necessitate disbelief not only in Allah, the Koran,
and the Messenger Muhammad, but indeed a rejection of every scripture and messenger sent
by Allah for humanity.
2. The Koran 16:106.
3. “Blessed be He in whose hand is the Kingdom - He is powerful over everything—who created
death and life, that He may try you which of you is fairest in works...” - The Koran 68:1-2; “I
have not created jinn and mankind except to worship Me [alone].” - The Koran 51:56.
4. “We offfered the trust to the heavens and the earth and the mountains, but they refused to
carry it and were afraid of it; and man carried it. Surely he is unjust, ignorant. That Allah may
chastise the hypocrites, men and women alike, and the polytheists, men and women alike; and
that Allah may turn again unto the believers, men and women alike. Allah is All-forgiving, All-
compassionate.” - The Koran 33:72-73.
5. “To the men [of a family] a share of what parents and near kindred leave, and to the women a
share of what parents and near kindred leave, whether it be little or much, a share apportioned...”.
The Koran 4:7.
6. “And give the women their dowries as a gift spontaneous”. The Koran 4:4.
7. “Men are the managers of the affairs of women for that Allah has preferred one of them over
another, and for that they have expended of their property.” The Koran 4:34.
8. “... they (i.e., your wives) are a vestment for you, and you are a vestament for them”. The
Koran 2:187; “…And of His signs is that He created for you, of yourselves, spouses, that you
might repose in them, and He has set between you love and mercy. Surely in that are signs for
a people who consider.” The Koran 30:21.
9. A reference to the Koran 4:21.
10. “... marry such women as seem good to you, two, three, four; but if you fear you will not be
equitable, then only one, or what your right hands own; so it is likelier you will not be partial.”
The Koran 4:3.
65
Rolul organelor afacerilor interne în reintegrarea socială al delincvenţilor
Gheorghe GLADCHI, doctor habilitat în drept,

conferenţiar universitar,
Alexandru SPOIALĂ, Academia „Ştefan cel
Potrivit Constituţiei Republicii Moldova, toate organele de stat îşi exercită puterea din numele poporului
şi sunt chemate să asigure ordinea de drept. Realizarea nemijlocită a sarcinilor de menţinere a ordinii publice,
asigurarea securităţii publice şi lupta cu criminalitatea este înfăptuită de către Organele Afacerilor Interne,
acestea fiind organe ramurale de exercitare a administraţiei publice de stat în acest domeniu.
Precăutînd rolul O.A.I. în reîntegrarea socială a delincvenţilor minori este, necesar a menţiona faptul
că această activitate este strîns legată de împuternicirile M.A.I. în domeniul lucrului organizaţional. În acest
sens se desfăşoară o întreagă activitate de pregătire profesională şi de muncă a minorilor care, evident, are loc
sub îndrumarea, responsabilitatea şi supravegherea unor organizaţii obşteşti. La această activitate este necesar
să fie antrenate familiile minorilor care au săvîrşit abateri, în măsura în care acestea prezintă garanţii educative.
Este dificil astăzi să vorbim la modul serios despre eficienţa O.A.I. în reeducarea şi corectarea
delincvenţilor minori din cauza lipsei unui studiu care, teoretic şi practic, ar constitui o prerogativă, în legătură
cu care pe teren este realizat rolul coordonator al lor.
Reintegrarea socială a delincvenţilor minori are la bază un ansamblu de influenţe educaţionale, izvorîte
dintr-un sistem de măsuri şi activităţi desfăşurate într-un cadru organizat (în mediul deschis, semideschis sau în
mediu închis), menite să restructureze şi să reorienteze atitudinile şi comportamentele celor ce au încălcat
legea.
Cert este faptul că O.A.I. sunt obligate prin competenţa sa care cuprinde totalitatea atribuţiilor cu
caracter autoritar să asigure eficienţa în formarea unei conduite care, anterior negată de minori prin comiterea
unei infracţiuni, poate fi remodelată dacă acordul organelor este orientat spre crearea unei atitudini conştiente
a acestora faţă de valorile umane.
Premisele ştiinţifice ale reaşezării principiilor şi metodelor de reintegrare în viaţa socială a minorilor
care săvîrşesc abateri de la normele de conduită social-juridică şi au temeiul în importanţa acordată procesului
de formare şi modelare a personalităţii umane în sînul familiei, în cadrul şcolii, a organizaţiilor obşteşti, în forţa
de influenţare a exemplelor pozitive, în încrederea în om şi în posibilităţile acestuia de a se îndrepta atunci cînd
a greşit şi de a se autodepăşi.
Din cele relatate rezultă, că pe lîngă fundamentarea ştiinţifică din perspectivă politică, juridică, etică,
noile măsuri de reeducare şi reintegrare socială sunt profund întemeiate ştiinţific şi din punct de vedere sociologic,
psihologic şi pedagogic. Aceste măsuri reprezintă o aplicare practică în domeniul profilaxiei delincvenţei şi în
domeniul procesului de reintegrare socială al delincvenţilor minori, a cunoştinţelor ştiinţifice privind condiţiile
psiho-sociologice ale maturizării sociale a indivizilor, a formării şi modelării personalităţii în cadrul relaţiilor
interpersonale din familie, şcoală.
Multiplele raporturi interpersonale ale individului şi variatele legături ale acestuia cu membrii familiei,
cu colegii, prietenii, vecinii, cunoştinţele reprezintă fenomene psiho-sociale cu caracter particular care alcătuiesc
mediul nemijlocit de viaţă.
În contextul problemei abordate ne interesează şi influenţa cauzală a societăţii asupra delincventului
minor, importă rolul de determinare a condiţiilor sociale în care acesta se va integra. Influenţa formativă a
O.A.I. asupra delincvenţilor minori presupune şi un impact de modificare în decursul vieţii ulterioare a conduitei
acestora. Este vorba de integrarea delincvenţilor în macromediu, micromediu şi anturaj.
Prin macromediu înţelegem fie societatea în ansamblu, fie grupurile sociale mari (clasele sociale,
păturile sociale, grupurile etnice mari).
Micromediul include grupurile sociale mici, cum ar fi: colectivul, şcoala şi în cele din urmă anturajul
cuprinde familia, prietenii, strada.
66
Relaţiile sociale şi fiecare mediu social constituie o totalitate care transformă structura axiologică a
individului, influenţînd maturizarea acestuia. Deci maturizarea socială se produce în cadrul relaţiilor interpersonale
ale individului, acesta dezvoltîndu-se o dată cu capacitatea sa de autoreglare de interacţiune socială.
Prin modelarea personalităţii delincvenţilor minori se poate realiza mai uşor atunci cînd în loc să se
pună pe primul plan privarea de libertate, izolarea şi scoaterea lor „în afara” societăţii, se vizează reeducarea
lor prin muncă, în mijlocul, sub supravegherea şi pe răspunderea organizaţiilor obşteşti.
Chiar dacă privarea de libertate este folosită ca ultimă soluţie în majoritatea sistemelor penale ale
lumii, înainte ca judecătorul să hotărască privarea de libertate, el trebuie să ia în consideraţie toate celelalte
sancţiuni posibile mai puţin radicale, decizia privind privarea de libertate fiind adoptată numai atunci cînd cazul
în discuţie este de aşa natură încît pedepsele mai puţin radicale nu pot fi acceptate.
Practica evidenţiază faptul că funcţia de reintegrare socială a instituţiilor privative de libertate are o
eficienţă scăzută faţă de unii minori, limitîndu-se la aspectul său frust, şi anume realizarea unei respectări
conformiste a legilor, fără a determina o restructurare autentică a personalităţii în vederea unei integrări
normative şi funcţionale normale în regulile „generale de convieţuire în societatea noastră”. De asemenea, se
consideră că „privarea de libertate ca sancţiune pentru anumite interacţiuni constituie un factor de agravare a
inadaptării sociale şi de îngreunare a reintegrării sociale după liberarea din mediul de detenţie, atunci cînd
regimul de executare nu este strict individualizat în raport cu trăsăturile de personalitate ale delincventului, pe
baza îmbinării diferenţiate a mijloacelor de constrîngere cu metode educative adecvate gradului de socializare”.
În sens restrîns, reintegrarea socială este un proces educativ, reeducativ şi de tratament aplicat
persoanelor condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi valori
general acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirea recidivei.
La baza procesului de reintegrare socială a delincvenţilor minori trebuie să stea următoarele principii:
a) principiul reabilitării timpurii (deoarece un delincvent „ocazional” se poate reeduca mai uşor
decît un delincvent „habitual” sau recidivist);
b) principiul individualizării măsurilor, metodelor şi procedeelor de reeducare în funcţie de
particularităţile de vîrstă şi de trăsăturile personalităţii fiecărui minor;
c) principiul coordonării şi continuităţii acţiunilor de reeducare.
Aceste principii trebuie să fie respectate de toţi factorii răspunzători de reeducarea delincvenţilor
minori (familie, şcoală, organizaţii obşteşti). De asemenea, reintegrarea socială a celor care au săvîrşit abateri
sau au încălcat normele de convieţuire socială trebuie privită ca un proces care vizează următoarele aspecte
între care sunt legături de interdependenţă dialectică: reintegrarea „personală psiho-socială”, reintegrarea
„economică” şi reintegrarea „culturală”.
1. Reintegrarea „personală psiho-socială” vizează reechilibrarea forţelor psihice ale delincventului
prin restructurarea personalităţii sale. Această reintegrare care urmăreşte resocializarea minorilor delincvenţi
reprezintă un proces de durată care nu poate fi realizat numai prin normative juridice şi administrative. Acestea
au însă menirea să creeze cadrul optim pentru realizarea reeducării şi reintegrării sociale, mobilizînd toţi
factorii răspunzători de recuperarea socială a delincvenţilor.
Pentru realizarea reintegrării „personale psiho-sociale” a delincvenţilor este necesară cunoaşterea
profundă a particularităţilor individuale ale acestora, a trecutului personal al fiecăruia, ceea ce va permite
luarea măsurilor, metodelor şi procedeelor strict individualizate şi adecvate. Ca metodă de reeducare, în special
pentru minorii delincvenţi, în criminologia sovietică a fost încurajată încredinţarea lor colectivelor de oameni ai
muncii. Aceasta presupunea ca mediul muncitoresc să devină un cadru optim pentru restructurarea vechilor
obişnuinţe şi atitudini faţă de muncă, propria persoană şi ceilalţi oameni din societate.
Se ştie că mulţi delincvenţi minori provin din familii policarenţate din punct de vedere educativ şi
moral, astfel încît trebuinţele lor biologice, afective, intelectuale, educative şi sociale nu au fost satisfăcute în
mod corespunzător. Tocmai de aceea procesul de reeducare trebuie să se desfăşoare într-un cîmp motivaţional-
afectiv optim, în care persoanele cărora li s-au încredinţat minorii delincvenţi spre reeducare să realizeze un
echilibru între autoritate şi responsabilitate, între afecţiune şi exigenţele impuse, între sprijinul acordat şi controlul
asigurat atît la locurile de muncă, cît şi în afară. În acest fel, minorii simt că nu sunt respinşi, că li se acordă
încredere şi au posibilitate să obţină realizări pe plan socio-afectiv, prin negarea unor autentice relaţii amicale,
67
de care este absolută nevoie pentru a se feri eventual de influenţa unor grupuri delictogene din care au făcut
parte înainte.
2. Reintegrarea „economică” rezidă în crearea posibilităţii de calificare profesională a acelor minori şi
tineri care au săvîrşit delicte şi nu au reuşit datorită comportamentului lor antisocial, să-şi termine studiile sau
să se califice într-o meserie.
Pentru realizarea reintegrării „economice”, printre alte măsuri se impune cu necesitate orientarea
profesională adecvată a acestor minori în vederea calificării meseriei pentru care au aptitudini şi deprinderi
mai dezvoltate şi faţă de care manifestă preferinţe sau interes.
Este o etapă importantă în procesul de resocializare, deoarece disciplina constituie un aspect particular
de comportare în spiritul eticii şi echităţii sociale.
3. Reintegrarea „culturală” înseamnă a da posibilitate fostului delincvent să aibă acces la cultură, să-
şi dezvolte inteligenţa şi aptitudinile, să practice schimburi informaţional – culturale. Noile măsuri de reeducare
permit şi cer în acelaşi timp toate acestea, prin crearea condiţiilor optime pentru continuarea studiilor acelor
minori care încă nu şi-au desăvîrşit pregătirea şcolară obligatorie, precum şi prin integrarea tuturor celor care
au săvîrşit delicte la un moment dat în multiplele forme de activitate politico-ideologică şi cultural-educativă.
Nivelul educaţional al delincvenţilor minori, de obicei, este redus. Mulţi din ei se dovedesc a fi fără
nivel de educaţie ori cu o educaţie negativă, cu tendinţe şi deprinderi antisociale. În criminologie se susţine că
în astfel de cazuri e nevoie de reeducare, problema dificilă care trebuie precedată de înlăturarea educaţiei
vechi şi însuşirea uneia noi. Acest proces este posibil numai datorită existenţei în penitenciar a unor specialişti,
printre care: educatorii penitenciarului, medicul, un asistent social şi alte cadre de specialitate.
Procesul de reintegrare socială a delincvenţilor minori are următoarele caracteristici:
- vizează persoane care au săvîrşit deja o infracţiune;
- are drept scop imediat prevenirea săvîrşirii unei noi infracţiuni;
- constituie un demers social realizat în mod ştiinţific de personalul special calificat în acest scop;
- metodele resocializării sunt: educarea, reeducarea şi tratamentul.
Educarea vizează în special delincvenţii minori a căror personalitate a suferit o „socializare negativă”,
asimilînd norme şi valori contrare celor general acceptate de societate.
Reeducarea se adresează delincvenţilor a căror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul de
norme menţionat.
Educarea şi reeducarea se realizează prin modalităţi diverse atît teoretice, cît şi practice prin care se
doreşte ca delincvenţii să dobîndească respectul pentru oameni şi lege, pentru muncă. Implicînd abandonarea
unui mod de viaţă şi adaptarea altuia, resocializarea presupune „o rupere completă cu trecutul”, un control
instituţionalizat, exercitat în anumite stabilimente de profil prin:
a) restructurarea profundă a personalităţii minorului delincvent, în ideea prevenirii reiterării unor
noi acte delincvente;
b) asigurarea unor condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană şi în conformitate cu normele
comunităţii;
c) restabilirea „din mers” a rolurilor jucate de individul delincvent în viaţa socială, prin încadrarea
lui treptată într-o reţea normală de relaţii cu comunitatea socială din care a făcut parte (familia,
şcoala, prietenii, vecini),
realizarea unei resocializări normale şi suficiente a individului este condiţionată de o serie de factori,
dintre care cei mai importanţi sunt:
Ø factorii care definesc caracteristicile şi elementele specifice ale instituţiei în care se realizează
procesul de reintegrare socială (centrul de reeducare, penitenciar, instituţie medicală-educativă, stabiliment
semideschis);
Ø factorii care definesc individualizarea sancţiunii şi durata acesteia, precum şi măsurile de
asistenţă medicală, socială şi educativă, adoptată în funcţie de personalitatea fiecărui delincvent.
În funcţie de aceşti factori, reintegrarea socială a delincvenţilor minori se realizează în două etape:
1. în timpul – executării pedepsei penale (cu sau fără privare totală de libertate);
2. după executarea sancţiunii penale.
68
La prima etapă, în timpul executării pedepsei penale, se urmăreşte schimbarea şi transformarea vechiului
sistem de norme, valori şi convingeri ale delincventului prin „dirijarea” comportamentului său spre scopuri
dezirabile social.
Tratamentul de resocializare se realizează prin metode terapeutice apreciate a fi adecvate (chirurgicale,
medico-pedagogice, psiho-terapeutice), urmărindu-se remodelarea personalităţii infractorului, ameliorarea
tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea motivaţiilor care îi anină interesele şi modificarea atitudinilor acestora,
în scopul reintegrării sociale prin adaptarea la mediul socio-cultural.
După cum afirmă Sorin Rădulescu, însăşi noţiunea de tratament aplicată delincvenţilor nu este unanim
acceptată, ea fiind utilizată atît într-un sens restrîns, cît şi într-un sens mai larg. Astfel, în sens restrîns, noţiunea
de tratament defineşte măsurile individuale şi terapeutice care sunt folosite pentru a-i determina pe delincvenţi
să-şi schimbe modul de viaţă şi să-i îndepărteze de activităţile lor criminale. Într-un sens mai larg, noţiunea de
tratament trebuie să includă o serie de măsuri şi soluţii care să asigure pregătirea şcolară şi profesională,
libertatea religioasă, activităţi şi exerciţii fizice şi sportive, vizite, corespondenţă, lectură, asistenţă psihologică.
Indiferent de diversele accepţiuni acordate noţiunii de tratament, acesta trebuie subordonat unor finalităţi
care urmăresc prioritar:
a) cultivarea deprinderii de a munci, incluzînd aici pregătirea şcolară şi profesională adecvată a
delincvenţilor în scopul prevenirii degradării personalităţii lor;
b) dobîndirea unei vieţi adecvate şi a unor îndeletniciri sociale prin educare socială şi pregătire în
vederea readaptării lor potrivit vieţii;
c) asistenţa de specialitate şi îndrumarea expertă în scopul soluţionării necesităţilor şi problemelor
personale ale delincvenţilor.
Astfel, importanţa O.A.I. în reintegrarea socială a delincvenţilor este dublă. Ea ar deriva din capacitatea
de a putea limita toate dificultăţile în procesul de adaptare la condiţiile normale de viaţă şi asigurarea unui teren
comod pentru asimilarea de către delincvenţi a normelor morale.
Primul criteriu se fundamentează pe formarea unor deprinderi delincventului ce vor fi acceptate de
societate şi vor corespunde condiţiilor de viaţă.
Prin urmare, delincventul este ajutat să se adapteze mai uşor în circuitul social, să însuşească anumite
trăsături social-psihologice active, să învingă greutăţile vieţii.
Aportul O.A.I. în reintegrarea socială a delincvenţilor ar trebui eficientizat în timpul reinserţiei post-
penale prin încadrarea lor într-o activitate socială, dobîndirea unui nou statut, ca şi diminuarea procesului de
„stigmatizare” în viaţa socială (familie, grup de prieteni).
Din punct de vedere criminologic, principala problemă constă în prevenirea recidivei. Deci se doreşte
o reîncadrare cît mai reuşită în viaţa socială încît delincventul să nu mai dorească să mai săvîrşească vreodată
o infracţiune.
Reuşita adaptării delincvenţilor depinde de cel puţin trei grupe de factori:
1. factorii care se referă la mediul unde va nimeri persoana: prezenţa familiei, relaţiile cu amicii;
2. factorii care se referă la personalitatea infractorului minor: concepţiile sale despre lume,
inteligenţa, cultura generală, moralitatea, cunoştinţele profesionale;
3. factorii ce privesc condiţiile în care s-a aflat delincventul în instituţia de detenţie: structura
colectivului, organizarea procesului de muncă, instruirea, influenţa educativă a administraţiei,
structura grupelor mici.
Aceşti factori au o influenţă dominantă în primele luni de resocializare, cînd se întreprind multe pentru
a feri minorii de lumea interlopă, a-i educa.
Dacă ajutorul acordat de O.A.I. în reintegrarea minorilor delincvenţi este o sarcină de necontestat, ea
constituie o problemă socială foarte dificilă şi realizarea ei în practică dă naştere la o mulţime de probleme,
acestea constituind reacţia societăţii faţă de cei ce au săvîrşit fapte antisociale. Oamenii din societate îi privesc
foarte suspicios şi neîncrezător. Etichetarea şi stigmatizarea lor duce la faptul că ceilalţi oameni vor încerca să
ivite de a avea relaţii cu ei. Nu poate fi negat faptul că dreptul moral la privilegii al delincvenţilor este mai mic
decît al cetăţenilor cinstiţi, ce nu au săvîrşit infracţiuni şi că ei trebuie să obţină aceste privilegii prin muncă
cinstită şi comportare exemplară, să cucerească din nou încrederea din partea societăţii.
69
Delincventul este o verigă intermediară între administraţia instituţiilor de corectare şi O.A.I. care
rezolvă toate problemele legate de pregătirea acestora pentru viaţa la libertate.
Reintegrarea delincventului în societate cere un control strict din partea organelor de drept în vederea
prevenirii noilor crime.
Acest control se numeşte supraveghere administrativă. Scopul supravegherii administrative este
traducerea exactă şi fermă a regulilor general-obligatorii, profilaxia încălcării acestor reguli. Un alt scop este
prevenirea şi curmarea încălcărilor de lege.
Direcţiile supravegherii administrative exercitate de O.A.I. sunt:
- supravegherea respectării normelor de drept ce reglementează comportarea cetăţenilor în locurile
publice, inclusiv al minorilor;
- supravegherea respectării normelor de drept ce reglementează securitatea publică în timpul
executării unor lucrări;
- supravegherea respectării normelor de drept ce reglementează protecţia tuturor formelor de
proprietate;
- supravegherea respectării normelor de drept ce reglementează protecţia familiilor social-
vulnerabile.
Pentru determinarea direcţiilor de supraveghere administrativă exercitată de O.A.I. poate fi folosită şi
o altă metodă, şi anume: contrapunerea genurilor de activitate administrativă cu direcţiile de supraveghere
administrativă. Fiecăreia din genurile de activitate administrativă îi corespunde un anumit ansamblu de relaţii
sociale, reglementate de normele de drept, iar controlul respectării acestora se realizează prin supraveghere
administrativă.
Practica socială şi de drept recunoaşte că reintegrarea delincvenţilor în societate ar fi mai eficientă
dacă supravegherea administrativă ar asigura fuziunea diferitelor mijloace şi procedee. Cele mai frecvente
metode de supraveghere sunt:
1. supravegherea nemijlocită a executării de către minori a regulilor stabilite;
2. verificarea periodică a executării de către minori a regulilor, supravegherea respectării cărora
ţine de competenţa poliţiei;
3. verificarea şi reacţionarea la încălcările legislaţiei.
Cea mai dificilă perioadă a adaptării este în primele 3-6 luni. De aceea, se cere un sprijin şi
supraveghere sporită asupra minorilor la această etapă, în care O.A.I. au dreptul:
- să ceară date despre comportarea supravegheatului;
- să solicite organele obşteşti să angajeze la serviciu sau la studii;
- are voie în orice timp să viziteze domiciliul supravegheatului.
În aliantul acestor realităţi distincte rolul O.A.I. în reintegrarea delincvenţilor este de apărare a
personalităţii lor. În atare proces social pot interveni diverse situaţii cu caracter perturbator, ce duc la formarea
personalităţii cu orientare infracţională. De aceea, delincvenţilor nu ar trebui impuse careva restricţii ce ar leza
drepturile şi libertăţile acestora, întrucît se vor simţi izolaţi de societate ca urmare a respingerii de către
aceasta.
Este important ca delincvenţii minori să nu fie privaţi de un drept sau înşelaţi în aşteptările şi aspiraţiile
lor. Dacă sentimentul de frustrare atinge o intensitate maximă, în unele situaţii poate cauza un efect negativ în
personalitate şi respectiv adoptarea din nou a conduitei infracţionale.
Adaptarea socială se consideră reuşită atunci cînd au fost refăcute toate relaţiile sociale utile ale
infractorului şi nu prezintă deviaţii. Minorul se adaptează normal dacă rupe toate relaţiile cu lumea criminală.
În fine, procesul reintegrării sociale al delincvenţilor minori se poate deviza condiţional în două etape:
prima etapă constă în pregătirea spiritual-psihologică şi organizatorică, cea din urmă constă în pregătirea
practică a acestora. O.A.I luptă pentru adaptarea acestor persoane la condiţiile normale de viaţă, ceea ce
presupune o serie de măsuri organizatorice, ideologice, economice şi de drept. Înfăptuirea cu succes a acestor
măsuri contribuie la instruirea, educarea tinerii generaţii, formarea unor deprinderi cognitive.
Studierea comportării delincventului, lărgirea limitelor supravegherii administrative asupra acestora
formează componenţa juridică a mecanismului de protecţie realizat de O.A.I., de aceea, nu putem ignora rolul
organelor de poliţie în reintegrarea socială a delincvenţilor.
70
Circumstanţe agravante în legislaţia unor state europene
Iurie ODAGIU, Academia „Ştefan cel Mare” a

M.A.I. al R.M.
Circumstanţele agravante în legea penală a Franţei. Legiuitorul francez, o dată cu adoptarea

Noului cod penal, a substituit termenul de individualizare a pedepsei cu termenul de personalizare a pedepsei.
Acest fapt este motivat prin devenirea persoanei juridice în subiect al răspunderii penale şi că aceasta la fel
poate fi sancţionat penal.
Pedeapsa poate fi agravată ca rezultat al existenţei cauzelor de agravare şi circumstanţelor agravante.
Circumstanţele agravante, ca atare, nu se conţin în Partea generală, acestea fiind lăsate la discreţia judecătorului
referitor la reţinerea sau respingerea lor ca circumstanţe agravante judiciare [1, 686]. Circumstanţele sunt
incluse ca elemente circumstanţiale ale infracţiunilor agravate din Partea specială. În Partea generală legiuitorul
francez a definit numai înţelesul univoc al unor circumstanţe agravante, astfel arătându-se ce trebuie de înţeles
prin bandă organizată, premeditare, efracţie, escaladare şi folosirea armei.
Conform legislaţiei franceze, banda organizată este orice grupare sau orice înţelegere stabilită în
vederea pregătirii şi săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni şi caracterizată prin existenţa uneia sau mai
multor fapte reale [2]. Premeditarea este definită ca săvârşirea infracţiunii pe baza unui plan format din timp
[3] până la săvârşirea infracţiunii concrete [4, 189]. Articolele 132-73, 132-74 şi 172-75 din C.P. francez
definesc efracţia, escaladarea şi noţiunea de armă aplicată la săvârşirea infracţiunii.
Unii autori francezi menţionează că circumstanţele agravante au fost prevăzute de legiuitor ca elemente
constitutive ale conţinutului infracţiunii, iar lipsa acestora înlătură uneori existenţa infracţiunii [5, 685].
În sistemul penal francez circumstanţele agravante nu sunt prevăzute în Partea generală ca având un
caracter univoc agravant. Acestea sunt prevăzute în Partea specială ca elemente circumstanţiale ale conţinuturilor
agravate, iar judecătorul are posibilitatea personalizării pedepsei într-un diapazon foarte larg, deoarece legiuitorul
nu a prevăzut minimul special de pedeapsă pentru fiecare tip de infracţiune, astfel lăsând la aprecierea
judecătorului toate circumstanţele cauzei concrete.
Recidiva ca formă a pluralităţii de infracţiuni este prevăzută ca circumstanţă agravantă personală.
Circumstanţele atenuante, nefiind prevăzute în Partea generală, practic îşi pierd efectul, deoarece
minimul special de pedeapsă nu este fixat.
Circumstanţele agravante în legile penale italiană şi spaniolă. În sens restrâns în legislaţia
penală italiană circumstanţele sunt numai acelea care au influenţă calitativă sau cantitativă asupra pedepsei.
Legislaţia italiană numeşte circumstanţe şi cauzele care exclud caracterul penal al faptei (cauze justificative)
[6, 398]. În cadrul circumstanţelor nu este considerată recidiva, deoarece ea se referă numai la persoana
infractorului [7, 404]. Nu sunt considerate circumstanţe nici stările legate de condiţiile de trai ale făptuitorului,
situaţia familială, condiţiile economice care sunt luate în considerare la fixarea pedepsei [8, 398].
Codul penal italian cuprinde în Partea generală art.61 şi art.62 enumerarea circumstanţelor atenuante
şi agravante care sunt determinate, iar art. 62 cuprinde o listă de circumstanţe atenuante care sunt lăsate la
aprecierea judecătorului (judiciare).
Ca circumstanţe agravante sunt considerate:
- săvârşirea infracţiunii din motive josnice;
- săvârşirea infracţiunii pentru înlesnirea comiterii alteia sau pentru a tăinui altă infracţiune, ori
pentru ca infractorul să-şi asigure produsul infracţiunii pentru sine sau pentru altul;
- săvârşirea infracţiunii din culpă manifestată prin încrederea exagerată în sine;
- săvârşirea infracţiunii prin profitarea de condiţiile de timp, de loc, de starea victimei;
- săvârşirea infracţiunii în timpul sustragerii de la urmărire, arestare pentru o altă infracţiune;
- săvârşirea infracţiunii cu producerea unor daune patrimoniale considerabile;
- săvârşirea infracţiunii prin abuz de putere ori prin nerespectarea obligaţiilor de serviciu;
- comiterea infracţiunii contra unui funcţionar public sau care este înzestrat cu o activitate publică;
- săvârşirea infracţiunii în scop de terorism sau pentru răsturnarea regimului democratic [9, 410-
414].
71
Autorii italieni în materie penală clasifică circumstanţele în proprii şi improprii (în raport cu reglementarea
din lege). Circumstanţele proprii influenţează pedeapsa având ca efect depăşirea limitei legale de pedeapsă,
cele improprii influenţează cuantumul pedepsei numai în limitele legale speciale [10, 465].
Circumstanţele mai sunt clasificate în obiective – care se referă la timp, loc, consecinţele, mijloacele
de săvârşire şi calitatea victimei şi subiective – felul intenţiei, persoana infractorului, relaţiile sale cu victima
etc. [11, 405]
O altă deosebire se face între circumstanţe interne şi externe conţinutului infracţional. Primele sunt
împrejurări legate de conduita în timpul efectuării acţiunilor infracţionale şi survenirea rezultatelor acestora,
celelalte sunt în afara faptei [11, 401]. La fel doctrina italiană face deosebire între circumstanţe concomitente
şi succesive, obligatorii şi facultative, circumstanţe cu efecte determinate şi cu efecte speciale [12, 11].
Concursul dintre circumstanţele reţinute în legea penală italiană este specific. Acesta este omogen
(concursul dintre circumstanţele atenuante sau concursul dintre circumstanţele agravante) şi combinat (concursul
între agravante şi atenuante). În cazul concursului omogen se aplică reducerea sau majorarea cuantumului de
pedeapsă pentru fiecare circumstanţă reţinută în parte – reducerea sau agravarea pedepsei pentru următoarea
circumstanţă are loc în raport cu limitele de pedeapsă la care s-a ajuns prin aplicarea circumstanţei anterioare.
În cazul concursului combinat (dintre agravante şi atenuante) se aplică „regula egalităţii”- circumstanţa atenuantă
reduce o circumstanţă agravantă, astfel existând posibilitatea stabilirii pedepsei făcându-se abstracţie de
circumstanţe, sau „regula preponderenţei” – instanţa hotărăşte care circumstanţe să fie reţinută (agravantele
sau atenuantele) [13, 24]. Această reglementare permite influenţa majoră a subiectivismului judecătorului.
Dacă în cazul unei infracţiuni grave judecătorul va reţine numai circumstanţele agravante, se va ajunge la o
pedeapsă severă (maximă), dacă acesta va reţine circumstanţele atenuante se poate ajunge la o pedeapsă
minimă [14, 431].
Problema actuală în dreptul italian, cît şi pentru celelalte sisteme de drept penal este păstrarea unui
echilibru raţional între intervenţia legiuitorului şi necesitatea concretă de a analiza corect situaţia, împrejurările
săvârşirii faptei în vederea aplicării unei pedepse concrete. De aceea numai judecătorul are posibilitatea să
evalueze aceste împrejurări şi să pronunţe o pedeapsă care să corespundă precis gradului de pericol social al
faptei şi periculozităţii persoanei făptuitorului [15, 399].
Spre soluţionarea acestei dileme s-au propus diferite soluţii de reglementare a circumstanţelor.
Legiuitorul italian nu s-a alăturat nici determinării riguroase a efectelor circumstanţelor, dar nici ipotezei în care
se acordă judecătorului întreaga putere de apreciere a circumstanţelor. În acest sens, legiuitorul italian a ales
o serie de circumstanţe care le-a considerat ca agravante prin lege, cît şi o serie de circumstanţe pe care tot
legea le-a considerat atenuante, obligând instanţele să ţină seama de acestea ori de câte ori vor fi reţinute. Alte
circumstanţe care nu se prevăd în lege – atât atenuante cît şi agravante au fost lăsate la aprecierea judecătorilor.
Efectele circumstanţelor în legislaţia italiană pot conduce la o diferenţiere atât calitativă, cît şi cantitativă
a pedepsei.
Dacă este reţinută o singură circumstanţă agravantă în sarcina făptuitorului, atunci maximul special
poate creşte până la 1/3, dar nu va depăşi 30 ani.
Dacă există o singură circumstanţă atenuantă, atunci detenţiunea pe viaţă poate trece în închisoare de
la 20 la 24 ani, dacă pedeapsa este închisoarea, atunci acesta poate fi micşorată cu 1/3. În unele cazuri sunt
excepţii care pot ridica sau diminua pedeapsa cu ˝ [16, 495].
Dacă sunt reţinute mai multe circumstanţe agravante, pedeapsa nu poate depăşi maximul general de
30 ani, iar dacă sunt reţinute mai multe circumstanţe atenuante, pedeapsa poate fi diminuată sub 10 ani, când
este vorba de detenţie pe viaţă, iar pedepsele complementare pot fi diminuate cu Ľ.
Judecătorul este obligat de fiecare dată să motiveze pedeapsa concretă aplicată. Spre evitarea
pedepselor cu închisoare de scurtă durată (trei luni, un an), judecătorul poate să substituie pedeapsa cu închisoarea
cu o pedeapsă neprivativă de libertate. Această alegere trebuie să fie motivată [17, 403].
Codul penal Spaniol, în vigoare din anul 1996, conţine în art. 22 circumstanţele agravante:
- săvârşirea faptei prin deghizare;
- săvârşirea faptei prin abuz de putere, prin folosirea condiţiilor de loc, timp, persoana cu o slabă
capacitate de apărare;
- înlesnirea scăpării celui vinovat,
72
- săvârşirea infracţiunii ca o consecinţă a unei promisiuni sau recompense;

- săvârşirea infracţiunii din motive ideologice, rasiale, etnice, naţionale, sexuale;
- săvârşirea infracţiunii prin abuz de încredere;
- starea de recidivă etc.
În cazul reţinerii unor circumstanţe atenuante, pedeapsa poate fi redusă cu ˝ din minimul special, sau
dacă este reţinută o circumstanţă agravantă, pedeapsa poate fi mărită cu ˝ din maximul special.
Dacă sunt reţinute mai multe circumstanţe agravante sau mai multe atenuante, reducerea sau creşterea
indicată mai sus are loc o singură dată [18, 224-225].
Dacă circumstanţele sunt prevăzute ca elemente circumstanţiale ale conţinutului constitutiv al infracţiunii,
circumstanţa din Partea generală nu se aplică.
Circumstanţele agravante în legile penale ale Federaţiei Ruse şi Ucrainei. Legea penală a
Federaţiei Ruse cuprinde enumerarea circumstanţelor atenuante şi agravante în art. 61-63 al Codului penal,
intrat în vigoare la 01 ianuarie 1997. Acestea sunt ca orientări de principiu ale instanţei la stabilirea şi aplicarea
pedepsei în limitele legale prevăzute în Partea specială pentru infracţiunea respectivă. În cazul în care una din
circumstanţele enumerate constituie un element al conţinutului constitutiv al infracţiunii, această circumstanţă
nu va putea fi luată în seamă ca circumstanţă atenuantă sau agravantă. Dacă instanţa constată existenţa
circumstanţelor atât atenuante cît şi agravante, va stabili pedeapsa ţinând seama de ambele. Dacă există
numai circumstanţe atenuante, instanţa are posibilitatea să fixeze o pedeapsă mai aproape de minimul special.
Ca circumstanţe agravante potrivit art. 63 C.P. al F.Ruse sunt considerate:
- recidiva;
- ducerea unor urmări grave;
- săvârşirea infracţiunii în grup organizat sau după o înţelegere prealabilă;
- manifestarea unui rol deosebit de activ la săvârşirea infracţiunii;
- atragerea la săvârşirea infracţiunii a unor persoane cu grave tulburări psihice sau în stare de
ebrietate, a unui iresponsabil;
- săvârşirea infracţiunii pe motive de rasă, religie, naţionalitate;
- săvârşirea infracţiunii în legătură cu îndeplinirea de o persoană a obligaţiilor de serviciu sau
obşteşti;
- săvârşirea infracţiunii asupra unei femei gravide fapt despre care vinovatul a cunoscut din timp,
ori a unor persoane dependente de infractor, ori a unor persoane lipsite de apărare sau neajutorate;
- săvârşirea infracţiunii cu cruzime deosebită sau din sadism ori prin batjocorirea victimei, sau
prin torturarea acesteia;
- săvârşirea infracţiunii prin folosirea de arme, muniţii, substanţe sau dispozitive explozive sau
dispozitive ce le imită, prin mijloace radioactive, nucleare, chimice, farmacologice;
- săvârşirea infracţiunii prin constrângerea fizică sau psihică a autorului;
- săvârşirea infracţiunii în condiţii de calamitate, stare de urgenţă, sau profitând de dezordinile de
masă,
- săvârşirea infracţiunii prin folosirea încrederii victimei;
- săvârşirea infracţiunii prin folosirea de documente, uniforme ale reprezentanţilor autorităţilor.
Circumstanţele agravante şi atenuante funcţionează ca orientări ale instanţei la stabilirea cuantumului
pedepsei în limitele legale speciale. Depăşirea acestor limite ca rezultat al concursului circumstanţelor nu este
posibilă. Pedeapsa poate fi atenuată sub minimul special sau înlocuită, în cazul constatării unor împrejurări
excepţionale (circumstanţe atenuante excepţionale), cu o pedeapsă alternativă [19].
Codul penal al Ucrainei, reglementează materia circumstanţelor atenuante şi agravante în art. 66-67.
Aceste circumstanţe nu se deosebesc mult de circumstanţele prevăzute de legea penală a Federaţiei Ruse, cît
şi legea penală a Republicii Moldova. Unele circumstanţe din Codul penal al Ucrainei nu sunt în Codul penal al
Federaţiei Ruse sau al Republicii Moldova şi invers.
Sub aspectul efectelor, legiuitorul ucrainean prevede aplicarea pedeapsei ca urmare a concursului
circumstanţelor în limita de pedeapsă stabilită de articolul din partea specială a codului (de la limita minimă
specială până la limita maximă specială). Micşorarea pedepsei sub limita specială este posibilă în cazul prezenţei
unor circumstanţe atenuante excepţionale, cît şi avându-se în vedere persoana infractorului şi diferite împrejurări
ale cauzei.
73
Unele aspecte ale reglementării circumstanţelor agravante în sistemul de drept american.

În acest sistem de drept nu este fixat minimul de pedeapsă prevăzut de lege [20, 74-76], iar acesta este stabilit
ţinându-se seama de vinovăţia făptuitorului şi de împrejurările în care a săvârşit fapta. Codul penal Model
american nu obligă judecătorul la determinarea unei sancţiuni concrete. Având în vedere că fiecare stat din
cadrul S.U.A. îşi are codul său penal, fiecare cuprinde prevederile sale la stabilirea pedepsei şi reţinerea
circumstanţelor modificatoare de sancţiune. Multe din circumstanţe sunt prevăzute direct ca elemente
circumstanţiale (omorul săvârşit în stare de tulburare şi emoţie determinate de conduita victimei).
Crimele şi delictele au regim sancţionator diferit. Circumstanţele apar ca stări de atenuare şi stări de
agravare, iar reţinerea sau respingerea acestora rămâne la discreţia judecătorului [21, 790]. Codul penal al
statului New-York conţine în paragraful II – C art.14-2 fapta de viol săvârşită în circumstanţe agravante. Ca
circumstanţe agravante aici sunt prevăzute: dacă fapta sa comis în timpul săvârşirii altei infracţiuni grave, dacă
infractorul era înarmat, dacă victima nu a atins vârsta de 13 ani, dacă victima este rudă cu făptuitorul ori
acesta este profesorul sau îndeplineşte o altă autoritate asupra victimei. Prezenţa acestor circumstanţe pot
avea ca efect creşterea pedepsei până la 20 ani de închisoare. Altfel violul va fi considerat crimă de gradul doi
şi pedeapsa nu va depăşi 10 ani de închisoare [22, 63, 97].
Faptul prezenţei la unele articole a elementelor circumstanţiale nu reprezintă un impediment pentru
judecător de a reţine unele împrejurări drept circumstanţe atenuante sau agravante pentru a se ajunge la o
pedeapsă care să corespundă pericolului faptei şi periculozităţii făptuitorului.
În alte coduri ale altor state americane sunt prevăzute circumstanţe agravante [23, 30] ca:
- dacă făptuitorul şi-a dat seama că prin fapta sa creează un risc mortal pentru viaţa mai multor
persoane;
- dacă s-a comis fapta în scopul de a împiedica arestarea sa sau a altuia, ori pentru înlesnirea
evadării condamnatului;
- dacă fapta s-a comis pentru dobândirea unui folos material;
- dacă fapta s-a comis cu cruzime;
- dacă făptuitorul anterior a mai fost condamnat pentru crimă sau pentru delict săvârşit cu aplicarea
violenţei sau ameninţarea cu aplicarea acesteia.
Codul penal Model american prevede în art.6.12 că dacă persoana este condamnată pentru crimă, dar
avându-se în vedere circumstanţele caracterul făptuitorului şi pericolul faptei, şi dacă instanţa va considera că
pedeapsa pentru crimă este prea aspră, îi va aplica o pedeapsă ca pentru delict [24, 70]. Ca agravante în art.
7.03 sunt prevăzute: inculpatul este un infractor profesionist; săvârşirea infracţiunilor a devenit pentru inculpat
un mod de existenţă; inculpatul este caracterizat ca violent, agresiv, „mânios” etc., reţinerea acestor circumstanţe
în sarcina făptuitorului pot avea ca efect aplicarea unei pedepse aproape de maximul special sau chiar depăşirea
acestuia [24, 87].
Prin enumerarea unor circumstanţe atenuante şi agravante din diferite sisteme legislative şi efectele
lor asupra pedepselor observăm că în majoritatea sistemelor penale această instituţie este reglementată în
partea generală a codului penal, în unele mai detaliat în altele mai succint, lăsându-se teren pentru reglementare
în partea specială ca elemente circumstanţiale ale conţinutului infracţiunii. Efectuând această trecere în revistă
putem trage concluzii de pe două poziţii. Prima poziţie se referă la posibilitatea judecătorului de a stabili o
pedeapsă dintr-un evantai mai mare sau mai limitat acordat de legiuitor. În acest sens observăm posibilitatea
unora de a stabili o pedeapsă pe cât se poate de minimă sau maximă (Franţa, Spania, Italia) şi posibilitatea
altora de a accepta limitele minime şi maxime speciale (Rusia, Ucraina, Moldova). Altă poziţie se referă la
cadrul circumstanţelor atât atenuante, cât şi agravante. Atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta sa, în
sensul recunoaşterii acesteia, contribuirea la diminuarea sau lichidarea consecinţelor faptei, acţiunea făptuitorului
în stare de tulburare ca urmare a acţiunilor victimei sunt recunoscute ca circumstanţe atenuante, practic, în
toate sistemele legislative menţionate, pe când săvârşirea faptei cu cruzime, urmările grave, săvârşirea faptei
de mai multe persoane împreună, folosirea armelor la săvârşirea acestora sunt recunoscute ca circumstanţe
agravante. În unele sisteme legislative judecătorii sunt obligaţi să reţină circumstanţele, odată constatate, în
altele sunt lăsate complet la discreţia judecătorului şi sunt enumerate în lege ca orientări de principiu.
74
Referinţe:
1. F.Desportes, F. Le Gunehec, Le nouveau droit penal T.1, Droit pénal général, Paris,1999.
2. Art. 132-71 Nouveau Code pénal Fransais, Paris, 1993.
3. Art. 132-72 Nouveau Code pénal Fransais, Paris, 1993.
4. J.A. Roux, Cours de droit pénal et de procedure pénale, Paris, 1920.
5. F.Desportes, F. Le Gunehec, op.cit.
6. F.Antolisei, Manuale di diritto penale, parte generale, Milano, 1994. p. 399., F. Mantovani,
diritto penale, parte generale, Padova, 1992.
7. F.Antolisei, op. cit., p.401., F. Mantovani, op.cit.
8. F Mantovani, op.cit.
9. Art.61 C.p. al Italiei, F.Antolisei, op.cit.
10. C.Fiore., Diritto penale, parte generale, V.II, Torino, 1995, p.11; A.Pagliaro, Participi di diritto
penale, parte generale, Milano, 1996.
11. F.Antolisei, op.cit.
12. C.Fiore, op. cit.
13. T. Padovani, op. cit. p.327; C.Fiore op. cit.
14. C.Fiore op. cit. p.24, F.Antolisei, op.cit.
15. F. Mantovani, op.cit.
16. A.Pagliaro, op.cit.
17. F.Antolisei, op.cit.
18. A.А.Малиновский, Сравнительное правоведение в сфере уголовного права, М.,
Международные отношения, 2002.
19. Art.64 C.P. al Federaţiei Ruse.
20. V. Bujor, L.Buga, Drept penal comparat (Partea generală), Chişinău, 2003.
21. H.A.Jescheck, Lebhrbuch des strafrects, Allgemeiner Teil, Berlin, 1988.
22. И.Д.Козочкина, Уголовное законодательство зарубежных стран (Англии, США, Франции,
Германии), М; Зерцало, 2001.
23. Richard J. Bonnie, Criminal Law, New-York, 1997.
24. Козочкина И.Д, op.cit.
75
Instituţia depăşirii limitelor legitimei apărări în sistemul dreptului penal român
Valeriu NOUR, Academia „Ştefan cel Mare” a

M.A.I. al R.M.
Bianca DRAGOMIRESCU, Academia de Poliţie
„Alexandru Ioan Cuza”, din Bucureşti, România
A. Geneza instituţiei legitimei apărări

Dreptul la legitima apărare a luat naştere o dată cu apariţia fiinţei umane, prin simbioza autoapărării ca
o reacţie biologică internă a omului în cazul apariţiei pericolului asupra vieţii sau sănătăţii lui. Instituţia legitimei
apărări în dreptul penal se consolidează ca una din cele mai problematice instituţii, pe de o parte, se prezintă cu
un şir de studii teoretice, iar, pe de altă parte, aplicarea în practică creează un şir de probleme şi elemente
contradictorii atât teoretice, cât şi legislative.
Imperfecţiunea legislativă se prezintă, în primul rând, din dispoziţia normei ce nu examinează toate
problemele necesare ce urmează a fi soluţionate; în al doilea rând, în cazul cercetărilor efectuate, savanţii n-au
realizat aceeaşi concepţie teoretică şi mai ales una practică.
Fiind un drept incontestabil pentru fiecare membru al societăţii, dreptul la legitima apărare nu poate şi
nu trebuie să se transforme într-o răzbunare sau condamnare proprie. În aceste împrejurări, în prezenţa
instituţiei legitimei apărări s-au conturat un şir de întrebări, cum ar fi:
1. Ce fapte ale oamenilor pot constitui temei pentru exercitarea legitimei apărări?
2. Ce acordă dreptul aplicării instituţiei legitimei apărări?
3. În ce cazuri sau împrejurări exclude dreptul la legitima apărare?
4. Care sunt limitele ce determină licitul de ilicitul infracţional în cazul legitimei apărări?
În acest context, putem formula întrebarea ce va sta la baza studiului iniţiat: Cum trebuie să se prezinte
cadrul legal încât instituţia legitimei apărări să corespundă finalităţilor sale?
Primele dispoziţii s-au consolidat în dreptul roman ca ceva firesc. Magistraţii, ca să reţină legitima
apărare, era suficient să determine că acţiunile din partea victimei erau ilegale, iar cel ce se apără, a acţionat
ca o persoană responsabilă şi cinstită. Urmările ce surveneau, indiferent de natura lor, nu erau condamnabile.
În perioada evului mediu, legislaţia germană se deosebeşte printr-un sistem concret şi sigur. Legitima
apărare se considera ca o cauză de lipsire de pedeapsă pentru omor sau vătămare corporală, însă nu orişice
acţiune de omor săvârşită în apărare se considera în limitele legale de apărare. Dacă infractorul nu se lăsa să
fie legat şi opunea rezistenţă, se considera în limitele legitimei apărări.
Treptat, instituţia legitimei apărări obţine noi reguli sau condiţii care uneori păreau destul de absurde,
de exemplu, fuga sau strigătele victimei pentru chemarea în ajutor.
Doar în sec. XVIII au început să dispară acele dispoziţii medievale din cadrul legitimei apărări. Sistemul
legii penale franceze permite legitima apărare doar pentru sine, excluzând-o din cadrul atentării asupra
bunurilor materiale. În cazul sistemului englez, apărarea putea fi realizată doar dacă nu era posibil să se apere
prin fugă sau să se afle într-o stare de tulburare psihică de aşa natură încât să poată acţiona şi asupra unei
persoane cu un caracter destul de dur. Pentru acea perioadă, sistemul spaniol se prezintă într-o formă mai
favorabilă. Persoana ce se apără nu are o altă cale de a se apăra şi nici posibilitatea de-a apela la ajutorul altor
persoane.
În sistemul rusesc, primele dispoziţii se regăsesc în Condica Bisericească din 1649 care, pentru prima
dată, admitea apărarea altei persoane şi putea fi realizată cu toată forţa şi prin orice mijloace, provocarea din
partea victimei nu era pedepsibilă. Condica admitea omorul infractorului prins în flagrant delict în cazul
infracţiunilor de furt sau tâlhărie. Primele limite ale instituţiei legitimei apărări sunt prevăzute în Regulamentul
militar al lui Petru I din 1715. Astfel, interpretarea normei a impus respectarea următoarelor limite:
1. După intensitate şi mijloace de apărare să corespundă cu atacul;
2. Orice acţiune de violenţă împotriva celor ce se retrag nu se permite;
3. Celui care atacă de cedat în măsura posibilităţilor, apoi de întreprins acţiunile de apărare.
76
Totodată Regulamentul militar din 1715, în art. 185 analizează condiţiile de violenţă împotriva celui
care pe timp de noapte, prin efracţie, pătrunde în locuinţă. Astfel, permitea fără riscul unei pedepse de a se
apăra pe sine, alt membru de familie sau a bunurilor sale, cu respectarea a unei singure condiţii: acţiunile
acestuia să prezinte pericol în momentul pătrunderii. Iar în cazul unei simple pătrunderi, fără acţiuni de violenţă,
agresorul nu putea fi ucis [1, 56].
Este necesar să analizăm condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări în raport cu acţiunile
disproporţionate ale apărării pentru a evidenţia unele trăsături specifice fiecărei împrejurări ale instituţiei legitimei
apărări, în literatura de specialitate fiind prezentate elemente contradictorii cu privire la atac şi apărare.
B. Condiţiile privind atacul în cazul legitimei apărări

Astfel, atacul trebuie să întrunească următoarele condiţii:
a) să fie un atac material – adică să fie realizat prin mijloace fizice de natură să primejduiască fizic
valoarea contra căreia este îndreptat. Atacurile imateriale nu trebuie să fie respinse prin săvârşirea faptelor
prevăzute de legea penală. Respingerea atacurilor imateriale (ameninţări, insulte, calomnii etc.) prin săvârşirea
de fapte prevăzute de legea penală constituie infracţiune, însă existenţa acestor împrejurări poate constitui
circumstanţă atenuantă a provocării, art. 73 lit. “b” C. p. român.
Unii autori ruşi de specialitate consideră că starea de legitimă apărare poate avea loc doar numai în
cazul acţiunilor infracţionale care, pe de o parte, aduc atingere valorilor prevăzute de legea penală, iar pe de
altă parte, înlăturarea pericolului este posibilă anume prin vătămarea celui care atacă. Mai mult decât atât,
starea de legitimă apărare este posibilă doar în cazul existenţei infracţiunilor violente. În literatura de specialitate
rusă se dispută posibilitatea existenţei unor cazuri de legitimă apărare împotriva infracţiunilor săvârşite prin
omisiune. De exemplu: mama copilului nou-născut intenţionat nu-şi alăptează copilul, iar tatăl copilului acţionează
violent faţă de mamă pentru a o obliga să-şi îndeplinească obligaţiile de mamă. Foarte des se discută exemplul
cu macagiul care intenţionat nu doreşte să schimbe direcţia căii ferate. Iar pentru a acţiona, faţă de el se aplică
forţa fizică [2, 26-27]. Cei mai mulţi autori de specialitate rusă susţin concepţia că legitima apărare împotriva
omisiunilor ilicite nu este posibilă, iar cei ce împărtăşesc această concepţie în mod greşit consideră pericolul
social grav şi „atacul infracţional” ca fiind una şi aceeaşi noţiune. Întrucât atacul sau agresiunea constituie
acţiuni, atunci apărarea este posibilă doar împotriva unui comportament activ ilicit.
Unii autori menţionează că inacţiunea nu poate crea un astfel de pericol real, respectiv, în asemenea
situaţii lipseşte starea de legitimă apărare [3, 192]. Însă în aceste cazuri considerăm că are loc o altă cauză
justificativă, şi anume „extrema necesitate” [4, 87].
Într-o altă soluţie practică legitima apărare nu poate fi reţinută la cererea inculpaţilor N.C., N.N. şi N.
Gh. care, la venirea celor din familia Gh., erau pregătiţi pentru o confruntare violentă, întrucât aveau la
îndemână cuţite, răngi metalice şi pietre, instrumente folosite de altfel la lovirea victimei Gh. M. Gh., aceasta
decedând ca urmare a leziunilor suferite [5].
b) să fie un atac direct – adică să fie îndreptat şi să creeze un pericol nemijlocit pentru o persoană
sau alta, sau pentru un interes general. În literatura de specialitate, atacul trebuie considerat ca fiind direct şi
atunci când nu are contact direct şi nemijlocit cu acea valoare (de exemplu: se încearcă distrugerea bărcii în
care se află o persoană care nu ştie să înoate etc.), însă nu poate fi considerat direct atunci când între agresor
şi victimă apare un obstacol care face ca atacul să nu creeze pericol pentru valoarea vizată (un zid, o poartă).
Într-o altă soluţie practică, instanţa de judecată corect a respins reţinerea în favoarea inculpatului. De
exemplu, gardul împrejmuitor al locuinţei a fost conectat la reţeaua electrică pentru a se proteja de presupuşii
hoţi, gard de care s-a atins minorul C.B. şi a decedat fiind electrocutat. Astfel, protejându-se de un presupus
atac asupra proprietăţii sale, acţiunile inculpatului nu pot fi justificate [6].
c) să fie un atac imediat – sau să fie actual, să fie pe punctul de a se ivi (pericolul iminent). Un indiciu
al acestei condiţii îl constituie intervalul mic dintre momentul începerii atacului şi momentul apariţiei pericolului.
Dacă acest termen este mai mare, există posibilitatea de înlăturare a lui prin alte mijloace, atunci atacul nu
poate fi considerat ca imediat şi nu legitimează acţiunea de apărare. O simplă presupunere că atacul ar putea
avea loc nu este suficientă.
Într-o primă soluţie practică s-a constatat că intervenţia inculpatului s-a produs după ce conflictul cu
partea vătămată se terminase, iar riposta sa nu mai apărea ca necesară pentru înlăturarea unui atac material,
77
imediat şi injust [7, 153]. Într-o altă soluţie practică, instanţa de judecată corect n-a reţinut instituţia legitimei
apărări invocată de inculpaţi, ordinul inculpatului cpt. G.P. de a se trage în victimă a fost dat „post factum”,
respectiv, după ce victima C.N. îşi retrăsese mâna de pe ţeava armei soldatului D.Ş., această din urmă
împrejurare dovedind inexistenţa iminenţei unui atac de mare gravitate asupra inculpaţilor.
Totodată, din aceleaşi motive şi, în special, din lipsa unui atac şi pericol iminent nu poate fi primită nici
teza incidenţei dispoziţiilor art.44 alin.3 C. p. român, deoarece şi în acest caz cerinţele stipulate în art.44 alin.2
C. p. român trebuiesc îndeplinite cumulativ, cu precizarea, că chiar şi în situaţia în care ar fi fost vorba de
existenţa unui atac imediat, depăşirea limitelor unei apărări proporţionale nu poate fi apreciat ca fiind consecinţa
unei tulburări sau temeri, deoarece, pe de o parte, prin calitatea şi pregătirea lor, iar pe de altă parte, prin
capacitatea de ripostă a militarilor prezenţi (în jurul victimei, care era singură, se aflau cel puţin 6 militari în
poziţie de tragere, iar în apropiere se aflau numeroşi civili care puteau interveni în orice moment) există
posibilitatea reală şi fără pericole sau măsuri de a imobiliza victima în orice moment, căci în urma percheziţiei
corporale inculpaţii s-au convins că victima nu era înarmată [8].
Într-o altă soluţie practică, în desfăşurarea evenimentelor inculpatul s-a aflat în faţa unui atac material,
direct, imediat şi injust. După ce victima a scăpat din mână cuţitul, agresorul l-a luat şi, când aceeaşi victimă a
încercat să-l lovească cu sabia, acesta şi-a curbat corpul în direcţia spre în faţă aplicând, cu acelaşi cuţit, în
spatele victimei, o lovitură mortală. Astfel, instanţa de judecată a considerat în mod greşit că acea fracţiune de
secundă în care agresorul s-a curbat nu poate fi analizată potrivit dispoziţiilor art. 44 C. p. român, deoarece, în
acel moment, atacul victimei încetase de a fi imediat (iminent sau în curs de desfăşurare) şi nu putea fi
presupus după nenumăratele acţiuni agresive asupra inculpatului [9].
d) să fie un atac injust – adică să fie lipsit de orice temei legal care să-l justifice. Dacă este justificat
printr-o normă legală, de exemplu, executarea unui mandat de arestare a unei persoane, atunci rămâne justificat
în limitele admise de lege, în caz contrar, actul este injust, de exemplu arestarea unei persoane fără mandat de
arestare şi fără temei. O condiţie esenţială a caracterului injust este că atacul trebuie să pornească de la o
persoană responsabilă ce-şi dă seama de caracterul just sau injust al acţiunii sale, în acest caz fiind vorba de
starea de necesitate şi nu de legitimă apărare.
Într-o primă soluţie practică, n-a fost justificată corect acţiunea de depăşire a limitelor de apărare
invocate de inculpat în recurs, ţinând cont de faptul că inculpatul este gardian al depozitului de cereale, de a
accepta oferirea de bani în schimbul sustragerii de cereale, precum şi atitudinea acestuia de a pătrunde fără
drept în curtea părţii vătămate pentru a solicita banii promişi ca mită, ajungând să tragă şi focuri cu arma în
dotare, rănind partea vătămată care, iniţial, i-a cerut în mod verbal să părăsească curtea, apoi prin acţiuni
violente a încercat să-l determine să părăsească curtea [10].
e) atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără, împotriva unei alte persoane
sau împotriva unui interes general.
Persoana care s-a aflat în apărare beneficiază de această circumstanţă atenuantă legală indiferent
dacă ea a fost victima atacului ori atacul s-a îndreptat contra altei persoane, însă cel care invocă beneficiul
circumstanţei atenuante a intervenit în apărarea celui atacat în condiţiile în care i-ar da dreptul să pretindă la
aplicarea art.73 lit. „a” C. p. român.
f) atacul trebuie să pună în pericol grav persoana celui atacat, drepturile acesteia sau a unui
interes general.
În cazul în care atacul nu a fost de natură să creeze un pericol grav, nu poate exista starea de legitimă
apărare şi nu se justifică aplicarea art. 73 lit. „a”, dacă inculpatul a lovit victima după ce atacul împotriva
avutului public încetase [11, 63].
Într-o primă soluţie practică, instanţele au stabilit în mod corect situaţia şi vinovăţia inculpatului. Victima,
fiind paznic de noapte, după ce a invitat inculpatul şi persoana ce-l însoţea afară din curtea şcolii, i-a aplicat
inculpatului, care îi reproşase că este beat, o palmă peste faţă. Această acţiune însă nu se circumscrie condiţiilor
unui atac material direct, imediat şi injust îndreptat împotriva inculpatului şi care să pună în pericol grav
persoana celui atacat ce ar putea să-l absolve pe acesta de răspunderea penală şi care să răspundă exigenţelor
legale, impuse pentru legitima apărare [12].
Într-o altă soluţie practică, instanţa de judecată corect n-a reţinut legitima apărare în situaţia când
acţiunile părţii vătămate îndreptate împotriva tatălui inculpatei nu prezentau un pericol grav (fiind în stare de
78
ebrietate, inculpata a intervenit în conflict şi a lovit agresorul cu securea în cap, cauzându-i trei plăgi cranio-
cerebrale, care i-au pus viaţa în primejdie) şi corect a reţinut scuza provocării ce s-au datorat acţiunilor
violente din partea victimei [13, 168].
În ceea ce priveşte această din urmă condiţie, şi anume punerea în pericol grav a persoanei inculpatului,
instanţa de judecată a considerat că nu este îndeplinită, deoarece atacarea inculpatului de către părţile vătămate,
cu pumnii şi picioarele şi doborârea ei la pământ, fiind în imposibilitatea de a se apăra, nu poate fi apreciată ca
un atac cu consecinţe grave asupra persoanei sale care să justifice o ripostă atât de gravă, respectiv aplicarea
de lovituri cu un cuţit găsit întâmplător jos.
În aceste condiţii, depăşirea limitei unei apărări proporţionale poate fi reţinută atâta timp cât sunt
îndeplinite condiţiile ce caracterizează legitima apărare, şi anume prevenirea unui pericol grav al persoanei
atacate [14].
C. Condiţiile privind apărarea în cazul legitimei apărări

Dacă condiţiile privind atacul sunt expres prevăzute de legiuitor în conţinutul normativ al legii, atunci
condiţiile privind apărarea sunt în mod implicit deduse din acelaşi conţinut. În teoria şi practica judiciară s-au
conturat următoarele condiţii ce vizează înlăturarea unui atac material, direct, imediat şi injust.
a) să fie necesară pentru înlăturarea atacului.
În practica judiciară s-a stabilit în mod corespunzător că nu poate exista legitimă apărare din moment
ce agresorul a fost dezarmat sau când acesta s-a retras în faţa ripostei victimei, ori fapta săvârşită în apărare
trebuie să se îndrepte împotriva agresorului şi nu împotriva altei persoane.
Totodată, s-a stabilit că instanţa de apel corect şi motivat a respins susţinerea inculpatului în sensul că
a săvârşit infracţiunea în stare de legitimă apărare, deoarece în momentul lovirii părţii vătămate atacul exercitat
de aceasta încetase, mai mult ca atât, partea vătămată căzută la pământ încerca să se ridice, căutând să-şi
recapete echilibrul [15]. Într-o altă soluţie practică, conflictul a fost iniţiat de partea vătămată, dar agresiunea
inculpatului, deosebit de violentă, a continuat cu mult după dezarmarea victimei şi în timp ce aceasta era căzută
la pământ, astfel încât dispoziţiile legale invocate nu sunt aplicabile instituţiei depăşirii legitimei apărări [16].
De asemenea, este vorba de legitimă apărare chiar dacă cel atacat s-ar fi putut salva prin fugă,
ascunzându-se sau evitând întâlnirea cu agresorul [17, 235]. În acest sens, instanţa de judecată corect reţine
circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. „b” starea de provocare şi nu cea de depăşire a legitimei
apărări invocată în recursul inculpatului, însă incorect apreciază acţiunile inculpatului, considerând că avea
posibilitatea de a evita actele de violenţă ale victimei prin alte modalităţi decât prin uciderea acesteia, fie prin
deplasarea în alt loc, prin solicitarea ajutorului concubinei sale, ori prin părăsirea localului, a cărei uşă era
deschisă [18].
b) să fie proporţională cu gravitatea atacului.
Cu privire la necesitatea existenţei unei proporţii între fapta săvârşită în apărare şi gravitatea pericolului
înlăturat, instanţa de apel a arătat că aceasta nu este de ordin matematic şi nu înseamnă existenţa unei
identităţi, deşi nu este exclusă această identitate, esenţial fiind că în împrejurările cauzei, inculpatul să fi
considerat că acţiunea sa era singura posibilă pentru înlăturarea pericolului grav provocat de atacul material
direct, imediat şi injust al victimei, proporţionalitate care în cauză există dacă se are în vedere intensitatea
atacului, obiectul cu care victima a atacat, forţa şi posibilităţile inculpatului în raport cu cele ale victimei
(inculpatul este în vârstă de 76 ani, iar victima în vârstă de 50 ani) [19].
În teoria dreptului penal şi în legea penală română se face distincţia dintre excesul de apărare justificat
(săvârşit în stare de temere sau de tulburare) şi excesul scuzabil, care nu înlătură caracterul penal al faptei ce
constituie o circumstanţă atenuantă. Evaluarea proporţiei dintre atac şi apărare trebuie să aibă în vedere nu
numai gravitatea pericolului, dar şi împrejurările în care s-a produs atacul, a avut loc noaptea, agresorul fiind în
stare de beţie avansată, pe când cel atacat era bolnav, incapabil să se apere efectiv. Agresorul, deşi a atacat
cu pumnul, avea o constituţie fizică deosebită. Existenţa unei forţe fizice deosebite la victimă exclude posibilitatea
acesteia de a fi în legitimă apărare în raport cu un agresor mai slab din punct de vedere fizic, astfel, trebuie
evitată evaluarea acestor factori cu caracter bazat numai pe raţiune.
79
D. Depăşirea limitelor legitimei apărări constituie acea împrejurare în care infractorul comite
fapta împotriva victimei prin depăşire nejustificată a proporţionalităţii atacului material, direct, imediat şi injust
desfăşurat de acesta şi care viza autorul, o altă persoană sau un interes obştesc [20, 163].
Conform alin. 3 şi 4, art. 22 din noul C. p. român, „se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care
săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau
prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea” [21].
Într-o primă soluţie practică, atât instanţele de fond, cât şi cea de recurs, incorect au apreciat
circumstanţele atenuante legale: victima agresiunii şi cealaltă parte vătămată, ambele în stare de ebrietate,
după consumul băuturilor alcoolice şi parcurgerea pe timp de noapte a unui lung drum, fără să ştie unde se află
şi căutând un mijloc de transport, au intrat mai întâi în curtea martorului R.V., apoi în cea a lui G.G., fiind
întâmpinaţi de fratele proprietarului, respectiv de inculpatul G.V. După câteva discuţii, inculpatul a început să
aplice lovituri asupra celor două persoane, cu consecinţele prevăzute de art. 20 şi 174 C. p. român.
Probele administrate nu au confirmat că victima intrând în curte s-a folosit de violenţă, viclenie, efracţie
ori alte asemenea mijloace, că ar fi declanşat un atac asupra inculpatului care să-l pună într-un grav pericol şi
că acesta a reacţionat în mod violent, pentru înlăturarea pătrunderii fără drept în condiţiile expuse arătate de
lege ori a atacului. Astfel, nu sunt întrunite cerinţele art. 44 alin. (2), (21) şi (3) C. p. român, invocat de
recurentul inculpat.
Pătrunderea fără drept a victimei şi a celeilalte părţi vătămate în locul împrejmuit arătat este considerată
drept o acţiune ilicită gravă şi poate constitui, de la caz la caz, o provocare, în sensul art. 73 lit. b) C. p. român,
care a cauzat starea de tulburare evocată şi care explică gestul violent al inculpatului. Întrucât probele administrate
au confirmat existenţa acestei circumstanţe atenuante legale, iar instanţele au omis a o reţine, ceea ce l-a
defavorizat pe inculpat, hotărârile pronunţate sunt urmarea unei erori grave de fapt [22].
În caz de escaladare sau efracţie a pereţilor şi a încăperilor locuite în ziua în care scuzau loviturile şi
rănile aplicate agresorului, chiar şi moartea acestuia, se considerau în legitimă apărare, în noul C. p. francez
din 1994 astfel de dispoziţii dispar, fiind lăsate la aprecierea instanţei de judecată [23, 501].
Trebuie să reamintim că art. 44 alin. 3 C. p. român echivalează cu legitima apărare depăşirea unei
limite de apărare proporţionale cu gravitatea pericolului şi împrejurările în care s-a produs atacul, atunci când
această depăşire se datorează tulburării sau temerii (excesului justificat) [24, 436].
Această circumstanţă atenuantă legală este cunoscută în doctrina penală română ca „exces scuzabil”
[25, 292] ce se deosebeşte de „excesul justificat”.
Neîndeplinirea uneia din condiţiile prevăzute pentru atac duce la inexistenţa depăşirii limitei legitimei
apărări ca circumstanţă atenuantă legală, astfel se cer întrunite cumulativ trei condiţii pentru a se putea reţine
depăşirea limitelor legitimei apărări:
a) fapta care constituie un exces de apărare să fie săvârşită în stare de legitimă apărare;
Pentru ca infractorul să poată beneficia de efectele acestei circumstanţe atenuante este necesar ca
instanţa să constate, mai întâi, că el se afla în stare de legitimă apărare, că activitatea sa era desfăşurată cu
îndeplinirea condiţiilor privitoare la atac şi specifice legitimei apărări care înlătură caracterul penal al faptei.
Prin urmare, trebuie să se stabilească, prin probe administrate, că fapta a fost comisă pentru înlăturarea
unui atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva infractorului, a altei persoane, sau a unui interes
general [26]. Numai dacă riposta celui atacat a avut loc în condiţiile unei stări de legitimă apărare, adică în
prezenţa tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa acestei stări, se poate vorbi despre un exces,
adică despre o depăşire a limitelor legitimei apărări. Dacă fapta este săvârşită în lipsa vreuneia dintre condiţiile
privitoare la atacul care provoacă şi justifică acţiunea de apărare, nu se poate pune problema apărării sau a
excesului de apărare.
b) fapta săvârşită în vederea înlăturării atacului să fi depăşit limitele unei apărări legitime,
adică să apară ca vădit disproporţionată în raport cu gravitatea pericolului creat pin
atac şi ţinând seama de împrejurările în care s-a săvârşit fapta;
Această condiţie există în toate cazurile în care se apreciază că actele de apărare sunt vădit mai grave
sau disproporţionate faţă de natura şi intensitatea atacului, de gravitatea pericolului creat prin atac şi urmărilor
pe care acesta le–ar fi putut produce. Evaluarea proporţiei dintre agresiune şi apărare nu se poate face şi nu
80
trebuie să se facă după criterii rigide; în practica judiciară urmează a se ţine cont de mijloacele folosite,
raportul de forţă dintre agresor şi victimă, timpul în care se comite atacul etc.
Astfel, într-o primă soluţie practică, instanţa corect nu a reţinut exces de apărare scuzabil în cazul
când inculpatul, paznic al unui iaz, văzând că mai multe persoane pescuiesc clandestin, s-a îndreptat spre ele şi
când acestea au fugit, a alergat după victimă, iar în momentul în care a ajuns-o a lovit-o mortal, evident nu se
afla inculpatul într-o stare de temere sau tulburare [27, 102].
Într-o altă soluţie practică, inculpatul i s-a adresat cerându-i să-şi decline identitatea şi, neprimind nici
un răspuns, a avut convingerea că este unul din hoţii care intenţionau să fure animale, situaţie în care a lovit-
o cu coada furcii în cap. Deoarece inculpatul a depăşit limitele legitimei apărări, întrucât chiar dacă acesta a
avut reprezentarea împrejurării că loveşte un hoţ, confundând victima cu un rău-voitor, victima însă nu a
folosit nici o manoperă de violenţă, viclenie, efracţie sau alt asemenea mijloc în sensul alin. 21, art. 44 C. p.
român, care să legitimeze conduita violentă a făptuitorului [28].
Nu orice lipsă de proporţie între fapta săvârşită în apărare şi actul de agresiune echivalează cu o
depăşire a limitelor legitimei apărări. După cum am menţionat, intensitatea apărării şi gravitatea pericolului nu
sunt susceptibile de o măsurare exactă, riguroasă şi rigidă, precum şi lipsa de omogenitate dintre actul de
apărare şi atac, lipsa de identitate dintre valorile lezate prin cele două acţiuni, nici prin mijloacele de apărare şi
agresiune nu pot semnifica o disproporţie între ripostă şi actul de agresiune [29, 244].
Într-o altă cauză penală, instanţa de apel a concluzionat că în condiţiile în care s-a comis infracţiunea
(inculpatul singur în faţa mai multor agresori necunoscuţi care i-au căutat pricină şi au trecut apoi la atacarea
lui, mai întâi punându-i piedică, pentru ca ulterior văzându-l căzut la pământ să-i aplice mai multe lovituri,
apărarea inculpatului cu acel cuţit găsit pe jos, fluturându-l în faţa părţilor vătămate, iar ulterior în lupta corp la
corp să ajungă la lezionarea lor) se conturează clar una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, şi
anume legitima apărare, deoarece inculpatul a săvârşit fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat
şi injust îndreptat împotriva sa, iar din cauza disproporţiei vădite dintre el şi numărul atacatorilor, lipsit fiind de
posibilitatea de a se îndepărta prin fugă sau de a apela la intervenţia autorităţilor, a ripostat cu cuţitul găsit,
depăşind limitele unei apărări proporţionale, însă numai în ceea ce priveşte armele folosite, atacatorii cu pumnii
şi picioarele, el cu o armă albă.
Din aceste considerente, se impune reţinerea cauzei care înlătură caracterul penal al faptei, şi anume
depăşirea legitimei apărări, prevăzută de art. 44 alin. (3) C. p. român, situaţie în care se impune achitarea
inculpatului [30].
Analizând elementul subiectiv al depăşirii limitelor legitimei apărări, considerăm că în orice
formă de vinovăţie nu s-ar încadra inculpatul, urmează să beneficieze de o reducere a pedepsei; orice persoană
pusă în situaţia de a se apăra în mod conştient şi voit poate întreprinde acte de apărare disproporţionate,
excesive, fiind silit de a respinge atacul prin mijloace mai dure.
În acest context, excesul de apărare intenţionat s-ar putea discuta, desigur, dacă este just, ca cel care
a depăşit cu ştiinţă şi cu sânge rece limitele legitimei apărări, urmărind alte scopuri decât cele de a se apăra (de
ex., a-l pedepsi pe agresor sau a se răzbuna pe el din alte motive, decât cele în care se află în momentul
atacului), să beneficieze de circumstanţa atenuantă legală, considerăm o astfel de împrejurare să fie lăsată la
aprecierea instanţei de judecată [31, 159]. În cazul unei culpe săvârşite la depăşirea limitelor legitimei apărări,
pot fi obţinute două ipoteze:
· când făptuitorul greşit apreciază pericolul şi este mai grav decât în realitate reacţionează în
baza acestei reprezentări eronate, deşi ar fi putut să evalueze exact intensitatea pericolului;
· când făptuitorul şi-a dat seama de gravitatea reală a pericolului dar a calculat în mod greşit
intensitatea reacţiei, considerând că riposta sa va avea urmări mai puţin grave decât cele produse
şi de fapt trebuia şi putea să-şi dea seama de consecinţele fireşti ale apărării sale.
Considerăm că instanţa de judecată urmează să se pronunţe în raport cu aceste două ipoteze prezentate
mai sus. Analizând cadrul legal al formelor de vinovăţie conform alin.3 art. 20 noul C. p. român, „fapta comisă
din culpă constituie infracţiune numai când în lege se prevede aceasta”. Astfel, depăşirea limitelor legitimei
apărări în legislaţia penală săvârşită din culpă nu va constitui infracţiune dacă aceasta nu va fi prevăzută
expres în lege.
Considerăm că o astfel de dispoziţie constituie o problemă de lege ferenda ce urmează a fi soluţionată.
81
În acest sens, o expresie explicită asupra aspectului subiectiv în cadrul depăşirii limitelor legitimei
apărări o găsim în legislaţia penală rusă. Instituţia depăşirii limitelor legitimei apărări este prevăzută în art. 37
alin. 2, 3 C.P. al F.R., conform căruia, “la dreptul la legitimă apărare sunt în măsură egală toate persoanele
independent de pregătirea lor profesională sau specială sau situaţia de serviciu. Acest drept aparţine
persoanelor indiferent de posibilitatea de a evita pericolul social apărut, de a cere ajutor de la alte
persoane abilitate cu acest drept.”
Alin. 3. prevede că “ la depăşirea limitelor legitimei apărări sunt recunoscute acţiunile săvârşite
cu intenţie, care vădit nu corespund caracterului şi gradului pericolului social de atentare”.
Pentru legitima apărare nu este necesară existenţa unor proporţii exacte între metode şi mijloace de
apărare cu metodele şi mijloacele atacului periculos. În cazuri concrete, un atac neînarmat poate constitui un
pericol iminent pentru viaţa sau sănătatea persoanei, când utilizarea armei a fost corect justificată. Oamenii se
deosebesc după putere, reacţie, posibilitatea de a utiliza arma sau a se apăra fără ea. Cerinţa de a utiliza
aceleaşi mijloace în apărare ca şi cele ce sunt în atac îl pune pe cel ce se apără într-o situaţie nefavorabilă faţă
de atacator.
Deoarece nu întotdeauna există posibilitatea ca apărarea să fie săvârşită cu mijloace adecvate atacului;
trebuie să ţinem cont că victima atacului nu are timp pentru a delibera sau de a se pregăti cu mijloace şi metode
necesare, încât cele alese de el să fie proporţionale.
Fiind într-o stare emotivă creată de atac, apărătorul nu tot timpul poate să stabilească exact gradul de
pericol social şi intensitatea atacului, să aleagă măsuri şi mijloace adecvate apărării proporţionale atacului. De
aceea, mijloacele sau măsurile de apărare pot fi mai eficiente [32].
În concluzie apare o singură întrebare: a avut loc depăşirea limitelor legitimei apărări, sau nu?
Răspunsul poate fi constatat în urma unei analize amănunţite a împrejurărilor concrete, şi anume:
- personalitatea atacatorului şi a apărătorului; este necesar de a reţine mijloacele şi metodele de atac
şi apărare, dar concomitent cu gradul de pericol social pentru cel ce se apără, precum şi toate celelalte
împrejurări care au putut influenţa real asupra situaţiei (numărul de atacatori sau apărători, vârsta lor, dezvoltarea
fizică, existenţa armelor, locul şi timpul atentării etc.). În cazul unui atac în grup, apărătorul este în drept de a
aplica faţă de oricare din agresori astfel de mijloace de apărare care corespund pericolului şi gradului de
acţiune al întregii grupe infracţionale.
Analizând acţiunile de depăşire a limitelor legitimei apărări, organele de drept nu trebuie să se limiteze
în actele procesuale şi procedurale numai la formularea generală, şi anume “necorespunderea vădită a
apărării în raport cu gradul pericolului social de atentare” trebuie să indice prin ce anume s-a manifestat
depăşirea limitelor legitimei apărări, care sunt mijloacele de probă ce constituie fondul cauzei şi care au fost
motivele pentru care s-a ajuns la asemenea concluzii. Bineînţeles că în asemenea cazuri este necesar să
stabilim existenţa situaţiei de legitimă apărare şi apoi să constatăm existenţa sau inexistenţa necorespunderii
vădite, săvârşită în mod intenţionat de către făptuitor.
Considerăm că şi în cadrul unei astfel de dispoziţii nu ne permite să facem unele concluzii care ar
soluţiona depăşirea limitelor de apărare, dar mai mult ca atât, să-l aducem pe cel ce se apără pe acelaşi picior
de egalitate, deoarece însăşi acţiunea de respingere a atacului presupune o formă intenţionată de manifestare
a voinţei. Însă practica judiciară ne cere anume care este acel moment surescitat, culminant, în care făptuitorul,
în mod vădit, trece de acele limite de apărare, doar dacă legiuitorul rus, când a prevăzut în mod expres acţiunile
de apărare depăşite, în mod vădit şi intenţionat, excluzând în mod implicit o depăşire a limitelor de apărare din
culpă, considerându-le drept legitime.
Dacă să admitem o astfel de situaţie de drept, urmează să revedem instituţia depăşirii limitelor legitimei
apărări, în mod procesual, în sensul că nu trebuie analizată sau prezentată prin probe de incriminare de către
organele de urmărire penală starea depăşirii limitelor de apărare. Organele de urmărire penală să aibă obligaţia
să constate că cel ce primul a creat sau a dat naştere acelei stări conflictuale se afla în condiţiile unui atac
(direct, material, imediat şi injust), iar victimei îi revine sarcina ca să prezinte acele probe certe, concludente,
pertinente şi necesare că cel ce s-a apărat a respins atacul cu sânge rece şi în mod vădit, intenţionat le-a
depăşit, nefiind într-o stare de tulburare nervoasă psihică ce s-a datorat atacului.
c) excesul scuzabil de apărare să nu fi fost determinat de existenţa unei stări de tulburare
sau de temere a persoanei care a efectuat apărarea.
82
Excesul scuzabil, spre deosebire de cel justificat, desemnează acea ripostă exagerată care nu a fost
determinată de starea de tulburare sau temere provocată de atac, ci eventual, de sentimentul de indignare, de
mânie, de revoltă în faţa violenţei nejustificate. Nefiind justificat de o astfel de stare sufletească a celui ce se
apără, legiuitorul a considerat această împrejurare ca o circumstanţă atenuantă legală ce trebuie să fie reţinută
obligatoriu pentru replica exagerată a celui atacat ce va beneficia în mod obligatoriu de un tratament mai blând
al pedepsei. Constatarea acestei condiţii trebuie făcută în fiecare caz concret, ţinându-se cont de situaţia de
fapt şi condiţiile subiective ale făptuitorului.
În literatura de specialitate s–a susţinut părerea că faptele săvârşite în cazul exceselor de apărare
datorită culpei nu constituie infracţiuni din culpă, ci rezultat praeterintenţionat (vinovăţie mixtă, intenţie depăşită),
cum ar fi infracţiunile prevăzute de art. 180 alin 2; 181; 182 alin. 1; 183, C. p. român.
Însă împotriva acestei opinii au fost invocate argumente serioase:
a) noţiunea de intenţie depăşită nu poate fi aplicată în cazul excesului de apărare, deoarece presupune
săvârşirea infracţiunii în vederea unui anumit rezultat, faptă care a cauzat însă un rezultat în
plus ce poate fi o infracţiune mai gravă sau ia forma mai gravă a aceleiaşi infracţiuni;
b) o asemenea situaţie nu există în cazul excesului de apărare, căci presupune în mod obligatoriu
o stare de legitimă apărare. Rezultatul social periculos excesiv nu decurge dintr-o faptă comisă
în forma vinovăţiei mixte, intenţie plus culpă, ci exclusiv dintr-o eroare imputabilă a limitelor
unei apărări proporţionale [33, 228-229].
Din aceste considerente, împărtăşim părerea celor care susţin că excesul de apărare datorat culpei nu
constituie infracţiune decât dacă legea pedepseşte săvârşirea faptei din culpă, depăşirea limitelor legitimei
apărări constituind şi în acest caz o circumstanţă atenuantă.
Într-o primă soluţie practică, inculpatul (72 ani) declară, constant, că fiul său (36 ani) obişnuia să-l
bată, aşa cum o lovea şi pe mama sa, încât, atacat, intempestiv, în miez de noapte, s-a temut, efectiv, că acest
atac ar putea avea consecinţe grave, motiv pentru care, ca să se apere, a pus mâna pe cuţitul de pe masă,
moment în care fiul său l-a prins de gât şi a încercat să-i ia cuţitul, concomitent ameninţându-l cu moartea şi
îmbrâncindu-se reciproc.
Martorii, C., D., F., G.H., vecinii inculpatului, I.C., L.I., B.V. şi P.I., confirmă că partea vătămată
obişnuia să-şi agreseze părinţii. Martorii precizează că, spre deosebire de partea vătămată, care este violent,
inculpatul este un om paşnic şi a crescut 10 copii, din cauza temerii că ar putea fi ucis de victimă, s-a apărat
într-un mod care a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care
a fost atacat, totuşi inculpatul s-a aflat în situaţia prevăzută de art. 44 alin. 3 C. p. român [34].
Organele de urmărire penală vor avea obligaţia stabilirii acelei stări de temere sau a tulburării psihice
a persoanei ce se apără şi a condiţiilor de atac; natura şi importanţa valorilor lezate; precum şi, nu în ultimul
rând, starea psiho-fizică a celui ce a reacţionat la atac ca în cazul instituţiei provocării.
Deşi sunt două instituţii care au unele elemente comune, legitima apărare şi provocarea, fiecare
prezintă caracteristici proprii prin care se deosebesc şi care delimitează sfera lor de aplicare. Atât în cazul
legitimei apărări, cât şi în cazul provocării, iniţiativa infracţională aparţine victimei, iar acţiunea subiectului
apare ca un răspuns la acţiunea victimei. În ambele cazuri acţiunea victimei este injustă, astfel având un
caracter ilicit.
Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare este concomitentă cu actul agresiv, pe când în cazul
provocării, riposta este întotdeauna ulterioară acesteia, însă nu se cere ca actul provocator să fie o faptă
consumată – aşa cum s-a afirmat uneori în practica judiciară – ci numai efectiv produsă (o tentativă perfectă
caracterizată prin terminarea acţiunii dar neproducerea rezultatului) poate da naştere stării de provocare [35,
47]. Iar în cazul legitimei apărări, cel atacat ripostează pentru a se apăra, pe când la provocare, fapta celui
provocat este săvârşită datorită stării psihice determinată de conduita ilicită a provocatorului.
Legitima apărare este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, în cazul când sunt respectate
condiţiile de atac şi apărare, pe când provocarea poate constitui numai o circumstanţă atenuantă legală, în
sensul noii legi penale [36, 439].
Nu există provocare dacă loviturile aplicate inculpatului de către victimă au constituit un act de legitimă
apărare, adică o ripostă necesară pentru apărarea vieţii sau integrităţii corporale, ori a altei persoane împotriva
unui atac material, direct, imediat şi injust al inculpatului [37, 166].
83
Între inculpat şi partea vătămată s-a ivit o discuţie care a degenerat în acte de violenţă. Astfel, partea
vătămată la îmbrâncit pe inculpat la pământ şi involuntar a căzut peste el. În aceste condiţii, partea vătămată
i-a muşcat degetul mare de la mâna stângă provocându-i o plagă a cărei vindecare a necesitat 75 de zile de
îngrijire medicală. Recursul inculpatului a fost respins ca nefondat pentru a i se reţine starea de legitima
apărare, însă corect a fost reţinută circumstanţa atenuantă a scuzei provocării. Agresiunea exercitată de
aceasta din urmă nu reprezintă o reacţie de apărare necesară pentru înlăturarea unui pericol grav şi iminent.
Cele două circumstanţe atenuante nu pot fi reţinute concomitent, fiecare dintre ele excluzând-o pe cealaltă
[38, 58].
Într-o altă soluţie practică a fost luată decizia potrivit căreia, în cazul în care inculpatului se aplică o
pedeapsă sub minimul special, este indiferent dacă instanţa reţine în favoarea acestuia existenţa circumstanţei
prevăzute în art. 73 lit. „a” C. p. român sau a celei prevăzute în art. 73 lit. „b” C. p. român. Împotriva acestei
decizii putem menţiona că, deşi ambele circumstanţe conduc la coborârea pedepsei sub minimul special,
aceasta nu înseamnă că instanţa nu ar trebui să se preocupe de aflarea adevărului, reţinând corect faptele [39,
62].
Instanţa de fond şi cea de apel incorect au reţinut scuza provocării inculpatului care de fapt se afla în
stare de legitimă apărare. În dosar este dovedit cert că o parte din oile aflate în grija ciobanilor, deci şi a
inculpatului, au fost găsite, în ziua incidentului, în tarlaua agricolă a părţii vătămate şi a altor membri ai grupului
acesteia. Supărată de acest fapt, partea vătămată şi alţi membri ai grupului, destul de numeroşi, opt persoane,
în raport cu ciobanii, în număr de numai trei, i-a ameninţat pe aceştia spunându-le că „ vom sta de vorbă la
stână” , ameninţare pe care au şi pus-o în executare , mergând înarmaţi cu bâte şi lanterne, în miez de noapte,
cu strigăte de „înconjuraţi-i şi daţi-le foc”, au pătruns fără drept în stână, lovind ciobanii şi distrugând acoperişul
stânei. În aceste condiţii de atac material, direct, chiar premeditat, de fapt, în fiinţă, în acţiune şi injust exercitat,
inculpatul, atacat în propria stână în care locuia cu fratele său şi cu un alt cioban, orbit de lanterna unuia din
grupul părţii civile, sub impulsul fricii, îşi caută scăparea lovind cu suliţa amintită, la întâmplare, ceea ce face
să-l lovească, într-adevăr, pe partea civilă şi să-i producă leziunile menţionate. Or, în aceste condiţii în care
inculpatul n-a făcut altceva decât să riposteze la violenţele comise de partea civilă, care a pătruns fără drept
în stână, producându-i chiar distrugeri, se impune a privi fapta comisă nu în stare de provocare, cum greşit a
reţinut instanţa în fazele anterioare ale procesului, ci în legitimă apărare, cu toate consecinţele fireşti, derivate
din conţinutul art. 44 alin. 21 C. p. român.
De regulă, problema este uşor de soluţionat, dată fiind preciziunea cu care sunt reglementate în lege
condiţiile necesare pentru existenţa legitimei apărări.
Astfel, pentru existenţa legitimei apărări atacul trebuie să fie actual şi iminent, adică în curs de
desfăşurare sau pe punctul de a se dezlănţui, iar înlăturarea acestuia trebuie să se producă imediat. Dacă
atacul s-a consumat sau agresorul renunţă să atace, ori atacul a fost respins pe altă cale, fapta săvârşită
încetează a mai fi legitimă.
Înainte de a stabili deci condiţiile de existenţă a provocării e necesar a se constata că nu sunt îndeplinite
cerinţele pentru existenţa legitimei apărări. În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, ca urmare a
majorării acesteia de către instanţa de apel, se constată că este prea severă, deoarece în cauză s-a acordat o
importanţă prea mare pericolului social al faptei fără a se ţine seama de dozarea acesteia şi de comportamentul
victimei care s-a manifestat violent, în sensul că l-a atacat în interiorul autoturismului în care se afla, creând
premisele reacţiei violente a inculpatului, fără însă ca acest comportament să poată fi apreciat în sensul
prevederilor art. 73 lit. a) ori art. 73 lit. b) C. p. român, dar care nici nu poate fi neglijat în sensul reflectării sale
în cuantumul pedepsei [40].
De lege ferenda
Cu regret, dar trebuie menţionat că, din practica judiciară analizată până în prezent, în cauzele depăşirii
limitelor legitimei apărări am constatat o reacţie destul de neadecvată din partea inculpaţilor, practic în toate
cazurile, faţă de soluţiile instanţelor de judecată, şi anume prin căile ordinare de atac exercitate de către ei,
precum şi din motivele invocate către instanţele ierarhic superioare.
Infractorul se autoconsideră parte vătămată şi, fiind pedepsit, declară pedeapsa drept ilegală. Infractorul
percepe victima care a întrecut orice măsură admisibilă în privinţa comportamentului ilicit şi, săvârşind asupra
ei o infracţiune, acesta rămâne moral împăcat, şi anume prin faptul că a adus un spor la îmbunătăţirea relaţiilor
84
în societate, a împedicat sau a curmat acţiuni ce puteau să provoace daune considerabile şi că a luat măsuri
prin care victima nu va mai repeta un asemenea comportament. Stabilirea pedepsei unei asemenea persoane
nu va avea efect de reeducare, dar va inhiba sentimentul dreptăţii, astfel infractorul autoapreciindu-se ca o
victimă a legii şi a activităţii instanţelor judecătoreşti.
Instituţia depăşirii limitelor legitimei apărări, ca normă penală, este incriminată într-un mod concret,
însă condiţiile (de atac şi apărare) încearcă să răspundă limitelor şi finalităţilor sale, dar fără rezultate esenţiale,
în care membrii societăţii ar putea să răspundă violenţei cu fermitate şi cu o convingere internă că pentru acele
acţiuni nu vor fi pedepsiţi.
O nouă viziune asupra abordării problemei ar fi una de ordin procesual. În primul rând, ar permite
schimbarea atitudinii sus-menţionate din partea inculpatului şi atunci scopul şi limitele de pedeapsă îşi vor putea
produce efectele sale pe deplin şi mult mai eficient şi rapid. O evoluţie, consider, destul de reuşită a realizat-o
în acest sens legiuitorul Republicii Moldova, unde instituţia depăşirii limitelor legitimei apărări dispare,
deoarece se consumă în limitele legitimei apărări în momentul atacului produs. În cazul în care sunt întrunite
condiţiile de atac, victima agresiunii se poate apăra cu orice mijloace şi metode posibile pentru înlăturarea
acelui atac. La prima vedere, din start observăm că persoana ce este obligată în cele mai dese cazuri să se
apere apare în limitele unor condiţii reale de apărare. Victima atacului nu trebuie să-şi cantoneze acţiunile sale
cu cele ale agresorului, care evident este şi se află într-o fază mult mai favorabilă (pregătit, eventual dotat cu
mijloace de realizare a actului infracţional, deja emoţional predispus către actul de agresiune) decât a celui ce
urmează să se apere.
Anume în aceste limite de apărare victima agresiunii ar putea să-şi exercite în mod eficient dreptul său
constituţional la apărare. Evident că în astfel de condiţii am putea urmări o creştere rapidă în procurarea de
mijloace de autoapărare mai eficiente faţă de eventualii agresori.
Însă şi aceste condiţii le consider drept un mijloc eficient de prevenire şi combatere a flagelului infracţional
ce are loc în societatea noastră democrată, în care violenţa a atins cote deja ce au scăpat de sub controlul
social. Iar reluarea acestui control poate fi realizat doar prin implicarea întregii societăţi.
În concluzie, pentru a înţelege distincţia dintre necesitatea folosirii forţei în replica de apărare trebuie
să reflectăm asupra raportului dintre mijloacele de rezistenţă şi gravitatea atacului. Cerinţa proporţionalităţii se
referă la raportul dintre interesele ameninţate atât de partea celui care se apără, cât şi de partea agresorului.
Astfel, principiul proporţionalităţii legitimei apărări necesită un echilibru între interesele celui ce se apără şi
interesele agresorului. De exemplu, ca parte nevinovată într-o încăierare, interesele unei femei ce se apără de
viol sânt mai importante decât interesele agresorului.
Abordarea aspectului proporţionalităţii în cadrul dreptului comun tradiţional pare a fi mult mai simplă în
comparaţie cu cea din sistemul dreptului penal german.
Juriştii germani au nimerit ei înşişi într-o cursă conceptuală prin afirmaţia că orice persoană ale cărei
drepturi sunt ameninţate poate utiliza o forţă letală pentru a-şi afirma şi proteja câmpul său legal. John Locke
era de părerea că agresorului nu i se poate ceda nici un centimetru. Ideea de drept cere aplicarea forţei pentru
apărarea drepturilor ameninţate [41]. În replică, Kant considera că din perspectiva „eticii” putem mai degrabă
lăsa un hoţ mărunt să scape, decât să-l ucidem, însă legea nu trebuie să ceară oamenilor să cedeze agresorilor
drepturile lor, nici chiar cele minore. Pentru a schimba acest caracter sacru din sistemul dreptului penal
german, legiuitorul a împrumutat din dreptul civil doctrina abuzului de drept, acceptând faptul că, în principiu,
proprietarul are dreptul să ucidă hoţul care fuge, totuşi acesta va comite o infracţiune dacă va exercita dreptul
represiv în mod abuziv.
85
Referinţe:
1. Храмов С., Причинение вреда преступнику при его задержании и необходимая оборона
„Судовы весник”, № 2.
2. Кириченко В.Ф., Основные вопросы о необходимой обороне, М.
3. Слуцкий И.И., Необходимая оборона и крайняя необходимость в советском уголовном
праве, Ленинград, 1951г.
4. Шаргородский М.Д., Вопросы общей части уголовного права, Ленинград, 1955г.
5. Dec., ale ÎCCJ, S. p., nr. 225 din 17.01.2004.
6. Dec., ale ÎCCJ, S. p., nr. 2313 din 28. 04. 2004.
7. C. de Apel Iaşi d. p., nr. 192/1998 în R. R. D. nr. 1/1999.
10. Dec., ale CSJ., S. p., nr. 2193 din 13.05.2003.
11. T. S., s. p., d. nr. 78 din 1978, în R. R. D. nr. .3 / 1979.
12. Dec., ale CSJ., S. p., nr. 558 din 05. 02. 2003.
13. Dec., ale CSJ., S. p., nr. 1042 din 1998 în R.R.D. nr. 3 / 2000.
16. Dec., ale ÎCCJ, S. p., nr.782 din 10.02.2004.
17. Bulai C., Drept penal, Partea generală, Bucureşti, ed. ALL, 1994.
20. Tiberiu V., Gordăneanu I., Drept penal român, Partea generală, Bucureşti, vol. IV, 1986.
21. Legea nr. 169 / 18.04.2002 privind modificarea şi completarea Codului penal şi Codului de
procedură penală.
22. Dec., ale ÎCCJ, S. p., nr. 45 din 07.01.2004.
23. Gaston Stefani, Levasseur Georges, Bouloc Bernard, Droit penal general, ed. 17, Dalloz, 2000.
24. Lucinescu D., Codul penal comentat şi adnotat, Bucureşti, 1972.
25. Mitrache Constantin, Drept penal român, Partea generală, Bucureşti, 2004.
26. Noţiunea de „interes general” o considerăm binevenită în locul celei de „interes public”
prin acoperirea unui mai larg câmp de relaţii juridico – penale de conformare prevăzute şi
apărate de legea penală.
27. T.S., s. p., d. nr. 669 / 1978, R 2.
29. T. S., s. p., d., nr. 571/1980 în C.D. pe anul 1980.
31. Daneş Şt., Papadopol V., Individualizarea judiciară a pedepsei, Bucureşti, ediţia II-a, 2003.
32. Hot. Pl. C. S. J. al F.R. privind „Aplicarea de către instanţele de judecată ce asigură dreptul la
legitima apărare de la acţiunile social periculoase” din 16.08.1984.
33. Bulai C., (teza de doctorat), Academia de Ştiinţe, ICJ., Bucureşti, 1972.
34. Dec., ale ÎCCJ, S. p., nr.1491 din 17.03.2004.
35. Pavel D., Legitima apărare şi starea de provocare. Elemente de asemănare şi diferenţiere în
„J.N.”, nr. 8/1965.
36. Lucinescu D., Codul penal comentat şi adnotat, Bucureşti, 1972.
37. T. S., c. p., d. nr. 1043 / 1964, “J. N.” nr. 10/1965.
38. T. S. s. p., d. nr. 71 / 1976, în R. R. D. nr. 9 / 1977, p.57, în Culegere de practică judiciară 1999.
39. T. jud. Sibiu, d. p. nr. 660 / 1983, R. R. D. nr. 5 / 1985.
41. John Locke, Treatise of Civil Gouvernment 14, ed. Sherman, 1937.
86
O retrospectivă a serviciilor de informaţii şi siguranţă româneşti

asupra spionajului sovietic în Basarabia interbelică
Pavel MORARU, doctor în istorie, Academia

În perioada interbelică, serviciile de informaţii şi siguranţă româneşti au elaborat un studiu întitulat

„Spionajul sovietic în România”. Lucrarea abordează activitatea informativă şi contrainformativă de la
hotarul româno-sovietic de pe Nistru şi prezintă în mod succint organizarea, activitatea, tactica şi metodele de
lucru ale serviciilor de spionaj sovietice din anii 20-30 ai secolului XX.
Organele româneşti de informaţii şi siguranţă (Serviciul Secret al Armatei române, Siguranţa Generală
a Statului, etc.), în rezultatul activităţilor de contraspionaj, au constatat că, organele secrete sovietice dispuneau
„de o vastă organizaţie şi de fonduri băneşti considerabile”.
Centrala serviciului se afla la Moscova, de unde porneau „firele invizibile ale reţelei de spionaj, care
acoperă ca o pânză deasă de păianjen întreaga Europă şi o parte din Asia, întinzându-şi antenele şi în centrele
mai importante de pe celelalte continente”. După cum s-a putut stabili, acţiunea de spionaj sovietic se efectua
prin Direcţia politică de Stat (G.P.U.[1]), Serviciul de informaţii militare ale Marelui Stat Major (Razvedupr
[2]), Serviciul de informaţii diplomatice şi Internaţionala a III-a Comunistă (Komintern).
Potrivit documentului, Direcţia politică de Stat (G.P.U.) era una din cele mai puternice organizaţii de
spionaj din lume, cu atribuţii atât informative, cât şi contrainformative. În zonele de frontieră avea subdiviziuni
– numite „zacordate” – care se ocupau de informaţii şi contrainformaţii la hotar şi spionaj în statele vecine. La
garniţa sovieto-română acţionau Zacordatele Kiev şi Odesa, cu centre de informaţii pe frontieră la Kameneţ-
Podolsk, Moghilev şi Tiraspol. Misiunea acestor centre informative de pe Nistru consta în: a supraveghea
activitatea organelor de recunoaştere străine care trimeteau agenţi în Rusia Sovietică, precum şi activitatea
serviciului român de spionaj; a desfăşura activităţi de informaţii pe teritoriul României şi în special în Basarabia.
Fiecare centru informativ avea rezidenţi în România, agenţi informatori, curieri (pentru stabilirea legăturilor) şi
gazde conspirative (pentru întâlniri). Informaţiile culese de aceste zacordate erau centralizate la Secţia G.P.U.
din Harkov (Ucraina), care apoi le raporta Centralei de la Moscova.
Serviciul de informaţii militare al Marelui Stat Major al Armatei Roşii („Razvedupr”), la hotarul din
Vestul Rusiei Sovietice se ocupa de culegerea informaţiilor cu caracter militar din România, Polonia, Statele
Baltice şi Balcanice; adică, interesa dislocarea şi dispozitivul unităţilor din statele vecine (în special, din zona de
frontieră), tipul unităţilor şi forţa lor combativă, procedeele de luptă folosite de adversar, evoluţia stării de spirit
din armatele inamice, ipotezele eventualelor operaţiuni militare ofensive sau defensive, dispoziţiile speciale
date armatelor, etc.
În străinătate, în ţările cu care sovieticii aveau relaţii diplomatice, spionajul Razvedupr-ului se desfăşura
de către militarii specializaţi în culegerea informaţiilor, care lucrau sub acoperirea de ataşaţi militari, secretari
de legaţie, etc. În România, spionajul militar sovietic se efectua prin agenţi acoperiţi, recrutaţi şi instruiţi anume
pentru acest scop. Centrala spionajului militar pentru România se afla la Viena, iar materialul informativ se
expedia la Moscova prin curierii diplomatici ai legaţiei sovietice din Austria.
Separat, în ţările în care U.R.S.S. avea reprezentanţi oficiali, acţiona Serviciul de informaţii diplomatice,
care culegea orice informaţie de ordin politic. Spre exemplu, o intensă activitate era desfăşurată asupra
României şi în special a Basarabiei de ambasada sovietică din Istanbul, care număra aproximativ 165 de
persoane, cu diferite misiuni oficiale.
Un rol deosebit în culegerea şi facilitarea obţinerii informaţiilor, o avea Internaţionala a III-a Comunistă,
care dispunea de partidele comuniste din diferite ţări. Acestea, pe lângă acţiunea de propagandă şi turburări,
erau obligate să-şi dea concursul la procurarea informaţiilor în favoarea Uniunii Sovietice, prin: recrutări de
agenţi, procurări de paşapoarte false, înlesniri de treceri frauduloase peste frontiere, etc. Pentru România,
exista o secţie comunistă balcanică. Această secţie conducea Federaţia balcanică comunistă cu sediul la
87
Berlin. Pentru a nu i se putea urmări activitatea, Federaţia îşi muta periodic sediul la Istanbul, Viena, Praga,
Budapesta şi Salonik.
Din cele de mai sus, reieşea cu claritate că, România era complect încercuită de către serviciul de
spionaj sovietic, care acţiona pe două căi: 1) direct peste Nistru, prin centrele de spionaj din Kiev, Odesa,
Kameneţ-Podolsk, Moghilev şi Tiraspol; 2) indirect, prin centrele de spionaj din străinătate, în special, prin cele
de la Viena, Berlin şi Istanbul.
Serviciul de spionaj sovietic îşi recruta personalul din toate straturile sociale, indiferent de naţionalitate,
provenienţă, instrucţie sau moralitate. Pentru România, cei mai mulţi agenţi (spioni) sovietici ai G.P.U.-ului
erau recrutaţi din rândul:
a) Basarabenilor (majoritatea de origine etnică rusă), care aveau legături de rudenie în Ucraina.
În alegerea acestora erau preferaţi cei ce aveau trecere pe lângă autorităţile române, cunoşteau
bine limba şi obiceiurile româneşti, şi aveau o ocupaţie care îi punea la adăpost de orice suspiciune;
b) Ofiţerilor de rezervă, care au activat în armatele rusă sau austro-ungară. Majoritatea lor, rămaşi
în urma Primului Război Mondial fără nici o ocupaţie, au putut fi uşor câştigaţi de perspectiva
unei rapide îmbogăţiri pe calea practicării spionajului. O parte din ofiţeri, foşti în Armata ţaristă
şi refugiaţi pe teritoriul basarabean, au intrat în organizaţiile monarhiste, tolerate de autorităţile
române şi sub această tutelă s-au implicat în acte de spionaj în favoarea sovietelor, în speranţa
reabilitării şi primirii lor în Armata Roşie. Dintre foştii ofiţeri în Armata austro-ungară, au fost
unii care şi-au oferit serviciile, fiind convinşi de către cei care i-au recrutat că, lucrează pentru
cauza germană.
c) Dezertorilor (grade inferioare) din Armata română, majoritatea originari din Basarabia, refugiaţi
în Rusia Sovietică. Aceştia, mai ales cei mai cultivaţi şi cu ştiinţă de carte, au fost primiţi şi
trataţi bine de autorităţile sovietice şi puşi de serviciile de spionaj sovietice, prin şantaj, să
aleagă: ori se reîntorc în România pentru a face spionaj, ori vor fi deportaţi în Siberia. Dintre
aceştia, aproape toţi au preferat să facă spionaj, primind o instrucţie specială în acest sens.
Printre cei recrutaţi din această categorie, erau mulţi tineri basarabeni, care şi-au făcut serviciul
în Armata română şi au obţinut gradul de ofiţer în rezervă.
d) Studenţilor din ţară sau străinătate, în special a celor de la Universitatea din Praga, în majoritate
de origine etnică evreiască şi rusă. Aceştia au fost întrebuinţaţi la început în serviciul de curieri,
urmând ca după ce se vor iniţia în arta spionajului şi vor termina studiile, să primească însărcinări
mai importante.
e) Femeilor angajate mai înainte în serviciul de spionaj sovietic şi căsătorite apoi cu ofiţeri români.
Colaboratorii (complicii agenţilor principali) erau recrutaţi dintre:
- locuitorii din apropierea Nistrului, care făceau oficiul de gazde conspirative, călăuze şi curieri;
- soldaţii şi gradele inferioare întrebuinţate în serviciul de birou al autorităţilor militare române,
care aveau posibilitatea să procure informaţii şi documente importante;
- funcţionarii diferitelor autorităţi civile (consilieri agricoli, funcţionari ai Căilor Ferate Române,
Poştei, Telegrafului şi Telefonului, şi chiar funcţionari de la Siguranţa Statului), care, uzând de
calitatea lor oficială, puteau procura sau înlesni procurarea informaţiilor şi transmiterea lor
agenţilor sovietici;
- femei de moravuri uşoare, care cutreierând garnizoanele din Basarabia, legau prietenie cu
ofiţeri şi grade inferioare, în scopul obţinerii informaţiilor.
De asemenea, din cei sus enumeraţi se recrutau curieri, în special, pentru legătură cu centrele de
spionaj din străinătate (Viena, Berlin).
La recrutarea agenţilor (mai cu seamă din teritoriul inamic, în cazul dat teritoriul basarabean) în
serviciile de spionaj sovietice, banii constituiau mijlocul principal utilizat pe scară foarte largă. Sovieticii cheltuiau
sume enorme pentru procurarea informaţiilor secrete; agenţii sovietici ofereau sume însemnate de bani pentru
procurarea documentelor importante. Însă, nu întotdeauna recrutorii şi coordonatorii misiunilor îşi ţineau
promisiunile, iar de multe ori dădeau bani falşi celor căzuţi în mrejele acţiunii lor. Ademenirea se făcea şi prin
promisiuni de funcţii importante şi bine retribuite celor ce doreau să treacă în Rusia Sovietică, unde aveau
familia, rudele sau unde îi mână dorul de aventură. Aceştia trebuiau să facă însă în prealabil dovada bunei lor
88
credinţe, servind pe calea spionajului cauza bolşevică. De asemenea, recrutarea agenţilor-informatori se făcea
prin ameninţarea dezertorilor din România cu deportarea în Siberia sau prin „specularea tuturor slăbiciunilor
omeneşti şi şantajul cel mai odios, ameninţarea cu denunţarea sau chiar moartea a agenţilor informatori intraţi
în serviciul de spionaj sovietic”. Tuturor acestora li se puneau la dispoziţie sume mari de bani pentru a-şi putea
permite în misiune luxul să trăiască pe picior larg, să organizeze mese şi petreceri, la care să invite diferite
persoane cu situaţii importante în stat, cu scopul de a stabili relaţii cât mai întinse şi a culege pe această cale tot
felul de informaţii.
Agenţii-recrutori aveau misiunea să caute informatori printre indivizii în măsură să procure informaţii,
întrebuinţând mijloacele de ademenire sus menţionate. Cei (dintre basarabeni) care îşi dădeau consimţământul
să lucreze pentru spionajul sovietic, erau trecuţi peste Nistru, urmând să fie prezentaţi organelor de conducere
a spionajului sovietic. Persoanele recrutate, odată ajunse peste Nistru, erau primite şi tratate foarte bine. Li se
constata gardul de inteligenţă şi aptitudinile, şi în funcţie de cele constatate, li se dădeau instrucţiunile respective
şi banii, apoi erau trimişi înapoi peste Nistru pentru executarea misiunii. Reveniţi în Basarabia, agenţii îşi
începeau acţiunea de spionaj numai peste 1-2 luni şi numai atunci când aveau acoperirea necesară, adică să
activeze sub masca unei ocupaţii oarecare.
Pentru încadrare în serviciul de spionaj sovietic, candidatului i se cereau să întrunească următoarele
condiţii: să manifeste voinţa de a lucra pentru soviete; să aibă pe cineva în Rusia, care să garanteze pentru el;
să semneze un angajament (din ale cărui date să se poată vedea gradul de cultură, dacă au talent oratoric, care
era societatea pe care o frecventa, rudele, prietenii şi cunoscuţii din Rusia, dacă a mai lucrat în serviciul de
spionaj, limbile ce le posedă, starea materială) şi să fie personal cunoscut de şefii serviciului de spionaj.
Lansarea spionilor sovietici în teritoriul Basarabiei se făcea, în special, pe calea terestră şi numai cu
trecerea frauduloasă a frontierei. Numeroasele sinuozităţi şi acoperiri de pe malul Nistrului au favorizat foarte
mult trecerile dintr-o parte în alta. Cele mai multe treceri se făceau iarna când Nistrul era îngheţat. În rest,
trecerile se executau cu bărcile (obişnuite sau de cauciuc), precum şi înot. Din totalul cazurilor de spionaj
descoperite de organele speciale româneşti, s-a putut constata că, majoritatea agenţilor au trecut Nistrul pe la
Tighina.
La trecerea Nistrului de către spioni, grănicerii sovietici nu participau la operaţiune. În schimb, trecerea
hotarului era însoţită de 5-6 oameni cu grenade şi arme automate, trimişi de serviciul sovietic de spionaj pentru
a susţine la nevoie trecerea. În caz de incident, coordonatorul trecerii, care era şi şeful spionajului local, ordona
deschiderea focului contra malului drept. Însă, au fost cazuri când trecerea agenţilor sovietici a fost susţinută
cu focuri de armă şi grenade chiar de pe malul românesc, de către agenţii aflaţi în Basarabia, care au atacat
din spate pe grănicerii români.
La încheierea misiunii, reîntoarcerea spionilor la Est de Nistru se efectua în zile stabilite în prealabil.
Între cele două maluri ale Nistrului (între spioni şi serviciul de spionaj sovietic ce i-a lansat), se convenea
asupra orei şi locului de trecere a spionului prin semnale luminoase convenţionale sau focuri de armă.
În ceea ce priveşte metodele de lucru ale spionilor sovietici în teritoriul inamic, aceştia îşi procurau
informaţiile pe mai multe căi, dar cel mai simplu şi mai sigur mijloc era observarea personală. Un agent bine
pregătit putea trage mult folos din participarea, ca simplu spectator, la paradele militare, la ieşirea trupelor din
cazarmă pentru instrucţie, etc. Călătorind dintr-o garnizoană în alta şi angajându-se în conversaţii, în aparenţă
inofensive, cu diferiţi militari izolaţi, agentul experimentat reuşea să identifice unităţile şi comandamentele, să
afle numele comandanţilor, etc.
Un alt mijloc de care se foloseau spionii, era câştigarea prieteniei diferitelor persoane (ofiţeri, grade
inferioare, în special, furieri pe la diferite comandamente), de la care puteau culege informaţii. Ca informatori
din această categorie erau preferabili cei vicioşi sau cu înclinări spre viciu şi uşor coruptibili. O parte dintre
aceştia deveneau colaboratori gratuiţi şi involuntari, comiţând din uşurinţă sau inconştienţă indiscreţii grave. În
această categorie intrau şi persoanele care angajau în tren ori tramvai, în localuri publice sau pe stradă, diferite
conversaţii, din care spionii puteau trage foloase.
Însă, cele mai preţioase şi mai sigure informaţii agenţii de spionaj le procurau de la colaboratorii lor
conştienţi, care erau plătiţi şi ştiau de unde şi ce informaţii să culeagă şi unde merg acestea.
Ziarele şi alte publicaţii constituiau un mijloc de informare foarte comod şi la îndemâna tuturor. Din
pagina militară a ziarelor, agenţii de spionaj extrăgeau datele interesate, iar din diferitele publicaţii şi comunicări
89
de adrese, puteau afla dislocarea şi situaţia unităţilor militare. În acest context, serviciile de siguranţă române,
considerau că, „Abuzând de libertatea acordată presei, mai toate ziarele au dat relaţiuni complecte asupra
manevrelor din toamna anului 1928, intrând în detalii de organizare şi conducere, cari nu puteau interesa prea
mult marele public”.
Pentru procurarea copiilor după documente, agenţii sovietici de spionaj utilizau aparate fotografice (pe
atunci „Construcţia aparatelor fotografice a atins perfecţiunea, prin dimensiunile minuscule la care s-a ajuns”),
maşini de copiat ori le copiau de mână după diferite ordine secrete, situaţii de efectiv, etc. Pentru sustragerea
actelor secrete originale închise în birouri, dulapuri sau case de fier, se întrebuinţau chei false (într-un caz de
spionaj descoperit de organele de securitate române, un agent de spionaj sovietic a dat instrucţiuni complicelui
său să scoată în ceară tiparul unei chei de la casa de fier. După acest tipar, în Rusia s-a confecţionat o altă
cheie, cu care urma să se deschidă safeul, pentru a se sustrage documentele secrete de mare importanţă).
Referitor la păstrarea documentelor sustrase de agenţi, o instrucţiune găsită asupra unui spion sovietic
prevedea: corespondenţa primită să fie memorată şi apoi distrusă imediat prin ardere, pentru a nu fi găsită
asupra lui de organele de siguranţă române, în cazul unei eventuale percheziţii; documentele să nu se păstreze
la domiciliu, ci într-un loc mai dosit, bine cunoscut de agent (se insista asupra îngropării lor sau dosirii în
latrinele publice, astfel ca în caz de descoperire, agentul să poată convinge autorităţile că au fost puse de el;
dacă totuşi era nevoie să ascundă documentele la domiciliu, locul trebuia astfel ales, încât bănuielile să nu cadă
numai asupra lui. La unii agenţi de spionaj s-au găsit instrucţiuni scrise pe foiţe de ţigară şi ascunse în săpunul
de ras sau scrise pe pânză şi introdusă între faţa şi căptuşeala hainei.
Transmiterea informaţiilor culese de multe ori s-a făcut prin scrisori, întrebuinţându-se pe o scară
largă diferite preparate chimice pentru scrisul invizibil. Aceste preparate erau cunoscute sub denumirea generică
de „cerneluri simpatice”. Pentru a nu da nimic de bănuit, se scria o scrisoare cu conţinut banal, iar printre
rânduri se scriau informaţiile cu „cerneală simpatică”. O asemenea scrisoare la primire se trata cu raze
infraroşii (lampa cu cuarţ) sau cu diverse preparate chimice. În urma acestor prelucrări, apărea vizibil scrierea
cu „cerneală simpatică”. De obicei, „cernelurile simpatice” pentru a nu fi descoperite de serviciile de
contraspionaj, erau camuflate sub formă de apă de colonie sau alte preparate.
Un alt mijloc de a coresponda între agenţii de spionaj sovietic şi complicii lor, îl constituia scrisorile cu
înţeles convenţional sau cu text cifrat. Pentru stabilirea legăturilor sau anunţarea sosirii într-o localitate, agenţii
s-au folosit în multe cazuri de rubrica „Corespondenţe” de la „Mica publicitate” a ziarelor.
Transportul documentelor şi informaţiilor mai importante se făcea, în cele mai multe cazuri, de către
femei, folosindu-se geamantanele cu fund dublu. Într-unul din cazurile de spionaj descoperite în Basarabia,
serviciul de curieri s-a exercitat de o femeie, sub acoperirea de comerciant ambulant de fructe în trenuri.
Interesante sunt instrucţiunile găsite asupra unui agent, referitoare la transportul şi predarea
documentelor. Potrivit instrucţiunilor, când agentul sau curierul era nevoit să transporte documentele cu trenul,
el urma să procedeze în felul următor: documentele trebuiau să fie împachetate la un loc cu lucrurile personale,
astfel ca la urcarea în tren să pară că are un singur pachet, însă îndată după urcare, să desfacă pachetul în
două părţi: cel cu documente să fie aşezat pe poliţa din faţă deasupra altui călător, aşa ca tot timpul să poată fi
văzut, iar cel cu restul bagajelor deasupra agentului. În felul acesta, în eventualitatea deconspirării sale, el se
putea degaja oricând de pachetul cu documente, spunând că nu este al lui.
Predarea şi primirea documentelor se recomanda să se facă în locurile izolate, în afara localităţii şi
numai dacă agentul şi curierul erau deplin convinşi că nu au fost urmăriţi. Ei nu trebuiau să se apropie unul de
altul decât după ce îşi arătau un semn convenţional, care indica dacă sunt sau nu filaţi. Pentru recunoaşterea
reciprocă, se spunea o parolă sau se făcea un semn, la care trebuia să se răspundă după o convenţie dinainte
stabilită. De exemplu, ca semn de recunoaştere putea fi întrebarea agentului: câţi kilometri sunt între două
localităţi? sau unul din ei îşi făcea vânt cu pălăria, purta bastonul la subţioară sau avea la butonieră o floare de
o culoare anumită. Când agentul (sau curierul) se ducea la întâlnire, el nu trebuia să întoarcă capul pentru a
vedea dacă este urmărit, ci să recurgă la unele trucuri (să scape batista, să-şi lege şiretul de la pantof, să-şi
aprindă ţigara, etc.), observând dacă este sau nu filat.
În cazul când întâlnirea între agent şi curier avea loc pe Nistru, predarea şi primirea documentelor se
făcea în casa conspirativă din dreptul punctului de întâlnire.
90
Pentru derutarea autorităţilor române sau a urmăritorilor, agenţii de spionaj sovietici întrebuinţau
numerose şi variate mijloace: în special recrutorii, îşi exercitau meseria sub acoperirea unei ocupaţii oarecare
(de funcţionari la întreprinderi particulare, de voiajori, reprezentanţi comerciali, etc.); corespondenţa se trimitea,
de obicei, pe adresa altei persoane şi nici o dată pe adresa agentului; toţi agenţii de spionaj purtau unul sau mai
multe pseudonime, pentru a nu putea fi identificaţi în caz de interceptare a corespondenţei; deplasările în teren
trebuiau să se facă de fiecare dată pe itinerare diferite; deseori, agenţii trimişi de G.P.U. în Basarabia, pentru
a deruta autorităţile române, îşi ofereau serviciile lor pentru a aduce informaţii din Rusia Sovietică, etc.
Din studiul chestionarelor găsite asupra agenţilor de spionaj sovietic, rezulta că, spionajul sovietic
interbelic în România era orientat în cea mai mare parte spre obţinerea informaţiilor cu caracter militar.
Problemele militare de interes major se refereau la: mobilizare (lucrările pregătitoare, termenul de mobilizare,
contingentele mobilizabile, transporturile şi zonele de concentrare), organizare (ordinea de bătaie de pace şi
război, organizarea marilor unităţi, a unităţilor din diferite arme şi a serviciilor); instrucţie (directive, instrucţiuni,
pregătirea de luptă şi starea morală); comandament (caracterizarea personalului de comandă); chestiuni
operative (ipoteze, planuri); dislocarea de pace a unităţilor; armamentul infanteriei (modele de arme şi mitraliere,
date numerice); instrucţia tragerii (poligoane şi modul de instruire); armamentul artileriei (calibrele, recalibrările,
dotarea marilor unităţi, artileria antiaeriană şi călăreaţă); aviaţie (organizare, dislocare, aerodromuri, fabrici de
avioane, starea şi sistemul aparatelor); industria militară (starea uzinelor, programul de producţie, cantitatea
rezervelor de mobilizare, situaţia materiilor prime); serviciul chimic în armată (modele de măşti pentru oameni
şi animale, protecţia antigaz a populaţiei civile, obuze chimice, aparate de lansat gaze, lucrări de laborator,
uzine, producţie, organizarea unităţilor de gaze, poligoane, şcoli, instrucţie, regulamente, reviste); aprovizionări
(cantitatea rezervelor de mobilizare, importuri de materiale din străinătate, baza aprovizionărilor); convenţii
sau tratate militare cu diferite ţări; schimb de experienţă cu armatele altor state (în special, cu Polonia).
În afara acestor informaţii cu caracter general, serviciul de spionaj sovietic se interesa în mod deosebit
de: dislocarea trupelor române în Basarabia; planurile de acţiune ale trupelor de acoperire; planul de mobilizare,
total sau parţial, al Corpului 3 Armată român din Basarabia şi a altor comandamente din această provincie;
tabele cu efectivele de război; starea şi capacitatea căilor ferate şi a şoselelor basarabene (construcţii noi de
căi ferate, linii de garaj şi şosele); starea şi capacitatea podurilor dintre Prut şi Nistru; lucrările navale; lucrările
de fortificare a frontierei de Est; starea de spirit a populaţiei şi militarilor; mişcarea monarhistă rusă în Basarabia
şi atitudinea populaţiei faţă de această mişcare.
Serviciile speciale româneşti nu au reuşit să stabilească cu exactitate asupra căror chestiuni de mai
sus serviciul de spionaj sovietic a reuşit să se documenteze mai amplu şi mai veridic, deoarece monitorizarea
activităţilor sovietice de spionaj era greu de realizat: unele grupări sovietice de spionaj au fost descoperite după
un an şi mai bine de activitate, altele au evoluat ca organizare şi nu au mai putut fi descoperite. Documentele
găsite asupra agenţilor arestaţi au fost extrem de puţine, iar în declaraţiile lor aceştia nu arătau tot ce au
procurat, de teamă să nu-şi agraveze situaţia. Totuşi, din cercetarea mai multor agenţi descoperiţi, s-a putut
stabilit că, spionajul sovietic a reuşit să procure: regulamente, reviste şi manuale militare; „Anuarul Armatei
române” şi buletine de informaţii ale M.St.Major; programe de instrucţie; tabele de efectiv ale micilor unităţi;
situaţii ale diferitelor instituţii militare (centre şi hangare de aviaţie); crochiuri şi planuri ale aerodromurilor; dări
de seamă asupra manevrelor; informaţii despre construirea căilor ferate, cu toate detaliile (reparări de poduri,
terasamente, etc.); informaţii despre unităţile de pontonieri existente pe Prut, dislocarea exactă a unităţilor din
Basarabia, organizarea şi funcţionarea Şcolii Superioare de Război a României, organizarea Marilor Unităţi
ale Armatei române, organizarea artileriei şi aviaţiei, organizarea trupelor speciale şi auxiliare, reorganizarea
Armatei române după Primul Război Mondial; ordinea de bătaie a Armatei române; organizarea de război a
unui regiment de artilerie şi infanterie; organizarea jandarmeriei rurale şi dislocarea unităţilor de jandarmi;
dislocarea tuturor unităţilor armatei; diferite ordine secrete referitoare la contingentele mobilizabile; copia
dosarului cu darea de seamă anuală pe anul 1928 a Corpului 3 Armată; dosarul cu organizarea călătoriei de
instrucţie pe anul 1924 a Corpului 3 Armată (acest dosar a fost sustras din arhiva corpului de armată, dus la
Kiev şi după ce a fost copiat şi fotografiat, a fost reîntors pentru a fi repus în arhiva corpului); dosare şi carnete
de mobilizare (dispărute în mod misterios de la comandamente şi cercuri de recrutare).
Din cele mai sus expuse, s-a stabilit pe bună seamă că, „Serviciul de spionaj sovietic constituie pentru
noi o mare primejdie”, agenţii lui fiind ajutaţi şi „de faptul că în Basarabia găsesc un teren favorabil”. Organele
91
de siguranţă româneşti considerau că, „Nu există agent de spionaj sovietic, care să fi lucrat sub impulsul unui
sentiment de dragoste sau simpatie pentru soviete. Toţi au fost atraşi de perspectiva unei repezi îmbogăţiri sau
a unei înalte situaţii, promisă după o activitate bine apreciată de şefii serviciului de spionaj. Mulţi au lucrat şi din
ura faţă de ţara adoptivă (România – P.M.), care îi hrănea şi-i proteja”.
Au fost organizaţii de spionaj care au lucrat nestingherite timp de peste un an de zile, iar cele mai
multe au fost descoperite graţie denunţurilor. Uşurinţa trecerii agenţilor peste Nistru se datora, atât numeroaselor
sinuozităţi ale acestui râu şi multor locuri bine dosite, cât şi ineficienţii pazei din cauza efectivelor reduse ale
trupelor române de grăniceri şi concursului dat de locuitorii din apropierea Nistrului. De asemenea, „Pedepsele
relativ uşoare prevăzute în legea noastră de spionaj, care nici ele nu se aplică cu destulă severitate de Consiliile
de război, ne pun în situaţia de mare inferioritate şi explică în bună parte dezvoltarea acţiunii de spionaj sovietic
pe teritoriul nostru”[3, 156-161].
Referinţe:
1. G.P.U. – în limba rusă – Главное Политическое Управление (Г.П.У.).
2. „Razvedupr” – aglutinare a cuvintelor „Đŕçâĺäűâŕňĺëüíîĺ Óďđŕâëĺíčĺ” – Direcţia de spionaj.
3. Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Chişinău, Fond 706, inv. 2, dosar 12, filele 156-161
verso.
92
Фондовый рынок Украины – правовые препятствия дальнейшего

развития
Игорь АНДРУЩЕНКО, кандидат

юридических наук, Национальная академия
“Dura lex sed lex” - в переводе с латыни

“суровый закон, но закон” [1, с. 198]
История создания и формирования украинского фондового рынка началась с 1991 года, когда
Верховным Советом Украины был принят Закон Украины “О ценных бумагах и фондовой бирже”. С
того времени прошло уже 14 лет, но мощного аккумулирования (через фондовый рынок) денежных
средств отечественных и иностранных инвесторов не состоялось.
Такой результат есть следствием несовершенства действующего законодательства, которое
направленное на регулирование деятельности участников рынка ценных бумаг.
С определенной долей уверенности можно утверждать, что именно отсутствие процессуальных
норм обеспечения реализации желательного для государства поведения ее субъектов есть на сегодня
самой большой проблемой законодательства Украины.
Эта проблема, определенной мерой, касается и государственного регулирования рынка ценных
бумаг, которое состоит в нормативном определении поведения участников фондового рынка и
возможности обеспечение принудительной реализации такого поведения.
Так, отдельные законы Украины, указы Президента Украины относительно законодательного
регулирования общественных отношений часто содержат пункт наподобие “Кабинету Министров
Украины разработать до …… (определенный срок) механизм реализации …....…”... В этой фразе
выражена уникальная особенность украинского законодательства. Норма, которая не обязательно
выполнять, поскольку нет юридической ответственности за ее нарушение. На этом общественно
полезная норма права, а иногда, даже, нормативный документ остаются без практического применения
из-за отсутствия механизма реализации. В документах, относительно каких разрабатывается такой
механизм, почти никогда не выдерживаются и сроки, которые отведенные на его разработку.
Ярким примером такой правовой коллизии есть постановление Кабинета Министров Украины
от 11 июля 2002 года № 989 “О внесении изменений в постановление Кабинета Министров Украины от
17 сентября 1996 г. № 1138”. Данным постановлением Кабинетом Министров Украины были внесенные
изменения в постановление Кабинета Министров Украины от 17 сентября 1996 года № 1138 “Об
утверждении перечня платных услуг, которые предоставляются в государственных учреждениях
здравоохранения и высших медицинских учебных заведениях”.
В то же время, решением Конституционного Суда Украины от 25 ноября 1998 года № 15-рп/98
были признаны такими, что не соответствуют Конституции Украины отдельные положения указанного
выше постановления Кабинета Министров Украины.
Неконституционными были признаны положения абзаца первого пункта 1 в части утверждения
Перечня платных услуг, которые могут предоставляться в государственных учреждениях
здравоохранения и высших медицинских учебных заведениях, предусмотренных разделом I и разделом
II указанного Перечня.
Положения постановления Кабинета Министров Украины от 11 июля 2002 года № 989 содержат
ту же самую сущность и те же правовые нормы, которые и в постановлении Кабинета Министров
Украины от 17 сентября 1996 года № 1138 и идут в разрез статьи 49 Конституции Украины.
Важной проблемой, которая имеет место в сфере контроля за деятельностью участников рынка
ценных бумаг Украины есть – отсутствие в действующем законодательстве четкой правовой нормы,
которая бы вменяла в обязанность информировать правоохранительные органы о значительных и/или
сомнительных операциях по соглашениям, которые заключены на фондовом рынке. Подобные нормы
93
уже воспроизведены в законах Украины “О банках и банковской деятельности” и “О предотвращении

и противодействии легализации (отмыванию) доходов, полученных преступным путем”, но участники
украинского рынка ценных бумаг в своей деятельности недостаточно их учитывают, а иногда и прямо
игнорируют.
В последнее время такая ситуация кое-как улучшилась, когда Государственной комиссией по
ценным бумагам и фондовому рынку (далее – ГКЦБФР, есть центральным органом исполнительной
власти, что осуществляет реализацию государственной политики в сфере рынка ценных бумаг), был
принят ряд решений в этой области правоотношений:
1. Решение ГКЦБФР от 25.12.2001 года № 387 относительно “Порядка обмена информацией
между Государственной комиссией по ценным бумагам и фондовому рынку и Государственной
налоговой администрацией Украины”;
2. Решение ГКЦБФР от 11.01.2002 года № 18 “Относительно обмена информацией между
Государственной комиссией по ценным бумагам и фондовому рынку и Фондом государственного
имущества Украины, Антимонопольным комитетом Украины, Государственным комитетом статистики
Украины, Национальным банком Украины и Министерством внутренних дел Украины”;
3. Решение ГКЦБФР от 24.06.2003 года № 289 “Относительно обмена информацией между
Государственной комиссией по ценным бумагам и фондовому рынку и Государственным департаментом
финансового мониторинга”, которым было одобрено протокол “О порядке обмена информацией между
Государственной комиссией по ценным бумагам и фондовому рынку и Государственным департаментом
финансового мониторинга”;
4. 26 декабря 2003 года было подписано соглашение “Об обмене информацией между
Национальным банком Украины и Государственной комиссией по ценным бумагам и фондовому рынку”.
Также был подписан Меморандум “О сотрудничестве и координации деятельности между органами,
которые осуществляют государственное регулирование рынков финансовых услуг” [2, с. 24].
На сегодня в Украине нормативно-правовая база, которая обеспечивает функционирование
участников рынка ценных бумаг, состоит из законов Украины, указов Президента Украины и других
нормативных актов государственных органов Украины.
Главной стратегической проблемой фондового рынка есть ответственность участников рынка
ценных бумаг Украины за нарушение требований действующего законодательства. В Украине
существует большое количество законодательных норм, но отсутствующая уголовная ответственность
за их нарушение.
Так, Уголовным кодексом Украины (далее – УК Украины) охвачено ряд противоправных
действий на рынке ценных бумаг за совершение которых предусмотрена уголовная ответственность
(например: ст. 223 УК Украины “Нарушение порядка выпуска (эмиссии) и оборота ценных бумаг”; ст.
224 УК Украины “Изготовление, сбыт и использования поддельных негосударственных ценных бумаг”).
Тем не менее, отдельные правонарушения, которые имеют место в деятельности участников рынка
ценных бумаг, не подпадают под нормы УК Украины (например: злоупотребления при привлечении
инвестиций; незаконная профессиональная деятельность на рынке ценных бумаг (без лицензии);
распространение неправдивой информации; и тому подобное).
Вместе с тем, ст. 2 Уголовно-процессуального кодекса Украины предусмотрено, что основанием
уголовной ответственности есть совершение лицом общественно опасного действия, которое содержит
состав преступления. Однако, мировая практика свидетельствует, что значительная распространенность
нарушений законодательных и нормативно-правовых актов участниками рынка ценных бумаг
непременно приведет к отрицательным результатам в экономике страны. Можно утверждать, что
усиление мероприятий регулятивного характера, а именно контрольной функции государства, будет
оказывать содействие, как национальным интересам Украины, так и интересам общества в целом.
Наиболее результативными в этом направлении могут быть такие мероприятия: во-первых – отнесение
правонарушений на рынке ценных бумаг к уголовно наказуемым; во-вторых – конфискационные санкции
за их совершение. Внесение этих изменений в уголовное законодательство Украины будет оказывать
содействие в его адаптации к законодательству Европейского Союза.
О негативных результатах законотворческой деятельности чудесно высказался барон Шарль
Луи Монтеск’э (1689 – 1755), который подчеркнул, что “Подобно тому, как бездеятельные законы
94
ослабляют действие необходимых законов, законы, от выполнения которых есть возможность

уклониться, ослабляют действие законодательства” [3, с. 7].
Исходя из содержания полномочий и поставленных перед ГКЦБФР задач относительно контроля
за соблюдением законодательства на рынке ценных бумаг и предупреждения правонарушений на нем,
на выполнение абзаца 4 пункта 6 Указа Президента Украины от 19.05.1999 года № 523 “Вопрос
Государственной комиссии по ценным бумагам и фондовому рынку” Комиссией был подготовлен
проект Закона Украины “О внесении изменений и дополнений к ст. 101 Уголовно-процессуального
кодекса Украины” о предоставлении ГКЦБФР дополнительных полномочий органа дознания.
ГКЦБФР были полученные экспертные выводы Научно-исследовательского института
изучения проблем преступности, Союза юристов Украины, Института Государства и Права им.
Корецкого, Национальной академии наук Украины. Следует отметить, что экспертами в целом
определена достаточная обоснованность предоставления ГКЦБФР полномочий органа дознания и
отсутствие противоречий в украинском законодательстве. ГКЦБФР, также, были полученные
положительные отклики относительно предоставления дополнительных полномочий от ведущих
ассоциаций участников фондового рынка и Межведомственного научно-исследовательского центра
по проблемам борьбы с организованной преступностью.
Законопроект направлен в рабочую группу, которая разрабатывает новую редакцию Уголовно-
процессуального кодекса Украины, для учета в работе [4, с. 33].
В идеале фондовый рынок любой страны должен играть в экономике роль своего рода
“трансмиссии”, что действует по замкнутой цепи: сбережения – инвестиции – экономический рост –
сбережения. Сбой на одном из участков приведет к срывам в функционировании базовых экономических
механизмов воспроизведения. Стартовой точкой развертывания инвестиционного процесса есть
сбережения, объем, и направления размещения которых определяют основные контуры всего
инвестиционного процесса. Это в особенности характерно для экономик, которые находятся на
циклической стадии депрессии и выхода из нее. Как раз к числу таких государств и можно отнести
Украины.
Еще одной проблемой есть то, что Украина еще до сих пор четко не определилась относительно
внедрения или “американской” или “немецкой” модели фондового рынка. Однако на сегодня уже можно
говорить об определенной модели украинского рынка ценных бумаг. Это скорее промежуточная модель,
которая складывается под влиянием многих факторов и представляет собой смесь европейской модели,
в которой универсальный коммерческий банк владеет пакетами акций нефинансовых предприятий, и
модели американской, которая ориентируется на операции с ценными бумагами с участием, прежде
всего, небанковских финансовых учреждений [5, с. 37].
Преодоление существующих (вышеперечисленных) проблем и создания эффективно
действующего фондового рынка Украины есть на сегодня самой важной задачей экономики страны.
Любые масштабные экономические преобразования останутся незавершенными без создания
конкурентоспособного рынка ценных бумаг, который может мобилизовать, перераспределять и
направлять реформированной экономике инвестиционные ресурсы. Поэтому дальнейшее развитие
фондового рынка Украины как неотъемлемой части финансового рынка и важного сегмента
национальной экономики – приобретает первоочередное значение.
1. Мозговой О.Н. Фондовый рынок Украины. - Киев, УАННП “Феникс” 1997. – 276 с.;
2. Отчет Государственной комиссии по ценным бумагам и фондовому рынку за 2003 год /
/ К. – 113 с.;
3. Материалы научно-практического семинара на тему: “Правоприменение на рынке ценных
бумаг Украины” // К.: 1997. – 32 с.;
4. Материалы международной конференции “Роль, задачи и направления деятельности
Государственной комиссии по ценным бумагам и фондовому рынку” // К.: 2001. – 47 с.;
5. Мозговой О.Н., Бурмака Н.А. “Государственное регулирование рынка ценных бумаг в
Украине”. Киев. Ежемесячный нормативно-аналитический журнал “Рынок ценных бумаг
Украины”. – 1997. – № 1. – С. 34-40.
95
Psihologia desfăşurării acţiunilor de urmărire

penală şi măsurilor de investigaţie operativă
Ion PLĂMĂDEALĂ,
Corneliu BURBULEA, Academia „Ştefan cel
Mare”a M.A.I. al R.M.
ESENŢA PSIHOLOGICĂ A ACŢIUNILOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Eficacitatea luptei cu criminalitatea se evidenţiază prin plinătatea, multilateralitatea şi actualitatea
cercetării oricărei infracţiuni, adică îndeplinirea întregului complex de acţiuni investigativ - operative şi de
urmărire penală, care includ percheziţia, experimentul de urmărire penală, prezentarea spre recunoaştere, dat
fiind faptul că, deseori joacă rolul hotărâtor în cercetarea cu succes a infracţiunii.
La temelia urmăririi penale sunt acţiunile de urmărire penală, întru efectuarea cărora se stabilesc, se
verifică şi se demonstrează diferite circumstanţe, care au atribuţie la caz. Fiecare acţiune de urmărire penală
necesită de la ofiţerul de urmărire penală sau lucrătorul operativ evidenţa nu numai a motivelor şi circumstanţelor
săvârşirii infracţiunii, dar şi evidenţa stării psihologice a persoanelor participante. Aceasta se explică prin
faptul că starea psihologică a participanţilor la acţiunea de urmărire penală şi acele relaţii psihologice care se
formează între participanţi în procesul acţiunii, acordă atenţie nu numai la atingerea unor rezultate concrete,
dar şi la posibilitatea efectuării lor.
În procesul cercetării tot timpul sunt antrenaţi un număr impunător de participanţi, martori, părţi vătămate,
victime, bănuiţi, învinuiţi, asistenţi procedurali, specialişti etc., în dependenţă de atribuţia fiecăruia la caz, rolurile
în acest proces de cercetare la fiecare grupă de participanţi se manifestă diferit şi diferit se evidenţiază
particularităţile psihologice.
Astfel, în procesul comunicării cu bănuitul/învinuitul la efectuarea urmăririi penale este important de a
cunoaşte totalitatea calităţilor sale psihologice, particularităţile proceselor psihologice şi stării care acţionează
asupra comportamentului lui pe parcursul urmăririi penale. Aceasta este necesar pentru elucidarea legităţilor
procesului de formare a poziţiilor bănuitului, învinuitului, cauzelor de dare a declaraţiilor false, la fel pentru
stabilirea căilor de acţiune asupra lui şi convingerii de a face declaraţii autentice.
Fiecare acţiune de urmărire penală are scopurile sale, pentru atingerea cărora persoana care efectuează
acţiunea îndeplineşte diferite genuri de activităţi (de pregătire, de efectuare nemijlocită, de fixare şi aplicare a
rezultatelor). Însă trebuie de luat în consideraţie atît situaţia creată şi condiţiile în care decurge activitatea
psihologică a tuturor participanţilor acţiunii de urmărire penală, cît şi atitudinea lor faţă de faptul infracţional.
Este cunoscut că victimele, îndeosebi dacă au fost martori oculari, manifestă o puternică labilitate
emoţională. Partea tragică a faptei, de obicei, total le atrage atenţia. E necesar de a lua în consideraţie şi starea
de depresie a victimei. Spre exemplu, în cazul acţiunilor violente din partea agresorului, deseori se întîmplă că
victima intenţionat preamăreşte circumstanţele cauzei şi acţiunile agresorului îndreptate asupra personalităţii
sale, dar şi viceversa, poate face declaraţii incomplete şi contradictorii.
Şi în sfârşit, fiecare gen al acţiunilor de urmărire penală necesită o totalitate suficientă de calităţi
psihologice ale ofiţerilor de urmărire penală sau lucrătorilor operativi care să asigure îndeplinirea efectivă a
acţiunii şi primirea unor informaţii depline şi obiective. Spre exemplu, la efectuarea percheziţiei, cercetării la
faţa locului, experimentului de urmărire penală, de la organul de urmărire penală se cere o atenţie deosebită,
lucrul mintal încordat, calităţi de lucru la nivel înalt etc.
Elementele mai sus descrise ale acţiunii de urmărire penală sunt strâns legate între ele şi alcătuiesc o
structură psihologică unică.
Acţiunea de urmărire penală este un proces de rezervare a unei sume de procedee logice complicate
care cere soluţionarea lor pe etape. Psihologia cunoaşte următoarele etape principale de dezvoltare a acţiunilor
de urmărire penală:
96
1. Etapa de pregătire generală a acţiunii de urmărire penală;

2. Etapa de petrecere a acţiunii de urmărire penală;
3. Etapa de fixare a mersului şi rezultatelor acţiunii de urmărire penală;
4. Etapa de analiză şi apreciere a rezultatelor acţiunii de urmărire penală.
La etapa de pregătire generală a acţiunii de urmărire penală definitiv se formează suma procedeelor
logice, se conştientizează înţelesul lor şi se alcătuieşte planul de soluţionare a problemelor cu evidenţa tuturor
factorilor care pot acţiona asupra mersului şi rezultatului acţiunii (de exemplu, scopurile percheziţiei şi formele
percheziţiei, temeiurile reţinerii şi planul reţinerii etc.).
În pregătirea fiecărei acţiuni de urmărire penală numaidecât intră procesul modelului logic al acţiunii
care urmează să fie efectuată. Acest model logic trebuie să ajute organul de urmărire penală să-şi imagineze
ambianţa acţiunii care urmează să fie petrecută, comportamentul participanţilor, cât şi comportamentul propriu.
Plinătatea construcţiei modelului logic şi numărul variantelor depinde de volumul informaţiei privind
faptul infracţional şi personalitatea participanţilor. Cu cât este mai mare volumul informaţiei, cu atât mai puţine
variante de modele logice este necesar de construit, şi invers, cu cât este mai mic volumul informaţiei, cu atât
mai multe modele logice de comitere a infracţiunii trebuie de construit în procesul acţiunii de urmărire penală.
Etapa de pregătire nu se limitează numai la formularea scopurilor urmăririi penale şi construcţiei
modelului logic, ea include la fel şi pregătirea psihologică a participanţilor la acţiune.
Situaţia concretă a acţiunilor de urmărire penală stabileşte caracterul de comportament a participanţilor
la acţiune. De aceea fiecare acţiune de urmărire penală necesită o pregătire psihologică corespunzătoare a
participanţilor. Pregătirea psihologică se poate exprima prin comunicarea conştientă participantului la acţiune
a scopurilor acţiunii date şi mijloacelor de atingere a acestor scopuri (spre exemplu, efectuarea percheziţiei la
domiciliu în prezenţa bănuitului). Această pregătire se poate exprima şi în luarea de măsuri pentru schimbarea
stării psihologice a participanţilor. Este cunoscut, spre exemplu, faptul cât de negativ poate influenţa la rezultatul
prezentării spre recunoaştere starea pasivă şi nehotărâtă a persoanei care recunoaşte. Persoana care efectuează
prezentarea spre recunoaştere trebuie să poată schimba această stare a persoanei care recunoaşte până la
începutul acţiunii, în afară de pregătirea psihologică către acţiune a participanţilor. Persoana care efectuează
acţiunea singură trebuie şi e necesar să fie pregătită psihologic. Sunt necesare de a se pregăti pentru primirea
unei anumite informaţii, depistarea situaţiilor de conflict, acordarea asistenţei pedagogice etc. Chibzuinţa şi
concentrarea activităţii de gândire la petrecerea acţiunii de urmărire penală dictează necesarul de calităţi pe
care trebuie să le manifeste persoana ce petrece acţiunea.
La etapa de petrecere a acţiunii de urmărire penală se realizează planul acţiunii care este întocmit
anterior. Această etapă decurge prin acţiunile volitive ale ofiţerului de urmărire penală şi lucrătorului operativ.
Conducătorul acţiunii de urmărire penală trebuie să verifice şi să aprecieze atât acţiunile sale, cât şi acţiunile
celorlalţi participanţi; regulat să le comunice verbal participanţilor informaţia cuvenită (drepturile şi obligaţiile,
datele necesare pentru căutarea infractorului etc.), să modifice felul petrecerii acţiunii etc.
La studierea dispoziţiilor generale a tacticii criminalistice, s-a evidenţiat că, etapa de fixare a
rezultatelor acţiunii de urmărire penală este obligatorie, deoarece toate acţiunile ofiţerului de urmărire
penală, lucrătorului operativ, trebuie să se reflecte în materialele de urmărire penală. Din punct de vedere
psihologic, etapa în cauză asigură reflectarea în materialele de urmărire penală a rezultatelor hotărârilor logice
şi calităţilor volitive ale ofiţerului de urmărire penală şi lucrătorului operativ. În procesul verbal al acţiunii de
urmărire penală se fixează rezultatele activităţii constructive (reflectarea acţiunilor efectuate) şi de cunoaştere
(reflectarea faptelor stabilite) a organului de urmărire penală.
Ca şi etapa precedentă, obligatorie este şi etapa de analiză şi apreciere a rezultatelor acţiunii de
urmărire penală. Aprecierea rezultatelor acţiunilor de urmărire penală este de dorit de a o face imediat după
efectuare, deoarece mai târziu mulţi martori pot fi uitaţi, iar de aici şi analiza va fi incompletă, în al doilea rând,
la efectuarea acţiunii de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală şi lucrătorul operativ nu tot timpul pot să
aprecieze integral şi corect purtarea altor participanţi şi a sa personală.
Stabilirea esenţei psihologice a acţiunii de urmărire penală este o condiţie de bază care contribuie la
îmbunătăţirea activităţii organelor de urmărire penală şi serviciilor operative.
97
ESENŢA PSIHOLOGICĂ A PERCHEZIŢIEI. PERCHEZIŢIA CA SITUAŢIE

PROBLEMATICĂ ŞI DE CONFLICT.
Percheziţia, ca şi alte acţiuni de urmărire penală, sub aspect psihologic este o acţiune foarte complicată.
Succesul percheziţiei se dezvoltă prin realizarea componentelor de cunoaştere, constructive şi organizatorice
a activităţii persoanelor care o efectuează. Din considerente că, acţiunilor de căutare a unui obiect sau altul
precede acţiunea de tăinuire a unui obiect sau altul, din acest punct de vedere percheziţia este o situaţie
problematică.
Particularităţile psihologice ale acţiunii de percheziţie se manifestă sub mai multe aspecte:
1. Percheziţia poartă un caracter de constrângere faţă de cel percheziţionat. Cu alte cuvinte,
esenţa percheziţiei constă în cercetarea forţată (în baza condiţiilor legale) a încăperilor,
sectoarelor de teren, persoanelor. Pentru percheziţie este caracteristic scopul invers: pe de o
parte, a celui care percheziţionează, pe de altă parte, a celui percheziţionat.
2. Prezenţa stării de conflict la percheziţie. Percheziţia pentru persoana învinuită şi membrii
familiei sale prezintă o intervenţie a persoanelor străine în locuinţă, cunoaşterea materialelor,
părţii intime şi personale a vieţii lor. Despre efectuarea percheziţiei de obicei află un anumit
cerc de persoane dintre vecini, cunoscuţi, colegi de serviciu, rude ale celui percheziţionat.
Percheziţia poate fi asociată cu vinovăţia celui percheziţionat şi a membrilor familiei sale.
3. Caracterul problematic al percheziţiei, se manifestă prin faptul că la efectuarea percheziţiei
organul de urmărire penală dispune de date superficiale despre cele căutate şi locurile de aflare
a lor. Astfel, percheziţia este o problemă cu mai multe necunoscute şi, de obicei, organul de
urmărire penală, trecând la rezolvarea acestei probleme, are la dispoziţie date şi informaţii
destul de sărăcăcioase.
4. Caracterul de căutare a percheziţiei. Organul de urmărire penală trebuie să găsească de
obicei obiectele tăinuite de bănuit, învinuit. Chiar având închipuire de obiectele căutate, organul
de urmărire penală, serviciile operative nu cunosc locul precis al aflării lor. Pentru a depista
cele tăinuite, persoanele care caută trebuie să execute două feluri de activităţi: în primul rând,
să construiască modelul logic al acţiunilor celui care a tăinuit bunurile; în al doilea rând, singur
să efectueze acţiuni de căutare a bunurilor.
Pentru construirea modelului logic al acţiunilor celui percheziţionat, e necesar de a folosi metoda
reflexului – de a imita gândul şi acţiunile celui percheziţionat, luând în consideraţie profesia lui, particularităţile
caracterului şi obiectelor, vârsta, sexul, interesele etc. Alegerea locului şi metodelor de tăinuire este cauzată de
particularităţile personalităţii infractorului.
Spre exemplu, asemenea alegere depinde de sexul persoanei. Astfel, bărbaţii şi femeile, în dependenţă
de poziţia socială în familie, calităţile fiziologice şi psihologice, deseori nu au deprinderi suficiente de tăinuire,
posibilităţi fizice, abilităţi, ceea ce permite de a diferenţia metodele de tăinuire.
Pentru bărbaţi sunt caracteristice metodele confecţionării de ascunzători legate de manifestarea unor
sau altor deprinderi tehnice (tâmplăria, lăcătuşăria etc.). Interesele specifice, cunoştinţele, deprinderile, abilităţile
bărbaţilor generează în unele cazuri posibilităţi de confecţionarea ascunzătorilor în cutia şi mecanismele
televizoarelor, radiourilor, casetofoanelor, obiectelor electrocasnice, în podeaua şi pereţii apartamentelor, acţiuni
care necesită eforturi fizice esenţiale, însă care nu sunt caracteristice femeilor. Femeile cel mai des confecţionează
ascunzători în depozite provizorii, în vesela de la bucătărie, produse alimentare, coase obiectele în albituri,
lenjerie, haine etc.
La efectuarea percheziţiei trebuie de ţinut cont de particularităţile de vârstă ale celor percheziţionaţi.
Astfel, minorii sunt nepăsători, nechibzuiţi când lasă obiectele infracţiunii sau bunurile sustrase în locuri uşor
accesibile, folosindu-se de ele deschis, nefolosind nici un fel de măsuri pentru tăinuirea lor.
La elaborarea tacticii de percheziţie se recomandă de luat în consideraţie totalitatea calităţilor emoţionale
şi volitive ale bănuitului. S-a observat că infractorul care dispune de aşa calităţi ca: hotărâre, stăpânire de sine,
control, vitejie de obicei la percheziţie poate manifesta la exterior indiferenţă chiar şi în etapele „critice”.
Deaceea în procesul percheziţiei trebuie permanent de urmărit comportamentul celui percheziţionat, deoarece
după reacţiile emoţionale se poate stabili locul bunurilor tăinuite. Emoţiile bănuitului se pot manifesta diferit: el
poate mototoli o batistă, roti un obiect în mâini, mînca unghiile, în gesturile sale, mimică, intonaţia vocii etc.
98
Manifestarea emoţiilor în locul liniştii, fricii în locul indiferenţei, revoltei după o calmitate relativă, isteriei
momentane, leşinului etc. – toate aceste schimbări ale stării emoţionale a celui percheziţionat trebuie evidenţiate
şi suprapuse mersului acţiunii.
Sunt foarte răspândite diferite şiretlicuri ale bănuitului la construcţia ascunzătorilor. La ele pot fi
atribuite următoarele:
a) Speranţa manifestării oboselii la persoana care efectuează percheziţia.
Astfel „în urma audierii bănuitului referitor la bunurile tăinuite, ultimul a declarat că a tăinuit banii
sustraşi din magazin într-o cutie de pe ultimul raft cu conserve, din considerentul că ştia că percheziţia se
efectuează începând cu primul raft şi ofiţerul de urmărire penală va obosi până la ultimul, va efectua percheziţia
superficial, sau în genere se va dezice de căutări”.
b) Speranţa că cel care caută va avea dezgust.
Deseori cel care tăinuieşte ascunde bunurile sustrase printre lenjeria murdară, gunoi, le îngroapă în
băligar, viceu, le ascunde în debara printre vechituri etc.
c) Speranţa că cel care caută va manifesta tact şi atârnare umană.
În aceste scopuri infractorii tăinuiesc obiectele în pătucul copiilor sugari, în aşternutul bolnavilor, în
icoane, cărţi cu conţinut diferit, sperând că în aceste locuri nu se vor efectua căutări. Ştiind despre aceste
nuanţe, nu trebuie de ezitat de a cerceta careva obiective.
d) În unele cazuri bazându-se pe particularităţile psihologice ale percheziţiei, infractorul nu se
străduie să mascheze obiectele infracţiunii, dar le lasă la vedere. Logica este simplă: cel care
caută atrage atenţie nu la ceea ce se vede, stă la suprafaţă, dar atrage atenţie la locurile dosite,
deoarece el vine cu intenţia de a efectua căutări.
e) Speranţa sustragerii atenţiei cu ajutorul unor ascunzători duble. Deseori lucrătorii operativi
insuficient pregătiţi, satisfăcându-se cu rezultatele primelor căutări, întrerup percheziţia.
Astfel, „în apartamentul cetăţeanului B lucrătorul operativ a depistat că dulapul în care se efectuau
căutările avea pereţi dubli. Începând să scoată o foaie de placaj proprietarul a început a se revolta, era destul
de agresiv. Scoţând foaia a fost depistat un spaţiu liber în care nu se afla nimic. Văzând că lucrătorii operativi
au încetat căutările, proprietarul s-a înveselit, atunci unul din lucrătorii operativi a început să mai examineze o
dată dulapul şi sub primul spaţiu gol descoperit, după ce a mai scos o foaie de placaj a mai descoperit o
ascunzătoare în care se afla o cutie cu bijuteriile sustrase...”.
Din acest exemplu se vede că infractorul a construit o ascunzătoare dublă – prima era goală, însă a
doua a sperat că nu va fi descoperită.
f) Intenţia de a organiza conflicte în timpul percheziţiei cu scopul sustragerii atenţiei şi schimbării
locurilor bunurilor căutate.
Deseori grupa operativă, venind la faţa locului (mai mult în locuinţe), intră în conflict nu numai cu
persoana la care se efectuează percheziţia, dar şi cu alte persoane care se află în locuinţă, cunoscuţi sau colegi
de serviciu ai celui percheziţionat.
Neclarificându-se care este scopul vizitei, aceste persoane intră în vorbă cu membrii grupului şi creează
conflicte. Mulţi lucrători operativi îşi pierd controlul în asemenea situaţii, devin nehotărâţi, iar persoana
percheziţionată, profitând de moment, dovedeşte să tăinuiască bunurile căutate, sau să dea dispoziţii membrilor
familiei să tăinuiască bunurile, ori se ascunde.
Deseori însăşi persoana percheziţionată se străduie să provoace la conflict lucrătorii de poliţie prin
ceartă, provocări pentru a-i scoate din echilibru pe poliţişti, înţelegând că o persoană emoţionată mai greu va
efectua căutările.
În asemenea cazuri, trebuie să manifestăm stăpânire de sine, e necesar de identificat toate persoanele
prezente şi scopul aflării lor la locul căutărilor, iar prin purtările sale hotărâtoare de explicat că percheziţia va
fi dusă la bun sfârşit, necătând la celelalte circumstanţe şi încercări de provocare.
Eficacitatea rezultatelor percheziţiei se află în raport direct cu acţiunile persoanelor care efectuează
căutările.
În legătură cu aceasta, e necesar de aplicat diferite metode de lucru printre care putem evidenţia:
respectarea disciplinei, interzicerea de a se sustrage unul pe altul în timpul lucrului, organizarea recreaţiilor
peste fiecare oră - o oră şi jumătate de lucru. Pentru a evita monotonia, se recomandă de a se schimba
99
periodic genul căutărilor. Spre exemplu, dacă un lucrător operativ se ocupă de prelucrarea documentelor care
necesită o încordare nervoasă puternică, peste un oarecare timp trebuie să fie schimbat la căutarea unor
obiecte mai voluminoase (dulapuri, mobile) unde încordarea mintală nu va fi atât de mare şi invers.
O influenţă psihologică asupra lucrătorilor de poliţie o acordă şi anturajul în care se petrece percheziţia.
Spre exemplu, ducându-se la percheziţionarea unei persoane care are venituri mari şi ocupă funcţii importante,
lucrătorul operativ îşi formează impresia că va face percheziţie într-un apartament luxos, însă ajungând la faţa
locului şi văzând o locuinţă sărăcăcioasă îşi poate crea impresia că a greşit ceva şi persoana dată nu este cea
pe care o căutau. Acest fapt este cunoscut de infractori şi ei din timp se pregătesc de percheziţie dosind
obiectele luxoase şi creând o atmosferă sărăcăcioasă.
Conţinutul percheziţiei în general conţine o situaţie problematică şi de conflict, deaceea efectuarea ei
necesită o bună pregătire psihologică şi manifestarea unor calităţi profesionale suficiente ale lucrătorilor de
poliţie care o efectuează.
ESENŢA PSIHOLOGICĂ A EXPERIMENTULUI DE URMĂRIRE PENALĂ ŞI

PREZENTĂRII SPRE RECUNOAŞTERE
Experimentul de urmărire penală, din punct de vedere criminalistic, este caracterizat ca o acţiune
de urmărire penală care constă în petrecerea diferitor încercări şi cercetări îndreptate la verificarea
probelor şi căpătarea unor noi probe.
Pentru ca experimentul de urmărire penală să aibă un grad mai înalt de probare, e necesar de a lua în
consideraţie toţi factorii care contribuie la aceste rezultate. Tehnica criminalistică la aceşti factori atribuie
necesitatea creării la petrecerea experimentului a situaţiei şi condiţiilor la maximum apropiate de adevăr. Dar
luând în consideraţie situaţia materială, criminalistica exclude factorii subiectivi, în particular manifestările
psihologice ale participanţilor la experiment, în acelaşi timp, starea psihologică a participantului în momentul
săvârşirii faptei şi în momentul petrecerii acţiunilor experimentale este diferită. Ea poate avea o influenţă
impunătoare asupra rezultatelor experimentului.
Cercetările în timpul experimentului tot timpul sunt legate cu faptele petrecute în trecut, de aceia este
necesar de a crea însuşi modelul faptei şi a diferiţilor factori, care acţionează asupra sesizării acestei fapte. În
legătură cu aceasta, pregătirea către petrecerea experimentului de urmărire penală trebuie să fie compusă din
trei părţi :
1) modelarea factorilor obiectivi;
2) modelarea factorilor subiectivi;
3) modelarea însăşi a faptei, fenomenului şi acţiunii de experiment.
1.Modelarea factorilor subiectiv .
La efectuarea experimentului de urmărire penală trebuie asigurată coincidenţa ambianţei materiale şi
condiţiilor obiective de petrecere a fenomenului experimentat. Această coincidenţă se asigură cu un şir de
procedee tactice:
a. Petrecerea experimentului în acelaşi loc unde s-a săvârşit fapta.
Respectarea acestei cerinţe este necesară atunci cînd particularităţile acestui loc puteau influenţa
mersul şi rezultatul acţiunilor experimentale.
Spre exemplu, la efectuarea experimentului de urmărire penală cu scopul stabilirii posibilităţii de desluşire
a vocii, siluetei umane etc. La efectuarea altor genuri ale experimentului de urmărire penală, spre exemplu, la
verificarea posibilităţii de confecţionare a banilor falşi, această cerinţă este de prisos.
b. Folosirea în timpul experimentului a materialelor autentice sau asemănătoare.
La efectuarea experimentului de urmărire penală e necesar de a folosi obiectele şi materialele autentice
(cu care s-a săvârşit infracţiunea), sau după posibilitate, obiecte şi materiale asemănătoare. Folosirea obiectelor
şi materialelor autentice creează o influenţă psihologică mai puternică asupra participanţilor la experiment.
Obiectele asemănătoare trebuie să conţină aceleaşi semne ca şi cele autentice, să corespundă calităţilor,
care pot influenţa la rezultatele experimentului de urmărire penală. Astfel, spre exemplu, la verificarea posibilităţii
de a scoate un televizor pe o fereastră mică, nu este absolut necesar de a scoate televizorul sustras pe
fereastră, dar este suficient de a confecţiona un machet al obiectului autentic şi cu el de a efectua experimentul.
100
c. Petrecerea experimentului în aceleaşi condiţii externe în care s-a petrecut fapta.

Se are în vedere acelaşi anotimp al anului, timpul zilei, condiţii climaterice asemănătoare. Pot avea
influenţă la rezultatele experimentului la fel coeficientul de iluminare, înălţimea şi alţi factori.
Desigur, a reproduce pînă la mărunţişuri toate aceste condiţii este imposibil, dar fiecare condiţie trebuie
luată în consideraţie la aprecierea rezultatelor experimentului.
2. Modelarea factorilor subiectivi.
Modelarea factorilor obiectivi care influenţează asupra experimentului este posibilă întotdeauna, spre
deosebire de modelarea factorilor subiectivi, adică a proceselor psihologice şi stării participanţilor la experiment,
de care depind rezultatele experimentului.
Nu este greu de înţeles, că pentru aceeaşi persoană nici un moment din viaţă nu este o repetare
absolut identică a celor trăite. Respectiv, la experimentul de urmărire penală pot fi modelate numai unele din
cele mai accentuate manifestări psihice şi doar cu aproximaţie.
În primul rând, trebuie atrasă atenţia la starea psihologică a persoanelor participante la experiment,
care se petrece cu scopul verificării declaraţiilor lor; la intenţia lor de a efectua anumite acţiuni în timpul
experimentului.
În acest caz, organul de urmărire penală se întâlneşte cu o particularitate deosebită, adică persoana în
prezenţa căreia s-a petrecut o anumită faptă, putea să nu-şi dea seama de cele petrecute, şi invers, putea s-o
observe, deoarece i-a fost atrasă atenţia prin importanţa sa etc. Aceasta va fi o manifestare a atenţiei
involuntare. Spre deosebire de atenţia involuntară a unui martor ocular întâmplător, atenţia participanţilor la
experiment este concentrată la rezultatul aşteptat. Datorită acestui fapt, în procesul experimentului ei pot
observa aceea ce nu au putut observa martorii oculari în timpul petrecerii evenimentului.
4) Modelarea însăşi a faptei, fenomenului şi acţiunii de experiment.
La modelarea acţiunii de experiment, sau fenomenului, avem două particularităţi. În primul rând,
posibilităţile tehnice limitate de a reproduce întocmai acţiunea dată sau fenomenul; în al doilea rând, la momentul
petrecerii experimentului, organul de urmărire penală dispune de o informaţie insuficientă despre faptul cum a
decurs fapta în realitate. Dacă organul de urmărire penală ar fi fost informat cum s-ar fi petrecut fapta în
realitate, ar fi expirat necesitatea de a efectua experimentul de urmărire penală.
Din aceste considerente rezultă două cerinţe principale care necesită să fie respectate la efectuarea
experimentului de urmărire penală.
Prima cerinţă este – diversitatea cercetărilor. E necesar de a deosebi câteva grupe ale acţiunilor de
cercetare. O grupă este legată de schimbarea factorilor obiectivi. Spre exemplu, la verificarea de a desluşi
careva obiecte sau sunete se schimbă distanţa, iluminarea, condiţiile acustice etc.
O altă grupă este legată de factorii subiectivi. Acţiunile de cercetare se schimbă în dependenţă de
procesele psihologice şi starea celor care execută acţiunile. Astfel, pentru a stabili rolul calităţilor individuale,
e necesar de a schimba persoanele care afectează acţiunile în dependenţă de datele psihologice.
Următoarea grupă de acţiuni este legată de schimbarea metodelor de efectuare a acţiunilor
experimentale şi ordinii de petrecere a experimentului. Aici pot fi schimbate diverse elemente ale acţiunilor de
experimentare ca: viteza, timpul, succesiunea, poziţia etc. Spre exemplu, la ridicarea modelelor de comparaţie
a scrisului de la bănuit, pot fi ridicate modele de comparaţie scrise atât cu mâna dreaptă, cît şi stângă, din
picioare, aşezat, modele libere etc.
La efectuarea acţiunilor experimentale trebuie de respectat următoarele reguli:
a) se interzice în acelaşi timp de a schimba toţi factorii, deoarece nu se va şti care din ei a jucat
rolul hotărâtor la rezultatul experimentului;
b) schimbul variantelor de experimente trebuie să fie succesiv;
c) în fiecare grupă de cercetări se schimbă câte o caracteristică, celelalte rămân neschimbate,
astfel până când vor fi realizate toate combinaţiile posibile.
O altă cerinţă la modelarea acţiunilor experimentale, este efectuarea lor repetată.
Pentru a cerceta minuţios o anumită faptă, a exclude rezultatele întâmplătoare şi a căpăta rezultate
veridice, e necesar ca aceleaşi acţiuni să fie repetate de câteva ori în procesul aceluiaşi experiment. Cu alte
cuvinte, dublarea acţiunilor experimentale trebuie efectuată de atâtea ori, de câte va fi necesar, pentru a
căpăta un rezultat obiectiv, indiferent care va fi el – pozitiv sau negativ.
101
Caracterul experimental al acţiunilor la efectuarea urmăririi penale contribuie la confirmarea autenticităţii

experimentului şi exclude posibilele erori ale rezultatului final.
PREZENTAREA SPRE RECUNOAŞTERE

Din punct de vedere psihologic, procesul de recunoaştere de către persoană a diferitor obiecte
(persoane) este studiat destul de minuţios. El se petrece în felul următor: cel care recunoaşte sesizează
obiectele prezentate, mintal le compară cu cele păstrate în memorie şi face concluzii despre deosebirea,
coincidenţa sau asemănarea lor.
Recunoaşterea este bazată pe evidenţierea în obiectul prezentat a semnalmentelor despre care persoana
face concluzia referitor la coincidenţa, deosebirea sau asemănarea obiectului anterior sesizat cu cel care a
fost prezentat spre recunoaştere.
Ca rezultat al prezentării spre recunoaştere poate fi:
a) recunoaşterea unui singur obiect (concret);
b) stabilirea asemănărilor, adică apartenenţei de grup;
c) nerecunoaşterea obiectului.
Recunoaşterea unui singur obiect va avea loc atunci când cel care recunoaşte, comparând obiectele
(persoanele) prezentate spre recunoaştere cu imaginea din memorie, declară că recunoaşte o singură persoană
(obiect) după anumite semnalmente exterioare, fiind acea persoană (obiect) pe care el a văzut-o anterior.
Dacă însă persoana care recunoaşte a declarat că recunoscutul se aseamănă cu persoana văzută
anterior, dar şi se deosebeşte după anumite semnalmente şi nu poate da o afirmaţie categorică, atunci aceasta
este o stabilire a asemănărilor, adică apartenenţa de grup.
Unii lucrători practici deseori nu iau în consideraţie apartenenţa de grup la prezentarea spre recunoaştere.
Cazuri de recunoaştere numai a unor semnalmente se pot întâlni atunci când persoana din diferite motive nu a
putut reţine anumite semnalmente particulare ale făptuitorului, dar a reţinut semnalmentele generale, care-i
permit de a face numai nişte presupuneri de coincidenţă a semnalmentelor persoanei prezentate spre
recunoaştere cu cele reţinute în memorie. Chiar şi o coincidenţă probabilă poate avea o importanţă hotărâtoare:
în primul rând, ne permite de a restrânge cercul de persoane printre care putem căuta bănuitul; în al doilea
rând, este un temei pentru înaintarea versiunii despre probabilitatea participării la săvârşirea infracţiunii a
persoanei recunoscute după unele semnalmente.
În caz dacă semnele obiectului sesizat nu coincid cu imaginea din memorie, atunci, recunoaşterea nu
poate avea loc şi, ca rezultat, al prezentării spre recunoaştere este nerecunoaşterea obiectului (persoanei).
În acest fel, pentru a declara nerecunoaşterea obiectului cu cel rămas în memorie, e necesar ca acest
obiect să nu dispună de anumite particularităţi stabile, după care poate fi recunoscut.
Pentru aprecierea corectă a recunoaşterii, este necesar de a cunoaşte mecanismul de recunoaştere.
Sunt cunoscute două tipuri de recunoaştere:
1. simultană;
2. succesivă.
Recunoaşterea simultană – este compararea imediată a obiectului văzut cu cel rămas în memorie.
Astfel de recunoaştere deseori are loc atunci când se recunosc obiectele des întâlnite. Astfel sun recunoscute
persoanele cu care des s-au întâlnit, obiectele de care des s-au folosit etc.
Cu toate că la recunoaşterea simultană nu sunt evidenţiate anumite elemente concrete, recunoaşterea
este efectuată cu certitudine. La prima vedere, recunoaşterea succesivă la baza căreia stau procedeele analitice
de gândire este mai temeinică, teoria şi practica neagă acest fapt, punând accent pe recunoaşterea simultană.
Recunoaşterea succesivă are loc atunci când cel care recunoaşte găseşte şi evidenţiază la obiect
anumite semnalmente, elemente care ulterior sunt sintetizate într-un chip general în rezultatul căreia se face
concluzia despre recunoaştere, coincidenţa semnelor sau deosebirea obiectului. Astfel, dacă un anumit obiect
a fost în folosinţă la o anumită persoană un timp scurt, persoana nu a putut studia suficient toate semnalmentele
obiectului. De aceea, pentru a face concluzia despre recunoaştere sau deosebirea obiectului cu chipul păstrat
în memorie, persoana trebuie să găsească şi să evidenţieze la obiect acele semne care îi sânt cunoscute. În caz
că vor fi găsite semne şi vor coincide cu cele rămase în memorie, se poate face concluzie despre recunoaştere,
asemănare sau deosebirea obiectului.
102
Rezultate pozitive la prezentarea spre recunoaştere pot fi căpătate numai în cazul alegerii corecte a
obiectelor prezentate spre recunoaştere. În criminalistică şi procedura penală sunt suficiente recomandări
privind aceste cerinţe, însă psihologia judiciară explică cum anume necesită a fi îndeplinite aceste recomandări.
Spre exemplu, recomandările existente propun numărul obiectelor prezentate spre recunoaştere (nu
mai puţin de trei în cazul obiectelor, în cazul persoanelor, nu mai puţin de cinci), aceste recomandări sânt bazate
pe anumite legităţi psihologice. Prezentarea spre recunoaştere a unui număr prea mare de obiecte poate
distrage atenţia celui care recunoaşte şi invers, nu poate fi prezentat spre recunoaştere un singur obiect (
persoană), deoarece poate fi stimulată recunoaşterea greşită. Ca excepţie de la această regulă prezintă numai
prezentarea spre recunoaşterea cadavrului (art.117 CPP al RM) şi a unor părţi ale lui sau obiectelor de
anticariat, precum şi a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege şi a prezenta analogul. Această
excepţie este făcută cu analiza anumitor legităţi psihologice de sesizare: prezentarea a câtorva cadavre în
morgă poate avea un efect psihologic distructiv asupra celui care recunoaşte şi poate duce la recunoaşterea
greşită sau nerecunoaşterea obiectului.
Aprecierea şi descrierea semnalmentelor altei persoane, în mare măsură sânt generate de particularităţile
individuale ale persoanei care recunoaşte. Astfel s-a observat că persoanele de statură mică de obicei sunt
predispuse de a mări statura altor persoane şi invers. Persoanele de vârstă tânără, în marea majoritate a
cazurilor, preamăresc în declaraţiile sale vârsta persoanelor, care este cu mult mai mare ca a lor, pot spre
exemplu, de a numi o persoană de 40-45 ani „bătrân” şi invers. Persoanele în etate au tendinţa de neapreciere
a vârstei persoanelor mai tinere ca ei.
La aprecierea semnalmentelor exterioare ale obiectului o importanţă esenţială o au vârsta, experienţa
de viaţă şi cea profesională, interesele şi studiile celui care recunoaşte. Astfel, minorii îşi pot face concluzii
greşite despre vârsta persoanelor, semnele de vestimentaţie, nu se clarifică în nuanţele de culori, nu pot
aprecia mărimile şi distanţele. O caracteristică temeinică a semnalmentelor exterioare o pot face persoanele
care posedă o memorie vizuală bună la care putem atribui: pictorii, croitorii etc.
Procesul psihologic de recunoaştere este legat de prezenţa în memoria umană a anumitor semne ale
obiectului anterior sesizat şi, cu cât mai multe semne prezintă, cu atât sânt mai individuale şi cu atât este mai
mare posibilitatea de recunoaştere.
Studiind particularităţile psihologice ale percheziţiei, experimentul de urmărire penală şi prezentarea
spre recunoaştere, organul de urmărire penală îşi lărgeşte viziunea sa referitor la importanţa şi esenţa acestor
acţiuni, procedeele tactice de efectuare a lor. Însuşirea cunoştinţelor psihologice privind efectuarea acţiunilor
de urmărire penală mai sus indicate permite de a le efectua la un nivel înalt şi de a obţine rezultate maximale
în urma efectuării lor.
Bibliografie:
1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994.
2. Codul de procedură penală al R.M. din 14.03.2003.
3. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată la NEW YORK de Adunarea
Generală a O.N.U. la 10.12.1948.
4. Dolea I., Justiţia penală şi drepturile omului (cercetare sociologică), Institutul de Reforme Penale,
Chişinău, 2004.
5. Suceava I., Drepturile omului şi Poliţia, Bucureşti, 2001.
6. Svetlana Rusnac, Psihologia dreptului, Chişinău, Ed. ARC, 2000.
7. Андросюк В.Г., Педагогика и психология в деятельности ОВД, Киев, 1990.
8. Глызин Ф.В., Психология следственных действий, Учебное пособие для вузов МВД,
Волгоград, 1993.
9. Дулов А.В., Судебная психология, Минск, 1995.
10. Ратинов А.П., Судебная психология для следователя, Москва, 1987.
11. Гримак Л.П., Резервы человеческой психики, Москва, 1989.
12. Доронин Д.П., Егоров Ю.В., Сиродин В.Н., Психология и педагогика в деятельности
сотрудников ОВД, Москва, 2000.
103
К вопросу о средствах борьбы с преступностью
Н.С.КАРПОВ, кандидат юридических наук,

доцент,
А.П.МОЗОЛЬ, кандидат юридических наук,
Национальная академия внутренних дел
Украины
Л.А.МЫНЗАТУ, Министерство Внутренних Дел
Республики Молдова
Изменившийся характер преступной деятельности и условий борьбы с нею наглядно

демонстрируют недостаточность прежних средств и методов правового, организационного,
технического и тактического противодействия преступности и необходимость их существенного
преобразования и развития. Все это требует новых, нередко нетрадиционных подходов к организации
и осуществлению борьбы с преступностью. Многими авторами подчеркивается, что “в ситуации,
которая сложилась на данный момент, органы предварительного расследования не способны
качественно выполнять задачи, поставленные перед ними законом” [1,133].
Поскольку сейчас нет материально-технических возможностей для создания надлежащих
условий деятельности правоохранительной сферы, необходимо определить главное и реально
выполнимое в этой деятельности [2,86]. Для нас это пока звучит кощунственно: как и на каких весах
взвешивать или иным образом разграничивать главное и второстепенное, значительно опасное и менее
угрожающее правам и интересам личности? Но без этого добиться конкретного перелома в борьбе с
преступностью, хотя бы существенного “обуздания” ее невозможно.
Примеры подхода к решению этой проблемы (кроме основного – социально-экономических
мер борьбы с преступностью) имеются в практике других стран и неоднократно высказывались на
страницах нашей печати. Это, например, установление суммы ущерба, до которой заявление о краже
не принимается, исключение из производства бесперспективных для расследования дел, установление
упрощенной процедуры расследования по делам, не представляющим особой общественной опасности,
возможность компромисса с правосудием и пр. [3,69-70; 4,23; 5,201]. Такого рода подходы и меры
призваны способствовать выделению в борьбе главного и сосредоточению усилий именно на этом, а
не трате усилий на второстепенное в ущерб тому, что представляет основную угрозу интересам личности
и государства. Вот один из примеров “торжества справедливости” в его лишенном какой-либо
целесообразности виде. Преступник, совершивший несколько разбойных нападений, осужден и
отбывает наказание. В этот момент выясняется, что им совершено еще несколько аналогичных
преступлений. И вновь начинается расследование с его участием и последующее судебное
разбирательство. А зачем и ради чего? Для повышения показателей раскрываемости? Для наказания
преступника? Но ведь мера его наказания не изменится и он лишь получит “передышку” от однообразия
пребывания в местах лишения свободы. А сколько средств и усилий будет потрачено на выполнение
бесполезной работы! А сколько обвиняемых будут сидеть в СИЗО в ожидании, когда освободившиеся
судьи смогут заняться их делами. А сколько неразоблаченных преступников будут радоваться, что у
оперативных работников и следователей не нашлось времени для их выявления.
Возражения против бесполезности подобной работы будут связаны с тем, что за
нерасследованными преступлениями будут оставаться потерпевшие с их нарушенными преступлением
правами и интересами. Разумеется, этот аспект важен, но вся процедура расследования – это
конкуренция прав и интересов потерпевших и преступников, интересов личности и общества: любое
положение (правило) процедуры расследования, любая мера, предпринимаемая в процессе уголовного
судопроизводства, либо защищает интересы потерпевшего, и тогда ограничивает права привлекаемого
104
к ответственности, либо обеспечивает защиту (увеличивает ее степень) прав виновного и соответственно

уменьшает меру защиты прав и интересов пострадавшего от преступления, интересов общества [6,21;
7,50]. Поэтому принимая любую норму уголовного и уголовно-процессуального права, законодатель
должен учитывать такую диалектику соотношения прав и интересов различных участников уголовного
судопроизводства и четко определять приоритетность интересов одной или другой стороны в каждом
конкретном случае, т.е. решать, чему отдается предпочтение – защите прав, сохранению тайны,
установлению объективной истины, созданию условий для борьбы с преступностью [8,83]. В принятой
в 1987г. Комитетом министров Совета Европы Рекомендации К(87)18 относительно упрощения
уголовного процесса подчеркивается, что можно “найти средство против медлительности уголовного
правосудия не только с помощью свойственных ему средств и методов их использования, но и лучшим
определением приоритетов в уголовной политике”.
Преступник стал значительно осведомленней и им (особенно профессионалами) принимаются
разносторонние и умелые действия по неоставлению следов своей преступной деятельности, их
сокрытию, маскировке и фальсификации. Следовательно, для выявления преступников и их изобличения
необходимо не только увеличение потенциала научно-технических средств и методов обнаружения и
фиксации доказательственной информации, но и совершенствование организационных аспектов ее
получения. Это, в частности, расширение организационных возможностей использования
регистрационно-учетных данных (например, всеобщего дактилоскопирования, создания генного учета);
организация сводного учета данных о личности на основе сосредоточения сведений из всех видов
учета, имеющихся в государстве); введение особых форм контроля за поведением и деятельностью
лица и т.п.
Предложения такого рода неоднократно высказывались ранее. Но при этом неизменно
возникают возражения по поводу посягательства на права и свободу личности. В аргументах
противников нет последовательности – регистрация граждан нужна и не унижает их достоинства
(например, фиксация анкетных данных лица и его фотоизображения при получении паспорта и ряда
других документов), а вот более высокий и надежный способ индивидуализации личности –
дактилоскопическая информация – является оскорбляющим достоинство человека.
Еще большие возможности для индивидуализации личности предоставляет генная регистрация.
Мы пока от этого далеки материально-технически и в плане определения правовых основ такого учета,
а в Германии уже осуществляется генный учет регистрируемых преступников, что следует оценить
как серьезное достижение в совершенствовании средств и методов борьбы с преступностью.
Сокрытие доходов от налогов, рассматриваемое в США как одно из наиболее серьезных
преступлений, позволяет вести борьбу с организованной преступностью и, в частности, требовать
ответа на вопрос, почему фактические расходы значительно превышают официальные доходы.
Примером тому дела и судьба знаменитого Аль-Капоне. А у нас нигде не работающий преступный
“авторитет” или чинуша, получающий несколько сот рублей в месяц, строят себе дворцы, стоимостью
в десятки тысяч долларов, покупают и часто меняют дорогостоящие автомобили и т.п., что по
действующему законодательству не может рассматриваться в качестве доказательственного факта
связи с преступной деятельностью, если отсутствуют источники официального подтверждения этих
“доходов”.
Для выявления и отслеживания теневой деятельности существенное значение приобретает
решение вопроса об организации системы сбора данных, которые могут свидетельствовать о возможной
причастности человека к преступной деятельности, получению нетрудовых доходов. Помимо
специальных учетов МВД имеется много иных организаций, где фиксируются самые различные акты
и действия граждан (приобретение недвижимости, заключение иных регистрируемых сделок,
приобретение за рубежом автомашин и их регистрация в ГАИ, зарубежные поездки, декларирование
доходов и т.п.). В разрозненном виде эти данные могут не привлекать к себе внимания, а сведенные
воедино могут указывать (иногда “кричать”) на возможность криминальных аспектов жизни и
деятельности определенного лица. Создание компьютерного учета и систематизации данных о
жизнедеятельности граждан позволило бы значительно улучшить выявление признаков преступной
деятельности и предупреждение преступлений. Например, официальное предупреждение тех, у кого
105
наблюдается “зашкаливание” нормативов правомерного поведения. Против этого также возможны

возражения и характеристика предлагаемого как вторжения в личную жизнь. Но, во-первых, почему
каждый отдельный вид учета (регистрации) не нарушает прав личности, а совместно - посягают на
права и интересы личности? Во-вторых, чем это может угрожать честному, законопослушному
гражданину? В-третьих, такие данные не могут рассматриваться как основания для постановки вопроса
о привлечении к уголовной ответственности, а могут служить лишь поводом для проверки и
профилактической работы. В-четвертых, за неправомерное использование такой информации может
быть установлена уголовная ответственность. В-пятых, эти обобщенные данные могут “выводиться”
и выдаваться по мотивированному письменному запросу правоохранительных органов при наличии
иных сигналов и данных о неблагополучии в поведении конкретного лица. В Республике Беларусь
законом “О мерах борьбы с организованной преступностью и коррупцией” от 26.06.1997г. предусмотрено
создание и функционирование соответствующих централизованных банков данных “с целью сбора и
сохранения информации о фактах, свидетельствующих об организованной преступности и коррупции, и
лицах, имеющих к ним отношение”.
Необходимо также расширение форм государственного контроля за действиями и операциями,
которые могут иметь связь с криминалом. Например, в США, где охране прав граждан уделяется
особое внимание, где “из доказательств преступления самые надежные улики исключаются даже
потому, что полицейский допустил “технический промах”, фиксация ФБР электронных переводов денег
на сумму свыше 10 тысяч долларов не связывается с вторжением в личную жизнь. В Японии
установлена регламентированная законом регистрация лиц, в отношении которых выдвинуты обвинения
в причастности к организованной преступности и коррупции. Факт такой регистрации обычно доводится
до сведения общественности и является правовым основанием для установления контроля за
поведением конкретного лица, источниками его доходов и применения к нему ряда ограничений,
призванных препятствовать совершению правонарушений, легализации и расходованию средств,
добытых преступным путем [9,37].
В проектах российских законов о борьбе с организованной преступностью и коррупцией
правильно предлагается производить проверку финансово-экономической деятельности,
имущественного и финансового положения лица, подозреваемого в занятии организованной
преступной деятельностью или коррупцией, его супруга или супруги, близких
родственников или совместно проживающих с ним в течение последних пяти лет других
лиц.
Необходимо по примеру ряда стран (США, Англии, Германии, Франции) принять законы,
содержащие этические и дисциплинарные меры контроля за чиновниками, в которых необходимо “четко
определить виды деятельности, несовместимые с выполнением государственных функций: ограничения
на работу по совместительству, запрет на занятие предпринимательской деятельностью, обязанность
передачи в доверительное управление государству на время выполнения государственных функций
ценных бумаг, имущества, вкладов в предприятия и иных ценностей, использование которых влечет за
собой получение доходов. Невыполнение же этих требований должно влечь за собой в обязательном
порядке увольнение с государственной службы или иное освобождение от выполнения государственных
функций.
Исключительно важным для повышения эффективности борьбы с организованной
преступностью и коррупцией является определение понятия “провокация” и возможностей использования
данного средства в предупреждении и раскрытии преступлений. Эта проблема не нова. Высказывались
мнения о провокационном характере действий при подготовке и проведении операций по задержанию
с поличным взяточника на основании заявления лица, у которого вымогалась взятка. Возможность
провокации при этом имеется, поэтому должны быть четко определены условия, при которых эта
операция может рассматриваться правомерной и наоборот не являться допустимой (например,
отсутствие контроля за обстоятельствами передачи предмета взятки). Есть страны, где на уровне
государственных органов или администрацией фирм проводится “проверка устойчивости на получение
презента”. И там это квалифицируется как средство очищения государственного аппарата от
недобросовестных работников, а не способ привлечения таковых к уголовной ответственности.
106
С учетом этого было бы целесообразно предусмотреть возможность проведения подобных

проверок в отношении лиц, на которых поступает информация о вымогательстве взяток или совершении
иных противоправных действий. Результатом таких проверок могло бы быть официальное
государственное предупреждение о “ненадлежащем поведении”, которое при повторности ситуации
могло рассматриваться в качестве основания для принятия административных мер и судебного решения
о запрете заниматься определенной деятельностью, занимать определенные должности. Это,
разумеется, не является средством борьбы с подобными социальными явлениями, но позволило бы,
во-первых, сократить массовость явлений, подобных взяточничеству, во-вторых, сократить затраты
правоохранительных органов на попытки доведения таких дел до судебного разрешения.
Из определенного рода “провокаций” должна состоять деятельность против современной
преступности, ибо это профессиональный ответ на действия профессионалов, а не мелочные попытки
“упрятать” их за решетку путем подбрасывания оружия или наркотиков, на что нередко идут
практические работники в бесплодных боях с преступниками в силу отсутствия надежных правовых
средств их изобличения .
Начальник отдела борьбы с международной преступностью ФБР Б.Райт в связи с этим отметил:
“России трудно бороться с оргпреступностью потому, что законодатель четко не определил ее
параметры, а исполнители не разработали правовые методы борьбы”.
Осведомленность преступников о средствах и методах (в том числе негласных) оперативно-
розыскной деятельности позволяет им успешно противостоять усилиям правоохранительных органов.
В связи с этим пора, по примеру работы полиции зарубежных стран, открывать негласными штатными
сотрудниками или агентами кафе, рестораны, казино, мастерские по ремонту автомашин и т.п., которые
могут стать источниками информации о преступных замыслах, совершенных преступлениях, связях
преступников и т.д.
В настоящее время киллеры и заказчики убийства иногда ищут друг друга через газетные
объявления типа “Бывший спортсмен ищет возможность заработать … долларов”, грабители и
квартирные воры ищут своих “клиентов” на основе анализа объявлений и т.д. Настала пора и
правоохранительным органам использовать систему газетных объявлений: а) с целью выявления
потенциальных заказчиков преступлений и готовых их исполнить путем помещения объявлений-ловушек,
б) для выдачи дезинформации, реакция на которую преступников или связанных с ними лиц может
отслеживаться оперативными службами.
Для уяснения природы “холостых оборотов” правоохранительной системы представляется
целесообразным провести предметный анализ не только общих показателей (зарегистрировано -
раскрыто - привлечено - осуждено и т.д.), а конкретно по видам преступлений, категориям
привлекавшихся к ответственности, вариантам и органам расследования, причинам прекращения и
возвращения на дополнительное расследование, персонально по результатам рассмотрения дел
конкретными судьями и т.д., чтобы установить, какие именно категории дел, на какой именно
стадии и по каким конкретным причинам “не доходят” до своего логического завершения.
Применительно к правовому обеспечению борьбы с преступностью следует отметить не только
необходимость принятия многих новых законодательных положений, отвечающих требованиям времени,
но и совершенствование самой процедуры принятия обоснованных и долговременных правовых актов.
В связи с этим давно ставятся вопросы о необходимости специальной научной экспертизы проектов
готовящихся и уже действующих законов, а также о расширении экспериментальной проверки
предлагаемых к внедрению существенных нововведений [10,246;11,28-30].
Перечень вопросов, решение которых необходимо для совершенствования деятельности по
борьбе с преступностью, значительно шире, чем отмеченные нами. Мы остановились лишь на тех,
которые, по нашему мнению, отражают специфику сегодняшних проблем повышения эффективности
и результативности деятельности.
107
1. Бахин В.П., Ищенко А.В., Кузьмичев В.С. О необходимости новых форм и методов
борьбы с преступностью // Вестник Днепропетровского ун-та. Правоведение. –
Днепропетровск, 1995.
2. Ларин А.М. Преступность и раскрываемость преступлений //Гос-во и право,1999,№4.
3. Томин В.Т. Острые углы уголовного судопроизводства.-М., 1991.
4. Бахин В.П. Следственная практика: проблемы изучения и совершенствования. –
Киев,1991.
5. Образцов В.А. Выявление и изобличение преступника. – М. , 1997.
6. Петрухин И.Л. Свобода личности и уголовно-процессуальное принуждение. – М., 1985.
7. Рябова А. Борьба с преступностью требует ограничения прав граждан? // Юстиция,
1996, №4.
8. Бахин В., Когамов М., Карпов Н. Допрос на предварительном следствии. – Алматы,
1999.
9. Филимонов О.В. Социально-правовой контроль – направление борьбы с коррупцией //
Коррупция в России: состояние и проблемы. – М., 1996.
10. Зеленецкий В.С. Возбуждение уголовного дела. – Харьков, 1998.
11. Бахин В.П., Весельский В.К., Карпов Н.С. Эксперимент как средство совершенствования
следственной деятельности // Закон и жизнь. – Кишинэу, 1997.
108
Competenţa în exercitarea controlului obiectivelor

sistemului de autorizare care deţin arme de foc
Victor CEBOTAR,
Ion VIZDAN, Academia „Ştefan cel Mare” a
M.A.I. al R.M.
Recenzent: Ştefan Belecciu, doctor în drept, conferenţiar universitar
Reglementarea juridică a controlului asupra armelor ţine de competenţa Parlamentului [1].

De competenţa Guvernului în domeniul controlului asupra armelor ţin [2]:
- elaborarea concepţiei de fabricare a armelor la întreprinderile de stat specializate;
- organizarea fabricării, achiziţionării şi vânzării armelor;
- achiziţionarea armelor din alte ţări;
- vânzarea armelor-proprietate de stat către alte ţări sau persoane juridice străine;
- stabilirea modului de deţinere şi folosire a armelor-proprietate de stat, adoptarea de hotărâri în
problema transmiterii acestor arme organelor de stat în posesiune şi folosinţă;
- stabilirea modului de ţinere a cadrului de Stat al armelor şi a Registrului de stat al armelor;
- întocmirea listei cu tipurile de arme şi muniţiile aferente posibile de vânzare persoanelor fizice şi
juridice;
- alte funcţii, în limitele competenţei lui.
Competenţa organelor afacerilor interne privind eliberarea autorizaţiilor referitoare la armele individuale
este repartizată, conform specificului lor, subdiviziunilor pe care le controlează.
1. Comisariatele orăşeneşti şi raioanele de poliţie eliberează [3]:
- autorizaţii pentru achiziţionarea, păstrarea, portul şi transportarea armelor cu gaz de
autoapărare, armelor de foc cu ţeavă lisă către persoanele fizice şi juridice, domiciliate
permanent şi înregistrate pe teritoriul Republicii Moldova;
- autorizaţii pentru inaugurarea sălilor şi poligoanelor de tragere, standurilor de tragere
pentru vânători.
2. Direcţia Poliţiei în Transport eliberează autorizaţii pentru păstrarea şi transportarea armelor
individuale către întreprinderile şi instituţiile cu misiuni statutare speciale ale Ministerului
Transportului şi Companiei AIR-MOLDOVA, în temeiul autorizaţiilor de achiziţionare a lor,
precum şi autorizaţii de păstrare şi portarmă către lucrătorii lor.
3. Dreptul de a semna autorizaţiile îl au şeful D.P.T., şefii adjuncţi ai D.P.T., comisarii de poliţie şi
comisarii-adjuncţi pe poliţia ordine publică sau persoanele ce îi substituie.
Direcţia Poliţiei în Transport, comisariatele raionale de poliţie eliberează autorizaţii pentru achiziţionarea
şi transportarea armelor individuale doar pe teritoriul Republicii Moldova.
Ministerul Afacerilor Interne , pe lângă autorizaţiile menţionate mai sus eliberează [4]:
- autorizaţii pentru comercializarea armelor individuale către magazinele de stat specializate,
create special pentru aceste scopuri;
- autorizaţii pentru achiziţionarea armelor peste hotare spre a le comercializa persoanelor fizice
şi juridice şi pentru importul lor pe teritoriul Republicii Moldova.
Dreptul de a semna autorizaţiile îl au Ministrul Afacerilor Interne al Republicii Moldova, adjuncţii lui,
şeful Direcţiei Poliţiei Ordine Publică şi adjuncţii lui.
Materialele privitoare la eliberarea autorizaţiilor se examinează în organele afacerilor interne referitor
la persoanele juridice pe parcursul a două săptămâni, persoanele fizice în termen de până la 2 luni.
109
Conducătorii M.A.I., D.P.O.P, comisariatele de poliţie, Direcţia Poliţiei în Transport organizează

inspectarea obiectivelor sistemului de autorizare nu mai rar de o dată în trimestru, iar obiectivele, unde se
păstrează o mare cantitate de arme de foc lunar[5].
Conducătorii organelor de poliţie sunt datori nu mai puţin de o dată în trimestru personal să participe în
controalele obiectivelor mari, unde se deţin arme de foc şi a depozitelor de bază cu materiale explozive.
Necătând la termenele anterioare de efectuare a controalelor, obiectivul de fiecare dată se inspectează:
- când se prelungeşte termenul de valabilitate a permisului de păstrare şi folosire a armelor de
foc şi a substanţelor explozive;
- la substituirea conducătorului organizaţiei sau persoanei, pe numele căreia a fost eliberată
autorizaţia de păstrare şi port-armă, schimbarea adresei, denumirii organizaţiei, locului de păstrare
a armelor sau cantităţii lor.
Organele de poliţie asigură un control permanent asupra obiectivelor, unde se deţin şi se păstrează
arme de foc.
În organizaţiile, întreprinderile, instituţiile, unde se păstrează şi se folosesc arme de foc, se controlează:
1 Existenţa şi respectarea condiţiilor ce asigură integritatea armelor de foc şi a muniţiilor aferente
(utilitatea încăperilor de păstrare, durabilitatea uşilor, pereţilor, podurilor, podelelor, dulapurilor
de metal, siguranţa lacătelor, organizarea pazei încăperilor, prezenţa sistemului de semnalizare
de pază şi incendiu;
2. Prezenţa autorizaţiei pentru păstrarea armelor, termenul ei de valabilitate, corespunderea
persoanei responsabile cu a persoanei indicate în autorizaţie, prezenţa reală a armelor indicate
în autorizaţie pe numere, gen, sistem, calibru, cantitate, după norme;
3. Respectarea ordinii de eliberare a armelor de foc şi a muniţiilor aferente pentru tragere, competiţii
şi trecerea la pierderi a cartuşelor folosite, întoarcerea la timp a armelor în locul permanent de
păstrare, legalitatea funcţionării sălilor de tragere şi a poligoanelor, asigurarea securităţii cetăţenilor
în timpul efectuării tragerilor;
4. Existenţa în depozit a armelor de foc, care aparţin altor întreprinderi, respectarea ordinii de
păstrare şi folosire a lor, prezenţa autorizaţiei de păstrare în depozitul indicat;
5. Executarea de către administraţia obiectivului a dispoziţiilor pentru lichidarea neajunsurilor ulterior
depistate de către organele afacerilor interne, de asemenea organizarea controlului
departamentului pentru integritatea armelor;
În magazinele de stat specializate în comercializarea armelor şi muniţiilor aferente, se controlează:
1. Utilitatea încăperii pentru păstrarea armelor şi muniţiilor;
2. Starea evidenţei armelor de foc şi a muniţiilor aferente, parvenite în magazin din organizaţiile de
aprovizionare, de asemenea şi de la cetăţeni pentru realizare prin consignaţie;
3. Existenţa autorizaţiei cu drept de a comercializa arme de foc şi muniţii aferente, termenul
valabilităţii autorizaţiei. Respectarea regulilor de comerţ cu arme de foc;
4. Existenţa registrelor de evidenţă a armelor realizate;
5. Corectitudinea livrării muniţiilor aferente.
În timpul inspectării depozitelor cu materiale explozive, o deosebită atenţie se atrage, la utilajul tehnic
a depozitelor şi organizării pazei obiectivelor, unde se controlează:
1. Starea utilajului tehnic al obiectivelor;
2. existenţa şi durabilitatea îngrădirii turnurilor de pază, utilajului zonei interzise, a curăţeniei
teritoriului şi a zonei interzise, a inscripţiilor de preîntâmpinare “Zonă interzisă” şi “Trecere
interzisă”;prezenţa felinarelor, existenţa sistemului de semnalizare de pază şi incendiu, posturilor
de câini de pază, a mijloacelor de comunicaţie cu posturile din apropiere şi cu organele de
poliţie;
3. Utilitatea încăperilor de depozite şi corespunderea lor condiţiilor de păstrare a materialelor
explozive şi mijloacelor de explodare, respectarea normelor de încărcare, existenţa şi starea
căilor de ocolire şi a mijloacelor antiincendiare;
4. Organizarea transportării materialelor explozive:
- existenţa transportului amenajat, folosit pentru transportarea materialelor explozive;
- existenţa pazei pe căile de deplasare a materialelor antiincendiare în automobile;
110
- prezenţa autorizaţiei pentru dreptul de transportare a materialelor explozive şi purtare

a armelor;
5. Exercitarea justă de acces a persoanelor la lucrări ce ţin de păstrarea, folosirea, transportarea
şi paza materialelor explozive;
6. Starea pazei obiectivului, completarea cu personalul necesar, în corespundere cu repartizarea
forţelor la posturi, utilitatea personalului în exercitarea serviciului, organizarea serviciului de
puşcaşi, durata exercitării serviciului, ordinea de schimb şi înlocuire, ducerea corectă a
documentaţiei de serviciu, cunoaşterea atribuţiilor funcţionale de către personalul obiectivului;
7. Înfăptuirea regimului de trecere pe teritoriul depozitului:
- oformarea justă a permiselor ;
- ordinea de trecere, de scoatere şi introducere a materialelor explozive;
8. Respectarea condiţiilor, care asigură integritatea armelor de foc de serviciu, utilitatea încăperilor
pentru păstrarea lor, ducerea evidenţei respective, din care eliberarea armelor la posturi.
În caz de depistare a încălcărilor în timpul inspectării obiectivului, se întocmeşte un proces-verbal într-
un număr necesar de exemplare, în care se indică data inspectării, denumirea organizaţiei, tipul obiectivului,
numărul şi termenul de valabilitate al permisului eliberat de către organul de poliţie, cantitatea obiectelor şi
substanţelor permise pentru păstrare, caracteristica încăperii şi a volumului pentru păstrare, existenţa pazei,
sistemului de semnalizare de pază cu indicarea tipului ei.
Detaliat se expune esenţa neajunsurilor depistate, se dă termen pentru înlăturarea lor.
În timpul controlului în caz de constatare a încălcării regulilor de păstrare, transportare a armelor de
foc şi muniţiilor aferente din partea colaboratorilor întreprinderilor, persoanelor responsabile de integritatea lor,
folosirea armelor contrar destinaţiei, în privinţa persoanelor vinovate se întocmesc procese-verbale pentru
comiterea contravenţiei administrative.
Dacă la obiectiv, în timpul inspectării n-au fost depistate încălcări, atunci se întocmeşte un raport la
adresa comisariatului de poliţie, în care se indică: data efectuării controlului, determinarea controlului, rezultatele
controlului.
Procesele-verbale şi rapoartele despre efectuarea controalelor la obiectivele sistemului de autorizare
imediat se raportează conducătorilor Organelor Afacerilor Interne, care primesc pe marginea lor hotărârile
corespunzătoare.
Demascând încălcări ale regulilor sistemului de autorizări, Organele Afacerilor Interne sunt în drept:
- de a interzice activitatea sălilor de tragere şi a poligoanelor, în caz de neasigurare a securităţii
cetăţenilor şi a muniţiilor aferente;
- de a interzice întreprinderilor procurarea, desfacerea, vinderea, păstrarea şi transportarea armelor,
muniţiilor, materialelor explozive, în caz de încălcare a regulilor sistemului de autorizări, de a
efectua ridicarea obiectelor şi substanţelor date, de sigilat bazele şi depozitele;
- suspendarea totală sau parţială a activităţii întreprinderilor pirotehnice, dacă la ele nu se asigură
securitatea lucrărilor sau a altor cetăţeni;
- de a anula autorizaţiile eliberate persoanelor juridice şi fizice pentru păstrarea şi folosirea armelor
de foc, în caz de încălcare a regulilor sistemului de autorizare;
- de a interzice funcţionarea întreprinderilor de gravare şi ştanţare, care activează fără autorizaţia
respectivă;
- ridicarea ştampilelor confecţionarea cu încălcarea ordinii stabilite.
Referinţe:
1. Legea “Privind controlul asupra armelor individuale” nr.110-XIII din 18.05.1994 art.15.
2. Legea “Privind controlul asupra armelor individuale” nr.110-XIII din 18.05.1994 art.16.
3. Instrucţiunea aprobată prin ordinul M.A.I. nr.75 din 11.04.1995 paragraful 2 p2.1. - Legea
“Privind controlul asupra armelor individuale” nr.110-XIII din 18.05.1994 art.18.
4. Legea “Privind controlul asupra armelor individuale” nr.110-XIII din 18.05.1994 art.17. -
Instrucţiunea aprobată prin ordinul M.A.I. nr.75 din 11.04.1995, paragraful 2, p.2.2.
5. Instrucţiunea “Cu privire la activitatea inspectorilor de sector de poliţie”, aprobată prin ordinul
M.A.I. nr.265, 268.
111
Bibliografie:
1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994.
2. Legea Republicii Moldova „Cu privire la poliţie”,Nr. 416 din 18. 12. 1990.
3. Legea Republicii Moldova privind licenţierea unor genuri de activitate Nr.451 din 30.07.2001.
4. Legea Republicii Moldova privind controlul asupra armelor individuale Nr. 110-XIII din
18.05.1994.
5. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la măsurile de realizare a Legii Republicii
Moldova privind controlul asupra armelor individuale Nr. 110-XIII din 18.05.1994, Nr.44 din
18.01.1995.
6. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la raportarea unor modele de arme individuale
Ner.1173 din 19.12.1997.
7. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Listei cu tipurile de arme şi
mznţii aferente posibile de vânzare persoanelor fizice şi juridice Nr.126 din 15.02.2000.
8. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Regulamentului Comisiei
Republicane pentru evaluarea, bonificarea şi rebutarea armelor individuale Nr.465 din 16.05.2000.
9. Hotărârea Departamentului Standarde,Metrologie şi Supraveghere tehnică cu privire la
organizarea şi efectuarea examinării tehnice a armelor individuale Nr.647 din 04.11.1999.
10. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la măsurile de intensificare a controlului
legalităţii purtării, deţinerii şi achiziţionăriiarmelor de foc şi a muniţiilor Nr.98 din 28.04.1992.
112
Strategia europeană în domeniul drogurilor pentru 2005-2012 în contextul

realizării Planului de acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană
Ruslan CONDRAT, Academia „Ştefan cel Mare”

a M.A.I. al R.M.
Recenzent: Iurie Larii, doctor în drept, conferenţiar universitar, Academia „Ştefan cel Mare” a
M.A.I. al R.M.
SUMMARY
In the present work, the author make a great analysis of new European Strategy in sphere of drugs for the 2005-
2015 years adopted by Council of Europe. In the same time, we make references at the aspects of cooperation’s ways for the
purpose of drug’s reduction. The author pay attention to the fact that Republic Moldova, in the goal of commitment’s
execution stipulated in Agreement of Partnership European Union – Republic Moldova, must put emphasis on cooperation
with member states of European Union and with european institutions for cooperation in the field of prevention and
fighting with organized crime connected with drugs and reduction of drug’s supply and demand. Republic Moldova will
intensify the cooperation with original states of drugs and with these lied on international routes of drugs’ trafficking.
Problema drogurilor poate fi abordată din diverse perspective, de la cele politice la cele de cercetare
ştiinţifică şi de practica de zi cu zi în domeniu. Cadrul legislativ şi politicile prin care problema va fi în cele din
urmă abordată trebuie să ia în considerare toate aceste aspecte şi să le reunească într-o manieră coerentă şi
realistă.
În ceea ce priveşte situaţia drogurilor în 2004, aşa cum a fost prezentată de EMCDDA şi Europol,
menţionăm că, chiar dacă atenţia faţă de situaţia drogurilor în Uniunea Europeană (UE) este limitată la o
perioadă relativ scurtă în ultimii 10 ani, dezvoltările au fost considerabile atât în ceea ce priveşte natura
problematicii drogurilor, cât şi la modul de reacţie a statelor-membre faţă de această problemă. Este aproape
unanim recunoscut că politica în această zonă trebuie să se bazeze pe o înţelegere clară a situaţiei şi pe
evidenţe solide referitoare la intervenţia efectivă. Această situaţie rămâne ca atare, iar tendinţele în continuă
creştere sunt uşor de observat atunci când acestea reflectă natura europeană şi globală a problemei drogurilor.
Măsurile de reducere a riscurilor asociate s-au concretizat într-un element aparte al politicii de reducere a
drogurilor, iar consumatorii din sistemul judiciar au început să beneficieze din ce în ce mai mult de asistenţă şi
sprijin. Totuşi nivelul de evaluare este încă nou. Tot mai multe state-membre au dezvoltat strategii naţionale
echilibrate, investind eforturi în coordonare şi evaluare, atât la nivel naţional, cât şi european; au implementat
câteva politici şi şi-au dezvoltat şi adaptat cadrul lor legislativ la evoluţia fenomenului drogurilor.
Studiile naţionale efectuate în statele-membre au arătat că producţia şi traficul de droguri rămân cele
mai obişnuite forme ale infracţionalităţii comise de reţelele criminale care au drept ţintă Uniunea Europeană.
Aceste reţele pot avea structuri de tip piramidal până la clanuri familiale şi grupuri răzleţe care cooperează
doar temporar, în funcţie de necesităţi sau ocazii.
În această ordine de idei, la 17-18 iunie 2004, Consiliul Europei a adoptat Noua Strategie Europeană în
domeniul drogurilor pentru perioada 2005 – 2012, care este bazată, în primul rând, pe principiile fundamentale
ale Uniunii Europene, susţinând cu prioritate valorile esenţiale ale Uniunii: demnitatea umană, libertate, democraţie,
egalitate, solidaritate, statul de drept şi respectarea drepturilor omului. Strategia doreşte să protejeze şi să
îmbunătăţească securitatea societăţii, să promoveze sănătatea publică, să ofere un nivel ridicat de securitate
pentru cetăţeni şi să adopte o politică echilibrată în abordarea problemei drogurilor.
La elaborarea Strategiei s-a ţinut cont de convenţiile relevante ale ONU (Convenţia Unică privind
Stupefiantele din 1961 amendată prin protocolul din 1972, Convenţia privind Substanţele Psihotrope (1971) şi
Convenţia privind Traficul Ilicit de Stupefiante şi Substanţe Psihotrope (1988)), privite drept instrumente majore
în abordarea problematicii drogurilor. Mai mult decât atât, Sesiunea Specială a Adunării Generale a ONU din
1998, destinată drogurilor, a confirmat importanţa unei abordări integrate şi echilibrate în care reducerea
cererii şi ofertei de droguri sunt elemente ce se susţin reciproc. Promovând o politică comună a UE în problema
113
drogurilor, Strategia subliniază că statele-membre trebuie să ia în considerare impactul strategiilor lor

naţionale asupra altor state-membre, modul în care diferitele strategii naţionale ale statelor-membre
se pot sprijini reciproc şi prin contribuţia acestor strategii se pot realiza împreună obiectivele din
Strategia Uniunii Europene. De asemenea, se intenţionează sprijinirea iniţiativelor locale, regionale, naţionale
şi transnaţionale pentru a folosi cât mai eficient resursele şi potenţialul disponibil. Totodată, au fost luate în
considerare şi constrângerile bugetare şi instituţionale ale statelor-membre şi ale instituţiilor UE.
Strategia a fost structurată ţinând cont de fosta Strategie a UE privind Drogurile pentru 2000-2004, de
Planul de Acţiune privind Drogurile 2000-2004 şi de evaluările Planului de Acţiune la jumătatea termenului, de
răspunsul Consiliului la această evaluare şi de evaluarea finală, ce constă din introducere, coordonare, reducerea
cererii, reducerea ofertei, cooperarea internaţională, informare, cercetare şi evaluare.
Ritmul accelerat de creştere a criminalităţii în legătură cu fenomenul drogurilor este evident după anii
’90 şi din ce în ce mai îngrijorător după anul 2001. Spre exemplu, anul 2003 se caracterizează printr-o creştere
cu 13,2% a infracţiunilor constatate faţă de anul 2002 şi cu 118% faţă de anul 2001.
În anumite perioade, rezultatele obţinute pe linia combaterii traficului şi consumului ilicit de droguri au
fost afectate de repetatele reorganizări ale structurilor specializate, de lipsa unei pregătiri profesionale adecvate,
de instabilitatea pe posturi a specialiştilor, de dotarea tehnică şi numărul redus al acestora în raport cu evoluţia
şi dimensiunea fenomenului.
Extinderea şi formele concrete de manifestare a fenomenului drogurilor au impus adaptarea şi
modernizarea cadrului legislativ şi instituţional, premise necesare menţinerii sub control a acestei forme de
criminalitate. Totodată, specialiştii în materie denotă următoarele tendinţe privind evoluţia fenomenului
criminalităţii în domeniul drogurilor:
- amplificarea şi diversificarea fenomenului infracţional transfrontalier;
- modificarea continuă a rutelor utilizate şi a tipurilor de droguri traficate, în funcţie de cerinţele
pieţei ilicite;
- extinderea fenomenului infracţional din acest domeniu pe întregul teritoriu al ţării;
- amplificarea şi diversificarea criminalităţii asociate consumului de droguri;
- diversificarea modalităţilor de spălare a banilor rezultaţi din operaţiunile ilicite cu droguri prin
racolarea unor specialişti din domeniul financiar-bancar şi coruperea unor funcţionari publici;
- creşterea numărului de consumatori de droguri, în special al celor care preferă amfetaminele şi
canabisul.
Luând în consideraţie situaţia reală, existentă în domeniul traficului şi consumului de droguri, noua
strategie a identificat două obiective generale privind drogurile, şi anume:
- atingerea unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii, stări de bunăstare şi coeziune socială prin
completarea acţiunilor statelor-membre în prevenirea şi reducerea consumului de droguri,
dependenţei şi consecinţelor consumului, atât medicale, cât şi sociale;
- asigurarea unui grad ridicat de securitate pentru cetăţeni, prin acţiuni împotriva producţiei de
droguri, traficului transfrontalier şi deturnării de precursori şi prin intensificarea acţiunilor
preventive împotriva crimei organizate, printr-o cooperare efectivă tradusă printr-o abordare
comună a problemei.
Abordarea actuală de reducere a cererii şi ofertei de droguri prin metode integrate, multidisciplinare şi
echilibrate va constitui baza abordării problemei drogurilor în UE şi pentru viitor. Această abordare necesită
cooperare şi coordonare. Ţinând cont de natura orizontală a problemei, cooperarea şi coordonarea acţiunilor în
domeniul prevenirii şi combaterii traficului şi consumului de droguri vor trebui dezvoltate în continuare nu
numai în domeniile social, medical, educaţie şi justiţie, ci vor necesita, de asemenea, consultarea unui mare
număr de instituţii ştiinţifice, a profesioniştilor, ONG-urilor reprezentative, societăţii civile etc. Întru realizarea
celor menţionate, vor trebui dezvoltate, în continuare, mecanismele de coordonare ale UE pentru a facilita şi
îmbunătăţi cooperarea la toate nivelurile şi pentru a contribui la implementarea Strategiei şi Planului de Acţiune
pe Droguri aşa cum au fost prevăzute. Planul de Acţiune va trebui să includă acţiuni care să contribuie la
dezvoltarea ulterioară a mecanismelor europene de cooperare. Coordonarea acestor politici sunt puse în
sarcina Grupului Orizontal de Lucru pe Droguri (GLD) şi constă în asigurarea managementului strategiei şi al
planului de acţiune, precum şi al proiectelor individuale.
114
Noua strategie include necesitatea cooperării dintre UE şi statele candidate le integrare cu statele
aflate pe rutele de tranzit al drogurilor către Europa, cu alte state aflate pe posibile rute de trafic, pe măsură ce
traficanţii caută variante pentru rutele către Europa şi cu ţările producătoare. Deosebit de necesar este un
mecanism de coordonare între UE şi partenerii săi instituţionali, precum grupul Pompidou, grupul de la Dublin,
ONU, UNODC, Organizaţia Mondială a Vămilor şi alţi parteneri. Soluţiile propuse nu intenţionează să creeze
totuşi noi instituţii, ci mai ales să redefinească atribuţiile existente, să îmbunătăţească cooperarea şi să reconsidere
alocaţiile bugetare.
În domeniul reducerii cererii strategia identifică următoarele priorităţi:
- îmbunătăţirea accesului la programe de prevenţie şi creşterea eficienţei acestora (de la primele
faze până la reabilitarea pe termen lung), creşterea gradului de conştientizare a riscurilor
consumului de substanţe psihoactive şi a consecinţelor acestora;
- măsurile de prevenire trebuie să includă factorii timpurii de risc, depistarea, prevenirea ţintită şi
cea bazată pe familie şi comunitate;
- îmbunătăţirea accesului la programe precoce de intervenţie (măsuri), în special pentru tinerii
care consumă experimental substanţe psihoactive;
- îmbunătăţirea accesului la programe de tratament ţintite şi diversificate, inclusiv tratament integrat
psihosocial şi farmacologic;
- standardele şi eficienţa programelor de tratament ar trebui evaluate continuu. De asemenea,
tratamentul problemelor medicale rezultate în urma abuzului de substanţe psihoactive ar trebui
să fie o parte integrată a politicilor de sănătate;
- accesul la programele de reducere a riscurilor (harm reduction), acordarea priorităţii prevenirii
şi tratamentului HIV/SIDA, hepatitelor şi altor boli infecţioase sau neinfecţioase cauzate de
abuzul de droguri, precum şi costurilor sociale.
În prezent, sistemul instituţional de reducere a ofertei de droguri se manifestă concurenţial şi nu
complementar şi necesită o coordonare eficientă, alături de redimensionarea efectivelor în raport cu situaţia
operativă, profesionalizarea angajaţilor, îmbunătăţirea dotării materiale şi a cooperării interinstituţionale, care
să permită o reacţie corespunzătoare la evoluţia criminalităţii organizate în legătură cu drogurile, delimitarea
competenţelor şi administrarea în regim de parteneriat a resurselor informaţionale.
Principalii factori de risc care pot influenţa nivelul ofertei de droguri sunt:
- intensificarea traficului ilicit de droguri şi creşterea tipurilor de trafic pe cele mai principale rute
de trafic spre statele-membre ale Uniunii Europene;
- creşterea fluxului de imigranţi spre statele-membre ale Uniunii Europene şi alte state candidate
la aderarea la Uniunea Europeană;
- dezvoltarea traficului comercial prin punctele de frontieră, cu consecinţe asupra scăderii timpilor
de control;
- creşterea consumului de droguri şi, în special, a celui de droguri sintetice;
- implicarea în fapte de corupţie a unor funcţionari publici care au atribuţii directe în activitatea
de control la frontieră;
- proliferarea reţelelor teroriste interesate în obţinerea de fonduri din traficul ilicit de droguri;
- cooperarea insuficientă dintre instituţiile abilitate în reducerea ofertei de droguri.
Aşadar, este necesară reducerea la un nivel cât mai scăzut a infracţionalităţii în domeniul drogurilor şi
a celei conexe, prin eficientizarea activităţilor instituţiilor abilitate în combaterea criminalităţii organizate în
legătură cu drogurile, ca rezultat al îmbunătăţirii şi extinderii cooperării interinstituţionale interne şi internaţionale,
al consolidării legislative şi instituţionale, specializării personalului din domeniu şi asigurării resurselor necesare.
Cooperarea strategică la nivelul Uniunii Europene în domeniul aplicării legii cu privire la droguri şi
precursorii trebuie să acorde prioritate acelor probleme şi forme ale criminalităţii care pot avea impact asupra
întregii Uniuni Europene, precum şi acelea care asigură obţinerea unui progres în statele-membre. Acestea
includ producerea, traficul ilicit de droguri peste frontierele interne şi externe ale UE, reţelele criminale angajate
în aceste activităţi şi infracţiuni conexe grave. În acest domeniu, trebuie utilizate în totalitate capacităţile
Europol, Eurojust şi CEPOL. Cunoştinţele şi experienţa câştigate prin proiectele comune ar trebui împărtăşite
cu toate statele terţe care nu sunt membre ale Uniunii Europene.
115
Totodată, este necesară lărgirea cooperării între statele-membre, în domeniul aplicării legii, al
investigaţiilor în cauze penale şi al criminalisticii, în cadrul de lucru al Uniunii Europene, care au interese
comune şi se confruntă cu aceleaşi probleme legate de droguri.
Astfel, în contextul realizării Planului de acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană,
aceasta din urmă va trebui să acorde o atenţie prioritară relaţiilor cu statele-membre ale Uniunii Europene şi
cu instituţiile europene privind cooperarea în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii organizate în legătură
cu drogurile, precum şi reducerea ofertei şi cererii de droguri.
În domeniul luptei împotriva drogurilor, Republica Moldova va participa activ la iniţiativele comune şi
va asigura o cât mai bună coordonare a activităţilor proprii cu cele desfăşurate de partenerii europeni, atât în
faza de planificare, cât şi în fazele de implementare şi evaluare a acestora. Republica Moldova va intensifica
cooperarea cu ţările de origine a drogurilor şi cu cele aflate pe rutele internaţionale ale traficului de droguri,
acţionând permanent pentru o abordare globală şi acţiuni concertate împotriva reţelelor de traficanţi.
În plan regional, Republica Moldova va utiliza relaţiile de parteneriat cu toate ţările vecine pentru a
promova şi a dezvolta măsuri ce vizează abordarea comună şi integrată a fenomenului, atât în planul combaterii
traficului de droguri la frontiere, cât şi preluarea experienţei avansate a statelor-membre ale Uniunii Europene
în domeniile prevenirii consumului, tratamentului şi reintegrării socioprofesionale a persoanelor dependente.
În lupta contra traficului de droguri, Republica Moldova trebuie să acţioneze ţinând cont de experienţa
avansată a statelor vest-europene, precum şi a vecinilor săi.
În primul rând, pentru îmbunătăţirea capacităţii de reacţie a instituţiilor specializate faţă de traficul şi
consumul ilicit de droguri se va efectua:
a. documentarea operativă a activităţii infracţionale a grupurilor organizate de traficanţi, a legăturilor
infracţionale şi a rutelor utilizate de aceştia, a metodelor şi mijloacelor de săvârşire a infracţiunilor
la regimul drogurilor;
b. corelarea activităţilor de combatere a traficului ilicit cu cele legate de consumul de droguri şi cu
măsurile de asistenţă destinate consumatorilor;
c. corelarea activităţilor de combatere a microtraficului cu cele de prevenire şi combatere a traficului
transfrontalier;
d. dezvoltarea sistemului de analiză operativă a informaţiilor.
În al doilea rând, contracararea riscurilor de către instituţiile abilitate în combaterea traficului ilicit de
droguri se va face prin:
a. colectarea în sistem informatic a datelor, monitorizarea acestora şi dezvoltarea analizei strategice;
b. dezvoltarea activităţii de cercetare ştiinţifică şi prognozare a fenomenului drogurilor;
c. dezvoltarea sistemului analizelor de risc;
d. implementarea managementului frontierei la standarde europene şi dezvoltarea activităţilor
specifice antidrog;
e. îmbunătăţirea calităţii controlului vamal.
În al treilea rând, optimizarea activităţii structurilor implicate în reducerea ofertei de droguri şi creşterea
eficacităţii acestora se va opera prin:
a. adoptarea şi dezvoltarea cadrului metodologic de desfăşurare a activităţilor antidrog în raport
cu cele europene;
b. extinderea folosirii tehnicilor şi mijloacelor moderne de investigaţii;
c. facilitarea accesului la bazele de date necesare desfăşurării activităţii de reducere a ofertei de
droguri;
d. fluidizarea schimbului de informaţii on-line între instituţii la nivel naţional şi internaţional şi realizarea
schimbului de experienţă în domeniu;
e. extinderea şi îmbunătăţirea cooperării interinstituţionale.
În al patrulea rând, pentru combaterea traficului internaţional de droguri şi precursori se va produce:
a. intensificarea acţiunilor operative de cooperare internaţională vizând identificarea şi anihilarea
reţelelor internaţionale de trafic ce desfăşoară activităţi infracţionale pe teritoriul ţării;
b. intensificarea acţiunilor de identificare a noilor droguri de sinteză şi extinderea colaborării
interinstituţionale interne şi internaţionale în acest scop;
116
c. participarea la acţiuni internaţionale comune ce au drept obiectiv anihilarea unor reţele de

traficanţi, prin includerea experţilor români în echipele mixte de acţiune;
d. dezvoltarea colaborării internaţionale în vederea împiedicării deturnării substanţelor stupefiante
şi psihotrope şi a precursorilor utilizaţi la fabricarea ilegală a acestora din circuitul legal în
traficul ilicit;
e. participarea activă a Republicii Moldova la operaţiuni interstatale în domeniul contracarării
infracţiunilor legate de droguri.
Se vor intensifica măsurile de identificare, sechestrare şi confiscare a bunurilor folosite la săvârşirea
infracţiunilor de trafic ilicit de droguri şi precursori şi a produselor acestor infracţiuni şi folosirea eficientă a
fondurilor realizate din valorificarea acestora pentru susţinerea activităţilor de reducere a cererii şi ofertei de
droguri.
În scopul prevenirii şi combaterii spălării banilor proveniţi din infracţiuni legate de droguri şi precursorii,
se vor lua măsuri comune de către structurile specializate în lupta antidrog şi Banca Naţională a Moldovei.
Totodată, vor fi luate măsuri în scopul prevenirii şi combaterii deturnării precursorilor ce pot fi utilizaţi
la fabricarea ilegală a substanţelor şi produselor stupefiante şi psihotrope.
Se va pune accentul pe cooperarea dintre instituţiile şi structurile abilitate în combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri şi se va crea reţeaua integrată de informaţii la nivel naţional privind criminalitatea
în domeniul drogurilor.
Este necesar de a moderniza dotarea tehnică a instituţiilor abilitate în combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri la nivelul standardelor internaţionale.
Nu în ultimul rând, se va ţine cont de dezvoltarea capacităţii manageriale şi a profesionalizării
specialiştilor din domeniu prin programe de cooperare internaţională.
În concluzie, putem menţiona că această strategie are un singur scop, cel de reducere a cererii de
droguri prin înfiinţarea şi dezvoltarea unui sistem integrat de instituţii şi servicii specializate în domeniu. Acesta
va contribui la reducerea prevalenţei consumului de droguri în rândul populaţiei generale, în special în rândul
grupurilor cu risc ridicat de consum, reducerea problemelor asociate consumului de droguri, asigurarea accesului
consumatorilor de droguri la asistenţa medicală, psihologică şi socială specializată şi reinserţia socială a acestora.
Bibliografia:
1. European Union Drugs Strategy (2000-2004), Bruxelles, 1999.
2. The World Geopolitics of Drug: Europe, Observatoire geopolitique des Drogues, 2000.
3. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 411 din 07.04.2003 cu privire la aprobarea
măsurilor de combatere a narcomaniei şi narcobusinessului în anii 2003-2004, MO nr.87-
90/580 din 23.05.2003.
4. Strategia Europeană în domeniul drogurilor pentru 2005-2012, Bruxelles, 2004.
5. Strategia naţională antidrog în perioada 2005-2012 aprobată prin Hotărârea Guvernului
României nr.73 din 27 ianuarie 2005, publicat în MO nr. 112, partea I din 03.02.2005.
117
Moneda europeană unică [1] – EURO – istorie, stare actuală şi evoluţie
Ludmila DENISENCO, Academia „Ştefan cel

După al doilea război mondial, graniţele între statele europene au căzut rând pe rând, într-o jumătate
de secol, mai întâi pentru cărbune, oţel, apoi pentru toate celelalte mărfuri, şi mai de curând pentru persoane şi
bani.
Prin Tratatul de la Roma (1957) a fost înfiinţată o piaţă comună europeană care să contribuie la
creşterea prosperităţii economice şi la „o tot mai strânsă uniune între popoarele Europei”.
Având la bază acest tratat, prin Actul European Unic (1986) şi Tratatul privind Uniunea Europeană
(1992), a fost instituită Uniunea Economică şi Monetară (UEM) care a pus bazele monedei unice.
Prin urmare, Euro este moneda unică a Uniunii Monetare Europene (European Monetary Union -
EMU), adoptată de 11 State Membre ale UE de la 1 ianuarie 1999, la care s-a adăugat al 12-lea de la 1
ianuarie 2001. De la 1 ianuarie 2002 toţi (cei din limitele zonei euro) au în buzunare aceeaşi monedă. Toţi stau
cu ochii la aceeaşi bancă centrală să urmărească dobânzile.
În prezent zona Euro este formată din următoarele state: Belgia, Germania, Grecia, Spania, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda (Marea Britanie [2], Irlanda [3] şi Danemarca
[4] au refuzat deocamdată să participe, în timp ce Grecia nu fusese admisă, deoarece nu îndeplinea criteriile
de convergenţă impuse de introducerea acestei monede, fiind admisă la 1 ianuarie 2000). Jumătate de secol de
tratate comerciale şi negocieri se văd acum în palmă. Conform tratatelor semnate, nici o ţară din cele 12 nu se
poate retrage din zona euro. Drumul e fără întoarcere [5, 141].
Euro a intrat deja în circulaţie la data de 1 ianuarie 2002. Ea se prezintă sub formă de bancnote de 500,
200, 100, 50, 20, 10 şi 5 Euro şi sunt identice în toate cele 12 state. De la 1 ianuarie 2002 şapte tipuri de
bancnote (cu o denominaţie de 5, 10, 20, 50, 100, 200 şi 500 EUR) au fost introduse în cele douăsprezece ţări
din zona euro, membre ale Uniunii Europene [6].
Designul bancnotei Euro este rezultatul unei competiţii organizate între designeri profesionişti de bancnote
şi care a fost lansată în februarie 1996 de către Institutul Monetar European (EMI). Designul câştigător a
aparţinut lui Robert Kalina de la Banca Centrală a Austriei, care a fost ratificat de către Consiliul EMI şi
anunţat în luna decembrie 1996 la Consiliul European din Dublin. Acest design a suferit uşoare modificări în
1997, iar versiunile finale includ importante elemente de securitate cum ar fi fibre fluorescente, un fir de
securitate şi elemente care pot fi citite de către maşini în vederea unei autentificări sigure.
Pe partea din faţă a bancnotelor, ferestrele simbolizează spiritul european deschis către cooperare.
Cele douăsprezece steluţe, care simbolizează Uniunea Europeană, reprezintă dinamismul şi armonia dintre
ţările membre.
În completarea acestor desene, pe reversul fiecărei bancnote este reprezentat un pod, care simbolizează
strânsa cooperare şi comunicare dintre Europa şi restul lumii.
Alături de aceste însemne, pe bancnotele Euro vor apărea câteva înscrisuri, şi anume:
- numele monedei - Euro, scris atât în alfabetul latin (EURO) cât şi în cel grecesc (EYPO);
- Iniţialele Băncii Centrale Europene, în cinci limbi (BCE, ECB, EZB, EKT, EKP) care acoperă
unsprezece limbi oficiale ale Comunităţii Europene;
- simbolul (c) indică protecţia de copyright;
- steagul Uniunii Europene [7, 60].
Simbolul grafic al bancnotei euro este asemănător literei E traversate orizontal de două linii paralele.
Acest simbol a fost inspirat de către litera grecească epsilon, făcând referire la leagănul civilizaţiei europene
şi la prima literă a cuvântului „Europa”. Liniile paralele reprezintă stabilitatea monedei euro. Abrevierea
pentru moneda euro este EUR. Aceasta a fost inregistrată la Organizaţia de Standarde Internaţionale (ISO),
şi este utilizată în orice scop de afaceri, financiar şi comercial, aşa cum sunt utilizaţi astăzi termenii FRF (franc
francez), DEM (marca germană), GBP (lira sterlină) şi BEF (franc belgian).
118
Monedele sunt de 1 şi 2 euro, 50, 20, 10, 5, 2 şi 1 cent. Monedele sunt emise de fiecare stat şi au faţa
identică, iar pe verso sunt individualizate cu motive specifice fiecărui stat. Faţa comună a monedelor euro a
fost aleasă în urma unei competiţii de design care s-a limitat la trei teme: arhitectura, abstract şi personalităţi
europene. S-au efectuat selecţii la nivel naţional de către toate statele membre, cu excepţia Danemarcei, iar
apoi un juriu european alcătuit din experţi independenţi a ales cele mai bune nouă serii dintr-un total de 36 în
luna martie 1997. Decizia finală privind designul a fost luată la întrunirea Consiliului European de la Amsterdam
din iunie 1997. Competiţia a fost câştigată de către Luc Luycx, în vârsta de 39 de ani, specialist în computere
la Belgian Royal Mint, care a primit un premiu în valoare de 24.000 ECU.
Responsabil de producţia şi distribuţia de ansamblu a noilor bancnote este Eurosistemul. Acest lucru
înseamnă că există un parteneriat între BCE şi băncile centrale naţionale. Producţia bancnotelor euro a început
în luna iunie 1999 în mai multe ţări din zona euro, astăzi acestea fiind produse în 12 imprimerii din Europa - două
în Germania şi una în fiecare dintre celelalte ţări din zona euro, cu excepţia Luxemburgului. Au fost produse
14,5 miliarde de bancnote, 10 miliarde intrând în circulaţie în ianuarie 2002, iar 4,5 miliarde fiind păstrate în
rezervă pentru a suplini cererile ulterioare de bancnote. Producţia de noi bancnote este în plină desfăşurare.
Aceasta s-a încheiat la timp pentru trecerea la moneda euro din data de 1 ianuarie 2002. Fiecare bancă
centrală naţională a decis separat cu privire la locul de tipărire a seriei iniţiale de bancnote. Au fost puse în
aplicare standarde comune precise şi controale de calitate stricte, deoarece este foarte important ca bancnotele
euro să posede un aspect vizual comun.
Rezervele constituie o parte componentă a unei planificări eficiente. În orice moment, băncile centrale
naţionale trebuie să fie capabile să satisfacă cererea ulterioară de bancnote. Este supravegheat cu atenţie
nivelul cheltuielilor prin mijloace electronice şi prin credit, acestea afectând cantitatea de bancnote aflate în
circulaţie. Cererea de bancnote fluctuează, iar băncile centrale naţionale trebuie să fie pregătite să facă faţă
în mod eficient acestei situaţii.
Divizarea producţiei bancnotelor euro în valoare de 14,5 miliarde euro între cele 12 ţări :
119
Divizarea producţiei bancnotelor euro după valoarea acestora:
Divizarea producţiei celor 50 miliarde monede euro între cele 12 ţări :
120
Divizarea producţiei monedelor euro după valoarea acestora:
Este adevărat faptul că introducerea monedei euro afectează monedele statelor membre ale UE care
nu participă la moneda unică? Da. Tratatul de la Maastricht stipulează că ratele de referinţă din statele
membre trebuie tratate ca o problemă de interes comun. În ceea ce priveşte administrarea ratei de referinţă,
introducerea monedei euro are un efect mai direct asupra acelor state membre care nu adoptă moneda euro,
dar participă la noul mecanism de schimb valutar - funcţional începând cu data de 1 ianuarie 1999. Acest
mecanism de schimb valutar face legătură între monedele acestor state membre şi euro. În ceea ce priveşte
activităţile comerciale, companiile şi gospodăriile din statele membre aflate în afara zonei euro, se confruntă cu
o monedă care are la bază o zonă economică cu mult mai mare decât a oricarei alte monede din Uniunea
Europeană de azi. Se vor efectua mult mai multe tranzacţii în euro decât în orice altă monedă în cadrul Uniunii
Europene. Companiile care activează pe teritoriul statelor membre care nu participă la zona euro ar putea
descoperi eficienţa utilizării monedei euro în contabilitate şi probabil chiar şi tranzacţiile interne. Prin urmare,
moneda euro ar putea coexista cu monedele nationale - ca monedă paralelă - în statele membre care nu
participă la zona euro.
Referinţe:
1. Consiliul European a adoptat numele EURO la Madrid în decembrie 1995.
2. Conform unui protocol specific (nr. 11) anexat Tratatului de la Maastricht, Marea Britanie şi-a
exercitat unul dintre drepturile prevăzute („opting-out”, adică opţiunea de a nu participa la
introducerea menedei, chiar dacaă respectă criteriile) şi a anunţat Consiliului că nu intenţionează
să avanseze către al treilea nivel al Uniunii Economice şi Monetare (EMU) începând cu 1999.
Totuşi, în declaraţia cu privire la (EMU) din data de 27 octombrie 1997, cancelarul Gordon
Brown a declarat că este necesar ca Guvernul Marii Britanii şi companiile să se pregătească
intensiv pe parcursul mandatului din acea perioadă, astfel încât Marea Britanie să poată să se
alăture statelor care au adoptat moneda unică în momentul în care va lua această decizie, pe
parcursul următorului mandat.
3. A acceptat, astăzi fiind participant al UEM.
4. A acceptat ulterior.
5. A se vedea Dr. Andrei Guştiuc, Drept Bancar, (vol. I), Chişinău, 2002.
6. URL:www.ecb.int/index.html.
7. Andrei Guştiuc, Radomir Gârlea, Mariana Prodan, Elemente de drept bancar comunitar, Chişinău,
2004.
121
INTERPOL-ul în combatera traficului de arme
Ian DOGOTARI,
Veaceslav GRATI, doctor în drept, Academia
“Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.
Unul dintre factorii ce provoacă alarmarea deosebită a forţelor poliţieneşti, inclusiv a INTERPOL-
ului, este sporirea distribuirii armamentului, atât în utilizarea legală, cît şi în cea ilegală. Acest lucru se observă
mai ales în ţările unde legea permite păstrarea şi purtarea armamentului pentru majoritatea categoriilor de
cetăţeni (de exemplu în SUA).
Dezvoltarea pieţei internaţionale a drogurilor s-a făcut în paralel cu cea a vânzărilor ilegale de arme.
Fabricanţii din ţările dezvoltate vând aproape toate tipurile de arme mişcărilor de rezistenţă şi chiar guvernelor
din lumea a treia prin intermediul marilor traficanţi, a comercianţilor, oamenilor de afaceri şi serviciilor secrete,
care obţin profituri considerabile în urma acestor activităţi, profituri comparabile cu cele obţinute din comerţul
cu stupefiante [1, 37].
Se observă o creştere esenţială a infracţiunilor grave, săvârşite cu ajutorul armelor de foc. Acestea se
referă nu numai la infracţiunile premeditate sau omorurile la comandă, dar şi la infracţiunile habituale.
Unul din factorii cheie responsabili pentru creşterea tranzacţiilor de armament este faptul, că guvernanţii
şi elitele politice ale lumii a treia care au venit la putere, au început să-şi construiască propria maşinărie
militară, caracterizată prin introducerea tehnologiei de război sofisticate şi adoptarea unui sistem de securitate
cît mai bine pus la punct [1, 38].
De regulă, armamentul nelegal intră în ţările, în care se bucură de o cerere sporită (cum ar fi SUA,
ţările CSI, Columbia, Mexica, Canada, Olanda, Germania, Japonia, Turcia şi Algir), atît în interiorul acestora,
cît şi în afara lor.
Conform opiniei experţilor INTERPOL-ului, cauzele şi condiţiile esenţiale de circulaţie ilegală a
armamentului sînt următoarele:
1. Stocarea peste măsură a armamentului în depozitele militare.
Practic în toate ţările producerea sau achiziţionarea armamentului de tip nou nu e însoţită de nimicirea
momentală a celui învechit, sau care contravine noilor standarde militare ale armamentului şi muniţiilor.
Datele cu privire la cantitatea generală (aşa-numitele „rezerve strategice” şi „rezeve de
mobilizare”) de obicei alcătuiesc obiectul celor mai stricte secrete de stat. Se presupune că ele reprezintă
300-500% din cantitatea maximală corespunzătoare armatei în condiţiile mobilizaţiei generale.
Necesitatea de a crea asemenea rezerve e o chestiune de teorie militară şi politică de stat. Însă aici
trebuie de ţinut cont de faptul că în toate ţările, fără excepţii, pentru organizarea păstrării şi ducerea evidenţei
se alocă mijloace minime, fapt ce contribuie la comercializarea şi folosirea ilegală a armamentului.
2. Venitul enorm obţinut în urma comercializării armamentului.
Numai pe anul 2000 venitul mondial în urma comerţului cu armele este de 500 miliarde dolari S.U.A.
Costul de vînzare al unei unităţi de armament depăşeşte cu mult costul real de fabricare, fapt ce
stimulează mult căutarea condiţiilor de obţinere şi vindere a armamentului.
Primul cerc de persoane implicat în businessul ilegal cu armamentul este personalul întreprinderilor ce
se ocupă cu producerea acestuia. La această etapă se evidenţiază toate formele de producere a armementului
fără evidenţă:
· producerea la indicaţia şefilor cu realizarea lui ulterioară fără a fi înregistrat de către uzina
producătoare;
· producerea la iniţiativa lucrătorilor cu scoaterea lui ulterioară în taină de pe teritoriul întreprinderii
(deseori prin înţelegere cu paza);
· producerea pieselor componente nesupuse evidenţei, cu montarea lor ulterioară în afara
întreprinderii producăroare;
· producerea armelor de către lucrătorii întreprinderilor specializate în condiţii de casă, bazîndu-
se pe tehnologia şi construcţia cunoscută.
122
3. Existenţa zonelor de conflicte armate, unde pe de o parte există multe arme, iar pe de altă parte
sunt foarte slabe măsurile de evidenţă şi de păstrare ale acestora.
În Europa de Vest unul dintre izvoarele de bază de obţinere a armamentului au devenit Balcanii, ca
urmare a conflictelor armate multianuale, în urma cărora a survenit fărîmiţarea Republicii Socialistre Federative
Iugoslave, în mai multe state, formate în baza principiului naţional-religios.
În ţările C.S.I. principalele surse de obţinere a armamentului pe cale ilegală au devenit conflictele
armate din Transnistria, Carabahul de munte şi Cecenia.
În S.U.A., Mexica şi alte ţări ale Americii de Sud şi de Nord, o mare parte a armamentului a parvenit
din republicile americane centrale, unde au avut şi au loc conflicte între regimurile politice şi protestanţi.
Pătrunderea armamentului din zonele de conflict în lumea interlopă produce o destabilizare permanentă
a securităţii publice.
4. Regimul neefectiv de export-import al armamentului, care se deosebeşte foarte mult de la o
ţară la alta, precum şi existenţa multor ţări care tolerează comerţul cu armele.
De regulă, ca formă organizatorică de tolerare este crearea companiilor particulare, cărora le este
eliberată licenţă de către stat de procurare a armamentului nemijlocit de la uzinele producătoare, sau din
depozitele statului. După aceea aceste firme încheie contracte de export, iar serviciile specializate nu tot
timpul efectuiază investigaţii detaliate asupra faptului cine se află pe partea opusă a afacerii – un cumpărător
neutru, sau un agent al unei structuri criminale, care procură acest armament prin intermediul firmelor-fantome.
Asemenea fapte au avut loc de nenumărate ori în Franţa, Israel, Suedia, Italia şi Rusia, unde s-au format
anumite grupări compuse din foştii ofiţeri superiori ai armatei şi ale serviciilor speciale, care, nu fără succes,
promovau comerţul cu armele.
5. Controlul insuficient din partea grănicerilor
În acest sens putem menţiona, că regimul frontierelor libere în majoritatea ţărilor ale Europei de Vest,
paza riverană slabă şi insuficientă în multe ţări africane, ale Asiei şi Americii de Sud, au transformat contrabanda
cu armele într-un business puţin riscant şi deci într-o ocupaţie permanentă, care aduce un venit enorm.
6. Iresponsabilitatea faţă de păstrarea armamentului în depozite
Condiţiile insuficiente de evidenţă şi păstrare a armelor menţionate în primul punct, aduc la neglijarea
totală a păstrării acestora în depozitele anumitor state. Sustragerile din aceste depozite se depistează de obicei
cu o întârziere mare şi deseori nu pot fi stabilite cantităţile reale şi nomenclatura armelor sustrase, seria şi
numerele acestora etc. Asemenea condiţii stimulează dezvoltarea capturării criminale a armamentului, cît şi
comerţul cu acestea de către persoanele care au acces la el.
Asemenea fapte se observau în Europa şi Asia la scoaterea forţelor armate ocupante din aceste
teritorii, sau la eliberarea bazelor militare.
Traficul ilegal cu arme şi muniţii a luat o amploare deosebită în perioada post-comunistă (după anul
1990) în multe din statele din estul Europei, îndeosebi cele desprinse din fosta U.R.S.S., fiind create condiţii
favorabile sustragerilor şi comercializării de arme şi muniţii din depozitele armatelor naţionale [1, 39].
Analiticii INTERPOL-ului menţionează, că accesul la arme creşte în întreaga lume. Nivelul stabilit al
preţurilor armelor pe piaţa neagră (îndeosebi la „AK” de producţie chineză şi iugoslavă, la grenadele de mână
şi pistoale) scade esenţial de la un an la altul. Tehnica importului de contrabandă este foarte variată: începând
cu contrabada prin vame (cu ajutorul diferitor ascunzişuri) sau prin geamurile frontierelor, evitând controlul
vamal şi terminând cu falsificarea documentelor de import-export şi furnizarea armelor sub forma mărfurilor
simple.
Mai des importate sunt pistoalele „TT”, automatele „AK-47” şi „Colt”, revolverele „Arminus”, „Taurus”,
puştile sportive, pistoalele „Gloc”, pistoalele-mitralieră „Uzi” şi grenadele de mână. Creşte importul explozivelor
din plastic, detonatoarelor, mijloacelor explozive de la distanţă, mijloacelor de vizibilitate pe timp de noapte.
Toate aceste mijloace sunt unele dintre cele mai periculoase deoarece sunt folosite pe larg de către terorişti şi
organizatorii crimelor de o amploare deosebită.
Sursa principală de livrare a armamentului în circulaţia ilegală este Europa (Balcanii şi ţările C.S.I.),
unde sunt concentrate câteva centre vestite de producere a armamentului şi în acelaşi timp acolo au avut loc
câteva procese social-politice, cum ar fi destrămarea sistemului socialist, însoţit de controlul slăbit în direcţia
dată.
123
La momentul actual O.I.P.C. lucrează asupra formării unei baze de date unice în care ar fi înregistrate
numerele şi seriile armelor, fapt ce va permite urmărirea fiecărui pistol sau automat sustras. De asemenea,
sunt elaborate anumite recomandări la luarea măsurilor suplimentare pentru realizarea unui regim strict de
evidenţă, control şi păstrare a armamentului. Continuă să se îmbunătăţească atît expertiza criminologică, cît şi
metodica de prelucrare şi sistematizare a datelor despre particularităţile fiecărei arme.
Referinţe:
1. Ion Pitulescu, Al treilea război mondial Crima organizată, Bucureşti, Ed. Naţional, 1996.
Bibliografie:
1. G. Pele, I. Hurdubaie, INTERPOL şi criminalitate internaţională, Bucureşti, Ed. SECMI, 1983.
2. Gh. Arădăvboaice, D. Iliescu, D. Niţă, Tertorism, antiterorism, contraterorism, Oradea, 1997.
3. Ion Aszody, Interpolul intră în acţiune, Bucureşti, Editura politică, 1968.
4. Ion Pitulescu, Al treilea război mondial: Crima organizată, Bucureşti, Ed. Naţional, 1996.
5. Ion Suceava, Florian Coman, Criminalitatea şi organizaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura
“ROMCARTEXIM”, 1997.
6. Pierre Bellemare, Jacques Antoine, Dosarele Interpolului, Bucureşti, Editura Z, 1997.
7. Vasile Troneci, Interpolul – poliţie fără frontiere, Bucureşti, Ediţia „TEHNICĂ”, 2001.
8. Vasile Troneci, Ioan Hurdubaie, Interpolul intervine, Lugoj, Editura „Dacia Europa Nova”, 1996.
9. Международная организация уголовной полиции - Интерпол, нр. 1 (27) / 1999.
10. Овчинский В.С., Интерпол (в вопросах и ответах), Москва, Изд. ИНФРА-М, 2000.
11. Я.М. Бельсон, Интерпол в борьбе с уголовной преступностью, Москва, Изд. „Наука”,
1989.
124
Bazele şi aspectele pregătirii fizice speciale

în cadrul instituţiilor de învăţămînt ale M.A.I.
Eduard PUI, Academia „Ştefan cel Mare” a

M.A.I. al R.M.
Pregătirea fizică specială este una din laturile componente în pregătirea viitorilor colaboratori ai M.A.I.,
contribuind la dezvoltarea armonioasă şi multilaterală a acestora.
Obiectivul principal antrenat în tema dată este corpul de trupă şi comandă al subdiviziunilor MAI, care
este reglementat de programele şi ordinele respective.
Prin pregătirea fizică specială se subînţelege selectarea acelor forme şi metode de predare prin
intermediul cărora vor fi realizate scopurile şi sarcinile trasate pentru fiecare an de studii în instituţia dată.
Drept bază în dezvoltarea pregătirii fizice specifice servesc exerciţiile fizice selectate din diverse
probe sportive şi profesional-aplicative (lupta corp la corp, sambo, atletism, gimnastică, nataţie etc.). Executarea
unui efort fizic în urma unei activităţi intelectuale este binevenită pentru consolidarea cunoştinţelor căpătate
anterior.
În planificarea procesului instructiv e necesar a ţine cont de faptul ca aceste lecţii să fie sistematice.
Pregătirea fizică specială, accelerînd pregătirea de luptă a cursanţilor şi micşorînd supraefectul în
activitatea instructiv-educativă, are drept scop călirea capacităţilor moral-volitive, antrenarea stabilităţii
psihologice în diverse situaţii apărute în activitatea profesională a viitorilor colaboratori ai M.A.I.
E posibilă obţinerea acestor rezultate în urma unei selectări speciale a exerciţiilor fizice, acţiunilor,
procedeelor şi diverselor forme de executare.
În continuare sunt prezentate schematic trăsăturile componente de bază, scopurile şi sarcinile pregătirii
fizice speciale (Schema nr.1).
Schema nr.1
Trăsăturile componente de bază ale pregătirii fizice speciale
Inovaţie Dezvoltarea multilaterală Orientarea specială
Scopul:
Asigurarea pregătirii fizice a cursanţilor în asimilarea cunoştinţelor speciale, tehnicii de luptă cu şi fără
armă şi implementarea eficientă a acestora
Dezvoltarea calităţilor Susţinerea Întremarea sănătăţii, Educarea calităţilor

fizice: vitezei, forţei, deprinderilor motrice sporirea nivelului de moral-psihologice şi
îndemînării, rezistenţei profesional-aplicative echilibru al politice
organismului către
factorii nefavorabili
125
Schema nr.2
Formele pregătirii fizice speciale
Antrenamentul fizic la alte diverse
Lecţii din cadrul secţiilor sportive

lecţii de instruire (cantonamente
Exerciţii fizice în diverse forme

militare, sărbători sportive etc.)
la diverse probe aplicative sub
complicate nestandarde (lecţii

Înviorarea fizică specială de
conducerea instructorului,
Lecţiile de studiu şi
extraauditoriale
antrenorului
complexe)
dimineaţă
Trenaj
Formele de bază în pregătirea specială, scopuri şi obiective

Conţinutul exerciţiilor fizice sunt acele schimbări anatomo-fiziologice care se produc prin intermediul
acestor exerciţii. Formele pregătirii fizice speciale sunt lecţiile, înviorarea de dimineaţă, diverse lecţii de
antrenament prin intermediul secţiilor sportive (Schema nr.2).
Forma de bază a pregătirii fizice specifice este desfăşurarea lecţiilor pentru întregul efectiv de cursanţi.
Pregătirea fizică specială are drept scop dezvoltarea fizică, psihologică a deprinderilor profesional-
aplicative prin intermediul unor metode şi forme eficiente.
Obiective speciale:
- Procedee de aruncări, secerări, luxări, strangulări;
- Procedee de eliberare de la prize periculoase;
- Procedee de reţinere a infractorului (percheziţie, legare sau încătuşare);
- Procedee de apărare şi atac cu membrele inferioare, superioare, diverse obiecte, arme prin
intermediul cărora este posibilă neutralizarea şi reţinerea infractorului fără aplicarea armei de
foc.
Căile de rezolvare a obiectivelor pregătirii fizice speciale sunt demonstrate, de asemenea, sub formă
de schemă (Schema nr.3).
126
Schema nr.3
Căile de soluţionare a obiectivelor pregătirii fizice speciale
Căile de soluţionare a obiectivelor pregătirii fizice speciale
Înviorarea de dimineaţă specială
nestandarde, complicate (Lecţii

Diverse competiţii sportive din
cadrul spartachiadelor interne,
Pregătirea fizică specială prin

intermediul secţiilor sportive
Exerciţii fizice în condiţii

Lecţii de studiu
Trenaj
complexe)
externe
Executarea exerciţiilor fizice speciale: alergări, sărituri cu

învingerea obstacolelor, loviturilor, aruncărilor, căderilor etc.
Controlul nivelului de pregătire fizică prin intermediul testelor

speciale
127
Liberarea de răspundere penală
Gheorghe GANDRABUR,
Artiom GANDRABUR, Academia „Ştefan cel
Mare” a M.A.I. al R. Moldova
Recenzent: Tudor Osoianu, doctor în drept, conferenţiar universitar
Ţinând cont de natura juridică a instituţiei răspunderii penale, legiuitorul a introdus modificări în privinţa
modalităţilor ce servesc drept temei ca persoana care a săvârşit o faptă ce conţine semnele componenţei de
infracţiune să poată fi liberată de răspundere penală, delimitând, totodată, această instituţie de instituţia liberării
de pedeapsă penală prevăzută în Capitolul IX CP al R. Moldova.
Liberarea de răspundere penală se aplică numai faţă de persoane în acţiunile cărora sunt prezente
elemente constitutive ale unei infracţiuni şi se deosebesc de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,
întrucât, în situaţia liberării de răspundere penală, infracţiunea se realizează în toate trăsăturile sale esenţiale,
în timp ce în situaţia cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, infracţiunea nu se realizează prin lipsa
unor trăsături esenţiale ale infracţiunii, cum ar fi lipsa gradului prejudiciabil al unei infracţiuni (art.14 alin.2 CP)
sau lipsa vinovăţiei în cazul legitimei apărări (art.36 CP), sau a stării de extremă necesitate (art.38 CP).
Legislaţia în vigoare conţine şi unele modalităţi de liberare de răspundere penală, care n-au fost
cunoscute legislaţiei penale anterioare, cum ar fi căinţa activă, prevăzută numai în calitate de circumstanţă
atenuantă ( art.37 alin.8,9 CP din 1961); liberarea condiţionată de răspundere penală, stipulată numai în calitate
de liberare de răspundere penală (art.43 CP al R. Moldova din 1961); renunţarea de bunăvoie la săvârşirea
infracţiunii (art.16 CP al R. Moldova din 1961), considerată drept cauză de a nu pedepsi activitatea infracţională
neconsumată.
Liberarea de răspundere penală este determinată de consideraţii de politică penală. Ca mijloc de
realizare a ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină numai atunci când apărarea socială o
impune.
Există însă o serie de împrejurări şi situaţii când fie utilitatea socială a răspunderii penale se diminuează
sau dispare, fie în realizarea scopului represiunii apare mai potrivită şi eficientă utilizarea altor mijloace. Asemenea
situaţii sau împrejurări stau la baza elaborării instituţiilor de drept penal cunoscute sub denumirea de cauze de
liberare de răspundere penală.
Prin liberare de răspundere penală se prezumă renunţarea din partea statului la condamnarea şi aplicarea
unei pedepse infractorilor în schimbul înlocuirii acesteia prin pedepse de ordin administrativ sau prin aplicarea
unor măsuri de siguranţă cu caracter medical şi educativ. Bineînţeles, în majoritatea cazurilor nu este obligatorie
înlocuirea răspunderii penale prin alte măsuri de constrângere cu caracter extrapenal.
Cauzele liberării de răspundere penală au fost definite ca instituţii de drept penal destinate să asigure
constrângeri juridice penale, o incidenţă şi funcţionare care să corespundă scopurilor legii penale şi scopurilor
pedepsei.
În esenţa lor, cauzele care înlătură răspunderea penală şi pedeapsa penală sunt instituţii a căror menire
constă în faptul de a nu admite aplicarea pedepselor penale în cazurile în care este iraţional aplicarea acestora:
caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvârşite este redus şi calităţile personale ale făptuitorului oferă
această posibilitate. Ele se întemeiază pe anumite realităţi ce se pot ivi în legătură cu aplicarea sancţiunilor
penale şi care, din punct de vedere socio-uman şi politico-penal, trebuie să fie ţinute în seamă la realizarea unei
juste şi utile represiuni.
În legislaţia noastră penală, cauzele liberării de răspundere penală sunt:
· liberarea de răspundere penală a minorilor;
· liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă;
· liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii;
· liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă;
128
· liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei;

· liberarea condiţionată de răspundere penală;
· prescripţia tragerii la răspundere penală.
şi sunt stipulate în Capitolul VI, Partea generală a CP al R. Moldova.
Cauzele liberării de răspundere penală au aplicabilitate generală, în sensul că vizează orice infracţiune
şi trebuie deosebite de aşa-numitele cauze de nepedepsire sau de impunitate, prevăzute, în general, în Partea
specială a Codului penal şi care au incidenţă numai în cazul acelor infracţiuni pentru care sunt prevăzute.
Indiferent dacă sunt în discuţie cauze generale sau cauze speciale ale liberării de răspundere penală,
ele au, fără excepţie, drept consecinţă faptul că fac imposibilă aplicarea sancţiunilor penale, a pedepselor, deşi
fapta îşi păstrează caracterul penal.
Ele nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Cauzele liberării de
răspundere penală nu produc efecte în ceea ce priveşte consecinţele civile ale comiterii infracţiunii.
Liberarea de răspundere penală a minorilor. Minorul, care nu are experienţă de viaţă, nu întotdeauna
prevede consecinţele acţiunilor sale asupra societăţii. Se menţionează că minorul infractor este predispus spre
corectare mai mult decât cel matur.
Această circumstanţă este privită ca atenuantă şi se explică prin aceea că minorul are o concepţie
despre lume în stadiul de formare, iar psihicul lui este preponderent nestabil.
Dacă la desfăşurarea urmăririi penale, în cazurile infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave săvârşite
de minor, se stabileşte că minorul pentru prima dată a săvârşit o asemenea infracţiune şi corectarea lui poate
fi obţinută fără a-l trage la răspundere penală, organul de urmărire penală poate face propunere procurorului
de a înceta urmărirea penală în privinţa minorului şi de a iniţia în instanţă demers despre liberarea minorului de
răspundere penală în temeiul prevăzut în art.54 din Codul penal, cu internarea acestuia într-o instituţie de
învăţământ specială şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare ori cu aplicarea măsurilor de
constrângere cu caracter educativ conform prevederilor art.104 din Codul penal.
Aplicarea liberării de răspundere penală minorilor este posibilă numai în cazul respectării următoarelor
condiţii cumulative:
a) infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima oară;
b) infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;
c) instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a individului este posibil fără
ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale.
Infracţiunea se consideră săvârşită pentru prima oară când persoana care nu a împlinit 18 ani a comis
pentru prima dată o infracţiune, sau în cazul în care această infracţiune este comisă nu pentru prima oară, dar
cu condiţia că pentru infracţiunea anterior săvârşită au trecut termenele de prescripţie pentru tragerea la
răspundere penală sau au fost stinse antecedentele penale.
Noţiunea de infracţiune uşoară sau mai puţin gravă o găsim în alineatele 2 şi 3 ale articolului 16 CP, în
care se stipulează că la infracţiunile uşoare se referă faptele intenţionate sau săvârşite din imprudenţă, pentru
care legea penală prevede, în calitate de pedeapsă maximă, pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani.
Prin infracţiuni grave sau mai puţin grave se consideră faptele intenţionate sau săvârşite din imprudenţă,
pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 5 ani şi respectiv
până la 15 ani.
Drept condiţii care ar putea servi ca temei de constatare că persoana poate fi corectată fără a fi
supusă răspunderii penale pot fi considerate diverse circumstanţe atenuante ce se referă atât la personalitatea
infractorului, cât şi la fapta săvârşită, cum ar fi:
- căinţa sinceră;
- repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate;
- alte împrejurări.
Controlul asupra executării de către minor a cerinţelor prevăzute de măsura cu caracter educativ,
aplicată lui în baza încheierii judecătorului de instrucţie, se efectuează de organul de stat specializat care
asigură corectarea minorului.
Demersul procurorului privind liberarea minorului de răspundere penală se examinează de către
judecătorul de instrucţie conform prevederilor art.308 CPP.
129
În cazul în care judecătorul de instrucţie respinge demersul despre liberarea minorului de răspundere
penală, procurorul anulează ordonanţa de încetare a procesului penal şi trimite cauza în judecată, în mod
obişnuit, cu rechizitoriu.
În caz de neîndeplinire sistematică de către minor a cerinţelor prevăzute de măsura cu caracter
educativ, la demersul organului specializat care asigură corectarea minorului, instanţa de judecată anulează
măsura aplicată şi trimite procurorului materialele pentru a anula ordonanţa de încetare a procesului şi pentru
prezenta cauză în judecată cu rechizitoriu.
Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă. Esenţa acestui tip
de liberare de răspundere penală constă în aceea că fapta comisă rămâne a fi considerată infracţiune, însă
instanţa de judecată, în condiţiile limitativ prevăzute de lege pentru unele infracţiuni de o gravitate redusă,
dispune înlocuirea răspunderii penale cu o altă formă de răspundere juridică ce atrage aplicarea unor sancţiuni
cu caracter administrativ.
Drept temei pentru aplicarea acestei modalităţi de înlocuire a răspunderii penale poate servi prezenţa
cumulativă a următorilor indici:
a) comiterea unei infracţiunii uşoare sau mai puţin grave;
b) comiterea unei infracţiuni pentru prima oară;
c) constatarea faptului că persoana poate fi corectă fără a fi supusă răspunderii penale.
Comparativ cu legislaţia anterioară, categoria infracţiunilor pentru care poate fi dispusă înlocuirea
răspunderii penale prin răspundere administrativă a fost lărgită, fiind incluse în această categorie infracţiuni
pentru comiterea cărora pedeapsa maximă nu poate depăşi cinci ani de închisoare, totodată, ţinându-se cont şi
de cuantumul prejudiciului produs, precum şi de caracterul prejudiciabil concret al faptei comise, care trebuie
să fie evaluat avându-se în vedere toate condiţiile concrete de săvârşire, ce se raportează la modul comiterii
faptei, mijloacele, timpul, locul săvârşirii infracţiunii etc.
Acest tip de liberare de răspundere penală, cum este cea cu tragerea la răspundere administrativă,
este reglementată de Codul penal în art. 55:
„Persoana care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi
liberată de răspundere penală şi trasă la răspundere administrativă de către instanţa de judecată
dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale.
Persoanele liberate de răspundere penală în conformitate cu alin.1 li se pot aplica următoarele
sancţiuni administrative:
a) amendă în mărime de până la 150 unităţi convenţionale;
b) arest contravenţional de până la 90 de zile.”
Prin comiterea pentru prima oară a infracţiunii se înţelege fie comiterea în adevăr pentru prima dată a
unei infracţiuni, fie comiterea repetată a unei infracţiuni, dar cu condiţia că au expirat termenele de prescripţie
de tragere la răspundere penală ori sunt stinse antecedentele penale pentru infracţiunea comisă anterior ori
alte condiţii ce oferă posibilitatea de a stabili că fapta nu este comisă în mod repetat.
Comiterea din nou a unei infracţiuni, după aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter administrativ,
nu atrage după sine apariţia unei stări de repetare, cu toate că instanţa poate să aprecieze negativ o atare
situaţie şi să aplice pentru infracţiunea din nou săvârşită o pedeapsă mai aspră.
Condiţia ce se referă la posibilitatea corectării persoanei fără a fi condamnată penal are la bază
informaţii conform cărora făptuitorul poate fi corectat fără a i se aplica o pedeapsă, cum ar fi atitudinea
vinovatului, din care rezultă că el regretă fapta comisă, atitudine care poate să se manifeste prin căinţă faţă de
victimă, prin eforturi depuse pentru a înlătura rezultatul infracţiunii, prin străduinţa de a acoperi paguba pricinuită,
prin atitudinea acestuia faţă de organele judiciare, care constă în recunoaşterea faptei, prin colaborarea în
vederea descoperirii infracţiunii şi a altor participanţi la infracţiune.
Dacă instanţa de judecată apreciază că sunt îndeplinite condiţiile pentru înlocuirea răspunderii penale,
aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art.55 alin.2 CP, care sunt expuse mai sus.
Aceste sancţiuni nu reprezintă o pedeapsă penală, de aceea, nu atrag după sine apariţia antecedentelor penale.
Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea
infracţiunii. Unii autori au considerat renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii drept o cauză care
înlătură caracterul penal al infracţiunii în urma dispariţiei intenţiei făptuitorului de a duce până la capăt activitatea
infracţională începută.
130
Legislaţia penală română o consideră cauză de nepedepsire a tentativei de infracţiune, iar actualul CP
atestă această cauză ca o modalitate de liberare de răspundere penală. Cauza dată este reţinută când persoana,
pe parcursul executării actelor de pregătire, precum şi a tentativei de infracţiune, renunţă la comiterea în
continuare a infracţiunii.
Conform art.56 CP, renunţarea de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii este încetarea de către persoana
care a pregătit infracţiunea sau a acţiunilor sau inacţiuni îndreptate nemijlocit spre săvârşirea infracţiunii, dacă
persoana era conştientă de posibilitatea consumării infracţiunii. Persoana nu poate fi supusă răspunderii penale
dacă, benevol şi definitiv, a renunţat la ducerea până la capăt a acesteia. Această persoană este supusă
răspunderii penale numai în cazul în care fapta săvârşită conţine în sine o altă infracţiune consumată.
Organizatorul şi instigatorul nu sunt supuşi răspunderii penale dacă, printr-o înştiinţare la timp a organelor
de drept sau prin alte mijloace şi măsuri întreprinse, au preîntâmpinat ducerea de către autor a infracţiunii până
la capăt. Complicele infracţiunii nu se supune răspunderii penale dacă a întreprins toate măsurile ce depindeau
de el pentru preîntâmpinarea comiterii infracţiunii.
Există cazuri când făptuitorul renunţă la continuarea executării şi nu mai poate executa elementul
material al faptei proiectate. De exemplu: un bărbat intenţionează să fure dintr-o locuinţă, dar după descuierea
uşii se răzgândeşte şi renunţă la continuarea acţiunii de furt, cu toate că putea s-o facă nestingherit.
Renunţarea este benevolă atunci când făptuitorul nefiind constrâns de nimeni şi de nimic, din proprie
voinţă, conştient, dându-şi seama că poate continua activitatea infracţională, abandonează executarea începută.
Renunţarea nu poate fi considerată voluntară în cazul în care făptuitorul a abandonat executarea din cauza că
a întâlnit în calea sa diverse obstacole ce nu pot fi depăşite ori în urma convingerii că mijloacele şi instrumentele
pe care le are asupra sa în condiţiile date nu-i permit să ducă la bun sfârşit infracţiunea începută.
Această renunţare se consideră definitivă în momentul în care activitatea infracţională a fost întreruptă
nu doar temporar, dar pentru totdeauna. Anume din acest considerent nu poate fi recunoscut drept renunţare
de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii refuzul persoanei, după primul insucces, sau la repetarea actelor
infracţionale.
Renunţarea poate avea loc atât pe parcursul actelor de pregătire, cât şi al tentativei de infracţiune,
înainte ca executarea să fie terminată. Activitatea din care ar rezulta că făptuitorul a renunţat poate să se
manifeste atât prin formă pasivă, care este renunţarea la executarea următoarelor acţiuni, cât şi prin formă
activă – distrugerea mijloacelor şi instrumentelor de săvârşire a infracţiunii.
Renunţarea de bunăvoie există numai în cazul în care conduita anterioară a făptuitorului nu întruneşte
trăsăturile altei infracţiuni. Astfel, făptuitorul nu va răspunde penal, de exemplu, pentru tentativa de omor în
caz de renunţare de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii, dar numai pentru urmarea efectiv produsă, dacă prin
activitatea anterioară se va produce, de exemplu, o vătămare corporală gravă sau de alt grad.
Ea se deosebeşte de căinţa activă îndreptată spre micşorarea volumului rezultatului produs. Lichidarea
pagubei, acordarea de ajutor în vederea cercetării infracţiunii, acte efectuate după consumarea infracţiunii,
acestea sunt recunoscute în art. 57 CP drept o modalitate distinctă de liberare de răspundere penală.
Motivele care l-au determinat pe făptuitor să renunţe pot fi din cele mai diverse: căinţa, remuşcarea,
mila faţă de victimă, teama de pedeapsă, bănuiala că avantajele materiale ce le-ar obţine ar fi prea mici în
raport cu riscul asumat ş.a. Însă independent de motivele care au servit drept temei pentru ca persoana să
renunţe la comiterea infracţiunii, persoana nu poate fi supusă răspunderii penale. Dacă într-o anumită situaţie
există îndoiala asupra motivului care l-a determinat pe făptuitor să întrerupă executarea, în sensul că nu se
cunoaşte cu certitudine că renunţarea se datorează unei cauze independente de voinţa făptuitorului sau unei
cauze determinate de voinţa acestuia, care lasă dubiu asupra realităţii faptelor, se consideră că este un caz de
renunţare de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii, situaţia rezolvându-se în favoarea făptuitorului.
Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă. Persoana care pentru prima oară
a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală dacă ea, după
săvârşirea infracţiunii, s-a autodenunţat de bunăvoie, a contribuit activ la descoperirea acesteia, a compensat
valoarea daunei materiale cauzate sau, în alt mod, a reparat prejudiciul pricinuit de infracţiune (art. 57 CP al
RM).
Conform acestui articol, pentru liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă, persoana
în cauză trebuie să întrunească condiţiile prevăzute de acest articol.
131
Despre primele două, săvârşirea pentru prima oară şi infracţiunea săvârşită se atribuie la categoriile
infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave, le-am caracterizat la celelalte forme de liberare de răspundere
penală.
În ceea ce priveşte autodenunţarea de bunăvoie, aceasta semnifică trezirea conştiinţei vinovatului şi
încercarea acestuia de a se corecta. Prin căinţă sinceră vinovatul comunică din proprie iniţiativă organelor de
drept infracţiunea săvârşită, explicând împrejurările efectuării acţiunilor sale infracţionale.
Dacă a acţionat împreună cu altcineva, atunci spune şi despre acţiunile comparticipanţilor, descoperind
identităţile lor. De asemenea, este necesar ca infractorul să-şi autoevalueze acţiunile drept acţiuni negative
care au dus la fapte negative, infracţionale.
Noţiunea de autodenunţare desemnează acţiunea de comunicare oficială organelor de drept, fie în
formă scrisă sau orală despre fapta infracţională comisă, dacă organele de drept nu cunoşteau acest fapt.
Comunicarea este scrisă după comiterea infracţiunii şi nu depinde de timpul care s-a scurs din momentul
săvârşirii infracţiunii. Ea trebuie să conţină descrierea amănunţită a faptelor comise, comportamentul tuturor
participanţilor la infracţiune, dacă ei sunt, motivele care au dus la săvârşirea infracţiunii şi caracterul ei.
Autodenunţarea poate servi oricând ca circumstanţă atenuantă şi este o acţiune care duce la facilitarea
descoperirii infracţiunii.
O altă condiţie pentru liberarea de răspundere penală poate fi şi compensarea daunei materiale sau
repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Repararea benevolă a pagubei pricinuite presupune că vinovatul,
după ce a săvârşit infracţiune asupra sa din partea cuiva sau a organelor de drept, restituie valoarea prejudiciului
cauzat. Reîntoarce contraechivalentul lucrului pierdut sau a altor obiecte, lucruri etc. sau prin compensarea
pagubei prin alte forme de achitare.
La fel poate fi şi acordarea ajutorului material victimei pentru tratamentul medical survenit ca urmare
a leziunilor primite din partea victimei. Această circumstanţă trebuie deosebită de renunţarea de bunăvoie la
săvârşirea infracţiunii care este stipulată în articolul 56 CP.
Acesta se manifestă prin restabilirea stării iniţiale a obiectului atentării. De exemplu, reparaţia casei
de locuit, a automobilului.
Prin repararea daunei cauzate se înţelege şi situaţia în care persoana vinovată îşi prezintă scuzele în
mod public pe motiv de cauzare a unei daune morale, de exemplu, după răspândirea cu bună ştiinţă a unor
scorniri mincinoase despre victimă, a unor vorbe urâte despre ea. În acest caz, făptuitorul îşi cere scuze de la
victimă în faţa vecinilor, în faţa acelor persoane care au fost auzit vorbele spuse anterior de făptuitor, sau cel
mai des în mod public.
Temeiul aplicării liberării de răspundere penală în toate cazurile respective constă în posibilitatea
acordată de stat persoanelor care comit astfel de infracţiuni de a evita tragerea la răspundere penală prin
preîntâmpinarea cauzării unor daune grave cetăţenilor, societăţii, statului.
Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei. Liberarea de răspunderea
penală în legătură cu schimbarea situaţiei este atunci când persoana pentru prima oară comite o infracţiune
uşoară sau mai puţin gravă, iar la data judecării cauzei, datorită schimbării situaţiei se stabileşte că fapta
săvârşită nu mai prezintă pericol social sau persoana nu mai prezintă nici un pericol pentru societate.
De exemplu, în urma unor reforme economice, sociale sau politice au fost schimbaţi banii sau au fost
introduse cartelele care au dus ca fapta unei infracţiuni să-şi piardă orice pericol social. La fel este şi cu
persoana care nu mai prezintă nici un pericol pentru societate, de exemplu, îmbolnăvirea persoanei, înrolarea
în rândurile armatei etc. Dacă există temeiurile enunţate mai sus, procedura penală urmează a fi încetată,
deoarece, datorită schimbărilor de situaţii, nu mai este necesară aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter
penal faţă de persoana respectivă. Această condiţie este reglementată în articolul 58 al Codului penal al
Republicii Moldova.
Liberarea condiţionată de răspundere penală. În privinţa persoanei puse sub învinuire pentru o
infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, care îşi recunoaşte vinovăţia, nu prezintă pericol social şi poate fi
reeducată fără aplicarea unei pedepse penale, urmărirea penală poate fi suspendată condiţionat, cu liberarea
ulterioară de răspundere penală conform art.59 din Codul penal al R. Moldova.
După cum rezultă din prevederile acestui articol, liberarea condiţionată de răspundere penală este
posibilă în cazul în care sunt întrunite următoarele condiţii cumulative:
132
a) persoana este pusă sub învinuire pentru săvârşirea unei infracţiuni grave sau mai puţin grave;
b) persoana îşi recunoaşte vinovăţia;
c) persoana nu prezintă pericol social, fiind posibilă corectarea acesteia fără aplicarea pedepsei
penale.
Potrivit prevederilor art.16 CP al R. Moldova, în categoria infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave
sunt incluse infracţiunile pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de
până la 5 ani inclusiv.
Prin recunoaştere a vinovăţiei se are în vedere situaţia în care învinuitului i s-a explicat dreptul de a
tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa (art.66 CPP al R. Moldova), iar acesta acceptă să depună mărturii şi să
dea explicaţii referitoare la învinuirea înaintată.
Se consideră că persoana nu prezintă pericol social în cazul în care nu este anterior condamnată, nu
este dependentă de alcool sau droguri, se căieşte sincer de comiterea infracţiunii, fiind întrunite cumulativ
condiţiile prevăzute de art.57 CP al R. Moldova.
Art. 510 CPP al R. Moldova stipulează complementar şi alte condiţii care sunt necesar a fi întrunite în
cazul liberării condiţionate de răspundere penală. Deci prevederile în cauză nu se aplica faţă de persoanele:
a) care au antecedente penale;
b) care sânt dependente de alcool sau droguri;
c) cu funcţii de răspundere, care au comis infracţiunea făcând abuz de serviciu;
d) care au comis infracţiuni contra securităţii statului;
e) care nu au reparat paguba cauzată în urma infracţiunii.
În cazul in care procurorul constată ca în privinţa învinuitului pot fi aplicate prevederile art.59 CP şi
art.510 CPP al R. Moldova, prin ordonanţă, suspendă condiţionat urmărirea penală pe un termen de 1 an,
stabilindu-i una sau mai multe din următoarele obligaţii:
· să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decât în condiţiile stabilite de procuror;
· să comunice organului de urmărire penală orice schimbare de domiciliu;
· să nu săvârşească infracţiuni sau contravenţii;
· să continue lucrul sau studiile.
Ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale urmează a fi confirmată de către procurorul
ierarhic superior.
Dacă în termenul de suspendare condiţionată a urmăririi penale învinuitul a respectat condiţiile stabilite
de către procuror, acesta înaintează un demers judecătorului de instrucţie cu propunerea de a libera persoana
de răspundere penală.
Judecătorul de instrucţie examinează demersul procurorului în condiţiile art.305 CPP al R. Moldova şi
ia una din următoarele decizii:
a) acceptă demersul, liberează persoana de răspundere penală şi încetează procesul;
b) respinge demersul.
În cazul în care învinuitul nu a respectat condiţiile stabilite de procuror, precum şi în cazul respingerii
demersului de liberare de răspundere penală, procurorul trimite cauza în judecată cu rechizitoriu în ordinea
generală.
Prescripţia tragerii la răspundere penală. Potrivit art. 60 CP al R.M., persoana se liberează de
răspundere penală dacă din ziua săvârşirii infracţiunii au expirat următoarele termene:
a) 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare;
b) 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave;
c) 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave;
d) 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave;
e) 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave.
Prescripţia curge din ziua săvârşirii infracţiunii şi până la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei
de judecată.
În cazul săvârşiri de către persoană a unei noi infracţiuni, prescripţia se calculează pentru fiecare
infracţiune separat. Prescripţia se va întrerupe dacă, până la expirarea termenelor prevăzute, persoana a mai
săvârşit o infracţiune pentru care, conform Codului penal, poate fi aplicată pedeapsa penală cu închisoarea pe
un termen mai mare de 2 ani. Calcularea prescripţiei în acest caz începe din momentul săvârşirii unei infracţiuni
noi.
133
Prescripţia răspunderii penale constă în stingerea dreptului statului de a pedepsi şi a obligaţiunii

infractorului de a suporta consecinţele faptei sale, după trecerea unui anumit timp prevăzut de lege din data
săvârşirii infracţiunii, indiferent dacă aceasta a fost sau nu descoperită ori infractorul a fost sau nu identificat.
În funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite, determinată prin natura şi tipul pedepsei ce poate fi
aplicată pentru comiterea acesteia, legea stabileşte termenele care sunt incluse şi în Codul penal în articolul
respectiv. În cazul infracţiunilor prelungite, termenul de prescripţie începe să curgă din momentul săvârşirii
ultimei acţiuni sau inacţiuni infracţionale.
Cursul termenului de prescripţie se întrerupe dacă în perioada acestuia se săvârşeşte o nouă infracţiune,
pentru care poate fi aplicată pedeapsa cu închisoarea pe un termen mai mare de doi ani. Prin aceasta se are
în vedere că se pierde beneficiul timpului scurs până la comiterea celei de-a doua infracţiuni, moment care
începe să curgă de la începutul primului termen de prescripţie. În această situaţie, termenul de prescripţie
pentru prima infracţiune începe să curgă simultan cu cel de-al doilea termen de prescripţie, iar acesta se
calculează pentru fiecare infracţiune în mod separat.
Prescripţia poate fi suspendată dacă persoana care a săvârşit infracţiunea se sustrage de la urmărirea
penală sau de la judecată prin schimbarea domiciliului, actelor de identitate etc. Într-o asemenea situaţie,
timpul suspendării prescripţiei nu intră în termenul de prescripţie, iar curgerea prescripţiei se reia din momentul
reţinerii persoanei sau al autodenunţării. Cu toate acestea, persoana nu poate fi supusă răspunderii penale
dacă de la data săvârşirii infracţiunii au trecut 25 de ani şi prescripţia nu a fost întreruptă prin săvârşirea unei
noi infracţiuni.
În cazul săvârşirii de către o persoană a unei infracţiuni excepţional de grave, aplicarea prescripţiei se
realizează de către instanţa de judecată şi, dacă instanţa nu va găsi raţional de a plica prescripţia, detenţiunea
pe viaţă se va înlocui cu închisoarea pe un termen de 35 de ani. Prescripţia produce efecte asupra tuturor
infracţiunilor, cu excepţia celor săvârşite contra păcii şi omenirii.
Dar sunt cazuri când persoana este liberată de răspunderea penală. S-a observat că multe cauze
depind de circumstanţele atenuante. În lucrarea dată am enumerat toate cazurile când persoana poate fi
liberată de răspunderea penală, am încercat a analiza minuţios toate formele liberării de răspundere penală şi
am ajuns la concluzia că întâietate după gradul de popularitate şi aplicabilitate nu se poate acorda cu certitudine
nici uneia, deoarece fiecare îşi are importanţa, scopul şi rolul său în promovarea şi dezvoltarea relaţiilor de
drept.
Bibliografie
Acte normative
1. Constituţia Republicii Moldova adoptată de Parlamentul R.M. la 29.07.1994, Monitorul Oficial
al R.M. nr.1, 1994.
2. Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002, intrat în vigoare la 12 iunie
2003.
3. Barbăneagră Alexei (şi colectivul de autori), Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu,
Chişinău, 2003.
4. Уголовный кодекс Молдавской ССР (с приложением постатейно систематизированных
материалов), Cartea moldoveneascг, Chiєinгu, 1987.
Manuale, monografii, studii

1. Basarab M., Drept penal (Partea generală), vol. I, Ed. „Fundaţiei Chemarea”, Iaşi, 1992.
2. Bulai C., Drept penal român, (Parte generală), vol. I, Bucureşti, 1992.
3. Borodac A., Bujor V., Brânză S., Carpov T., Florea V., Lungu V., Drept penal, (Parte generală),
Chişinău, Ed. Ştiinţa, 1994.
4. Dongoroz V., Tratat de drept penal, Bucureşti, 1939.
5. Oancea I., Tratat de drept penal. Partea generală, Bucureşti, 1994.
6. Кузнецов, Уголовное право. Oбщая часть, Mоскова, 1996.
134
Aspecte conceptuale privind locul şi rolul poliţiei în

sistemul autorităţilor administraţiei publice
Gheorghe MUNTEANU, Academia „Ştefan cel

Într-un stat de drept, atribuţiile statului sunt realizate de cele trei puteri: legislativă, executivă şi
judecătorească, cărora le corespund trei categorii de organe. Astfel, puterea legislativă se înfăptuieşte de
Parlament şi Preşedintele Republicii Moldova, puterea executivă (administrativă) se exercită de Guvern, ministere
şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de organele administraţiei
publice locale, iar puterea judecătorească este realizată de către instanţele judecătoreşti, curţile de apel şi
Curtea Supremă de Justiţie.
Aceste trei puteri, care colaborează între ele şi îşi controlează reciproc activitatea „nu sunt decît
factorii unui tot organic care este suveranitatea statului” [1, 12].
Într-un stat suveran este necesar a realiza următoarele obiective: conlucrarea dintre persoanele fizice
şi juridice, menţinerea securităţii statului, instruirea populaţiei, asigurarea circulaţiei cetăţenilor, a veniturilor
băneşti necesare acoperirii cheltuielilor, gospodărirea domeniului public şi alte necesităţi pentru buna funcţionare
a acestui sistem. În scopul realizării acestor sarcini, statul înfiinţează servicii publice, de menţinere a ordinii, de
educaţie, de finanţare publică, de pază a graniţelor ţării, de administrare a domeniului public etc. Toate aceste
servicii, organizate într-un sistem de organe, alcătuiesc administraţia publică [1, 17].
Fiind chemată să satisfacă interesul general exprimat prin lege, administraţia publică constituie activitatea
prin care se exercită legea, ea fiind foarte strîns legată de puterea executivă. Şi dacă activitatea de stat este
una de organizare a relaţiilor sociale, ideea de organizare fiind punctul-cheie în administrarea publică, în sens
larg, „administraţia publică este o activitate de organizare a anumitor relaţii sociale, mai concret a legilor şi a
celorlalte acte ale organelor statului” [2].
Administraţia ţării este încredinţată unor autorităţi statale, acestea fiind administraţia statală şi unităţile
teritoriale, precum şi administraţia locală, chemată să administreze interesele colectivităţilor locale, în
conformitate cu Constituţia Republicii Moldova.
Organele de stat care înfăptuiesc implicit activitatea puterii executive - a administraţiei publice - sunt
organe ale administraţiei publice [3, 66].
Pentru a ajunge la aceasta definiţie am pornit de la anumite trăsături specifice ale acestor organe, şi
anume:
a) organele administraţiei publice sunt organe de stat, ceea ce implică, pentru asigurarea realizării
sarcinilor lor specifice, posibilitatea de a folosi forţa publică a statului;
b) organele administraţiei publice sunt înfiinţate prin lege sau pe baza legii, deoarece înfiinţarea în
alt mod a acestor organe le-ar lipsi de autoritatea publică de care au nevoie în îndeplinirea
atribuţiilor ce le revin;
c) întreaga activitate a acestor organe se desfăşoară pe baza şi în vederea executării legii. Această
trăsătură este desprinsă din aceea că însăşi activitatea puterii executive (ale cărei sarcini le
înfăptuiesc organele administraţiei publice) se desfăşoară pe baza legii;
d) actele juridice adoptate sau emise de aceste organe sunt supuse unui control de legalitate
prevăzut de lege;
e) activitatea acestor organe este realizată în practică de un personal de specialitate - funcţionari
publici;
f) întreaga activitate a acestor organe se desfăşoară în interesul statului, raionului şi comunei,
precum şi al particularilor (persoane fizice şi juridice).
Atunci cînd ne întrebăm dacă un organ de stat este sau nu un organ al administraţiei publice, va trebui
să observăm dacă acest organ întruneşte trăsăturile la care ne-am referit.
135
Stabilitatea locului poliţiei în cadrul mecanismului de stat condiţionează modul de reglementare a

activităţii ei. Soluţia acestei probleme este condiţia de care depinde „caracterul reglementării normative a
relaţiilor sociale apărute între organele de poliţie, pe de o parte, şi organele legislative, executive, judecătoreşti,
procuratura, pe de altă parte, inclusiv competenţa acestor organe” [4, 114].
Legea Republicii Moldova nr.416-xii din 18.12.1990 cu privire la poliţie determină în mod expres
statutul poliţiei în sistemul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.
Conform dispoziţiilor art.1, ”poliţia Republicii Moldova este un organ armat de drept al autorităţilor
publice, aflat în componenţa Ministerului Afacerilor Interne.”
Analizînd legile despre poliţie ale altor state, se constată formulări textuale identice sau foarte aproape
după conţinut. De exemplu, Legea Federaţiei Ruse nr.1026-1 din 18.04.1991 „Despre miliţie” în art.1 stipulează
că „ Miliţia în Federaţia Rusă constituie sistemul organelor de stat ale puterii executive chemate să apere viaţa,
sănătatea, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, proprietatea, interesele societăţii şi ale statului de atentate criminale
sau alte încălcări ale normelor de drept, fiind împuternicite să aplice măsurile de constrîngere în limitele stabilite
prin lege. Miliţia este parte componentă a Ministerului Afacerilor Interne al Federaţiei Ruse.’’
În aceeaşi ordine ne vom referi şi la Legea nr.218\2002 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei
române prin care se stipulează (art. 1) că “Poliţia Română face parte din Ministerul de Interne şi este instituţia
specializată a statului care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei,
a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în
condiţiile legii” [5].
Totodată, prin Ordonanţa de urgenţă nr.63 din 28 iunie 2003, emisă de Guvernul Romîniei, se determină
că Ministerul Administraţiei şi Internelor este organ de specialitate al administaţiei publice centrale [6].
În concluzie, notăm că ar fi binevenită o modificare a Legii cu privire la poliţie întru reglementarea
normativă mai clară a locului şi rolului poliţiei în cadrul administraţiei publice, după cum urmează: ,, Poliţia
Republicii Moldova este instituţia specializată a puterii executive constituită ca organ armat de drept
în componenţa Ministerului Afacerilor Interne, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea
infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, fiind investit să aplice măsurile de constrîngere în
limitele stabilite prin lege.”
O condiţie primordială a funcţionării normale a oricărui organ de stat, cu atît mai mult al poliţiei, este
reglementarea normativă expresă a destinaţiei şi scopurilor de activitate. Definiţia poliţiei care i-ar determina
locul şi rolul ei în structura organelor statale ar trebui să se sprijine pe baza mijloacelor principale aplicate de ea
în realizarea scopurilor şi competenţelor abilitate. S-a constatat că mijlocul de bază propriu oricărei poliţii este
dreptul la aplicarea constrângerii, în sensul larg, de la o simplă atingere până la lipsirea forţată de viaţă.
Dreptul de a aplica forţa în scopul realizării sarcinilor determinate de legislaţie este particularitatea distinctivă
a poliţiei, care îi permite acesteia să ocupe un loc deosebit în cadrul organelor de ocrotire a normelor de drept.
Pentru a fundamenta aceste deziderate vom face referinţă la unele consideraţii cu caracter istoric
referitor la sensurile terminologice ale “poliţiei„ şi evoluţia acestor sensuri în societate.
Prima definiţie clară şi completă a noţiunii de poliţie o întâlnim în Codul delictelor şi pedepselor din
1795 din Franţa, potrivit căruia ,,poliţia este instituită pentru a menţine ordinea publică şi a asigura
libertatea, proprietatea şi siguranţa individuală” [7, 225].
Apariţia şi dezvoltarea conceptului statului de drept a impus revizuirea cardinală a opiniilor despre
poliţie şi ca rezultat are loc o dezvoltare furtunoasă a ştiinţei poliţieneşti.
În opinia savantului german Piuter, în jumătatea a doua a sec. XVIII, poliţia este considerată „numai
activitatea de constrângere realizată de stat, având drept scop preîntâmpinarea relelor posibile şi a
pericolului, grija bunăstării manifestată în afara constrângerii nu se încadrează în domeniul poliţiei”
[8, 59].
În prezent, menţionează V.M. Ghesen, prin activitatea poliţienească nu se subînţelege activitatea
administrativă luată în general, ci numai o anumită modalitate de activitate statală, orientată spre susţinerea
securităţii şi a ordinii, însoţită de aplicarea forţei de constrîngere.
Cunoscutul specialist în materia dreptului poliţienesc din Rusia, G.E. Andreevskii, pornind de la
accepţiunea poliţiei ca activitate statală în domeniul administraţiei interne, a elaborat „ Legea ştiinţei despre
136
poliţie,” conform căreia, “atunci cînd individul prin forţa şi mijloacele sale proprii nu-şi poate crea condiţii de
securitate şi prosperitate care i-ar permite libera dezvoltare, în ajutorul lui trebuie să vină activitatea altora,
numită poliţistă” [9, 17].
Dicţionarul limbii române moderne [10, 134] oferă următoarele accepţiuni ale noţiunii de poliţie:
- organ administrativ însărcinat cu menţinerea ordinii publice;
- locul în care este instalat organul administrativ;
- organul care desfăşoară activitatea de pază, supraveghere, control;
- poliţistul ca persoană.
Vocabularul juridic editat în Franţa în 1987 deosebeşte următoarele sensuri ale noţiunii de poliţie:
- accepţiunea generală de ordine, asigurare, control pentru apărarea interesului comun;
- ansamblul regulilor impuse cetăţenilor de către autoritatea publică în vederea instaurării ordinii,
liniştii şi securităţii în stat;
- forţa publică însărcinată cu respectarea regulilor de poliţie (se mai face distincţia dintre poliţia
administrativă şi cea judiciară).
Trebuie să precizăm că în prezent, potrivit uzanţelor internaţionale, termenul de poliţist sau poliţişti
include toate persoanele numite sau alese care exercită puteri poliţieneşti, îndeosebi puterea de a aresta şi
reţine. Aceasta este accepţiunea pe care o întâlnim în art.1 din Codul de conduită pentru poliţişti adoptat prin
Rezoluţia nr.14169 din 17 decembrie 1979 a Adunării Generale a ONU.
Totodată, se stipulează că în ţările în care puterile poliţieneşti sunt exercitate de autorităţi militare, fie
în uniformă sau nu, sau de forţe ale securităţii statului, definiţia „poliţişti” va include şi membrii acestor servicii.
Deci termenul “poliţie” include nu doar organele de poliţie propriu-zise din subordonarea Ministerului
Afacerilor Interne, ci pe toţi funcţionarii publici care au atribuţii poliţieneşti în domeniul apărării statului, a
organismelor politice, economice şi sociale, a cetăţenilor şi care, potrivit legii, pot la nevoie folosi forţa de
constrângere [11, 15].
În viziunea persoanelor care apelează la ajutorul poliţiei, acest organ se caracterizează prin capacitatea
de a aplica forţa, fapt recunoscut şi de persoanele asupra cărora poliţia întreprinde măsuri de constrângere.
Posibilitatea de a aplica forţa atribuie unitate activităţii poliţieneşti în ansamblu. Astfel, rolul poliţiei
constă în intervenţia directă în problemele sociale şi în măsura în care ele necesită aplicarea forţei. Acest lucru
atribuie omogenitate diverselor proceduri poliţieneşti, precum reţinerea infractorului, dirijarea circulaţiei rutiere,
supravegherea „gloatei”, acordarea de ajutor copiilor rătăciţi sau acordarea primului ajutor medical, intervenţia
şi soluţionarea scandalurilor intrafamiliale. După E. Bittner, poliţia este “mecanismul repartizării forţei
circumstanţial argumentate în societate ” [12, 32-41].
Din cele menţionate mai sus nu reiese nicidecum că activitatea poliţienească are un conţinut pur
regresiv. În realitate, poliţia îşi asigură realizarea scopurilor urmărite, în majoritatea cazurilor doar prin posibilitatea
potenţială de aplicare a constrângerii.
În statul de drept, în care valoarea supremă este omul, drepturile şi libertăţile sale, este destul de
actuală ideea că rolul poliţiei constă în rezolvarea acelor probleme sociale care necesită constrângerea, iar
competenţa poliţiei trebuie să fie determinată nu de caracterul problemei, ci de metodele de intervenţie. Credem
că anume constrângerea poate fi punctul de pornire în determinarea locului poliţiei în cadrul autorităţilor
publice. Rolul şi necesitatea forţelor de poliţie ca parte constitutivă a autorităţilor administraţiei publice îşi
găseşte justificarea în existenţa şi manifestarea contradicţiilor sociale, în satisfacerea unor cerinţe ale vieţii
sociale şi în reprimarea unor manifestări şi tendinţe deviate de ordin individual sau colectiv.
Existenţa şi evoluţia societăţii nu poate fi concepută fără asigurarea menţinerii ordinii şi liniştii publice,
fără recunoaşterea şi respectarea demnităţii umane, atribute fundamentale ale oricărei comunităţi omeneşti.
Principalele funcţii ale poliţiei constau în:
- prevenirea, ceea ce este un principiu fundamental în statul de drept;
- represiunea pentru restabilirea situaţiei anterioare.
Dacă analizăm varietatea atribuţiilor generale şi specifice ce revin poliţiei moderne, se evidenţiază
clar datoria poliţiei de menţinere a ordinii şi liniştii publice, prin care se urmăreşte salvarea interesului general.
Totodată, prin apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, poliţia serveşte tot interesul general.
Activitatea poliţiei se desfăşoară în beneficiul convieţuirii umane şi împotriva indivizilor cu manifestări antisociale.
137
Prin activitatea sa directă poliţia contribuie la menţinerea echilibrului social şi indirect cooperează la
realizarea echilibrului general al armoniei universale.
Conceput ca un apanaj al suveranităţii statului, considerăm destul de importantă necesitatea ca organul
de poliţie, din punct de vedre normativ, să-şi găsească fundamentul juridic nu numai în lege, dar şi în Constituţia
ţării. Constituţia stabileşte şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale individuale şi prin ea se organizează
puterile statului şi se fixează raporturile dintre ele.
Poliţia, ca alte organe poliţieneşti, este o instituţie a puterii executive şi anume în această ipostază ea
ar trebui să se manifeste. Activitatea poliţiei este chemată să asigure realizarea legilor care ţin de domeniul ei
de activitate.
Pentru a determina locul poliţiei în cadrul autorităţilor publice e necesar a porni de la ideea conform
căreia poliţia este un organ armat, constituit din funcţionari profesionişti, subordonat şi angajat de puterea
executivă în activitatea de ocrotire a ordinii publice, vieţii, sănătăţii, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor,
organizaţiilor statale şi sociale legal instituite, de apărare faţă de orice atentate antisociale.
Referinţe:
1. Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1993.
2. Romulus Ionescu, Drept administrativ, Bucureşti, 1970.
3. Valentin Prisăcaru, op.cit.
4. М.Л. Розин, Место органов внутренних дел в советском государственном аппарате
в свете ленинского учения о социалистическом государстве, Труды ВШ МВД СССР,
Москва, 1970.
5. Legea nr. 218 din 23.04.2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, Monitorul
Oficial al Romîniei nr. 305 din 9 mai 2002.
6. Ordonanaţa de urgenţă nr. 63 din 28 iunie 2003 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Administraţiei şi Internelor, Monitor Oficial al Romîniei nr. 462 din 28 iunie
2003.
7. Vladimir Hanga şi alţii, Istoria dreptului românesc, Vol I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1985.
8. В.В. Ивановский, Учебник административного права ( полицейское право), Казань,
1911.
9. И.Е. Андреевский, Полицейское право, Санкт Петербург, 1874.
10. Dicţionarul Enciclopedic al Limbii Române, Ed. Enciclopedică, 2002.
11. Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Dragoş-Andrei Ignat, Adrian Iacob., Drept Poliţienesc şi
Contravenţional, Bucureşti, Editura „Tritonic”, 2003.
12. Bittner E., Lundmann K.J, Police Charge., Oxford, 1980.
138
Managementul organizaţiei. Specificul managementului organizaţiilor din

organele apărării naţionale, securităţii statului şi ordinii publice
Gheorghe MEREUŢĂ, doctor în ştiinţă, ULIM
Recenzent: Svetlana Gorobievschi, doctor, conferenţiar universitar, prodecan activitate ştiinţifică

ULIM
Importanţa activităţii de conducere a organizaţiilor este cauzată de necesitatea coordonării, dirijării şi

îndrumării acţiunilor colective ale oamenilor în vederea atingerii obiectivelor propuse.
La etapa actuală a dezvoltării organizaţiilor, în condiţiile activităţii cu resurse materiale, financiare şi,
mai ales, umane (deşi limitate) nu este suficient numai de a organiza, îndruma, supraveghea, dirija sau
administra activitatea acestora.
Conducerea este, de regulă, o activitate complexă care include o seamă de atribute şi funcţii cum sunt:
previziunea, organizarea, comanda, coordonarea, controlul, climatul, motivarea, evaluarea rezultatelor etc.
Conducerea, de asemenea, vizează o multitudine de aspecte (economice, politice, militare, tehnice, psihologice,
sociale, educaţionale etc.), pe care le armonizează şi le integrează, în vederea realizării scopurilor stabilite, în
condiţii optime. Conducerea este astăzi o activitate de sine stătătoare (deosebită de activităţile de realizare şi
de execuţie) şi trebuie să fie exercitată de către oameni pregătiţi special (profesionişti ai conducerii).
Deoarece conducerea se exercită nu numai la nivel de grup, la nivel de organizaţie, la scara întregii
societăţi (în cazul conducerii statelor) sau chiar la nivelul unor organisme interstatale (cum este cazul organismelor
europene şi euroatlantice sau al marilor concerne industriale, care nu mai ţin seamă de limitele teritoriale ale
unei singure ţări), acest proces, deosebit de complex, este necesar să fie exercitat de un personal de conducere
dotat cu un potenţial înalt şi trăsături de caracter deosebite.
Apariţia şi dezvoltarea conceptelor de „management” (conducere) şi „manager”
(conducător, persoană de conducere), întrebuinţate tot mai frecvent, nu sunt numai o
modă, ci şi o necesitate.
În opinia unor specialişti [1], managementul desemnează ştiinţa conducerii organizaţiilor socio-
economice şi conducerea lor ştiinţifică, atribuindu-i trei sensuri:
1. De ştiinţă, adică de ansamblu organizat şi coerent de cunoştinţe, concepte, principii, metode şi
tehnici, prin care se explică în mod sistematic fenomenele şi procesele care au loc în conducerea
organizaţiilor.
2. De artă, pentru că reflectă latura pragmatică ce constă în măiestria managerului de a aplica
cunoştinţele ştiinţifice la realităţile diferitelor situaţii, cu rezultate bune, în condiţii de eficienţă.
3. De stare de spirit specifică, reflectată în felul de a vedea, a dori, a căuta şi accepta progresul.
Prin urmare, managementul este un proces (o succesiune de activităţi) care implică anumite funcţii şi
anumite principii general acceptate, care orientează gândirea şi acţiunea managerilor, precum şi un obiect de
studiu, însumând un ansamblu de cunoştinţe care pot fi învăţate împreună cu modul de aplicare a lor în procesul
de conducere.
Mihaela Vlăsceanu [2], definind conducerea ca pe un „proces dinamic de organizare şi coordonare de
către un grup, într-o anumită perioadă de timp şi într-un context organizaţional specific, a altor grupuri de
membri ai organizaţiei, în scopul realizării unor sarcini şi scopuri specifice”, consideră că, în zilele noastre,
„conducerea nu se mai limitează la o singură persoană; există un grup de conducători responsabili cu diferite
sectoare de activitate şi cu diferite grupuri de oameni”. Cu alte cuvinte, diviziunea muncii şi specializarea
activităţilor umane îşi pun amprenta tot mai mult şi asupra conducerii organizaţiilor.
Această definiţie pune în evidenţă rolul tot mai important al factorului uman în conducere, deoarece
eficienţa activităţii manageriale (deci şi a organizaţiei) se corelează strâns cu capacitatea conducătorilor de a
integra şi coordona eforturile tuturor membrilor organizaţiei pentru a obţine rezultatele dorite.
139
În funcţie de tipul de organizaţie şi de natura activităţilor desfăşurate în cadrul acesteia, apar şi elementele
specifice ale structurilor de management, care determină, în ultimă instanţă „personalitatea”, „cartea de vizită”
a organizaţiei respective.
Organizaţiile, fiind sisteme deschise, sunt caracterizate drept sisteme sociale dinamice, complexe,
probabilistice şi relativ stabile, capabile de autoreglare şi autoinstruire. Specificând rolul deosebit al resursei
umane, putem concluziona că organizaţia este un sistem social în care şi prin care oamenii
interacţionează (cooperează) pentru realizarea unor scopuri comune sau, altfel spus, organizaţia implică
o formă distinctă de corelare între oameni şi scopuri, cât şi între oameni şi structuri.
Literatura de specialitate [3] descrie pe larg mai multe modalităţi de clasificare a organizaţiilor, printre
care menţionăm:
a) după gradul de structurare (informale şi formale);
b) cine sunt beneficiarii activităţii sau natura comportamentului membrilor organizaţiilor (asociaţiile
voluntare, de tipul celor religioase, ştiinţifice etc.; organizaţii militare; organizaţii
filantropice (de binefacere), spirituale, asociaţii de asistenţă socială; organizaţii de tip
corporaţii (organizaţii industriale, financiare etc.); organizaţii de afaceri familiale: micile
afaceri);
c) după principiul „cine beneficiază de activitatea organizaţională specifică” (organizaţii de
beneficiu mutual, al căror beneficiari sunt membrii şi cei înscrişi care deţin un rang, precum
partidele politice, sindicatele, cluburile etc.; organizaţiile de afaceri, care au ca beneficiari
proprietarii şi managerii şi cuprind firmele industriale, băncile, companiile de asigurări, magazinele
de vânzări cu ridicata şi cu amănuntul; organizaţii care realizează servicii şi au ca beneficiari
clienţii, care includ agenţiile de plasare a forţei de muncă, spitalele, şcolile, societăţile de ajutor,
clinicile de sănătate mintală; organizaţiile publice de care beneficiază marele public, aici fiind
incluse, statistica la nivel statal, serviciile militare, departamentele poliţiei, grănicerilor, securităţii
statului, pompierilor, etc.);
d) după nivelurile ierarhice existente în interiorul lor (organizaţii scunde şi înalte);
e ) după un element major de relaţionare între cei care deţin puterea şi cei asupra cărora ei o
exercită (organizaţii coercitive, precum lagărele de concentrare, închisorile, lagărele de
prizonieri de război, lagărele de muncă forţată, uniunile coercitive; organizaţiile utilitare, în
care sunt incluse întreprinderile industriale, institutele de cercetare, uniunile de afaceri, organizaţiile
fermierilor, organizaţiile militare în timp de pace; organizaţii normative, cum sunt organizaţiile
religioase, organizaţiile politico-ideologice, spitalele, colegiile şi universităţile, asociaţiile voluntare,
şcolile şi organizaţiile profesionale).
Structurile duale se stabilesc în următoarele combinaţii:
a) Normativ-coercitive, cum sunt unităţile de luptă;
b) Utilitar-normative, aici fiind inclusă majoritatea organizaţiilor;
c) Utilitar-coercitive - exploatările agricole şi industriale tradiţionale.
Specificul managementului în organizaţiile din organele apărării naţionale, securitatea statului şi
ordinii publice decurge din specificul structurilor şi activităţilor acestora.
Structurile menţionate sunt componentele de bază care asigură, în timp de pace şi de război, integrarea
într-o concepţie unitară a activităţilor tuturor forţelor participante la acţiunile de apărare a ţării, de securitate şi
ordine publică.
Din acest punct de vedere, aceste organisme ale statului au anumite trăsături fundamentale, şi anume:
· sunt instituţii birocratice având o structură ierarhică;
· relaţiile formale predomină asupra celor personale;
· sunt un mediu social cu sisteme proprii de stratificare.
Din această succintă prezentare a acestor organizaţii şi a sistemului instituţional de conducere,
reglementate prin lege, rezultă, implicit, şi specificul managementului acestora, exprimate prin mai multe
caracteristici.
O primă caracteristică a managementului organizaţiilor din structurile menţionate anterior constă în
faptul că, deşi conducerea la diferite eşaloane se realizează în timp de pace, pregătirea este făcută pentru lupta
140
armată, pentru diverse situaţii de criză şi excepţionale. În consecinţă, toate funcţiile managementului se cer
abordate şi exercitate din această perspectivă, comandanţii fiind iniţiaţi şi deprinşi să organizeze, să decidă, să
comande, să dirijeze şi sa coordoneze (într-un cuvânt, să acţioneze) în conformitate cu condiţiile acestor
situaţii.
A doua caracteristică ar putea fi aceea că se recurge, adesea, la o conducere autoritară, deşi
comandanţii se consultă cu liderii (conducătorii) structurilor ierarhice superioare înaintea adoptării unor decizii.
În unele situaţii însă, când această consultare nu este posibilă, ei sunt obligaţi să decidă singuri şi să-şi asume
răspunderea acestor decizii care au o mare încărcătură morală.
A treia caracteristică se referă la dezvoltarea cu precădere a calităţilor de lider la orice comandant
dintr-o unitate operativă, deoarece acesta trebuie să se comporte ca atare în cele mai diverse şi complicate
situaţii.
După opinia experţilor americani, caracteristicile şi trăsăturile unui lider se bazează pe „trei piloni de o
importanţă egală”: şcoala care-i formează, experienţa practică şi autodezvoltarea.
A patra caracteristică priveşte etica profesională a conducerii organizaţiilor structurilor de forţă.
Etica profesională a comandantului implică trei responsabilităţi generale: să fie model de rol, să-şi
dezvolte subordonaţii din punct de vedere etic şi să evite crearea unor dileme etice subordonaţilor săi.
Desigur, această caracteristică presupune existenţa unor calităţi ale comandanţilor, cum sunt: onestitatea,
integritatea morală, loialitatea faţă de ţară, faţă de organizaţia de care aparţine, de unitate şi de subordonaţi,
spiritul de dreptate.
A cincea caracteristică a managementului specific domeniului abordat decurge din obiectivul
fundamental al acestor organizaţii: îndeplinirea misiunii cu pierderi minime de resurse umane şi materiale.
Conducerea, la oricare dintre nivelurile sale (strategic, tactic sau operativ), se cere a fi exercitată după cum
urmează să fie pregătiţi şi perfecţionaţi conducătorii pentru toate funcţiile şi pentru toate eşaloanele.
A şasea caracteristică se poate formula ca o funcţie specială a managementului, aceea de a forma
(iniţial şi pe parcurs) fiecare conducător în aşa fel, încât prestigiul individual să fie la nivelul prestigiului social
al structurii corespunzătoare.
Atât cu prilejul selecţionării personalului de conducere, cât şi în timpul formării şi al carierei, trebuie
avute în vedere, cultivate şi dezvoltate acele calităţi individuale a căror rezultantă să fie o îmbinare perfectă a
prestigiului funcţiei cu prestigiul persoanei care o îndeplineşte. În acest context, se cuvine amintit şi faptul că
autoritatea oricărui comandant trebuie să fie una de competenţă (nu doar de funcţie).
Aceste caracteristici (la care pot fi adăugate şi altele) dau managementului organizaţiilor amintite o
„personalitate” şi o „specificitate” distinctă, care-l deosebeşte de managementul practicat în alte domenii, fără
a ignora însă caracteristicile comune tuturor tipurilor de management.
Managementul sistemului organizaţional este stabilit de către liderul acesteia şi este cel care
inventariază „intrările” reprezentate de priceperile şi motivaţia indivizilor, care le prelucrează şi realizează
„ieşirile”, sub formă de sarcini şi obiective sau chiar sub formă de comportamente ale subordonaţilor.
Aceste trei componente – intrările, prelucrările şi ieşirile – constituie ceea ce se numeşte sistem
închis, caracteristici ce pot fi atribuite organizaţiilor cuprinse în aria noastră de examinare. Într-un sistem
organizatoric de acest fel în care măsura performanţei este dată de atingerea scopurilor şi comunicarea
rezultatelor membrilor organizaţiei, procesele sunt, de fapt, de natură cibernetică. În realitate însă, organizaţiile
sunt influenţate şi de mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Din acest punct de vedere, organizaţiile, în
general, nu pot fi considerate sisteme închise.
Evenimente pe care liderul nu îndrăzneşte să le considere ca „intrări”, întrucât sunt exterioare organizaţiei
pe care o conduce, pot determina schimbări majore, cu un impact ulterior considerabil asupra ansamblului
sistemului condus. Dacă o organizaţie este condusă ca sistem închis, influenţele externe pot produce perturbări
care ar afecta ansamblul funcţional al organizaţiei.
Chiar în cazul unor sisteme finite (complet închise), precum este fiinţa umană, se încearcă a interveni
şi a o modifica. În acest sens, psihogeneticienii şi psihopedagogii insistă asupra influenţelor mediului asupra
existenţei umane.
141
De aceea putem considera că majoritatea sistemelor în care este implicată existenţa umană sunt mai
mult sau mai puţin deschise, dar niciodată închise. În aceste sisteme putem distinge componentele tipice –
intrările, procesările şi ieşirile – dar şi numeroase legături cu mediul exterior.
Un model care ar descrie managementul organizaţiilor trebuie să arate că organizaţia este un
sistem compus din subsisteme vitale pentru supravieţuirea sa. În acelaşi timp, trebuie să se prezinte liderul
organizaţiei nu numai ca pe un subsistem vital al organizării de ansamblu, ci ca pe un „centru” sau „pilot” al
sistemului, capabil să determine oamenii să atingă scopurile preconizate. Mai mult, modelul trebuie să sugereze
complexitatea relaţiilor interumane dintre subsisteme şi ansamblul sistemului.
Orice organizaţie, este subdivizată în echipe funcţionale. Membrii acestor echipe se influenţează unul
pe celălalt pe o serie de căi complicate dar şi pe o serie de căi stabilite de lider. Simultan membrii grupurilor
dezvoltă atitudine de loialitate sau de respingere atât înăuntrul, cât şi în afara grupurilor, complicând şi mai mult
influenţarea şi controlarea comportamentelor individuale de către lider. Aceste relaţii sunt şi mai pronunţate în
cadrul organizaţiilor de tip militar, în poliţie sau alte organe ce ţin de securitatea statului.
De asemenea, orice organizaţie este constituită din subsisteme vitale precum: indivizii, grupurile, liderii
omologi şi superiori, precum şi un grup nebulos de elemente care constituie mediul extern.
Deşi oricare subsistem poate avea o importanţă variabilă, relaţiile dintre ele rămân mereu aceleaşi la
nivelul întregului sistem de conducere al organizaţiei. Organizaţiile, de la cea mai simplă până la cea mai
complexă, comportă această structură de conducere.
Managementul organizaţiilor trebuie examinat având la bază elementele sale care constituie: oamenii,
grupurile şi liderul nemijlocit.
Înţelegerea oamenilor, ca membri ai organizaţiei, constituie baza conducerii eficiente a organizaţiei, în
general, şi a celei militare, în special. Fiecare individ aduce în organizaţie un set unic de aptitudini, priceperi şi
trebuinţe, precum şi un set de deficienţe sau lipsuri care trebuie corectate. Există o serie de trăsături psihologice
individuale deosebit de importante pentru lider; cunoaşterea lor va permite liderului să poată înţelege, stabili şi
influenţa pozitiv comportamentele subordonaţilor.
Un alt proces individual de mare interes pentru lideri este cel motivaţional. Procesul motivaţional
realizează, prin trebuinţe şi aşteptări individuale, răspunsuri la recompense şi pedepse, generând atitudini faţă
de profesie. Cunoaşterea acestor procese va permite liderului să stabilească şi să influenţeze comportamentele
subordonaţilor şi să îi ajute să-şi construiască abilităţile şi deprinderile necesare realizării cu succes a
performanţelor dorite.
În fine, ca parte a procesului de dezvoltare, trebuie cunoscut şi procesul adaptării la solicitări şi la
stres, care este de interes maxim pentru lider.
Şi, nu în ultimul rând, cunoaşterea de către liderul militar a propriilor trăsături individuale, a deficienţelor
în procesul prelucrării informaţiilor, a susceptibilităţii la nevoile de schimbare ale subordonaţilor îl vor ajuta
considerabil să stăpânească procesul conducerii organizaţiei.
Managementul organizaţiilor de tip militar şi similare acestora evidenţiază un număr considerabil de
interacţiuni care pot apărea între oameni în grupurile cu organizare formală. Grupurile funcţionale includ şi
grupurile formale; acestea se constituie, de regulă, pentru a îndeplini o sarcină sau un scop precis; liderul unui
grup formal este complet responsabil de îndeplinirea misiunii acestuia. Exemplul tipic în acest sens este grupul
militar – plutonul sau compania; comandanţii de pluton sau de companie trebuie să rezolve toate problemele
legate de cooperarea, conflictele şi comportamentele colective ale subordonaţilor.
Complexitatea managementului organizaţiilor de acest tip este cauzată şi de multitudinea relaţiilor
dintre diverse segmente de personal şi grupuri. Spre exemplu, grupurile din afara organizaţiei pot fi ele însele
grupuri funcţionale, dar membrii lor pot întreţine şi relaţii adiacente cu membrii altor grupuri care nu sunt
controlate de liderii respectivelor grupuri sau putem evidenţia situaţia în care un grup funcţional condus de
către un lider interacţionează cu alt grup funcţional condus de alt lider. Competiţia intergrupală, conflictele şi
cooperarea devin subiecte de interes major pentru liderii ambelor grupuri. Când liderul intră în relaţie directă
cu indivizii şi grupurile, subsistemul conducerii devine elementul central („focar”) al sistemului. Raporturile „de
schimb” între lider şi subordonaţi, din care rezultă relaţiile de putere şi de dependenţă, devin „probleme critice”
pe care liderul trebuie să le analizeze şi să le înţeleagă cât mai profund.
142
Trebuie menţionat şi faptul că la aspectele sistemului conducerii organizaţiilor se referă la organizaţie

ca la un întreg, ca entitate.
În acest sens, trebuie luate în considerare perspectivele şi principiile proiectării organizaţionale, precum
şi impactul lor asupra procesului concret de conducere. De asemenea, este importantă înţelegerea felului în
care liderul se poate adapta schimbării organizatorice. Această adaptare presupune proiectarea de strategii
pentru schimbare organizatorică şi metode de depăşire a rezistenţei la schimbare a celor care constituie
„subiectul schimbării” (indivizi, grupuri, lideri).
Referindu-ne la conducere într-un context organizaţional, presupunem luarea în considerare a altor
„probleme critice” de natura funcţională. Remarcăm faptul că la orice nivel al organizării, liderul joacă un rol
esenţial în realizarea legăturilor dintre organizaţii şi a legăturilor acestora cu mediul exterior.
Pornind de la acest aspect, este important să menţionăm faptul că toţi liderii de organizaţii trebuie să ia
în considerare cel puţin două aspecte ale mediului exterior:
a) presiunile externe imediate cu care organizaţia condusă se află în contact direct şi continuu;
b) existenţa, ca atare, a mediului socio-cultural în care organizaţia se află şi de care nu poate face
abstracţie printr-o izolare (închidere) forţată decât pe termene scurte şi, întotdeauna, cu
consecinţe negative pentru propria supravieţuire.
Liderul organizaţiei de tip militar trebuie să fie competent în realizarea acestor legături cu mediul
extern, atât pentru a răspunde „presiunilor imediate”, cât şi pentru „integrarea pe termen lung” a organizaţiei
pe care o conduce în mediul exterior, realizând „răspunsuri” adecvate la „intrările” sociale, profesionale şi
etice cu care „exteriorul” penetrează graniţele organizaţiei militare.
În concluzie, menţionăm că un model absolut perfect privind managementul organizaţiilor, de tipul
celor examinate în demersul nostru, până în prezent nu există. Totuşi, abordări mai riguroase ale complicatei
problematici a conducerii organizaţiilor, în general, şi a celor militare în special permite efectuarea unor analize
şi recomandări practice. Modelele existente evită să analizeze însă în detaliu activităţile concrete ale liderului
militar, preferând păstrarea unui anumit grad de generalitate, menit să surprindă esenţa conducerii
organizaţiilor. Modelele, de asemenea, nu sunt un inventar de sfaturi practice şi de reţete pentru comandanţii
structurilor de tip militar. Raţiunile pentru care cantonarea în nivelul ultim de concreteţe a conducerii militare
este evitată sunt două:
· liderii militari, indiferent de nivelul ierarhic al conducerii pe care trebuie să o exercite, trebuie să
cunoască profund ceea ce este esenţial şi fundamental în îndeplinirea atribuţiilor de lider militar;
· liderului militar nu trebuie să i se anuleze dreptul (şi obligaţia) de a acţiona responsabil în acţiuni
concrete.
Deci, atribuţiile nu provin întotdeauna din regulamente care îl pot ajuta în anumite situaţii concrete;
există însă riscul potenţial ca regulamentele să devină instrumente de eludare a responsabilităţii personale.
Referinţe:
1. Ciuruşniuc Gr., Perfecţionarea capacităţii de conducere a comandamentelor, Editura Militară,
Bucureşti, 1987.
2. Culda L., Organizaţiile: investigaţii procesuale, Editura Licorna, Bucureşti, 2002.
3. Iacob D., Managementul organizaţiilor, Bucureşti, 2000.
4. Nour A., Probleme de bază ale conducerii politico-militare, Editura A.Î.S.M., Bucureşti, 1993.
5. Radu E., Conducerea resurselor umane, Editura Expert, Bucureşti, 1991.
143
Din istoria serviciilor de informaţii şi contrainformaţii a

României în perioada celui de-al Doilea Război Mondial
Pavel MORARU, doctor în istorie, Academia

1. Concepţia şi principiile înfiinţării serviciului secret în România.
Până în al doilea deceniu al secolului XX, Armata română n-a dispus de un serviciu de informaţii
distinct, ceea ce s-a resimţit negativ, atât în timpul războaielor balcanice din 1912-1913, cât şi în timpul primului
război mondial. Necesitatea prevenirii evenimentelor ce puteau pune în pericol siguranţa naţională, a impus
crearea Serviciului Secret, care să asigure statul cu informaţii despre intenţiile posibililor inamici şi să elaboreze
din timp ipotezele de apărare. Această misiune i-a revenit lui Mihail Moruzov, care l-a fondat, organizat şi
condus din 1924 şi până la începutul lunii septembrie 1940 [1, 13].
Concepţia şi principiile înfiinţării acestui serviciu, au presupus: „I. Crearea serviciilor secrete de
informaţii operative, la frontiere, care să fie conduse, din punct de vedere tactic de ofiţeri după directivele
Marelui Stat Major (Secţia a II-a – P.M.), Serviciul «S» purtând numai răspunderea elementelor de
agentură, din punct de vedere tehnic”. Aceste servicii trebuiau să se ocupe de studierea zonelor în care
urma să se activeze din punct de vedere ofensiv şi defensiv; semnalarea oricăror mişcări de trupe inamice din
zonele respective; pregătirea specialiştilor în domeniul informaţiilor din corpul ofiţeresc, care să constituie
elementul de bază al Serviciului de Informaţii operativ în caz de război. De asemenea, a fost prevăzută „II.
Crearea unui Serviciu de contrainformaţii operative, sub conducerea directă şi pe răspunderea M./
arelui/ St./at/ M./ajor/, cu trei Centre: Est, Vest şi Sud, având misiunea să pregătească aparatul de
contrainformaţii necesar armatelor de operaţiuni în caz de război. III. Crearea unui Serviciu «S» de
Informaţii înăuntrul statelor ce ne interesează, dincolo de zonele informative din raza Centrelor ce ţin
direct de Marele Stat Major, având misiunea să procure atât în timp de pace cât şi în timp de război
materialul de informaţii cu caracter general, necesar armatei. IV. Crearea unui Serviciu de
contrainformaţii care să procure informaţii asupra oricăror chestiuni tot cu caracter general, interesând
armata”.
Deci, Serviciul Secret al Armatei române urma să fie alcătuit din două componente: „Prima grupă
aparţinând M./arelui/ St./at/ M./ajor/ ca element operativ, căreia îi vor fi subordonate serviciile secrete de
informaţii şi contrainformaţii operative, pe lângă celelalte servicii de informaţii şi contrainformaţii, ca: Serviciul
de informaţii desfăşurat de Aliaţii Militari şi Serviciul [de] contrainformaţii inferior, excortând, conform
regulamentelor, pe lângă comandamente. A doua grupă va fi formată de Serviciul S de informaţii şi
contrainformaţii, cu caracter general, aparţinând Ministerului Apărării Naţionale”. Serviciul Secret Central (al
Ministerului Apărării Naţionale), fiind un corp de specialitate, urma să îndeplinească (obligatoriu sau la cerere)
un rol consultativ pe lângă Serviciile de informaţii şi contrainformaţii (Centrele informative), ce aparţineau
Marelui Stat Major (M.St.Major), având un delegat permanent acolo. Ministerul Apărării Naţionale trebuia să
ataşeze pe lângă Serviciul Secret Central un delegat tehnic cu rol consultativ în chestiuni pur militare [2, 217-
218].
În unităţile armatei, subdiviziunile care se preocupau de coordonarea activităţilor informative şi
contrainformative erau Birourile 2 ale Statelor Majore ale unităţilor. Despre misiunile informative ale unui stat
major de unitate, putem afla din mărturiile lui Ion Lissievici [3, 11-22], care în perioada noiembrie 1926 –
octombrie 1930 a făcut parte din Statul Major al Diviziei 6 Infanterie, îndeplinind funcţiile de ajutor – şef de
birou – la Biroul 1 – şi şef al Birourilor 2, 3 şi 4: „Biroul 1 se ocupa cu recrutarea, organizarea şi mobilizarea;
Biroul 2 informaţii şi contrainformaţii, în timp de pace, nu avea o acţiune informativă propriu-zisă, decât în ce
priveşte instrucţia ofiţerilor şi a trupei cu privire la modul de acţiune în caz de război sau pe timpul războiului
pentru a procura, studia, intercepta, interpreta şi transmite informaţiile despre trupele inamice. Din punct de
144
vedere contrainformativ, în timp de pace, acest birou urmărea să cunoască starea de spirit a ofiţerilor şi trupei
din subordinele diviziei. În timp de război Biroul 2 conducea întreaga acţiune informativă a trupelor din subordinea
diviziei pentru procurarea informaţiilor despre inamic; prezenta situaţia inamicului, comandantului diviziei;
redacta şi difuza ordinele cu privire la procurarea informaţiilor; întocmea şi difuza buletinele şi rapoartele
informative cu privire la inamic. În timp de război, Biroul 2 se ocupa cu măsurile de siguranţă şi pază a
Comandamentului şi trupelor diviziei în zona de acţiune a acestora, redactând ordinele şi buletinele
contrainformative. Biroul 3 se ocupa cu conducerea operaţiilor în timp de război. În acest scop ţinea la curent
harta cu situaţia trupelor proprii, redacta şi transmitea ordinele pe baza hotărârii comandamentului diviziei.
Biroul 4 se ocupa cu situaţia materială, în timp de război, a comandamentului şi trupelor diviziei, astfel încât să
se asigure la timp cu organizările şi evacuările, cu subzistenţele, armamentul, agentul sanitar, etc.” [4, 12].
Tot de la Ion Lissievici aflăm despre organizarea şi principalele atribuţii ale Secţiei a II-a informaţii a
M.St.Major din epocă: „Procura, studia, interpreta şi difuza în măsura în care aprecia necesar, la comandamentele
din subordine, informaţiile cu privire la: potenţialul de război al eventualilor inamici cu care ţara s-ar putea găsi
în război”. În terminologia specifică activităţii de informaţii şi contrainformaţii militare, potenţialul de război
cuprindea: „forţele armate, gradul lor de instrucţie, dotarea cu armament de orice fel, precum şi posibilităţile de
ordin economic şi situaţia politică a statelor în cauză”. Informaţiile erau obţinute prin mijloace oficiale (presa,
colaborarea cu alte instituţii ale statului, în special cu Ministerul Afacerilor Externe, schimbul de date şi cooperarea
cu serviciile similare ale statelor prietene) şi speciale (agentura secretă, interceptarea comunicaţiilor şi
supravegherea externă – filajul –, etc.). Prin mijloacele speciale se îmbogăţea substanţial fluxul informaţiilor
de interes, precum şi puteau verifica datele şi informaţiile obţinute din sursele deschise sau oficiale.
În baza acestor informaţii, Secţia a II-a, M.St.Major, întocmea ipotezele de mobilizare, de concentrare
şi primele operaţii probabile ale armatelor cu care ţara se putea găsi într-un conflict. În funcţie de aceste
ipoteze, Secţia a III-a din M.St.Major întocmea planurile de campanie pentru primele operaţii ale armatei
proprii.
Despre atribuţiile contrainformative ale Secţiei a II-a a M.St.Major Ion Lissievici afirma că, în principal
„urmărea să cunoască starea de spirit şi moralul în cadrul armatei, să dirijeze instituţia informativă şi
contrainformativă la comandamentele şi unităţile din subordine, să concure pe cât posibil la descoperirea
acţiunilor de spionaj şi sabotaj, să ţină la curent şi să cunoască situaţia morală şi starea de spirit a populaţiei
ţării”. Pentru îndeplinirea acestor misiuni, Secţia a II-a avea în structură şase birouri: 1 – căutarea informaţiilor;
2 – contrainformaţii; 3 – studii; 4 – ataşaţi militari; 5 – cifru; 6 – radio-ascultare [4, 13-14].
De remarcat că, organizarea activităţilor informative şi contrainformative în România interbelică, prin
înfiinţarea Serviciului Secret al Armatei române, s-a efectuat „după cele mai moderne concepţii” ale epocii.
Inspirată din organizarea organelor informative din Anglia, opera lui Mihail Moruzov a fost imitată de Bulgaria,
Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Rusia şi Franţa [5, 222].
Organizarea şi preocupările informative şi contrainformative ale organelor militare de profil, pe parcurs,
s-au modificat nesemnificativ (în funcţie de interesele ţării), rămânând practic aceleaşi şi în perioada celui de-
al doilea război mondial. La acest capitol, avem o altă relatare, a lt.-colonelul Traian Borcescu, care a activat
atât în Secţia a II-a a M.St.Major, cât şi în Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.) al Preşedinţiei Consiliului de
Miniştri. El menţionează următoarele atribuţii ale Secţiei a II-a a M.St.Major: „a) Activitatea externă în legătură
cu Serviciul Special de Informaţii şi cu ataşaţii militari care depindeau direct de Secţia a II-a a M.St.M./ajor/
.
Urmărea gradul de pregătire de război a statelor imediat vecine ţării noastre precum şi sistemul de
alianţe militare îndreptate contra ţării noastre. Ataşaţii militari raportau lunar sau în măsura producerii
evenimentelor, faptele importante din statele respective. În ceea ce privea U.R.S.S.-ul, se luau informaţii de la
celelalte state. Pentru U.R.S.S. avea organe informative situate pe frontiera de Est, din care unul la Cernăuţi
şi unul la Chişinău, care coincideau cu centrele de informaţii ale Serviciului Special de Informaţii, însă lucrau
separat. Centralizarea însă a informaţiilor provenind atât de la centrele de informaţii ale M.St.M., cât şi ale
Serviciului de Informaţii se făcea însă de Marele Stat Major, Secţia a II-a.
În străinătate organele Marelui Stat Major de Spionaj şi organele Serviciului Secret de Spionaj, numite
Rezidenţe şi care erau camuflate sub diferite funcţiuni la Legaţiile române din capitalele respective, lucrau în
colaborare, dar raportau separat.
145
b) În interiorul ţării, Marele Stat Major dispunea de birouri statistice la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, care
urmăreau activitatea tuturor elementelor considerate ca suspecte siguranţei statului.
În problemele politice urmărea problema legionară, comunistă precum şi activitatea partidelor politice
care ar fi adus un regim schimbat în ţară pe linie politică şi specială, activitatea muncitorilor în fabrici, activitatea
minorităţilor în special activitatea iredentistă bulgară şi maghiară şi contra spionajului intern, adică urmărirea
elementelor de spionaj inamice, trimise pe teritoriul ţării noastre.
Aceste birouri statistice depindeau toate de Secţia a II-a a Marelui Stat Major, (Biroul Statistic Militar
– P.M.) era o denumire care camufla atribuţiile de urmărire a elementelor care lucrau contra siguranţei
Statului de atunci.
c) Colaborarea Secţiei a II-a din Marele Stat Major cu Serviciul Special de Informaţii era o colaborare
totală, constând din furnizarea de către Serviciul de Informaţii, Marelui Stat Major, a tuturor informaţiilor de pe
teritoriul ţării. Acolo unde Marelui Stat Major, Secţia II-a i se părea că nu are preciziuni sau informaţii complete,
le cerea în mod special Serviciului Special de Informaţii” [6, 48].
În final, menţionăm că, acţiuni cu caracter informativ şi contrainformativ au desfăşurat, într-o măsură
mai mică, şi alte organe de siguranţă – poliţia, jandarmeria, trupele de grăniceri. După cum relata Mihail
Moruzov, şeful Serviciului Secret al Armatei române(1924-1940), „În timp de pace, Siguranţa Generală a
Statului conlucrează (cu Serviciul Secret – P.M.) la procurarea de informaţii interesând şi armata, ca în caz de
război, pune o parte din personalul său poliţienesc la dispoziţia Marelui Stat Major (armatei operative).
Siguranţa Generală îşi păstrează structura ei pe lângă Ministerul de Interne, având misiunea de a-i
procura acestuia informaţii cu caracter general, ţinând de responsabilitatea acestui departament în cadrul
responsabilităţii generale faţă de guvern.
Din acelaşi motiv, aceeaşi structură o păstrează şi Corpul Jandarmeriei, în împrejurări analoage” [7,
222].
Deci, perioada interbelică „Este etapa când, obligată a face faţă asaltului celor mai perfecţionate şi
mai necruţătoare structuri informative din lume (...), România de după 1918 este constrânsă să-şi pună problema
«de viaţă şi de moarte» a constituirii unor structuri nu numai similare celor de care era agresată, dar şi egal
valoric şi chiar superioare, dată fiind disproporţia dintre agresori şi agresat. Obligaţi să lupte, secole în şir, cu
forţe inamice de multe ori mai puternice, numeric, decât ei, românii secolului XX s-au aflat confruntaţi încă o
dată cu problema descoperirii acelor strategii şi tactici care să le permită a suplini prin inteligenţă şi spirit de
jertfă ceea ce le lipsea ca număr şi putere materială” [8, IX].
După pierderile teritoriale din vara anului 1940 (a Basarabiei, nordului Bucovinei, nordului Transilvaniei
şi Cadrilaterului), România, în persoana generalului Ion Antonescu, se apropie tot mai mult în plan politico-
diplomatic de Germania nazistă, în speranţa refacerii teritoriale a Statului Român. Angajarea României în
războiul antisovietic, alături de Reich-ul german, a urmărit eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi
recăpătarea nordului Transilvaniei, precum şi lichidarea „veşnicului pericol din Est” (a expansionismului rus),
care a ameninţat secole la rând Ţările Româneşti.
2. Centre de Informaţii ale Marelui Stat Major al Armatei române pe Frontul din Răsărit, în
perioada războiului antisovietic
La declanşarea războiului contra Uniunii Sovietice, pentru informarea asupra situaţiei inamicului şi
depistarea spionilor şi grupărilor diversioniste, pe Frontul din Răsărit s-a aflat Eşalonul Mobil al Serviciului
Special de Informaţii (S.S.I.), precum şi două organe ale M.St.Major [9, 161] – Centrul de Informaţii „A”,
condus de maiorul Dionisie Bădărău şi Centrul de Informaţii „B”, în frunte cu lt.-colonelul Alexandru
Ionescu (serviciu cunoscut şi sub denumirea de „Biroul Lt. Colonel Alion”, de la primele litere ale numelui
şi prenumelui şefului) [10, dosar 9, 145].
Pe frontul bucovinean activitatea informativă şi contrainformativă a M.St.Major era desfăşurată de
Centrul de Informaţii „A” (ataşat Armatei a III-a române), iar pe cel basarabean de Centrul de Informaţii „B”,
care ulterior s-a deplasat pe Frontul din Răsărit, alături de trupele române (Armata a IV-a), până în peninsula
Taman. De remarcat că, aceste două centre informative şi-au desfăşurat activitatea de profil în aceste două
provincii, încă din perioada interbelică, iar acum trebuiau să acţioneze potrivit cerinţelor de război.
146
La deplasarea frontului spre Est, Centrul „A” a rămas să activeze în Bucovina, iar în Basarabia
Centrul „B” a fost înlocuit de Biroul Statistic Militar Chişinău.
Continuarea operaţiunilor militare la Est de Nistru, impunea şi un mai mare efort informativ asupra
situaţiei inamicului din faţa liniei frontului. Acţiunea Centrului de Informaţii „B” la Est de Nistru, în condiţiile
creşterii spaţiului geografic ocupat de trupele româno-germane, ar fi fost insuficientă şi în aceste condiţii s-a
impus crearea unui centru mobil de informaţii – organ militar, care să însoţească armata de operaţiuni.
Astfel, în ziua de 18 iulie 1941, a fost constituit la Botoşani un nou centru de informaţii, sub conducerea
maiorului Dionisie Bădărău, denumit Centrul de Informaţii „H” [10, dosar 4, 293]. În fruntea Centrului
„A” (de la care a plecat maiorul D. Bădărău), a fost numit maiorul Xenofon Tarnawski [10, 56].
Centrul „H” mai era cunoscut şi sub denumirea de „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” sau – în faza
finală a războiului – ca „Detaşamentul Lt. Colonel D. Bădărău” [11].
Misiunea Centrului „H” consta în a realiza, în limita posibilităţilor de lucru, cererile informative ale
Comandamentului Armatei a III-a române (cu indicativul M.U. „Flamura”), pe timpul operaţiunilor de la Est
de Nistru şi a documenta Secţia a II-a a Marelui Cartier General (M.C.G.) [12, 275], prin rapoarte şi note
informative periodice, privind: unităţile Armatei sovietice din faţa Armatei a III-a române; tipul unităţilor şi
forţa lor combativă; procedeele de luptă folosite de adversar; evoluţia stării de spirit din Armata sovietică;
dispoziţiile speciale date de autorităţile sovietice pentru armată şi pentru locuitorii din zonă pe timpul operaţiunilor
militare; evoluţia teatrului de operaţiuni de la Est de Nistru; starea de spirit a populaţiei şi manifestările ei faţă
de Armata română şi germană; efectele propagandei comuniste în armată şi în rândurile populaţiei civile;
influenţa pe care o are în rândurile Armatei române starea de lucruri găsită la Est de Nistru.
Iniţial, Centrul „H” era organul informativ al M.C.G., Secţia a II-a, apoi al M.St.Major, Secţia a II-a.
Din punct de vedere operativ, Centrul era exclusiv la dispoziţia Comandamentului Armatei a III-a române,
singurul în drept a-i cere misiuni informative, iar toate informaţiile obţinute, erau raportate numai acestui
comandament. Datele mai importante şi de interes general se înaintau şi M.C.G., Secţia a II-a (apoi M.St.Major,
Secţia a II-a). Deplasarea lui se făcea conform ordinelor Armatei a III-a. Din punct de vedere administrativ
(alimentarea şi justificarea fondurilor), depindea de Secţia a II-a a M.C.G., iar Comandamentul Armatei a III-
a trebuia să-i pună la dispoziţie carburanţii necesari şi să-i acorde toate înlesnirile pentru îndeplinirea misiunilor
stabilite (mijloace de transport suplimentare, foi de drum, local, pază, hărţi, etc.).
Informaţiile pentru M.C.G., Secţia a II-a trebuiau raportate săptămânal (sau atunci când situaţia
impunea), prin curier şi numai sub formă de sinteze şi note, iar informaţiile pentru Armata a III-a, prin toate
mijloacele disponibile şi numai în conformitate cu dispoziţiile acestui comandament [13, dosar 4, 29-30, 33].
Centrul a fost dotat cu două autoturisme de la Centrul „A”, un autoturism şi o camionetă de la Armată
şi un autoturism de la S.S.I. Cu toate acestea, greutăţile cu care s-a confruntat Centrul „H”, erau legate, în
special, de insuficienţa mijloacelor de transport [13, 1-24].
Pe parcursul lunii iulie 1941, Centrul „H” a mai primit de la Centrul „B” un autoturism şi un autocamion,
însă ambele defectate. Unul din autoturismele primite de la Centrul „A” (Subcentrul de Informaţii Iaşi), fiind
prea jos şi deci impracticabil pe drumurile basarabene, a fost restituit Centrului „A”, care şi el era lipsit de
mijloace de transport. Maşina trimisă de S.S.I. nu avea cauciucuri, iar Armata nu putea oferi mijloace de
transport suficiente.
La 21 iulie 1941, imediat după constituirea Centrului „H”, maiorul D. Bădărău informa Secţia a II-a a
M.C.G., despre această problemă: „Pentru deplasare în zonă, serviciul nu dispune decât de un singur autoturism,
cel al Marelui St. Major de la Centrul «A». (…). Cu toate acestea – încheia maiorul – vom depune întreaga
stăruinţă pentru a putea face faţă misiunii primite” [13, 16-17].
După cum am spus deja, în fruntea Centrului a fost numit maiorul Dionisie Bădărău, fiind ajutat de
căpitanul Onisifor Prodan. Echipa de cercetare era formată din locotenentul în rezervă Sigismund
Krjijewski în calitate de şef şi ajutat de sublocotenentul în rezervă Eugen Popovici. Echipa de recrutare a
agenturii era alcătuită din funcţionarul civil Frantz Slijewski şeful echipei, agentul Anton Pavlicovschi ajutor
şi agenţii Cernei şi Pancenco, la care s-a alăturat apoi şi agentul Daniil Cuşnir. Majoritatea lor au venit de
la Centrul de Informaţii „A”, cu excepţia lui Frantz Slijewski, Mihai Niţescu, Daniil Cuşnir şi Anton
Pavlicovschi, luaţi de la S.S.I. [13, dosar 7, 147; dosar 18, 64-66].
147
Registratura era formată dintr-o singură persoană – plutonierul în rezervă Mihai Niţescu, funcţionar
civil, dactilograf, de la Centrul de Informaţii „B” (aflat iniţial în cadrul S.S.I.) [14, dosar 4, 1-2]. Echipa
fotografică avea doi specialişti foto oferiţi de S.S.I. Personalul inferior era compus din patru grade inferioare
în calitate de ordonanţe ale ofiţerilor, doi şoferi, cu toţii de la Centrul de Informaţii „A”, alţi doi şoferi de la
Centrul de Informaţii „B” şi un şofer de la S.S.I. [14, 29-30, 33].
Ulterior, după mărirea reţelei informative şi contrainformative a Centrului „H”, prin constituirea
subcentrelor informative, numărul colaboratorilor a crescut.
La 20 iulie 1941, maiorul D. Bădărău şi căpitanul O. Prodan se aflau la Lipnic, jud. Soroca, iar
căpitanul Th. Botezatu (din Centru „A”, viitor şef de subcentru al Centrului „B” şi „H”) la Botoşani [14, 18].
Se desfăşurau ultimele preparative pentru organizarea Centrului „H”.
La 17 iulie 1941, Armata a III-a română a declanşat acţiunile de forţare a Nistrului în sectorul Moghilev-
Lipceni. După ce a constituit un cap de pod, adânc de 30 km, a trecut la urmărirea forţelor sovietice spre Bug.
Acţiunea s-a încadrat în concepţia generală a Înaltului Comandament german, care a vizat, iniţial, înfrângerea
forţelor sovietice din compunerea Frontului de Sud-Vest, comandat de generalul S.M. Budionîi [15], printr-o
manevră dublu învăluitoare executată cu Armata 17 germană, dinspre Nord-Vest, cu efortul la flancul stâng,
spre Nemirov, şi cu Armatele 11 germană şi 3-a română dinspre Sud-Vest, pe direcţia Moghilev-Gubnik, pe
Bug. Retragerea forţelor sovietice spre Uman a determinat schimbarea misiunilor şi direcţiilor de înaintare
pentru cele două armate, Comandamentul german hotărând efectuarea unei manevre rapide spre Sud-Est în
flancul drept al trupelor sovietice care rezistau la Odesa, în faţa Armatei a IV-a române.
Începută la 21 iulie, ofensiva Armatei a III-a s-a caracterizat prin lupte frecvente cu ariergărzile
inamicului, cele mai grele desfăşurându-se la Verhovka, Konceba, Krivoe Ozero, Vradievka, etc. Înfrânte şi în
zona Ananiev de Armata 11 germană, forţele sovietice au fost obligate să se retragă spre Sud-Est către
Nikolaev (oraş din regiunea Nikolaev, Ucraina; amplasat pe limanul Bugului, la confluenţa râurilor Iujnîi Bug şi
Ingul) şi Voznesensk (regiunea Nikolaev, pe râul Iujnîi Bug, Ucraina), unde Armata a III-a română a ajuns la
10 august 1941 [16, 32].
Pe tot acest parcurs, Centrul de Informaţii „H” a obţinut informaţii importante despre inamic, fiind în
măsură să ţină în permanenţă la curent Comandamentul Armatei a III-a cu mersul operaţiunilor militare.
Referinţe:
1. Cr. Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret. Ed. „Elion”, Bucureşti, 2004.
2. „Expunere asupra Serviciilor de Informaţii ale Armatei. Istoric.”, întocmit în 1934 de Mihail
Moruzov, în Cr. Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret.
3. Vezi mai detaliat despre Ion Lissievici: Cr. Troncotă, Glorie şi tragedii. Momente din istoria
Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944). Ed.
„Nemira”, /Bucureşti/, 2003.
4. Cr. Troncotă, Glorie şi tragedii...
6. „Depoziţia martorului lt.-col.Traian Borcescu, fost şef al serviciului secretariatului S.S.I.,
audiat în ziua de 12 noiembrie 1945, de către acuzatorul public Dumitru Săracu” în
Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România.1940-1944. Cu o prefaţă
de dr. Al. Şafran, Şef Rabin al Cultului Mozaic din România. Ediţia a II-a (prima ediţie a apărut
în 1946), III vols, Ed. „Diogene”, /Bucureşti/, 1996, vol. II.
8. Dan Zamfirescu, Structura de rezistenţă a naţiunii române, în Troncotă Cr., Eugen Cristescu.
Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (1916 - 1944), mărturii, documente. Cu o
prefaţă de dr. Dan Zamfirescu. Ed. „R.A.I. Bucureşti”, Ed. „Roza Vânturilor”, Bucureşti, f.a.
9. Marele Stat Major – organul de pregătire de război a forţelor armate şi a teritoriului, şi trebuia,
conform Decretului-Lege nr. 2892 din 28 octombrie 1943, să propună ministrului de război
„toate măsurile în legătură cu apărarea naţională şi pregătirea de război în vederea hotărârilor
148
Consiliului Superior al Apărării Naţionale, să urmărească executarea hotărârilor luate, să facă

propuneri pentru înzestrarea forţelor armate cu armament, muniţii, etc., stabilind necesarul şi
caracteristicile principale ale materialului de război, etc., să asigure recrutarea, organizarea şi
mobilizarea forţelor armate, încadrarea numerică a acestora, pregătirea mobilizării teritoriului şi
a populaţiei în legătură cu Subsecretariatele de stat ale Ministerului de Război, cu Ministerul
Înzestrării Armatei şi al Producţiei de Război şi cu toate ministerele şi instituţiile interesate,
pregătirea apărării terestre şi aeriene a teritoriului, a litoralului şi căilor de comunicaţie maritime
şi fluviale, precum şi pregătirea transporturilor militare, a instrucţiei în armată, să colaboreze la
întocmirea de proiecte de legi militare, să organizeze şi să conducă acţiunea informativă asupra
forţelor şi pregătirii militare a diferitelor armate, precum şi acţiunea contrainformativă şi de
contraspionaj, să pregătească şi să întocmească planurile de război şi studiul teatrelor de acţiuni
probabile, să facă studii şi propuneri relative la planurile de fortificaţii permanente şi să urmărească
executarea lor, să întocmească proiecte de regulamente militare cu caracter general şi să
coordoneze pe cele ale armelor, să soluţioneze problemele în legătură cu funcţionarea
transmisiunilor, să organizeze şi să conducă acţiunea de propagandă în folosul armatei, să conducă
şi să coordoneze învăţământul în toate instituţiile militar şi în Şcoala Superioară de Război, etc.”
(Al. Duţu, F. Dobre, L. Loghin, Armata Română în al doilea război mondial (1941-1945).
Dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 276). După cum menţiona
generalul Constantin Pantazi, în perioada războiului antisovietic „Comandamentul armatei se
execută în felul următor: până la Nistru se întindea competenţa Ministerului de Război; începând
de la Nistru spre Est, competenţa revenea Comandamentului Suprem, adică Mareşalului, care-
şi exercită autoritatea direct prin Statul Major şi, de acesta din urmă, prin împuternicirea dată de
Mareşal. Ministerul de Război nu avea nici o competenţă asupra ostaşilor aflaţi în Transnistria
şi Rusia” (Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii. Ed. „Publiferom”,
Bucureşti, 1999, p. 161).
10. Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Chişinău (în continuare - A.N.R.M., Chşn.),
Fond 2042, inv. 2, dosar 4, fila 3; Ibidem.
11. La fel şi subcentrele mai erau cunoscute ca „Biroul…(numele ofiţerului ce-l conducea)” sau
„Subdetaşamentul…(numele ofiţerului ce-l conducea)”.
12. Marele Cartier General – parte componentă a Marelui Stat Major al Armatei române (Eşalonul
I). A funcţionat ca structură de comandament distinctă în perioadele iunie-octombrie 1941 şi
august 1942-ianuarie 1943. Organizare: Cabinetul şefului M.C.G., Secţia 1 organizare, Secţia
2 informaţii, Secţia 3 operaţii, Secţia 4 servicii, Secţia transporturi, Secţia adjutantură, Secţia
legături cu armatele aliate, Serviciul cifrului, Trenul M.C.G. În organica sa mai erau incluse
structuri similare din Statul Major al Aerului şi Statul Major al Marinei. Efectiv: 270 oameni
(Al. Duţu, F. Dobre, L. Loghin, Armata Română...).
13. A.N.R.M., Chşn., Fond 2042, inv. 2, dosar 4, filele 29-30, 33.
14. La 17 iulie 1941, ora 17, un convoi însoţit de plutonierul în rezervă Niţescu, a plecat de la
Centrul „B” spre Centrul „A”. Plutonierul în rezervă Niţescu detaşat de la Centrul „B”, trebuia
să meargă la Centrul „A”, ca agent intern (dactilograf şi registrator), retribuit cu suma de 5.000
lei/lună, de unde urma să treacă în componenţa Centrului „H” de la Botoşani, cel târziu la ora
19 a zilei următoare (ibidem, Fond 2042, inv. 2, dosar 4, filele 1-2).
15. Semion Mihailovici Budionîi – (1883-1973) – mareşal al Uniunii Sovietice (1935), triplu Erou
al Uniunii Sovietice (1958, 1963 şi 1968), erou al Războiului civil din Rusia. În perioada Războiului
civil a fost comandant al Corpului de cavalerie şi comandant al Armatei 1-a Cavalerie (1919-
1923). În anii 1924-1937, a deţinut funcţia de instructor de cavalerie în Armata roşie. În anii
1939-1941 a fost locţiitor al comisarului poporului pentru apărare al U.R.S.S. În perioada războiului
germano-sovietic a fost comandant suprem al trupelor din direcţia Sud-Vest şi Caucazul de
Nord (1941-1942).
16. Al. Duţu, F. Dobre, L. Loghin, Armata Română...
149
Unele aspecte privind specificul aplicării arestării preventive
Ion CAMINSCHI,
Ion PLĂMĂDEALĂ, Academia „Ştefan cel
Mare” a M.A.I al R.M.
Fiinţa omenească posedă drepturi

prin simplul fapt că este o persoană, un întreg,
propriul său stăpân şi al faptelor sale, în consecinţă
drepturile nu sunt o cale spre un scop ci scopul
însuşi şi trebuie tratate ca atare.
Jacques Maritain
Interesul comunităţii internaţionale faţă de problematica drepturilor omului este dovedit de ansamblul
diversificat al acestor drepturi şi de numărul impunător de instrumente juridice internaţionale care le consacră.
Aceste instrumente, apreciindu-le la justa lor valoare, pot fi considerate drept cele mai importante mecanisme
de control şi de protecţie ale vieţii, deoarece servesc valorii existenţei fiinţei umane. Protejarea drepturilor
omului prezintă o dimensiune foarte importantă şi pentru o societate în tranziţie cum este Republica Moldova.
Suntem în preajma aniversării a 57 de ani de la data adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului [1], document internaţional care a marcat începutul unei noi etape în domeniul drepturilor omului. Este
primul act internaţional de ansamblu şi cu vocaţie de universalitate în acest domeniu.
Declaraţia porneşte de la necesitatea existenţei unui standard minim, care să fie respectat pe plan
universal şi a stabilirii unei concepţii comune despre drepturile şi libertăţile omului.
Iniţial se afirma că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor
lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume.
Luând drept bază acest postulat, putem spune că, din ansamblul complex de realităţi, probleme şi
deziderate ce preocupă azi omenirea, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ocupă un loc central.
Pornind de la adoptarea Declaraţiei şi până în prezent, în domeniul activităţilor politice de stat, precum
şi în cadrul organizaţiilor şi conferinţelor atât naţionale, cât şi internaţionale se încearcă a se da răspuns la
probleme multiple şi complexe legate de existenţa umană, de drepturile omului.
Interesul comunităţii internaţionale faţă de problematica drepturilor omului este dovedit de ansamblul
diversificat al acestor drepturi şi de numărul impunător de instrumente juridice internaţionale care le consacră.
Aceste instrumente, apreciindu-le la justa lor valoare, pot fi considerate drept cele mai importante mecanisme
de control şi de protecţie a vieţii, deoarece servesc valorii existenţei fiinţei umane. Protejarea drepturilor
omului prezintă o dimensiune foarte importantă şi pentru o societate în tranziţie cum este Republica Moldova.
Protejarea şi promovarea drepturilor omului este un principiu fundamental al democraţiei în general,
fiind, totodată, un reper important în devenirea noastră ca stat independent, în căutarea identităţii noastre şi
afirmarea în plan internaţional în calitate de stat cu adevărat democratic.
Republica Moldova pe parcursul ultimelor decenii a aderat şi ratificat principalele instrumente
internaţionale, atât universale, cât şi regionale, în domeniul drepturilor omului, exprimându-şi, astfel, ataşamentul
faţă de aceste valori ale umanităţii, necesare în mod indispensabil pentru existenţa unui stat democratic.
Prin această opţiune s-a declarat deschis intenţia statului nostru de a se integra în Comunitatea
internaţională, în noua ordine internaţională, bazată pe ideile păcii, securităţii, libertăţii, garantării, promovării şi
protejării drepturilor omului.
Importanţa promovării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în Republica Moldova a fost
şi va rămâne un factor vital pentru afirmarea valorilor democraţiei şi consolidării independenţei şi suveranităţii
tânărului nostru stat.
150
Potrivit constituţiei ţării noastre [2], „Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate”. Iar în articolul 4 se stipulează că „dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte”.
Fără îndoială, unul dintre cele mai importante titluri din Constituţia Republicii Moldova este titlul II,
denumit „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”, care cuprinde un număr impunător de articole –
45.
Declararea acestor drepturi şi libertăţi nu asigură însă, de la sine, o protecţie eficientă a lor. Cu atât
mai mult că dezvoltarea acestor drepturi şi libertăţi se realizează prin diferite acte normative, care, din păcate,
nu întotdeauna concordă cu Constituţia, această concordanţă fiind însă o cerinţă şi o necesitate incontestabilă
într-un stat de drept.
Ca drept fundamental al omului, libertatea persoanei este o componentă majoră a condiţiei umane, un
imperativ impus de necesitatea de progres a societăţii contemporane.
Ocrotirea juridică a drepturilor şi libertăţilor persoanei se realizează în măsura în care exercitarea lor
în interes propriu nu contravine intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept constituţionale.
Tocmai din dorinţa de a se evita extremele, starea de libertate a persoanei face obiectul reglementării
normelor de drept, care îi stabilesc conţinutul şi îi determină întinderea, consacrându-se un „status libertatis” al
persoanei.
În aceste condiţii, libertatea este o valoare socială condiţionată de gradul de dezvoltare a societăţii,
care în plan normativ îmbracă forma dreptului de a pune în valoare toate însuşirile, atributele, interesele şi
dorinţele legitime ale omului.
Pornind de la aceste comandamente, Constituţia Republicii Moldova a consacrat principiul că libertatea
individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
În lumina art.25 din Legea fundamentală, libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei,
dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi reţinută, arestată sau deţinută, decât în cazurile şi
formele expres prevăzute de Constituţie şi de alte legi.
Putem afirma că libertatea individuală este expresia constituţională a stării naturale umane, omul
născându-se liber.
Acţiunile autorităţilor publice competente privind restabilirea ordinii de drept trebuie reglementate în
mod riguros, încât libertatea individuală să fie pe deplin respectată şi nici o persoană nevinovată să nu devină
victimă a unor acţiuni abuzive.
Pentru aceasta, este necesar a se realiza siguranţa persoanei, noţiune ce exprimă ansamblul garanţiilor
care protejază persoana în cazurile când autorităţile publice competente iau anumite măsuri ce vizează libertatea
individuală, garanţii care asigură luarea acestor măsuri cu respectarea dispoziţiilor legale.
Libertatea individuală are o sferă mai cuprinzătoare decât siguranţa persoanei, care constituie o garanţie
a libertăţii individuale în ce priveşte legalitatea măsurilor care pot fi luate de autorităţile publice, în cazurile şi în
condiţiile strict prevăzute de lege.
Rezultă deci că aceste prevederi urmăresc protejarea libertăţii persoanei fizice şi, în mod deosebit,
interzicerea oricărei arestări sau deţineri arbitrare armonizându-se cu dispoziţiile noastre constituţionale şi
procesual-penale.
În vederea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal, potrivit scopului acestuia –
constatarea la timp şi în mod complet a tuturor faptelor care constituie infracţiuni şi tragerea la răspundere
penală a celor vinovaţi, reglementările în materie au prevăzut şi anumite mijloace de constrângere, concretizate
în principal în măsurile preventive.
Cu privire la natura juridică a măsurilor preventive, în literatura de specialitate au fost exprimate mai
multe opinii.
În prima opinie [3, 445] nu este recunoscută legitimitatea luării măsurilor preventive prin exagerarea
pe baza unui raţionament de pură logică abstractă a principiului prezumţiei de nevinovăţie.
Potrivit acestei concepţii, deţinerea în cursul procesului penal a unei persoane, atât timp cât nu s-a
constatat vinovăţia sa în mod definitiv printr-o hotărâre judecătorească, nu se justifică, însemnând o încălcare
a dreptului fundamental al persoanei la libertate.
151
De exemplu, arestarea preventivă, susţin unii autori, face să planeze asupra persoanei urmărite o
suspiciune contrară prezumţiei de nevinovăţie, constituind un rău prin şocul psihologic pe care îl provoacă la
unii, prin ruptura de mediul familial, profesional şi social, prin tendinţa unora de a-l crede vinovat pe deţinut.
Această interpretare se bazează pe o viziune idealist-naturalistă a noţiunii de libertate, socotind libertatea
un drept înnăscut, absolut şi imuabil omului, pe care acesta trebuie să îl exercite fără nici o rezervă, ca şi cum
ar trăi izolat, în afara societăţii, putând face abstracţie de nevoile şi interesele acesteia şi a celor cu care intră
în interacţiunea relaţiilor sociale.
A doua opinie a exagerat concepţia despre măsurile preventive în sens invers şi anume că societatea
are nevoie în lupta sa antiinfracţională de măsurile de prevenţie ca o manifestare de sacrificare a libertăţii
persoanei, în favoarea unor interese sociale superioare.
În realitate, măsurile preventive, fiind un obiectiv necesar, impun „sacrificarea” libertăţii individuale,
„încălcarea” sau „suprimarea” drepturilor cetăţeneşti în favoarea unor interese sociale superioare.
Criticând ambele concepţii, doctrina contemporană a admis necesitatea obiectivă a măsurilor de
prevenţie în reglementarea procesual-penală. Fundamentarea teoretică privind natura juridică a măsurilor de
prevenţie îşi găseşte temeiul în interferenţa manifestată în orice domeniu de reglementare între limitele fixate
de lege şi posibilităţile de exercitare a drepturilor subiective în cadrul ordinii juridice [4, 404].
Limitele aduse exercitării drepturilor persoanei sunt prevăzute şi strict determinate de lege, au un
caracter de excepţie, fiind instituite şi trebuind a fi folosite numai în cazuri de extremă necesitate.
La 14 martie 2003, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat în lectură finală noul Cod de procedură
penală.
Concordanţa prevederilor cuprinse în acest Cod cu reglementările Convenţiei Europene pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a Acordului Naţiunilor Unite privind drepturile civile şi
politice, Constituţiei Republicii Moldova, noului Cod penal, care a fost pus în aplicare concomitent cu Codul de
procedură penală la 12 iunie 2003, asigură, în viziunea noastră, efectuarea procedurii de urmărire penală la un
nivel ce corespunde standardelor internaţionale.
De facto, prin adoptarea noii legi procesual-penale, Parlamentul Republicii Moldova a ţinut să asigure
legitimitatea şi operativitatea în desfăşurarea urmăririi penale, precum şi eficacitatea activităţii organelor de
ocrotire a normelor de drept în combaterea criminalităţii.
Conducându-se de obiecţiile experţilor Consiliului Europei şi ale altor experţi în materie, Parlamentul
Republicii Moldova a adoptat un Cod de procedură penală reformator, care cuprinde o serie întreagă de
reglementări noi, inspirate din legislaţia statelor europene şi practica Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor
Omului.
Dacă ne referim la măsurile preventive aplicate bănuitului, învinuitului sau inculpatului, atunci ele,
comparativ cu prevederile legislaţiei procesual-penale precedente, au suferit o substanţială schimbare şi au
fost consacrate noi măsuri de constrângere în scopul asigurării urmăririi penale, judecării cauzei şi respectării
drepturilor fundamentale ale omului.
A fost detaliată atât noţiunea, cât şi temeiurile reţinerii persoanei. Organul abilitat poate decide reţinerea
până la 72 de ore. Până la expirarea acestui termen de la momentul privării ei de libertate, persoana reţinută
trebuie să fie eliberată sau arestată, dacă sunt temeiuri legale pentru aceasta.
În cazul în care sunt temeiuri legale [5] de a aplica măsura preventivă privativă de libertate, reprezentantul
organului de urmărire penală (în privinţa bănuitului) sau procurorul (în privinţa învinuitului, sau de a prelungi
durata ţinerii sub arest) înaintează un demers judecătorului de instrucţie pentru a decide aplicarea măsurii
arestării preventive sau a arestului la domiciliu.
Conform prevederilor art.186 alin.2 C.pr pen., ţinerea persoanei în stare de arest preventiv în faza
urmăririi penale până la trimiterea cauzei în judecată nu va depăşi 30 de zile, cu excepţia cazurilor prevăzute de
Codul de procedură penală. Totuşi, în cadrul urmăririi penale, arestarea preventivă nu poate depăşi în total
pentru minori 4 luni, iar pentru adulţi - 12 luni. Asupra arestării a fost stabilit controlul judiciar şi, dacă este
necesar, prelungirea măsurii arestării preventive de fiecare dată se face până la 30 de zile.
La soluţionarea demersului privind prelungirea termenului arestării preventive a învinuitului, înaintat de
către procuror nu mai târziu de 5 zile până la expirarea termenului de arestare stabilit anterior, judecătorul de
152
instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată este în drept să înlocuiască arestarea preventivă cu arestarea la
domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar sau liberare provizorie pe cauţiune.
Totodată, persoana arestată preventiv, apărătorul ei şi, după caz, reprezentantul legal au posibilitate de
a ataca temeiul arestării în instanţa de judecată ierarhic superioară.
Noul Cod de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122 – XV la 14 martie
2003, a inclus sistemul reglementării unor măsuri preventive cu grad diferenţiat de constrângere a libertăţii
persoanei sau a altor drepturi sau libertăţi în aşa fel încât organele judiciare competente au posibilitatea de
alegere (în funcţie de situaţia concretă creată) a măsurii preventive corespunzătoare scopului pentru care este
luată.
În acelaşi timp, prin lege au fost prevăzute o serie de garanţii pentru persoana faţă de care se ia
măsura preventivă, în sensul că aceasta nu poate fi luată decât cu respectarea condiţiilor prevăzute expres de
lege, de anumite organe judiciare, după o procedură specială şi pentru anumite termene.
Luarea măsurilor preventive faţă de învinuit sau inculpat, în unele cauze, este de natură a răspunde
unui alt imperativ general, în sensul că ceilalţi membri ai societăţii să poată beneficia de drepturile şi libertăţile
lor consacrate şi garantate de Constituţie, prin înlăturarea pericolului ca, până la pronunţarea unei condamnări
definitive, cei care au comis infracţiuni să nu mai comită asemenea fapte.
Măsurile preventive au menirea de a preîntâmpina sau de a înlătura situaţii de pericol pentru procesul
penal care tind să împiedice aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei penale.
Potrivit art.175 C.pr.pen al R. Moldova, în cauzele cu privire la infracţiunile pedepsite cu închisoare, în
scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal ori împiedicării sustragerii bănuitului, învinuitului sau
inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată spre aceea ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori
spre asigurarea de către instanţă a executării sentinţei, se poate lua, faţă de acestea, una din următoarele
măsuri preventive: obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, garanţia personală sau a unei organizaţii,
transmiterea sub supraveghere a minorului sau militarului, ridicarea provizorie a permisului de conducere a
mijloacelor de transport, arestarea preventivă cu posibilitatea eliberării provizorii de sub control judiciar, pe
cauţiune sau arestarea la domiciliu.
Cea mai dură măsură preventivă care poate fi aplicată bănuitului, învinuitului sau inculpatului în cadrul
procesului penal este arestul preventiv, cu o frecventă aplicabilitate în Republica Moldova.
Arestarea preventivă este o măsură procesuală preventivă privativă de libertate, care constă în lipsirea
de libertate a unei persoane în cazurile şi cu procedura strict prevăzută de lege, înainte de soluţionarea definitivă
a unei cauze penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea
bănuitului, învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei [6,
3].
Prin „cazurile şi procedura prevăzută de lege” trebuie să înţelegem atât reglementările naţionale
(Constituţia, Codul de procedură penală ş.a.), cât şi reglementările internaţionale la care Republica Moldova
este parte.
Luarea măsurii arestării preventive presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii de ordin
substanţial şi de ordin formal ce constituie tot atâtea garanţii ale inviolabilităţii persoanei. Chiar dacă sunt
îndeplinite aceste condiţii, luarea măsurii arestării preventive este subordonată realizării scopului specificat de
prevederile art.175 alin.2 C.pr.pen.
Potrivit articolului dat, măsurile preventive se iau în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului
penal ori împiedicării sustragerii bănuitului, învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală sau de judecată,
spre aceea ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori spre asigurarea de către instanţa de judecată a
executării sentinţei.
Realizarea acestui scop constituie o condiţie specială şi esenţială pentru luarea măsurii preventive.
Măsura preventivă poate fi luată şi pentru realizarea numai uneia dintre ipotezele prevăzute de textul
art.175 alin.2 C.pr.pen.
Libertatea individuală, ca de altfel toate libertăţile umane, nu este absolută şi urmează a se realiza în
coordonatele impuse de ordinea de drept. Încălcarea ordini de drept îndreptăţeşte autorităţile publice şi persoanele
împuternicite să intervină pentru restabilirea legalităţii. Aceste acţiuni ale autorităţilor publice trebuie să fie
circumscrise unor reguli ferme şi clar delimitate pentru a asigura persoanei ocrotirea juridică necesară.
153
Constituţia Republicii Moldova în art.25 prevede unul dintre drepturile fundamentale ale omului şi
anume că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Perchiziţionarea, reţinerea sau arestarea
unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege.
O prevedere analogică găsim şi în legislaţia procesual-penală în dispoziţiile art.11, care prevede
„Inviolabilitatea persoanei” şi anume că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile (alin.1),
nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în cazurile şi în modul stabilit (alin.2).
Temeiurile pentru aplicarea măsurilor preventive sînt prevăzute în art.176 (alin.1) C.pr.pen., fiind
aplicate de către organul de urmărire penală sau, după caz, de instanţa de judecată numai în cazurile în care
există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul sau inculpatul ar putea să se ascundă
de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal
ori să săvârşească alte infracţiuni, de asemenea, pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării
sentinţei.
Alin.3 al aceluiaşi articol prevede obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată la
soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective de a lua în vedere unele
criterii complementare, şi anume caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate, persoana făptuitorului,
vârsta, starea sănătăţii, ocupaţia etc.
În toate cazurile în care se stabileşte lipsa acestor temeiuri pentru aplicarea unei măsuri preventive
faţă de bănuit, învinuit sau inculpat de la el se ia obligaţia în scris de a se prezenta la citarea organului de
urmărire penală sau al instanţei şi de a le informa despre schimbarea domiciliului.
În ceea ce priveşte modul sau procedura stabilită de lege privind aplicarea măsurii preventive, ea este
prevăzută de art.177 C.pr.pen. Astfel, procurorul care conduce sau efectuează urmărirea penală, din oficiu
sau la demersul organului de urmărire penală, emite o ordonanţă motivată în care se indică infracţiunea de
care este bănuită sau învinuită persoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu menţionarea datelor
concrete care au determinat luarea anume a acestei măsuri preventive.
Arestarea preventivă şi măsurile preventive de alternativă arestării (arestarea la domiciliu, liberarea
provizorie a persoanei pe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar) pot fi aplicate numai
conform hotărârii instanţei de judecată emise, atât în baza demersului procurorului, cât şi din oficiu, când
judecă cauza respectivă.
Deci măsurile preventive au menirea de a preîntâmpina sau de a înlătura situaţii de pericol pentru
procesul penal, care tind să împiedice aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei penale.
Conform art.175 C.pr.pen., în scopul sporirii responsabilităţii persoanelor aflate sub urmărirea penală
şi a celor care o efectuează, au fost prevăzute noi măsuri preventive ce au drept scop asigurarea reală a
efectuării procedurii penale.
Luarea măsurii arestării preventive în mod nechibzuit poate afecta însă buna înfăptuire a justiţiei. De
aici rezultă grija ce trebuie manifestată în privinţa respectării cadrului legal în care poate fi dispusă măsura
preventivă dată.
Potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului [7], „nici o persoană nu poate fi lipsită de libertatea
sa”, exceptând anumite situaţii, printre care şi ipoteza arestării preventive (paragraful 1).
O persoană poate fi arestată atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune
sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau
să fugă după săvârşirea acesteia (paragraful 1c).
Receptând dispoziţiile acestui document de referinţă în domeniul apărării drepturilor omului, Constituţia
Republicii Moldova, de asemenea, proclamă în art.25 alin.1 inviolabilitatea persoanei.
În raport cu prevederile art.25 alin.2 al Constituţiei Republicii Moldova, potrivit cărora arestarea unei
persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege, mai trebuie precizat că circumstanţele
concrete în care se poate dispune arestarea sunt cele stabilite sau prevăzute de Legea procesual - penală.
Prin „cazurile şi cu procedura prevăzută de lege” urmează să înţelegem cazurile prevăzute de art.176
- 177 C.pr.pen.
Astfel pentru a lua măsuri în scopul arestării preventive, este suficient ca organul judiciar să
constate, în baza unor indici serioşi, una din ipotezele prevăzute de art.176 alin.1 C.pr.pen. care constituie
situaţii de pericol pentru realizarea procesului penal: pericolul ascunderii bănuitului, învinuitului sau inculpatului
154
de la organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, pericolul de compromitere a probelor împiedicând
stabilirea adevărului în procesul penal, pericolul comiterii unei noi infracţiuni ş.a.
În temeiul art.176 alin.2 C.pr.pen., poate fi dispusă arestarea preventivă şi măsurile preventive de
alternativă arestării când bănuitul, învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea penală
prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârşirii unei infracţiuni
pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică dacă
învinuitul sau inculpatul a comis cel puţin una din acţiunile prevăzute în alin.1 al aceluiaşi articol.
Chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.176 alin.1 şi 2 C.pr.pen., organul judiciar va
recurge la această măsură numai dacă arestarea preventivă este necesară pentru realizarea cu succes a
scopurilor specificate în dispoziţiile art.1 C.pr.pen (scopul procesului penal) şi în art.175 alin.2 (scopul măsurilor
preventive).
Astfel, în ceea ce priveşte arestarea preventivă, legislaţia penală şi procesual-penală a Republicii
Moldova este mai exigentă decât cerinţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Dacă reglementarea internaţională prevede că săvârşirea unei infracţiuni constituie un temei suficient
pentru arestarea unei persoane, legislaţia ţării noastre a introdus în plus şi alte condiţii, cu valoare de garanţii
suplimentare, menite să asigure protejarea individului împotriva arbitrajului.
În acest scop, prevederile art.176 alin.2 C.pr. pen. impun ca infracţiunea săvârşită să prezinte o
anumită gravitate, materializată într-un anumit minimum de pedeapsă şi să existe un pericol pentru ordinea
publică, determinat de lăsarea în libertate a infractorului. Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ şi
dovedite.
Prima condiţie rezultă din lectura textului de lege, iar cea de-a doua condiţie - din datele existente la
moment în dosarul respectiv.
Prima condiţie, „săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate
pe un termen mai mare de 2 ani”, constituie minimul de gravitate, de pericol social a faptei penale, de la care
poate fi dispusă arestarea preventivă.
Conform art.195 C.pr.pen., măsura preventivă luată poate fi înlocuită cu una mai aspră, dacă necesitatea
acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin aplicarea ei se va asigura comportamentul
respectiv şi poate fi revocată de către organul care a dispus-o.
Deci schimbarea sau dispariţia temeiurilor de drept şi de fapt pot conduce la înlocuirea măsurii
arestării preventive cu una neprivativă de libertate sau la revocarea arestării, dacă nu subzistă alte circumstanţe
care să justifice privarea de libertate în continuare a celui în cauză.
Arestarea preventivă este o măsură extrem de gravă ce reprezintă o limitare importantă a libertăţii
individuale. De aceea, trebuie stabilite garanţii speciale pentru ca utilizarea ei abuzivă să nu aducă atingere
libertăţii şi siguranţei persoanei.
Pentru a vedea care sunt aceste garanţii, în dreptul nostru actual trebuie combinate prevederile art.25
din Constituţie cu art.5 din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Prima garanţie stabilită în favoarea persoanei este caracterul excepţional al arestării preventive. Acest
caracter rezultă din aplicarea prezumţiei de nevinovăţie, care prevede în art.21 al Constituţiei şi art.8 C.pr.pen.
că „orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia
sa nu-i va fi dovedită, în modul legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate
toate garanţiile necesare apărării sale şi va fi constatată printr-o hotărâre judecătorească de condamnare
definitivă”.
Recurgerea la măsura preventivă privativă de libertate se face nu doar în considerarea gradului de
pericol social al infracţiunii, ci şi al aspectelor ce caracterizează persoana învinuitului sau inculpatului, adică în
raport de vârstă, sănătate, antecedente şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura dată.
O a două garanţie stabilită pentru a proteja libertatea şi siguranţa persoanei este familiarizarea acesteia
cu învinuirea care i se aduce „în cel mai scurt termen”, într-o limbă pe care o înţelege şi în prezenţa unui avocat
ales sau numit din oficiu.
Conform art.6 paragraful 3 al Convenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale, informarea trebuie să fie făcută într-un mod amănunţit.
155
A treia garanţie este stabilită de Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului în art.5
paragraful 3, potrivit căreia, „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1lit.c )
din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit de lege
cu exercitarea atribuţiilor judiciare”.
O altă garanţie a libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei este dreptul arestatului de a se plânge
judecătorului asupra legalităţii mandatului de arestare.
Dreptul de recurs în faţa unui tribunal este garantat de art.5 paragraful 4 al Convenţiei Europene, care
prevede că „orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs
în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să
dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală”.
O prevedere analogică o găsim şi în prevederile art.25 alin.4 al Constituţiei Republicii Moldova, potrivit
căreia, asupra legalităţii mandatului de arestare se poate depune recurs, în condiţiile legii, în instanţa
judecătorească ierarhic superioară.
Art.25 din Constituţie se referă la arestul preventiv, în timp ce art.5 paragraful 4 al Convenţiei se
referă la orice persoană lipsită de libertate, deci şi la cel condamnat. Garanţia instituită de Convenţie se referă
la orice fel de lipsire de libertate, deci nu doar la lipsirea de libertate în cadrul unei proceduri penale.
Conform art.312 C.pr.pen., controlul judiciar al legalităţii încheierii judecătorului de instrucţie privind
măsurile preventive aplicate şi prelungirea duratei lor se efectuează de către instanţa de judecată ierarhic
superioară într-un complet format din 3 judecători.
Instanţa de recurs este obligată de a judeca recursul în decurs de 3 zile din momentul primirii lui.
Controlul judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţă închisă, cu participarea procurorului,
apărătorului, bănuitului, învinuitului sau, după caz, a reprezentantului lui legal. Neprezentarea bănuitului, învinuitului
care nu este privat de libertate sau, după caz, a reprezentantului lui legal, care au fost citaţi în modul prevăzut
de lege, nu împiedică examinarea recursului înaintat.
Persoana arestată preventiv în condiţiile art.185 C.pr.pen. pe parcursul procesului penal, punerea sa în
libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, potrivit art.190 C.pr.pen., stabilind o altă garanţie a
libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei.
Însă legea stabileşte unele condiţii în care se poate dispune eliberarea pe cauţiune sau sub control
judiciar.
Dacă persoana arestată întruneşte condiţiile minime stabilite de lege pentru a fi pusă în libertate, orice
menţinere a sa în stare de detenţie trebuie să fie motivată temeinic, pe baza existenţei unor probe, de către
organul care respinge cererea de punere în libertate.
O altă garanţie se referă la prevederile C.pr.pen. ce reglementează modul şi durata de aflare a persoanei
în stare de arest preventiv.
În rezultatul unei cercetări sociologice [8, 3] efectuate de Institutul de Reforme Penale în anul trecut,
a fost analizat modul în care se aplică măsurile preventive în cadrul procesului penal.
Rezultatele cercetării au arătat că pe parcursul urmăririi penale şi judecării cauzei se aplică toate
măsurile preventive principale, însă mai des este practicat arestul preventiv. 85,6% din persoanele chestionate
au notat că în cauzele la care ei participă această măsură este pe larg utilizată.
Potrivit cercetării efectuate, 69% dintre subiecţii investigaţi sunt de părere că arestul preventiv în R.
Moldova se aplică în mod întemeiat de către instanţe. Totodată, 18,6% sau aproape fiecare a cincea persoană
investigată consideră că această măsură preventivă se aplică de către instanţele respective nelegitim (astfel s-
au pronunţat 9,6% din judecători, 11,5% din procurori şi 36% din avocaţi).
Aşadar termenul de ţinere a persoanei sub arest preventiv trebuie să corespundă scopurilor pretinse la
alegerea şi aplicarea unei măsuri preventive care sunt prevăzute de lege [9], şi anume că arestarea preventivă
are scopul de a preveni eventuala sustragere a persoanei de la urmărirea penală şi judecată, încercările
acesteia de a împiedica stabilirea adevărului în procesul penal ori de a comite acţiuni criminale, precum şi
scopul de a asigura executarea sentinţei.
O prevedere analogică referitoare la scopurile pretinse la alegerea şi aplicarea unei măsuri preventive
o găsim în prevederile art.176 alin.1 C.pr.pen.
156
Analizând legislaţia procesual-penală în vigoare, observăm că Capitolul II al Titlului V din acest act
normativ stipulează reglementări legale ce vizează măsurile preventive, inclusiv măsura preventivă privativă
de libertate.
Astfel, conform art.185 C.pr.pen., arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului, învinuitului,
inculpatului în stare de arest în locurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Legea R. Moldova cu privire la arestarea preventivă în art.6 prevede locurile de arest preventiv.
Deţinerea persoanei faţă de care drept măsură preventivă a fost aleasă arestarea preventivă are loc în izolatoarele
de urmărire penală ale Departamentului instituţiilor penitenciare al Ministerului Justiţiei, iar în unele cazuri, în
alte instituţii penitenciare, în izolatoarele de detenţie provizorie, precum şi în carceră.
În cazul când pe teritoriul respectiv nu există un izolator de urmărire penală, persoanele reţinute,
bănuite de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi învinuiţii şi inculpaţii arestaţi, în scopul efectuării unor acţiuni
de urmărire penală sau dezbateri judiciare, sînt deţinuţi în izolatoarele de detenţie provizorie ale Organelor
Afacerilor Interne.
Articolul 7 al Legii sus-numite prevede că durata deţinerii în locurile de arest preventiv a persoanei
faţă de care, în calitate de măsură preventivă, a fost aleasă arestarea preventivă nu poate depăşi termenele
prevăzute de art.186 ale Codului de procedură penală.
Potrivit art.186 alin.3 C.pr.pen., durata limită admisibilă de legea procesual-penală a ţinerii învinuitului
în stare de arest preventiv la faza urmăririi penale poate fi prelungită până la 12 luni, dacă persoana este
învinuită de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă de până la 25 ani
sau detenţiune pe viaţă.
Deci putem spune că, potrivit prevederilor art.186 C.pr.pen., durata limită admisibilă a ţinerii persoanei
în stare de arest preventiv la faza urmăririi penale este de cel mult 12 luni.
Din păcate, noul Cod de procedură penală în prevederile sale nu prevede anumite reglementări privind
limita admisibilă a duratei ţinerii persoanei în stare de arest preventiv în faza de judecată.
Însă dat fiind faptul că măsura preventivă privativă de libertate poate fi aplicată în cursul ambelor
faze procesual-penale, legislaţia procesual-penală admite în unele cazuri ca durata de detenţie preventivă să
depăşească termenul maximal stabilit.
În ceea ce priveşte durata de aflare în stare de arest preventiv, potrivit datelor cercetării sociologice a
peste 1000 de persoane aflate sub arest preventiv, 15,7% din numărul lor se deţin în stare de arest de la 90 de
zile până la jumătate de an, 15,2% - de la 6 luni până la 1 an, 14,2% - de la 1 an până la 2 ani.
O atenţie deosebită merită faptul că 15,2% se află sub arest preventiv mai mult de 2 ani.
Constituţia Republicii Moldova în art.25 alin.4 prevede că „termenul arestării poate fi prelungit numai
de către judecător sau de către instanţa de judecată în condiţiile legii, cel mult până la 12 luni.
Astfel, suntem în prezenţa unei situaţii în care prevederea unei legi organice (a Codului de procedură
penală care admite detenţia pe o perioadă în unele cazuri mai mare de 12 luni) contravine prevederilor Legii
Supreme – Constituţiei – art.25 alin.4 al căreia stabileşte strict limita de 12 luni, fără o posibilitate de derogare
de la ea.
În concluzie, menţionăm că orice depăşire a termenului stabilit de ţinere a persoanei în stare de arest
preventiv aduce atingere unor libertăţi fundamentale, şi anume libertăţii individuale şi siguranţei persoanei,
care conform legii sînt inviolabile şi apărate de către stat.
O altă garanţie a protejării drepturilor persoanei faţă de care a fost aplicată măsura preventivă privativă
de libertate o găsim în prevederile art.189 C.pr.pen., care prevede dreptul persoanei reţinute sau arestate la
măsuri de ocrotire. Conform acestor prevederi, în cazul în care persoana reţinută sau arestată are sub ocrotirea
sa minori, persoane recunoscute iresponsabile, persoane cărora li s-a instituit curatela sau persoane care
datorită vârstei, bolii sau din alte motive au nevoie de ajutor, trebuie informată autoritatea competentă pentru a
lua măsuri de ocrotire faţă de aceste persoane.
Obligaţia informării privind aplicarea măsurilor de ocrotire îi revine organului care a efectuat reţinerea
sau arestarea preventivă. Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei în vederea luării măsurilor
de ocrotire sunt obligatorii pentru executare de către organele de tutelă sau curatelă, precum şi de către
conducătorii instituţiilor medicale sau sociale de stat.
În unele cazuri, organul de urmărire penală sau instanţa poate transmite minori, persoane iresponsabile
sau de vârstă înaintată sub ocrotirea rudelor cu consimţământul acestora.
157
Legislaţia procesual-penală acordă un loc primordial procedurii în cauzele penale privind minorii, adică
persoanele care, la momentul săvârşirii infracţiunii, nu au împlinit vârsta de 18 ani. Astfel, la soluţionarea
chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în privinţa minorului, în fiecare caz se pune în discuţie, în mod
obligatoriu, posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere conform dispoziţiilor art.184 C.pr.pen.
Reţinerea minorului, precum şi arestarea lui preventivă în baza temeiurilor existente pot fi aplicate
numai în cazuri excepţionale, când au fost săvârşite infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de
grave [10].
O altă garanţie se referă la luarea măsurilor de protecţie faţă de bunurile ce aparţin persoanei reţinute
sau arestate. Potrivit art.189 alin.3 C.pr.pen., persoana ale cărei bunuri au rămas fără supraveghere în urma
reţinerii, arestării preventive sau arestării la domiciliu are dreptul la supravegherea acestor bunuri, inclusiv
îngrijirea şi hrănirea animalelor domestice, asigurată de organul de urmărire penală la cerinţa acestei persoane
şi din contul ei.
Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei cu privire la asigurarea supravegherii bunurilor
persoanei şi îngrijirea lor sunt obligatorii pentru conducătorii respectivi ai instituţiilor de stat.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor informa neîntârziat persoana reţinută, arestată
preventiv sau arestată la domiciliu despre măsurile de ocrotire luate.
O altă protejare a drepturilor persoanei la aplicarea măsurii preventive privative de libertate este
prevăzută de art.190 C.pr.pen., care prevede că persoana arestată preventiv poate cere, pe tot parcursul
procesului penal, punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar (în cazul infracţiunii din imprudenţă,
precum şi al infracţiunii cu intenţie pentru care legea prevede o pedeapsă care nu depăşeşte 10 ani închisoare)
sau pe cauţiune (în cazul în care este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus
cauţiunea stabilită, în cazul comiterii infracţiunii din imprudenţă, precum şi al infracţiunii cu intenţie pentru care
legea prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 25 de ani închisoare).
Cuantumul drepturilor preveniţilor este prevăzut de art.16 al Legii cu privire la arestarea preventivă.
Astfel, ei au dreptul să primească informaţii privind drepturile şi obligaţiile lor, la securitate personală, la
întrevederi cu apărătorul, cu rudele şi altele.
Referitor la securitatea personală , conform prezentei legi este prevăzut că în cazul apariţiei vreunui
pericol pentru viaţa şi sănătatea prevenitului, acesta este în drept să prezinte colaboratorului locului de arest
preventiv o cerere de a fi transferat într-o încăpere unde pericolul dat lipseşte, iar persoana cu funcţie de
răspundere este obligată să ia măsuri urgente pentru a transfera prevenitul într-un loc nepericulos.
Cetăţenii străini deţinuţi în locurile de arest preventiv au dreptul să întreţină legături cu misiunile
diplomatice ale statelor lor, iar cetăţenii statelor ce nu au misiuni diplomatice în Republica Moldova – cu
misiunile diplomatice ale statelor care şi-au asumat apărarea intereselor lor sau cu organismele internaţionale
care exercită apărarea lor.
Preveniţii au dreptul să atace judecătorului de instrucţie acţiunile administraţiei locului de arest preventiv
prin care li s-au încălcat drepturile prevăzute de lege.
În prezent, în lume sunt recunoscute mai mult de 60 de drepturi ale omului, cărora le sunt consacrate
un număr impunător de instrumente juridice internaţionale, regionale şi de mecanisme de protecţie, respectarea
acestora fiind vegheată de multiple organisme internaţionale.
Republica Moldova s-a declarat un stat democratic, suveran şi independent, fapt ce a determinat
alinierea Moldovei la standardele internaţionale şi în ce priveşte protecţia şi garantarea drepturilor omului, a
fiinţei umane.
După părerea noastră, numai prin respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiecărei
persoane, marile probleme ale contemporaneităţii, precum dezvoltarea economică şi socială, independenţa
naţională, securitatea, debarasarea cu desăvârşire de totalitarism îşi pot găsi o temeinică şi durabilă soluţionare.
În concluzie, putem afirma că arestarea preventivă este cea mai gravă măsură aplicată persoanei în
caz de necesitate. Această gravitate obligă organele judiciare şi persoanele împuternicite de aplicarea ei la o
înaltă responsabilitate în scopul neadmiterii lezării drepturilor fundamentale ale omului, care sunt ocrotite de
legile atât naţionale, cât şi internaţionale.
158
Referinţe:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată la NEW YORK de Adunarea
Generală a O.N.U la 10.12.1948.
2. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994, art.1
3. A Maréchal, Novelles. Procédure pénale, vol.I, p.445.
4. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Bucureşti, 1993, p.404.
5. Codul de procedură penală al R.M. din 14.03.2003, art.176.
6. Constantin Sima, Arestarea preventivă, Bucureşti, 2002, p.3.
7. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale adoptată
la Roma la 04.11.1950, în vigoare pentru R.M. din 12.09.1997, art.5.
8. Justiţia penală şi drepturile omului (cercetare sociologică), Institutul de Reforme Penale, elab.
I. Dolea, Chişinău, 2004, p.3.
9. Legea R.M. cu privire la arestarea preventivă nr.1226- XIII din 27.06.1997, art.2.
10. Codul de procedură penală al R.M. din 14.03.2003, art.477.
Bibliografie:
1. Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante
adoptată la NEW YORK LA 10.12.1984.
2. I. Dogaru „ Drepturile omului şi libertăţile publice”, Chişinău, 1998.
3. V. Păvăleanu „Limitarea şi privarea de libertate ca măsuri penale”, Iaşi, 1997.
4. I. Suceava „Drepturile omului şi Poliţia”.
159
Comisia pentru valori mobiliare şi operaţiuni bursiere – autoritatea de bază în

domeniul supravegherii pieţei de capital în Statele Unite ale Americii
Ion IOVA, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I.

al R.M.
Lumea investiţiilor este fascinantă, complexă şi mai poate fi foarte rodnică. Însă spre deosebire de
piaţa bancară, în cadrul căreia depozitele investitorilor sunt garantate de către guvernul federal, valorile mobiliare
ce circulă pe piaţa de capital îşi pot pierde valoarea. Regulile şi legile ce guvernează piaţa americană de capital
derivă de la un sincer şi simplu concept: „Fiece investitor, indiferent dacă e vorba de o persoană fizică sau
juridică, trebuie să aibă acces la informaţia care i-ar servi drept indiciu suficient pentru a lua decizia de
investiţie”. În acest sens SEC solicită companiilor publice să pună la dispoziţia investitorilor eventuali informaţia
obiectivă suficientă pentru a lumina calea investiţiilor. Principalele misiuni ale SEC sunt de fapt reprezentate
de reglementarea şi supravegherea pieţei de capital.
Astfel, în SUA, funcţia de supraveghere a pieţei de capital revine Comisiei pentru Valori Mobiliare
şi Operaţiuni Bursiere (The Securities and Exchange Commission, SEC), un veritabil „jandarm” al
bursei, a cărei activitate şi eficienţă este apreciată în toată lumea şi modelul urmat în multe ţări [1, 61]. Creată
pentru protecţia investitorilor traumatizaţi de criza din 1929, pe parcursul existenţei sale, SEC a reuşit să
contribuie la dezvoltarea pieţei bursiere americane, asigurând climatul de transparenţă şi legalitate necesar.
S.E.C. a fost înfiinţată în 1934, cu scopul de a supraveghea şi reglementa nu numai bursele, dar şi celelalte
pieţe dereglementate. Ea a acţionat prin bursele înfiinţate deja, în special Bursa din New-York N.Y.S.E., care
avea iniţial o amplă prerogativă de autoreglementare.
În cadrul sistemului de reglementare şi supraveghere a pieţei financiare din SUA, remarcăm şi prezenţa
băncii centrale, Federal Reserve System (FED), nu numai pentru activităţile cu caracter bancar, ci şi -
parţial - în domeniul bursier. Astfel, FED hotărăşte, în cazul tranzacţiilor cu credit (în marjă), mărimea marjei
iniţiale şi a celei permanente sau este implicată în supravegherea dealerilor primari [1, 61].
SEC reprezintă un agent reglementator la nivel federal al pieţei de capital. Misiunea SEC este
reprezentată de protecţia investitorilor împotriva practicilor de manipulare şi frauduloase din cadrul pieţei de
capital şi promovarea unei transparenţe la nivel maxim posibil vis-a-vis de activităţile participanţilor profesionişti
din cadrul acesteia. SEC reprezintă un organ independent quasi-judiciar. În acelaşi timp, activitatea SEC nu
vizează doar investitorii, ba chiar o mare parte a participanţilor pieţei de capital. Astfel, SEC supraveghează
bursele de valori, brokerii şi dealerii, companiile de consulting investiţional, fondurile mutuale etc.
SEC dispune de prerogative formidabile ce ţin de investigare şi poate impune amenzi substanţiale
pentru încălcarea regulilor. De menţionat că sumele pe care le colectează prin amenzi depăşesc cu mult
necesităţile operaţionale ale S.E.C. Ea ramâne un model către care aspiră alte numeroase ţări.
Mai sus se menţiona că una dintre misiunile cele mai importante ale SEC este reprezentată de protecţia
investitorilor, realizată inclusiv prin informarea prin intermediul web-site-ului www.sec.gov. Acesta include
informaţia necesară oricărui investitor, incluzând chiar şi informaţie formativă. În aşa fel, SEC poate fi denumită
reglementator şi supraveghetor al pieţei de capital a SUA. În activitatea sa, aceasta întreţine relaţii de colaborare
cu Congresul, departamente şi agenţii federale, organizaţii de autoreglementare, reglementatorii pieţelor de
capital ai statelor, diverse companii private etc.
Ne vom orienta puţin atenţia spre istoricul SEC. Astfel, în perioada imediat următoare primului război
mondial, aproximativ 20 mln. acţionari au făcut abstracţie de pericolul pe care-l prezenta o piaţă de capital
necontrolată. Astfel, aceştia au investit în jur de 50 bln. USD în valori mobiliare care la Marele Crah din
octombrie 1929 s-au devalorizat. Chiar şi băncile au pierdut enorme sume de bani drept consecinţă a unor
importante investiţii în piaţa de capital, ceea ce a dus, inevitabil, la imposibilitatea punerii la dispoziţie a banilor
depozitaţi deponenţilor lor, şi, în fine, la insolvabilitatea a numeroase bănci.
Astfel, era limpede că pentru o revigorare a economiei era obligatorie redobândirea încrederii publicului
faţă de piaţa de capital. Acest lucru a făcut ca specialiştii să caute miezul problemei şi, respectiv, soluţii
160
propice acesteia. Drept consecinţă, Congresul a adoptat Legea valorilor mobiliare în 1933 şi Legea bursei de
valori în 1934. Principalele obiective ale acestor două acte ar putea fi exprimate după cum urmează:
· Companiile ce fac oferte publice de valori mobiliare sunt obligate să pună la dispoziţia publicului
toate detaliile vis-a-vis de afacerea lor, valorile mobiliare emise şi riscul pe care-l implică
eventuala investiţie în aceste valori mobiliare;
· Intermediarii de valori mobiliare (brokerii, dealerii, bursele de valori) au obligaţia de a acorda
prioritate intereselor investitorului, oferindu-i acestuia din urmă un tratament corect şi onest
[2].
Astfel, în 1934 a fost creată SEC întru promovarea obiectivelor stabilite în cele două acte normative,
a integrităţii pieţei, şi cel mai important, întru protecţia investitorului.
La solicitarea din partea lui Franklin Delano Roosevelt, Joseph P. Kennedy, tatăl preşidintelui John F.
Kennedy, a fost numit drept primul Preşedinte al SEC.
Nu am putea însă face abstracţie de nişte circumstanţe, depăşite deja, care au generat confruntarea
S.E.C. cu numeroase obstacole în calea realizării activităţii sale de reglementare şi supraveghere. Una dintre
cele mai dificile probleme a fost lupta diferitelor instituţii de reglementare pentru sectoare din industria serviciilor
financiare. De exemplu, băncile pot fi supravegheate de Rezerva Federală sau de Oficiul de Control al Valutei
(ca parte a Trezoreriei), ca şi de cei ce reglementează băncile de stat. Asigurarea depozitelor, pe de altă parte,
este gestionată în S.U.A. de o agenţie separată. Băncile implicate în tranzacţii cu acţiuni sunt verificate de
asemenea de S.E.C. Majoritatea pieţelor derivatelor sunt reglementate de Comisia de Tranzacţionare a Mărfurilor
şi a Titlurilor Futures (C.F.T.C.). În Statele Unite, asigurările sunt reglementate aproape în totalitate de stat.
Conform unei abordări şi viziuni actuale [3] această structură de reglementare era binevenită şi oportună în
perioade depăşite când, spre exemplu, datorită unor legi cum este Legea Glass-Steagall, instituţiile financiare
erau angajate în principal numai într-o singură activitate. Însă din momentul retragerii acestei legi şi apariţiei şi
pe teritoriul S.U.A. a băncilor “universale” de model european, această viziune a fost modificată. Actualmente,
spre exemplu, numeroase bănci americane importante sunt supuse reglementării şi supravegherii din partea
mai multor instituţii. Deşi avantajele acestui tip de reglementare sunt importante, printre dezavantajele sistemului
se numără creşterile importante ale consturilor firmelor reglementate. Astfel, Citigroup, cea mai mare instituţie
financiară din SUA, fiind activă în domeniile bancar, al valorilor mobiliare şi al asigurărilor, este controlată de
sute de autorităţi de reglementare.
Din punct de vedere al componenţei, SEC e constituită din 5 comisionari, numiţi de preşedintele SUA,
cu avizul şi consimţământul Senatului, mandatul pentru care activează fiecare constituind 5 ani, şi fiind repartizat
în aşa fel, încât în fiece an, la data de 5 iunie, expiră mandatul unuia dintre membri, componenţa fiind reînnoită
anual. Maximum 3 dintre cei 5 membri ai SEC pot face parte din acelaşi partid politic. Preşedintele SEC va fi
numit în funcţie de Preşedintele SUA dintre cei 5 comisionari.
De competenţa comisionarilor ţine interpretarea legislaţiei federale de domeniu, amendarea actelor
normative în vigoare, formularea de propuneri vis-a-vis de modificarea legislaţiei de domeniu, aplicarea actelor
normative în vigoare.
Activitatea SEC este realizată prin intermediul a 4 diviziuni: Diviziunea Finanţe Corporative (Division
of Corporate Finance), Diviziunea Reglementare Piaţă (Division of Market Regulation), Diviziunea Management
Investiţii (Division of Investment Management), Diviziunea Aplicare Legislaţie (Division of Enforcement).
Diviziunea Finanţe Corporative se ocupă de asigurarea publicităţii tranzacţiilor publice încheiate şi
oferirea informaţiei detaliate la solicitarea investitorilor. La fel de competenţa Diviziunii ţine verificarea informaţiei
puse la dispoziţia investitorului de către companiile emitente. Specialiştii Diviziunii acordă asistenţă companiilor
vis-a-vis de interpretarea şi aplicarea legislaţiei din domeniul pieţei de capital în general şi a actelor Comisiei
(SEC) în special. Diviziunea în acelaşi timp vine cu propuneri pentru adoptarea de noi acte de către SEC.
Companiile emitente de valori mobiliare prezintă un şir întreg de acte care reflectă situaţia financiară a acestora
şi felul în care este dezvăluită informaţia necesară investitorului.
În eventualitatea depistării de neconcordanţe între parametrii utilizaţi de companii pentru reflectarea
informaţiei, diviziunea îşi rezervă dreptul de a veni cu sugestii şi de a impune rigori obligatorii pentru asigurarea
protecţiei intereselor investitorilor şi, ulterior, a acţionarilor. Informaţia publică, indiferent dacă este pozitivă
sau negativă, trebuie să fie caracterizată prin relevanţă pentru o eventuală decizie de investiţie.
161
DFC se află în relaţii de colaborare cu Oficiul Contabilului Şef, ceea ce îi pune în sarcina sa monitorizarea
activităţii de contabilitate, în special aplicarea standardelor de contabilitate financiară (Financial Accounting
Standards Board (FASB)) ce rezultă în formularea principiilor generale de contabilitate acceptate (generally
accepted accounting principles (GAAP)).
Diviziunea Reglementare Piaţă supraveghează legislaţia ce vizează activitatea majorităţii
participanţilor la piaţa de capital: brokeii şi firmele de brokeraj, organizaţiile de autoreglementare (self-regulatory
organizations (SROs)), ce includ bursele de valori şi NASD, Consiliul Municipal de Reglementare a Pieţei de
Capital (Municipal Securities Rulemaking Board (MSRB)), agenţiile de clearing etc.
DRP mai supraveghează Corporaţia pentru Protecţia Investitorului Pieţei de Capital (Securities Investor
Protection Corporation (SIPC)), o organizaţie privată non-profit, al cărei rol poate fi lesne dedus din chiar
denumirea sa - cel de a oferi maximă protecţie investitorului.
Astfel, responsabilităţile DRP, ce ţin de reglementarea pieţei de capital sunt:
· Punerea la dispoziţia organizaţiilor de brokeraj şi dealeri a programului de integritate financiară
a SEC;
· Revizuirea şi aprobarea propunerilor de modificare a regulilor SEC existente deja;
· Stabilirea de reguli şi rigori vis-a-vis de activităţile desfăşurate pe piaţa de capital;
· Interpretarea regulilor existente;
· Supravegherea pieţei de capital [4].
Diviziunea Management Investiţii reglementează fondurile mutuale şi se ocupă de oferirea de
soluţii vis-a-vis de managementul investiţiilor. În acelaşi timp, DMI administrează legislaţia ce afectează
companiile de investiţii, inclusiv fondurile mutuale şi companiile de consulting investiţional. Dintre cele mai
relevante atribuţii ale DMI menţionăm următoarele:
· Interpretează legile şi regulamentele pentru punerea lor în aplicare de către inspecţiile SEC şi
staff-ul însărcinat cu aplicarea acestora;
· Revizuieşte actele companiilor de investiţii şi ale companiilor de consulting investiţional;
· Revizuieşte problemele de aplicare a actelor normative vis-a-vis de companiile de investiţii şi
cele de consulting investiţional;
· Dezvoltă reguli noi şi amendamente întru adaptarea autorităţilor de reglementare şi supraveghere
la noile circumstanţe etc. [4].
Diviziunea Aplicare Legislaţie asigură aplicarea corectă a legislaţiei şi cercetează eventualele
încălcări ale acesteia. Informaţia vis-a-vis de posibilele violări ale legislaţiei este preluată de la celelalte diviziuni,
de la investitori, organizaţiile de autoreglementare, din activitatea proprie de supraveghere, presă etc.
Posibilele violări ale legislaţiei, sancţionarea cărora ţine de competenţa SEC ar putea fi: tranzacţionarea
de valori mobiliare în baza informaţiei deţinute de insideri şi deocamdată neavând caracter public; falsa
reprezentare sau omiterea prezentării informaţiei relevante despre valorile mobiliare oferite; manipularea preţului
de piaţă al valorilor mobiliare; vinderea valorilor mobiliare cu nesocotirea obligaţiei de înregistrare etc.
Aplicarea de sancţiuni pentru încălcarea legislaţiei ce vizează piaţa de capital ţine de competenţa
SEC, însă un lucru extrem de important este acela că SEC nu dispune de exclusivitate în acest sens. Există
cazuri pe care le poate soluţiona fără implicarea vreunei autorităţi de drept, însă o bună parte totuşi vor fi
soluţionate cu transmiterea cauzelor în instanţă. În acest din urmă caz poate fi vorba despre instanţe districtuale
competente în soluţionarea cauzelor civile(U.S. District Court), instanţe competente în soluţionarea cauzelor
administrative etc.
SEC mai include 18 Oficii, având un staff aproximativ de 3100 persoane. Sediul principal al SEC se
află la Washington DC, având 11 Oficii regionale şi districtuale [4].
Cele 18 oficii sunt, după cum urmează: Oficiul judecătorilor administrativi (Office of Administrative
Law Judges), Oficiul Resurse Umane şi Servicii Administrative (Office of Human Resources and Administrative
Services), Oficiul Contabil Şef (Office of the Chief Accountant), Oficiul Inspecţii şi Examenări de Conformitate
(Office of Compliance Inspections and Examinations), Oficiul Management Financiar (Office of Financial
Management), Oficiul Analiză Economică (Office of Economic Analysis), Oficiul Oportunităţi Egale de Angajare
(Office of Equal Employment Opportunity), Oficiul Directorului Executiv (Office of the Executive Director),
Oficiul Servicii Informare (Office of Filings and Information Services), Oficiul Consilierului General (Office of
162
the General Counsel), Oficiul Tehnologii Informaţionale (Office of Information Technology), Oficiul Inspectorului
General (Office of the Inspector General), Oficiul Relaţii Internaţionale (Office of International Affairs),
Oficiul Formare şi Asistenţă Investitor (Office of Investor Education and Assistance), Oficiul Legislativ (Office
of Legislative Affairs), Oficiul Afaceri Publice, Evaluare Politică şi Cercetare (Office of Public Affairs,
Policy Evaluation and Research), Oficiul Secretariat (Office of the Secretary).
De menţionat că în ceea ce priveşte domeniul pieţelor futures, autoritatea regulatoare şi de supraveghere
în SUA este Commodity Futures Trading Commission (CFTC - Comisia pentru Negocierea Contractelor
Futures pe Mărfuri), a cărei denumire deşi e restrictivă, (“pe mărfuri”), se ocupă de toate tranzacţiile cu
contracte futures şi de tranzacţiile cu opţiuni în care activul suport este un contract futures. Atribuţiile de
reglementare în cazul opţiunilor având drept suport activ o acţiune sau un indice bursier ce intră în competenţa
SEC. Această departajare a generat şi anumite divergenţe între cele două organisme, în privinţa
responsabilităţilor care le revin, mai ales după crahul bursier din octombrie 1987 şi după ce investigaţiile FBI au
descoperit abuzuri majore ale intermediarilor bursieri la două dintre cele mai mari burse americane de contracte
futures [5, 62].
National Futures Association (NFA) şi Options Clearing Corporation (OCC) au şi ele atribuţii
de reglementare în domeniul contractelor futures şi respectiv al opţiunilor, în calitate de organisme cu
autoreglementare [5, 62].
Există reglementări care, pe lângă rolul statutar de protecţie a investitorilor, în fapt conferă S.E.C. şi
rolul de protecţionism faţă de industria naţională a valorilor mobiliare.
Această tendinţă este tot mai pregnantă în SUA. Specialiştii consideră că aici activitatea de reglementare
este tot mai mult suspusă politicului.
În 2003, Comisia Federală pentru Comunicaţii (Federal Communications Commission -FCC) a inversat
în mod suprinzător o decizie de liberalizare şi a revenit la reglementare strictă. Comisia din domeniul energiei,
The Federal Energy Regulatory Commission (FERC), care se impusese anterior prin politica sa de
dereglementare, şi-a modificat şi ea punctul de vedere. SEC este caracterizată de aceleaşi tendinţe. Un studiu
recent al Cato Institute [6], a stabilit că Administraţia George Bush, presupusă a fi una îndreptată spre
dereglementare, a publicat mai multe reglementări decât orice altă Administraţie într-un singur an (2002).
În acelaşi timp, bursele europene caută totuşi soluţii pentru extinderea activităţii şi în SUA. În activitatea
sa americană, Bursa Futures din Germania (DTB) este controlată de Comisia pentru Tranzacţii Futures cu
Mărfuri (The Commodities Futures Trading Commission - CFTC) şi nu de S.E.C., care îi permite bursei DTB
să ofere anumite produse derivate aprobate. Produsele acestei burse, cum sunt contractele futures pe indicele
german DAX, sau opţiunile de acţiuni germane, al căror control cade în sarcina S.E.C., nu pot fi oferite spre
vânzare în America. Din acest punct de vedere, S.E.C. nu face distincţia dintre investitorii sofisticaţi şi cei
individuali. Spre exemplu Bursa Deutsche Börse, firma care deţine bursa DTB, a solicitat S.E.C. să excepteze
de la regulă pe cei ce tranzacţionează pe piaţa valutară internaţională. Aceşti investitori americani pot
tranzacţiona direct internaţional în domeniul valutar, dar pentru tranzacţionarea la bursa DTB procedura este
cu mult mai anevoioasă. Astfel, investitorul american trebuie sa-şi sune brokerul din New York, care apelează
la partenerul sau brokerul londonez, care apoi caută un broker la Frankfurt. Toate acestea, absolut incontestabil,
consumă timp şi bani. În ceea ce priveşte experienţa europeană, aceasta este reflectată, spre exemplu, în
aceea că Trezoreria britanică face în prezent distincţia dintre cele două tipuri de investitori atunci când acceptă
sau nu alte burse pe teritoriul Marii Britanii, lucru total diferit în experienţa S.E.C.
Referinţe:
1. A se vedea Ovidiu Stoica, „Mecanisme şi instituţii ale pieţei de capital. Pieţe de capital
emergente”, Bucureşti, Editura Economică, 2002.
2. URL. www.sec.gov.
3. The Economist, Arbitrajul reglementarii, 3 mai 2001.
4. URL. www.sec.gov.
5. A se vedea Ovidiu Stoica, „Mecanisme şi instituţii ale pieţei de capital. Pieţe de capital
emergente”, Bucureşti, Editura Economică, 2002.
6. The Economist, America’s regulatory mess, 24 iulie 2003.
163
Отдельные правонарушения на рынке ценных

бумаг Украины и возможные пути их устранения
Ростислав КАЛЮЖНЫЙ, доктор

юридических наук, профессор,
Национальная академия внутренних дел
Украины
Становление и дальнейшее развитие рынка ценных бумаг в Украине содействует созданию

объективно новых реалий, которые требуют тщательного научного осмысления. Это становится крайне
необходимым в связи с потенциально возможными отрицательными социально-экономическими
последствиями непрофессиональной деятельности участников рынка ценных бумаг для будущего
нашего государства.
Отсутствие совершенного на сегодня законодательства, которое регламентирует деятельность
участников рынка ценных бумаг, перманентная угроза возникновения кризисных ситуаций в этой сфере
свидетельствуют о браке научно обоснованных подходов и системности в формировании регулирующих
мероприятий деятельности участников украинского фондового рынка.
На сегодня, в соответствии до национального законодательства, на рынке ценных бумаг
осуществляют свою деятельность: а) торговцы ценными бумагами; б) депозитарии; в) хранители
ценных бумаг; г) регистраторы собственников именных ценных бумаг; д) институты совместного
инвестирования; е) фондовые биржи; ж) торгово-информационные системы. Указанные
профессиональные участники отечественного рынка ценных бумаг объединяются в саморегулирующие
организации (далее – СРО) с целью обеспечения институционно-правового регулирования фондового
рынка как вспомогательного к государственному регулированию.
Как раз на регулирование деятельности вышеупомянутых участников и концентрирует свои
усилия государство. Тем не менее, количество выявленных работниками Государственной комиссии
по ценным бумагам и фондовому рынку (далее – ГКЦБФР) правонарушений в последние годы
существенно не уменьшилось.
Следует отметить, что законодательство Украины, которое регулирует деятельность
участников фондового рынка, в подавляющем большинстве случаев, “разрешает” его участникам
нарушать действующее законодательство, не подпадая под признаки юридической ответственности.
К основным правонарушениям можно отнести: 1) размывание частей акционеров в уставном
фонде через размещение дополнительных эмиссий среди определенного числа акционеров за ценой,
более низкой от рыночной; 2) изъятие активов общества через их продажу заинтересованным лицам
за ценой, ниже рыночной; 3) перераспределение денежных средств в пользу должностных лиц или
акционеров, которые владеют значительным пакетом акций; 4) заключение соглашений с участием
зависимых субъектов хозяйствование для получения доходов лицами, которые контролируют этих
субъектов; 5) оформление фиктивных протоколов общих собраний акционеров относительно проведения
дополнительной эмиссии акций и дальнейшим выкупом акций заинтересованными лицами; 6) проведение
эмиссии с нарушением действующего законодательства (без публикации в прессе); 7) приобретение
эмитированных акций предприятий, фактические активы которых не соответствуют размерам их
уставных фондов; 8) и т.д.
Из современной отечественной практики противоправной деятельности участников рынка
ценных бумаг ведущие эксперты приводят немало примеров, которые воплощаются в жизнь ради
доступа к активам и финансовым потокам акционерных обществ: a) силового захвата общества или
реестра собственников именных ценных бумаг; b) вычеркивание акционеров из реестра (если удалось
захватить контроль над “независимым” регистратором; c) преднамеренного банкротства общества с
предыдущей скупкой его долгов и с последующей скупкой его же акций или физических активов; d)
164
участия “неудобных акционеров” в общих собраниях акционеров и наблюдательных органах общества;

e) нарушение процедур проведения собраний акционеров обществ.
Такое же правонарушение, как, например, соглашения с использованием конфиденциальной
(инсайдерской) информации с целью личного обогащения, “манипулирование” рынком и прочие
злоупотребления случаются намного чаще, чем можно было бы предположить, судя из сообщений в
средствах массовой информации. Когда они совершаются, их со временем выявляют, а нарушителей
наказывают, благодаря системе самоконтроля, что существует в сфере операций с ценными бумагами
[1, с. 5].
Правонарушения, которые имеют место на отечественном рынке ценных бумаг, также можно
структурировать и по видам его участников, как, например:
типичные нарушения требований действующего законодательства со стороны эмитентов ценных
бумаг:
- нарушение требований законодательства относительно персонального сообщения о
проведении общего собрания акционеров общества;
- лишение права акционеров на получение информации о деятельности общества, не
предоставление для ознакомления годовых отчетов, балансов, протоколов общих собраний
акционеров;
- нарушение норм действующего законодательства относительно передачи ведения
реестра собственников именных ценных бумаг.
типичные нарушения требований действующего законодательства регистраторами:
- безосновательные отказы относительно внесения изменений в систему реестра;
- не соответствие установленным требованиям помещения для хранения документов
системы реестра.
типичные нарушения требований действующего законодательства со стороны институтов
совместного инвестирования:
- не опубликование в печатных изданиях информации, что подлежит обязательной огласке;
- уже опубликованная информация о выпуске инвестиционных сертификатов не совпадает
с данными в инвестиционной декларации;
- участниками инвестиционных компаний не выдаются инвестиционные сертификаты;
- инвестиционные сертификаты не хранятся в депозитарии.
По состоянию на 01.01.2004 года в обобщенном виде информация относительно количества
возбужденных дел* и составленных актов о правонарушении относительно участников фондового рынка
(по видам участников) следующая [2, с. 20]:
1 Виды участников фондового Возбуждено Составлено актов о

рынка дел правонарушении
2 Регистраторы собственников 13 13
именных ценных бумаг
3 Хранители ценных бумаг 7 7
4 Торговцы ценными бумагами 48 48
5 Организаторы торговли на рынке 5 3
ценных бумаг
6 Инвестиционные фонды 4 4
7 Инвестиционные компании 2 2
8 Всего 79 77
* Возбуждает дело ГКЦБФР (органом дознания не является).
165
На наш взгляд, ключевым направлением относительно уменьшения количества правонарушений

на рынке ценных бумаг Украины может являться повышение требований к элементам структуры
государственного регулирования деятельности его участников.
К ним относят: 1) законодательное регулирование; 2) лицензирование; 3) надзор; 4) контроль;
5) правоприменение.
Разработка и внедрение передовой законодательной базы, что регулирует деятельность
участников национального фондового рынка – главная задача государственных органов, которые в
пределах своих полномочий осуществляют регулирование данной сферы. Такая база должна стать
толчком тех процессов и тенденций, которые складываются на украинском рынке с учетом
международного опыта, с одной стороны, и будет стимулировать, и ориентировать в будущем развитие
фондового рынка с другого.
Получение лицензий есть добровольным волеизъявлением участников, которое связано, в первую
очередь, с состоянием и развитием фондового рынка в конкретном регионе, наличием потенциальных
клиентов и оптимистическими (или пессимистическими) ожиданиями возможности будущих доходов
от профессиональной деятельности на рынке ценных бумаг. Тем не менее, как раз с помощью
лицензирования можно раньше времени выделить потенциальных нарушителей рынка и предупредить
возможное мошенничество с финансовыми ресурсами, которые (в отдельных случаях) может привести
к разрушению рынка.
С помощью надзора осуществляется беспрерывный мониторинг процессов, которые происходят
на рынке ценных бумаг с целью недопущения (или выявление признаков) нарушений отечественного
законодательства, что регулирует деятельность участников рынка.
Одним из основных элементов государственного регулирования на рынке ценных бумаг есть
контроль деятельности его участников. Контроль на рынке ценных бумаг осуществляется с целью
выявления нарушений законодательства и предотвращение их. Это приводит к упорядочиванию
фондового рынка и служит основой правоприменения. В свою очередь, создание условий для
формирования надлежащего правового климата функционирования фондового рынка содействует
активному привлечению средств отечественных и иностранных инвесторов в экономику Украины,
путем обеспечения защиты их прав и законных интересов, предотвращению правонарушений на рынке
ценных бумаг, а в случае их выявления – оперативному и всестороннему расследованию этих
правонарушений.
Заключительным элементом структуры государственного регулирования рынка ценных бумаг
есть правоприменение, то есть осуществление государством соответствующих мероприятий по
предотвращению и прекращению нарушений законодательства на рынке ценных бумаг путем применения
санкций [3, с. 14-15].
Другим вариантом в направлении уменьшения количества правонарушений на фондовом рынке
Украины является развитие деятельности СРО. Деятельность СРО необходимо направлять на
обеспечение дополнительного к государственному конт ролю деятельности их членов –
профессиональных участников рынка ценных бумаг. Основным требованием для предоставления
объединениям профессиональных участников рынка ценных бумаг статуса СРО, в соответствии с
действующим законодательством, должна быть способность обеспечить эффективный контроль за
деятельностью своих членов. Деятельность СРО в этой сфере должна осуществляться в тесном
взаимодействии и под общим надзором ГКЦБФР как уполномоченного государственного органа.
Отдельным направлением, направленным на борьбу с правонарушениями на украинском
фондовом рынке могут быть проверки деятельности ее участников: плановые и внеплановые, какие в
свою очередь могут подразделяться на комплексные (по всем направлениям) и тематические (по
отдельным вопросам).
По состоянию на 01.01.2004 года территориальными управлениями ГКЦБФР было проведено
1314 проверок, из них 806 плановых, 508 внеплановых, в т.ч. 219 – по доверенности ГКЦБФР, 285 – за
обращением правоохранительных органов, прокуратуры, Службы безопасности Украины, 4 – по другим
причинам [2, с. 42].
166
Важным условием предупреждения правонарушений в данной области остается также –

подготовка, переподготовка и повышение квалификации специалистов по вопросам деятельности
участников рынка ценных бумаг. Также эффективными мерами могут быть: внедрение высшего и
последипломного образования; разработка научного, учебно-методического и организационно-правового
обеспечения процесса подготовки специалистов; повышение квалификации работников центральных и
местных органов исполнительной власти.
Среди перспективных направлений предупреждения правонарушений, следует отметить
развитие международной деятельности ГКЦБФР с целью изучения передового опыта ведущих стран
мира в этой сфере. Расширение сотрудничества с органами регулирования и контроля деятельности
участников мировых фондовых рынков будет оказывать содействие реализации приоритетных
положений программы интеграции Украины в Европейский Союз, что предусматривает проведение
адаптации внедренной в стране системы государственного регулирования рынка ценных бумаг к
европейской модели регулирования фондовых рынков.
Подытоживая вышеизложенное, необходимо подчеркнуть, что взвешенная государственная
политика относительно организации управления и контроля отечественного рынка ценных бумаг может
стать одним из важных факторов постепенного роста экономики Украины [4, с. 362].
1. Андрущенко И.Г. Практика правоприменения на рынке ценных бумаг (сравнительный
анализ) // Актуальные проблемы юридических наук в исследованиях ученых. – 2001. –
№ 10. – С. 3-7.;
2. Отчет Государственной комиссии по ценным бумагам и фондовому рынку за 2003 год /
/ К. – 113 с.;
3. Мозговой О.Н., Бурмака Н.А. // Государственное регулирование рынка ценных бумаг в
Украине. К.: Рынок ценных бумаг Украины. – 1997. – № 2. – С. 10-18.;
4. Реформирование государственного управления в Украине: проблемы и перспективы //
Коллектив авторов. Наук. руков. Цветков В.В. – К., “Орияны”, – 1998. – 364 с.
167
Современное состояние борьбы с организованной

преступностью в Украине
И.Н.МАКСИМЧУК, оперуполномоченный
отдела борьбы с преступлениями,
связанными с торговлей людьми ГУ МВД
Украины в Киевской области
В.Б.ШКОЛЬНЫЙ, адъюнкт кафедры
теории криминального процесса и
судоустройства НАВДУ
Эпоха политических и социальных вызовов, брошенных человечеству в конце прошлого и начала

нынешних столетий, породила проблемы, по масштабам несопоставимые с теми, что выпали на долю
послевоенных поколений.
Новые реалии в мире увеличились для стран СНГ глобальными переменами на постсоветском
пространстве. Общественно-политические потрясения, которые происходили в странах бывшего СССР,
возникновения новых форм собственности, пересмотр сути бывших идеологических ценностей
сопровождались теми процессами, которые издавна известны в странах Запада, но оказались совсем
новыми для молодых демократий.
Украина не избежала этой участи. Одним из социальных бедствий государства стала
организованная преступность. Мало кого может успокоить тот факт, что история уже доказала, что
все глубокие изменения в жизни общества всегда сопровождаются ростом преступности, в особенности
ее наиболее опасных форм.
Так, за период 2004 года возрос показатель выявленных организованных преступных
формирований практически во всех сферах преступной деятельности по сравнению с 2003 годом:
- экономической направленности на 36,4%;
- в сфере внешнеэкономической деятельности на 83,3%;
- в финансово-кредитной системе на 33,3%;
- в сфере приватизации на 20,0%;
- в топливно-энергетическом комплексе на 40,0%;
- в системе АПК на 52,2%;
- в металлургической промышленности на 33,3%.
Также возросло количество организованных преступных формирований с коррумпированными
и международными связями на 23,1% и 34,4% соответственно [1].
Живучесть организованной преступности заложена в комплексности данного явления. Одна из
ее сторон – особенно опасна – это отсутствие для нее границ: государственных, национальных,
административных. Уже много десятилетий такая форма преступности сопровождает экономическое
и социальное строительство в разных странах мира. Поэтому организованная преступность, как уже
было подчеркнуто, не новое социально-юридическое явление для мирового сообщества.
Стремления очередной новой власти навести порядок во всех сферах экономической и
общественной жизни встречает сопротивление организованной преступности, которая действует и в
сфере конкретных политических решений.
Несмотря на «исторические» корни, подобная форма криминализации общества постоянно
обновляет свои приемы и арсенал действий. Поэтому так актуально стремление не только изучать
эту тему, но и искать новые методы и технологии борьбы с такими проявлениями человеческой
деятельности.
Приоритетность подобной деятельности продиктована и высокой активностью, политизацией
преступности и криминализацией политики, которая требует срочных мер по созданию государственной
168
стратегии контроля над организованной преступностью, эффективной работы по применению и

объединению специальных методов и средств, адекватных угрозе, которую представляет собой рост
данного явления.
Современная организованная преступность на постсоветском пространстве стремится
использовать в своих целях расширение связей молодых демократий с западными странами,
осуществляемое с начала 1990-х годов. Открытие границ и непринятие соответствующего
законодательства было использовано организованной преступностью для развития нелегальной
деятельности и получения сверхприбылей.
Главной целью современной организованной преступности – является монополизация
определенных рынков, и таким путем обеспечения себя постоянной высокой прибылью [12,14-27].
Для повышения эффективности борьбы с этим явлением оно требует исследования на
теоретическом уровне, поэтому много ученых уже посвятили свои труды изучению феномена
организованной преступности, в частности: Овчинский С.С., Гуров А.И., Яблоков Н.П., Бахин В.П.,
Карпов Н.С., Снегирёв А.П., Басецкий И. И., Лунеев В.В., Бабаев М.М., Гриб В.Г., Долгова А.И. и др.
«Организованная преступность, – как утверждает Н. Николаев, – это не уголовно-правовое, а
сложное социальное явление» [3,45].
А.И. Долгова отмечает, что организованная преступность – это не совокупность криминальных
действий, а сложная системно-структурная совокупность деятельности преступного мира [2,13].
А.И. Гуров считает, что под организованной преступностью следует понимать относительно
массовое функционирование стойких управляемых сообществ преступников, которые занимаются
осуществлением уголовно наказуемых деяний как промыслом (бизнесом) и создают с помощью
коррупции систему защиты от социального контроля [4,8].
В.П. Бахин и Н.С.Карпов определяют организованную преступность как социально-
экономический процесс обращения преступного капитала, в котором теневая экономика выступает
его инфраструктурой [5,8].
Среди множества признаков организованной преступности, которые приводят учёные, в
частности Р.Колдуел, Н.Ф. Кузнецова, А.И. Гуров, В.Д. Пахомов, В.Г. Гриб можно выделить основные
в которых сходятся взгляды вышеупомянутых авторов:
1) деятельность криминальной структуры (группы, объединения) на постоянной основе;
2) присущий преступной организации (группе, объединению) профессионализм в
осуществлении разных уголовно наказуемых деяний;
3) коррупция.
Исходя из этого, попробуем кратко рассмотреть эти основные признаки, которыми
характеризуется такое сложное явление как современная организованная преступность.
Во-первых, это сложная многоступенчатая система связей, что существует на постоянной
основе. Организованная преступность в форме криминальных сообществ проявляется на нескольких
уровнях. Например А. И. Гуров выделяет их таким образом:
Первый уровень –стойкие, управляемые сообщества с функциональной
иерархической структурой, которые не имеют коррумпированных связей. Это первая
примитивная степень организованной преступности. Такие группы занимаются в основном хищением,
кражами, вымогательством, мошенничеством. Их количественный состав может колебаться от 3 до
50 человек. В группах такого рода приказ предводителя сразу же доходит к исполнителю, минуя
промежуточные звенья.
Второй или средний уровень организованной преступности является как бы переходной ступенью
к более совершенной и опасной структуре, которую можно назвать группировкой. В сущности говоря,
это та же организованная группа, однако уже с коррумпированными связями в органах управления и
власти. Характер преступной деятельности – разнообразный, хотя довольно четко просматриваются
приоритетные направления –вымогательство, разбои, мошенничество, наркобизнес и др.
Третий уровень представлен криминальными организациями (по терминологии юристов ряда
западных стран) с сетевой структурой. Другими словами, подобные сообщества имеют две и более
169
ступени управления, и приказ предводителя уже передается исполнителям по инстанции через

определенные звенья [4,23-25].
В данное время организованная преступность в Украине представляет собой часть преступной
паутины – распространенной сети на постсоветском пространстве. Представители уголовного мира
делятся «опытом» и криминальными технологиями, рассматривают общие методы противодействия
государственным органам и органам правосудия, поддерживают связи между пенитенциарными
учреждениями, проводят общую антиправовую политику.
Вторым признаком организованной преступности есть профессионализм.
Профессиональная преступность — это вид преступности, которая характеризуется ее
постоянством, является основным источником доходов для ее участников и требует специальных
знаний и навыков.
К признакам профессионализма относят:
- постоянство преступной деятельности;
- существование преступной специализации;
- наличие определенной квалификации;
- использование результатов преступной деятельности как основной источник доходов;
- принадлежность к криминальной среде с его особой субкультурой.
О повышении роли профессионализма при формировании преступных групп свидетельствует, в
частности, обстоятельство, что наличие профессиональных навыков опередила (более 50%)
родственные и дружеские связи как фактор, который учитывается при подборе «кадров».
Большинство опрошенных практических работников указали, что современные преступники,
для которых преступление стало промыслом, становятся все более утонченными и находчивыми. Это
обусловлено возрастающим образовательным уровнем преступников; прохождением «школы»
преступного опыта в преступной среде, а также, за счет использования «помощи» бывших работников
правоохранительных органов, которые перешли «на службу» в преступные структуры высокой
технической оснащенностью профессиональных преступников [4,23-25].
Выступая на Конференции стран-членов Совета Европы по проблемам «отмывания» денег в
странах с переходной экономикой (Страсбург, 29 ноября – 1 декабря 1994 г.), руководитель Группы
международных финансовых действий (GAFI) Е. Янг указала на негативные последствия «отмывания»
денег организованными преступными группировками:
- у преступников создаётся ощущение безнаказанности, что делает преступление
привлекательным занятием, а высокий уровень преступности, в первую очередь
рганизованной, подрывает основы общества и угрожает правовым нормам;
- преступные организации получают возможность финансировать свою дальнейшую
деятельность;
- неконтролируемое использование преступными организациями финансовых учреждений
в итоге наносит вред всей финансовой системе, особенно в странах с развивающейся
экономикой;
- сосредоточение экономической и финансовой власти в руках преступных организаций в
результате может подрывать национальную экономику этих стран, демократические
системы их власти и управления [7, 22].
Третьим признаком организованной преступности, который в то же время представляет собой
относительно самостоятельное и не менее опасное для государства явление, есть коррупция. В широком
содержании слово коррупция – это явление, которое поразило государственный и общественный аппараты
управления, которое выражается в «разложении» власти, преднамеренном противозаконном
использовании должностными лицами своего служебного положения в корыстных целях для личного
обогащения [8,21 – 41].
Коррупция – главное оружие организованной преступности, используемое для обеспечения
иммунитета криминальных сообществ, создания безопасных условий их противоправной деятельности.
Без пособничества влиятельных сил современного общества организованная преступность не достигла
бы нынешних масштабов. Говоря о таком сложном, качественно самостоятельном явлении как
170
коррупция, необходимо сказать несколько слов о ее отрицательном влиянии на общественные отношения,

ведь ее можно рассматривать и как один из симптомов заболевания, название которому организованная
преступность, тем более, что симптом этот представляет собой не меньшую опасность для правового
общества чем само заболевание.
Что касается последствий коррумпированного обращения, то они довольно разнообразные,
начиная от нарушения нормальной деятельности управленческого аппарата, подрыва его авторитета и
заканчивая нарушением имущественных интересов разных собственников, политических, трудовых и
других прав граждан. Собственно говоря, все охраняемые законом общественные отношения могут
стать объектом противоправной деятельности коррумпированных должностных лиц. В частности, ими
могут быть совершены государственная измена и разглашение государственной тайны, контрабанда,
подлог избирательных документов, служебный подлог, незаконное помещение в психиатрическое
учреждение или привлечение заведомо невиновного к уголовной ответственности и вынесение судьей
(судьями) заведомо неправосудного приговора, решения, постановления и т.д. Однако, если большинство
из этих действий являются лишь результатом подкупа должностного лица (как следствие коррупции),
то некоторые из них выражают саму суть данного явления, когда работники аппарата управления
используют свою должность для незаконного обогащения [9,79].
Организованная преступность в нашей стране – это следствие особых исторических условий,
поэтому она не похожа ни на итальянскую, ни на американскую. Но общим для всех этих видов
организованного криминалитета есть цель, то есть ориентация на достижение огромной прибыли. В
последнее время такие организованные криминальные группы «специализировались» и стали более
«профессиональными» благодаря возникшим непосредственным связям с «коллегами» через границу
и заимствованию у них многих методов, тактик шантажа, коррупции, насилия, подкупа, фальсификации
и т.п.
За период 2004 года организованными преступными формированиями на территории Украины
было совершено 5582 преступления, 4639 из которых относятся к тяжким и особо тяжким, из них 3911
представляют собой преступления общекриминальной направленности, 1671 –экономической. По
направлениям преступной деятельности было выявлено 406 случаев разбоя, 184 случая грабежа, 67
случаев вымогательств, 127 случаев торговли людьми, 113 случаев незаконного оборота оружия, 967
преступлений в сфере оборота наркотических средств, психотропных веществ, их аналогов прекурсоров,
1285 краж, из них 360 в особо крупных размерах, 385 случаев присвоения, растраты имущества или
завладения им путем злоупотребления служебным положением, из них 276 в особо крупных размерах.
В сфере экономики 86 случаев легализации доходов, полученных преступным путем, 11 случаев
уклонения от уплаты налогов, сборов, других обязательных платежей, 35 случаев мошенничества с
финансовыми ресурсами. В результате преступной деятельности организованных преступных
формирований на протяжении 2004 года государству нанесен ущерб на сумму свыше 160933000 гривен
[1].
Необходимо также пока учитывать тот факт, что милиция на местах, не дотягиваясь до
настоящей организованной преступности, в целях показа своей значимости может относить к ней
любые групповые деяния [10,15].
Характерные признаки, например русской или другой на постсоветских просторах
организованной преступности присущи и нашей, конечно, с проявлением своей специфики: меньшая
территория, определенный уровень развития экономики и свойств инфраструктуры, отсутствие
естественных богатств, подобных русским [11,82]. Но суть такой криминальной среды, ее цели и
задачи, вред, который причиняется государству и обществу, остаются в любом случае схожими с
поправкой, конечно, на единицу территории и численность населения.
С учетом исторических, экономических и других особенностей регионов, организованные
преступные формирования специализируются на тех или других незаконных способах получения
сверхприбылей, например самыми убыточными от преступной деятельности регионами, как показал
анализ, оказался не Киев и Киевская область (9109379 гривен) несмотря на высокую концентрацию
капитала, влиятельного криминалитета и коррумпированных чиновников, а Одесская – 24995622 гривен,
Луганская – 15430791 гривен, Донецкая – 10602960 гривен, что говорит о прямой зависимости уровня
171
организованной преступности не только от исторических, но и от экономических, социальных и других

условий того или другого региона, а также особенностей местной инфраструктуры.
Поэтому перед законодательством Украины и стран СНГ стоит общая задача – определить
нынешний феномен организованной преступности, а также найти правовые нормы борьбы с ней и ее
наказания.
В особенности остро встает эта проблема в случае привлечения к ответственности верхушки
преступных сообществ, которые умеют дистанцироваться, заметать следы, когда речь идет о
конкретных преступлениях. Так, в 2004 году на территории Украины было выявлено 695 организованных
преступных формирований, из которых к уголовной ответственности по ст.255 УК Украины (создание
преступной организации) было привлечено лишь 27 лиц, в сравнении с 2003 годом (привлечено 20 лиц
из 634 выявленных организованных преступных формирований) этот показатель улучшился, но он еще
далек от того, чтобы можно было говорить об эффективности современных мер. В данной ситуации
необходимы законодательные рычаги, которые исключали бы юридическую неуязвимость лидеров
организованной преступности. Это и есть одна из ключевых проблем при разработке эффективных
средств влияния на такие формы преступности.
Явление организованной преступности охватывает не только совершение конкретных уголовных
деяний, но и формирование самого преступного объединения с его миром взаимосвязей, способом
существования и деятельности.
Правоохранительные органы Украины видят пути борьбы с организованной преступностью и
другими криминальными явлениями в различных направлениях своей деятельности. Очень важно в
этом плане правовое сознание общественности. Ее помощь может привести к весомым результатам.
Благодаря тесным связям, налаженным в последнее время с населением, стало возможным достижение
определенных результатов в раскрытии преступлений и профилактике организованной преступности.
Во всех странах мира правоохранительные органы работают с помощью населения. Уровень
демократичности общества определяется и в его содействии борьбе с преступностью. Ни одно
общество не может называться гражданским, если оно стоит в стороне от тактических и стратегических
задач противодействия криминалитету. По данным опроса оперативных работников ОВД в 2004 году
о необходимости осуществления взаимодействия с населением в процессе раскрытия и расследования
преступлений указало 44,1% опрошенных, а 29,7% указали о необходимости такого взаимодействия со
средствами массовой информации [12,157]. Думается, что пришло время урегулировать данный вопрос,
о чём ярко свидетельствуют сводные данные анкетирования практических работников ОВД 2001
года, где 97,6% опрошенных оперативных работников дали положительный ответ на вопрос о
необходимости установления вознаграждения гражданам за помощь в раскрытии преступлений [12,29].
Важнейшая сторона вопроса – профилактика преступлений, стратегия и тактика борьбы с уже
существующими группами и отдельными преступниками. Так, под оперативным наблюдением БОП в
2004 году находилось 1035 организованных преступных формирований, в ходе чего было возбуждено
767 уголовных дел, в результате было задержано 953 лица, из которых было арестовано 756.
Проводилось 242 оперативных сопровождения по уголовным делам, 247 уголовных дел по
1910 преступлениям направлено в суд, по данным уголовным делам к уголовной ответственности
привлечено 1008 человек. К лишению свободы было приговорено 614 лиц, еще 186 – к другим видам
наказаний. В результате проведенной работы подразделениями БОП в 2004 году была прекращена
деятельность 221 преступного формирования. Всего у организованных преступных формирований из
незаконного обращения было изъято 255 единиц огнестрельного оружия, 13447 шт. боеприпасов, в том
числе 118 гранат, 19 мин и 20 самодельных взрывных устройств, также изъято 151 кг взрывных веществ.
Изъято незаконного оборота наркотических средств, психотропных веществ и прекурсоров – 47767 г
веществ растительного происхождения, в том числе 11885 г опиума, 101 г героина, 51 г гашиша, 22705
г марихуаны, 1278 г психотропных веществ, также изъято 665,6 кг наркотикосодержащих веществ, из
которых 599 кг маковой соломки и 66,6 кг конопли, также было изъято 3747 фальшивых купюр, из
которых 3511 шт. гривен, 232 шт. долларов США, 4 шт. евро. Подделанных акцизных товаров изъято
на сумму свыше 3868000 гривен [13,122,136,146,147].
172
Особо стоит вопрос с таким в особенности дерзким и опасным проявлением организованной

преступности как бандитизм, ибо он характеризуется обязательным наличием у учасников банды
огнестрельного или холодного оружия, механического (арбалет), газового или пневматического оружия,
а также взрывчатки [14,42]. Нельзя не отметить уменьшение зарегистрированных в 2004 году случаев
бандитизма (46 против 52 в 2003 году), динамика составляет 11,5% . Благодаря проведенной в 2004
году работе правоохранительных органов, в том числе и подразделения БОП из общей суммы убытков
нанесенных государству организованными преступными формированиями удалось возместить 140811659
гривен,, что составило 87,5%., в сфере экономики процент возмещения составил 92,5% [1].
Сегодня активно внедряются в оперативную работу современные методы документирования,
сбора данных, специализированные отделы обеспечиваются новой техникой.
Посредством проведения оперативно-розыскных мероприятий могут быть выявлены связи
преступников, которые не представилось возможным установить следственным путем; обнаружены
источники доказательственных фактов; выявлены условия, способствовавшие совершению уголовно
наказуемых деяний; произведено задержание преступников, обнаружены вещественные доказательства;
подготовлены условия для проведения следственных действий; определен момент возбуждения
уголовного дела [15,3].
Формы борьбы и ее методы сегодня опираются на современные технологии и технические
средства, но и лидеры криминальных структур изменили стратегию существования. Главная их
деятельность направлена на «отмывание средств», коммерческие операции и т.д. Суммы денег,
полученные нелегально, инвестируются в разные большие проекты и акции, борьба с преступностью
обрела планомерный характер.
Как отмечалось выше, А. И. Долгова определяет организованную преступность не как
совокупность криминальных действий, а как сложную системно-структурную совокупность
деятельности преступного мира. Исходя из этого, нельзя не согласиться с точкой зрения Б.В. Романюка
о том, что радикальной стратегией борьбы с преступностью может быть её предупреждение путем
изучения и устранения криминогенных факторов, которые влияют на ее возникновение и существование
[16,21], а с учетом суждений Н. Николаева, который считает организованную преступность явлением
социальным необходимо также изучение и устранение социальных факторов возникновения и
процветания организованной преступности. На данном этапе эта задача стоит перед учеными.
Борьба с организованной преступностью, по мнению Романюка Б.В., должна преследовать
три основные цели: наступление на отдельных фигурантов и на незаконно добытое богатство,
локализация причин и условий, которые ее порождают, как это реализуется, например, в Италии [1,
213].
Относительно поиска новых средств и методов повышения эффективности борьбы с
организованной преступностью на законодательном уровне, по нашему мнению, было бы
неосмотрительным не учитывать опыт зарубежных стран, которые исторически на протяжении многих
десятилетий страдали от этих проявлений преступности, ныне ведут активную борьбу с ней и уже
могут говорить о достижении определенных результатов в данной сфере внутренней политики
государства, разумеется с учетом особенностей национальной организованной преступности.
В Италии, являющейся одним из государств, в которых организованная преступность
формировалась в течении многих десятилетий и достигла небывалого уровня в последние годы, принят
ряд радикальных нормативных актов, направленных на повышение эффективности борьбы с
организованной преступностью, которые уже оправдали себя на практике. Так, законодательством
Италии для членов мафии предусмотрены специальные тюрьмы с более строгим режимом содержания
чем других преступников. Мафиози в тюрьмах полностью лишены связей с внешним миром, встречи
с родными очень редки и не непосредственны, и т.п. Пожизненность заключения и строгий режим
толкают мафиози на сотрудничество с правоохранительными органами, что является первой важной
мерой государства. Кроме этого, законодательством страны предусмотрены нормы, которые
разрешают в судебном порядке проводить конфискацию имущества, незаконно нажитого членами
мафии, даже без доказывания их вины в совершении конкретного преступления. Это есть второй
важной и эффективной мерой в борьбе с организованной преступностью. Отчуждение имущества у
173
членов организованных группировок, как утверждают специалисты, равнозначно лишению их власти,

а не только ликвидации экономической основы существования, и что не маловажно – это дает
возможность психологически освободить простых людей от ореола власти организованных группировок.
Третьей важной мерой воздействия на мафию является то, что законодательство Италии
предусматривает освобождение членов мафиозных группировок от отбытия пожизненного заключения
в обмен на помощь с их стороны правоохранительным органам в выявлении мафиозных группировок
и расследовании совершенных ими преступлений. Чтобы обрести свободу некоторые из членов
мафиозных группировок идут на сотрудничество с правоохранительными органами невзирая на
опасность, угрожающую им со стороны мафии.
Четвертой мерой в борьбе с мафией стала общественность, которая постепенно начала верить
в свои возможности в борьбе с этим явлением [17,216].
Не только критика, но и содействие общественности правоохранительным органам может
создать эффективную методику противодействия криминализации, которая отвечает демократическим
ценностям современного независимого государства.
1. Данные департамента информационных технологий МВД Украины по выявлению и
раскрытию преступлений, совершенных организованными преступными группами за 2004
год.
2. Организованная преступность / Под ред. А. И. Долговой, С. В. Дьякова. М.: Юрид. лит,
1989.
3. Николаев Н. О проблемах борьбы с организованной преступностью // Соц. законность.
1988. № 6.
4. Гуров А. И. Организованная преступность – не миф, а реальность. М.: Знание, 1992.
5. Бахин В.П., Карпов Н.С. Библиографический указатель по проблемам борьбы с
организованной преступностью. – Киев, – 2002. – 588с.
6. Карпов Н.С.: Злочинна діяльність: Монографія. – К.: Вид-во Семенко Сергія, 2004.
7. Основы борьбы с экономической преступностью / Под ред. B.C. Овчинского, В.Я.
Эминова, Н.П. Яблокова. – М.,1996.
8. Круглый стол. Науч.-практ. проблемы борьбы с коррупцией // Вестник МГУ. Серия II:
Право. 1993. № 1.
9. Свенсон Б. У. Экономическая преступность. М.: Юрид. лит., 1987.
10. Лунеев В.В. Преступность XX века. Мировые, региональные и российcкие тенденции.
– М., 1997.
11. Басецкий И.И., Легенченко Н.А. Организованная преступность: Моногр. – 2-е изд., испр.
и доп. – Мн. Академия МВД Республики Беларусь, 2002.
12. Карпов Н.С. Криминалистическое изучение преступной деятельности, средств и методов
борьбы с ней (данные эмпирических исследований). – Киев, – 2004. – 218с.
13. Результаты оперативно-розыскной деятельности спецподразделений по борьбе с
организованной преступностью за 2004 год.
14. Ванюшкин С.В. Российская криминологическая энциклопедия: преступность и борьба с
нею в понятиях и комментариях / Под ред. А.И. Долговой –М.: НОРМА, 2000. – 802 с.
15. Лузгин И.М. Об особенностях оперативно-розыскных действий и их месте в
криминалистике // Тезисы докладов на межвузовской конференции по криминалистике.
– М., 1960.
16. Б.В. Романюк. У боротьбі з організованою злочинністю та корупцією важливі конкретні
дії.//Боротьба з організованою злочинністю і корупцією (теорія і практика). Науково-
практичний журнал. 2004. №9.
17. Романюк Б.В. Досвід Італії у протидії мафії (на прикладі Сицилії) // Науковий вісник
національної академії внутрішніх справ України.– 2004.–№ 7.
174
Conceptul de serviciu public şi funcţie publică poliţienească
Gheorghe MUNTEANU, Academia „Ştefan cel

Într-un stat de drept, suveranitatea statului se realizează prin organele celor trei puteri: organele puterii
legislative, ale celei executive şi ale puterii judecătoreşti.
Toate aceste organe sunt înfiinţate pentru a realiza interesele generale ale societăţii în cadrul suveranităţii
statului. Ele îşi îndeplinesc atribuţiile în limitele stabilite de organele reprezentative ale statului. În acest sens,
art.2(1) din Constituţia Republicii Moldova prevede: ”Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii
Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie,
iar în alineatul 2 al aceluiaşi articol se stipulează că „nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un
grup social, nici un partid politic sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume
propriu”, text inspirat din art.3 al Declaraţiei drepturilor omului, adoptată în Franţa. Am citat acest text pentru
a evidenţia că într-un stat de drept suveranitatea naţională aparţine poporului şi nu unui grup sau unei singure
persoane.
Înfiinţate potrivit Constituţiei, organele proprii ale fiecărei puteri primesc sarcina de a înfăptui în practică
o anumită funcţie – legislativă, executivă sau judecătorească – care se exercită în scopul satisfacerii intereselor
generale ale societăţii.
Determinat de ceea ce le deosebeşte, cele trei puteri îşi creează organe care să îndeplinească funcţiile
specifice ce le revin.
Pentru realizarea funcţiilor statului se înfiinţează servicii publice corespunzătoare care, la rândul lor,
sunt dotate cu funcţii publice, adică cu atribuţii, puteri şi competenţe specifice sarcinilor pe care acestea le
realizează în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii – scopul şi finalitatea statului şi a entităţilor
sale administrativ-teritoriale.
Prof. P. Negulescu menţiona că „funcţia publică este complexul de puteri şi competenţe organizate de
lege pentru satisfacerea unui interes general în vederea de a fi ocupată, temporar, de un titular (sau mai mulţi),
persoană fizică care, exercitând puterile în limitele competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a
fost creată funcţiunea ” [1, 531].
Tradiţional, noţiunea de funcţie publică reprezintă o categorie fundamentală a dreptului administrativ,
ea fiind strâns legată de noţiunea de activitate, autoritate, organ etc. [2, 597].
Astfel, întreg organismul de stat are la bază puterea publică, dreptul de comandă. Această putere
publică poate fi reglementată şi organizată de lege, în scopul satisfacerii intereselor generale, formând servicii
publice.
Art. 1 din Legea Serviciului Public defineşte noţiunea de serviciu public în modul următor:
„Serviciu public înseamnă totalitatea autorităţilor publice şi activitatea persoanelor ce ocupă posturi în aparatul
acestor organe, îndreptată spre realizarea aparatului acestor organe, spre realizarea îndeletnicirilor acestor
autorităţi în scopul dezvoltării economiei, culturii, sferei sociale, promovării politicii externe, apărării ordinii de
drept şi asigurării securităţii naţionale, ocrotirii drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor” [3].
Dar serviciul public, ca şi statul, este o instituţie ce are la bază ideea de interes general, pe care
caută să o realizeze, însă nu poate să acţioneze decât prin persoanele fizice care-l compun [4, 52].
Formele activităţii administrative în prezent sunt multiple, de la „autorităţi şi servicii publice
pînă la activităţi publice de interes general şi activităţi şi întreprinderi private de interes general [5, 416], adică
servicii publice atribuite unor organisme publice, unor persoane private sau unor întreprinderi cu economie
mixtă. Singurele care fac excepţie sunt activităţile care exercită direct atribuţii de suveranitate ale statului:
apărarea, justiţia, poliţia etc., ce nu pot fi atribuite în gestiune persoanelor private [5, 417].
În mod tradiţional însă activitatea administrativă îmbracă două forme principale: poliţia administrativă
şi serviciul public.
175
Interesul general, prin esenţa sa, cere ca libertatea persoanelor particulare, ca şi drepturile lor
constituţionale, să se exercite cu bună-credinţă, fără a fi încălcate drepturile şi libertăţile altora [6].
În acest sens apare drept necesară limitarea libertăţii de iniţiativă a particularului, pentru a nu se aduce
atingere şi a nu se compromite grav ordinea publică, condiţie esenţială a oricărei societăţi organizate şi a unei
vieţii sociale. Rolul de a stabili şi de a impune regulile necesare pentru asigurarea ordinii şi prevenirea dezordinei
de orice natură revine activităţii de poliţie administrativă.
Regulile de desfăşurarea exerciţiului poliţiei administrative sunt definite prin Constituţie şi prin lege şi
constituie, pe de o parte, garanţii fundamentale acordate cetăţenilor, străinilor şi apatrizilor pentru exercitarea
drepturilor şi a libertăţilor lor constituţionale, iar pe de altă parte, determinarea limitelor acestora [7].
Prin serviciul public, autoritatea publică are ca sarcină directă sau delegată sub controlul său satisfacerea
necesităţilor de interes general, asigurînd prestaţii corespunzătoare fie unei colectivităţi, fie cetăţenilor în mod
individual.
Această distincţie dintre cele două forme ale activităţii administrative rămîne, de altfel,
fundamentală.
Poliţia administrativă, care stabileşte, prin lege, cadrul şi limitele juridice ale libertăţii de acţiune ale
cetăţenilor şi serviciul public, unde autoritatea publică are sarcina de a satisface pentru particulari ceea ce
activitatea privată nu le poate furniza, sunt, în sens material, cele două modalităţi esenţiale şi distincte ale
activităţii administrative.
În cazul poliţiei, această activitate se exercită, în principal, pe calea edictării unor prescripţii
(norme) generale sau individuale [8, 1094], pe cînd serviciul public desfăşoară activitate care se prezintă sub
forma administraţiei, a gestiunii sau a prestaţiei [9, 273].
Există însă tendinţa de a se confunda poliţia administrativă şi serviciul public în sens material şi
organic. Poliţia administrativă şi serviciul public nu se pot confunda, deoarece se diferenţiază prin scopurile lor.
Astfel, ordinea publică, obiectiv de valoare constituţională, vizată de poliţie, este mult mai restrînsă decît
interesul general analizat de serviciul public. De asemenea, ele sunt distincte chiar şi prin procedeele folosite:
poliţia prescrie şi nu furnizează prestaţii; acestea le vom regăsi în domeniul serviciului public.
În acelaşi timp, ele se opun în efectele lor, de pildă: măsurile luate de poliţie limitează libertăţile publice,
pe cînd intervenţia serviciului public tinde să faciliteze exerciţiul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Cuvîntul „poliţie” are un înţeles general. În vechiul limbaj juridic el desemna orice comandament
destinat realizării scopurilor societăţii politice [10, 83], era echivalentul organizării juridice şi, în acest sens, se
vorbea despre un stat poliţienesc în care se considera ca fiind crucială pentru existenţa unui stat deţinerea
monopolului folosirii forţei [11, 65].
Percepţia generală ce leagă „ordinea” de „poliţie” impune cîteva clarificări.
Astfel, avem mai întâi imprecizia termenilor şi, în mod special, al celui de poliţie. În Grecia Antică,
cuvântul „polis„ semnifica în acelaşi timp oraş, cetate, dar şi reuniune de cetăţeni, de stat.
Într-adevăr, în antichitate, oraşele se confundau cu cetăţile, erau adevărate state, iar serviciile
publice se realizau de o anumită clasă de funcţionari, slujbaşi ai cetăţii (polis), de aici şi denumirea de poliţişti,
care în timpurile moderne s-a păstrat pentru o anumită categorie de slujbaşi publici.
Trecând peste organizarea poliţienească cea mai primitivă, a paznicilor de noapte, care a apărut în
timpurile cele mai străvechi, existând şi astăzi în unele localităţi rurale, în oraşele greceşti apare o organizare
superioară a poliţiei. Anumite denumiri ca „efor”, „arhonte”, „strateg” indică funcţionari cu atribuţii poliţieneşti
[12, 13].
De-a lungul istoriei, sensul cuvântului se nuanţează şi mai mult devenind sinonim cu „administraţie”,
cu „reglementare”, ca de exemplu, poliţia regală, intendenţi de poliţie, de justiţie, de finanţe. Chiar şi astăzi
există această pluralitate de termeni. În prezent, are însă şi semnificaţia unor corpuri de funcţionari, care au
un anumit statut, dar şi o autoritate administrativă (de exemplu, poliţia vamală, sanitar – veterinară etc.),
titulară a unor anumite competenţe [13, 171].
Actualmente, cunoaştem o singură definiţie dată noţiunii de poliţie administrativă, conform căreia,
aceasta reprezintă un ansamblu de măsuri care au ca obiect menţinerea ordinii publice necesare vieţii şi
convieţuirii oamenilor într-o societate civilizată [14, 9]. Poliţia administrativă este în principal o formă de
acţiune a administraţiei care constă în reglementarea şi asigurarea menţinerii ordinii publice.
176
În sens mai restrâns, poliţia administrativă se caracterizează prin natura sa preventivă, în scopul
menţinerii ordinii publice prin regulamente de poliţie şi măsuri de asigurare a liniştii publice şi securităţii
publice.
Ca atare, scopul poliţiei administrative este ordinea publică, exprimată prin clasica triadă: linişte,
securitate şi salubritate publică [15, 173].
Definiţia poliţiei administrative este completată de o distincţie deosebit de importantă, cea dintre
poliţia administrativă şi poliţia judiciară.
Astfel, poliţia judiciară are drept obiect descoperirea infracţiunilor, cercetarea autorilor acestora şi
trimiterea lor în instanţa de judecată. Poliţia administrativă, dimpotrivă, nu se referă la noţiunea de infracţiune,
ci la cea de ordine publică, ea vizează menţinerea ordinii publice independent de reprimarea infracţiunilor.
Atunci când o autoritate publică este responsabilă de menţinerea ordinii publice, într-un anumit
teritoriu ea dispune de un ansamblu de competenţe şi de mijloace de acţiuni, acestea constituie poliţia
generală. Când însă, în scopul prevenirii dezordinilor într-un domeniu bine definit, anumite dispoziţii legale
stabilesc mijloace mai adecvate, tehnic adaptate acestui domeniu şi, în general, mai riguroase, acestea se
constituie în poliţii speciale.
Noţiunile de serviciu public şi de funcţie publică sunt un raport de parte faţă de întreg [16, 52], adică
funcţia publică face parte dintr-un serviciu public, iar acesta, ca şi un organ de stat sau o autoritate publică,
structural, cuprinde trei elemente:
- competenţă;
- mijloace materiale;
- personal, structurat pe compartimente, linii ierarhice şi funcţii [17, 211].
Titularul unei funcţii publice poartă denumirea de funcţionar public. Expresii echivalente: fonction
publique (Franţa), civil service (Marea Britanie), offentlichen Dienst (Germania), impiegato civile (Italia).
Alte expresii: agent public, funcţionar de stat, manager public. Aceste expresii reprezintă genul nu specia.
Specii de funcţii publice: judecător, procuror, consilier, ministru, ofiţer de urmărire penală etc.
Potrivit art. 7 alineatul 1 din Legea Serviciului Public, funcţia publică şi statutul ei juridic se instituie de
Parlament, Preşedintele RM, Guvern, alte autorităţi publice centrale sau locale, în limita competenţei lor.
Din analiza dispoziţiilor legale, ca şi din opiniile exprimate în literatura juridică [18, 628], rezultă unele
trăsături specifice funcţiei publice, cum ar fi:
a) reprezintă un complex de atribuţii şi responsabilităţi stabilite de legiuitori;
b) este permanentă (are caracter de continuitate, fiind creată prin lege), în sensul că sunt înfiinţate
pentru satisfacerea unui interes general, în mod perpetuu, adică fără limită de timp şi fără
intermitenţă;
c) este creată de lege şi în baza legii prin hotărîre de guvern;
d) are o funcţionare continuă;
e) este creată să realizeze satisfacerea intereselor generale şi a celor locale;
f) persoana fizică care o deţine este investită legal în funcţie şi o exercită în baza şi executarea
legii;
g) funcţia publică se ocupă prin numire, în condiţiile legii;
h) nu poate constitui obiectul înţelegerii între părţi şi nici nu poate fi stabilită prin contract, fiind
înfiinţată pe o bază legală, ea poate fi schimbată în mod unilateral fără acordul titularului, persoana
fizică ce o deţine.
Noţiunea de funcţie publică, în accepţiunea modernă, este susceptibilă de mai multe înţelesuri.
În baza prevederilor art. 1 al Legii RM privind Serviciul Public, „funcţia publică înseamnă unitatea
primară a autorităţii publice, care determină locul şi rolul cetăţenilor în munca socială, în sistemul serviciului
public, drepturile şi obligaţiile, exigenţele faţă de pregătirea lui profesională [19].
Literatura juridică franceză, de exemplu, reţine următoarea formulare: „funcţia publică poate fi definită
ca ansamblu de persoane fizice care îşi desfăşoară activităţile într-o instituţie publică” [20, 17].
În concepţia juriştilor români, noţiunea de funcţiune desemnează „totalitatea activităţilor şi sarcinilor
publice care trebuie să fie îndeplinite de cei care lucrează într-o instituţie publică” [21, 192].
177
Conform dispoziţiilor cuprinse în Legea României nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici,
„funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică
în temeiul legii în scopul realizării competenţelor sale” [22].
Diferenţele ce apar între definiţiile date funcţiei publice de către diversele sisteme de drept se explică
prin modul cum sunt tratate problemele administraţiei publice. Aceste poziţii, în literatura juridică internaţională
se referă, pe de o parte, la sistemul carierei în care activitatea funcţionarului este tratată ca o profesie de sine
stătătoare (realizată de profesionişti pregătiţi special pentru aceasta), iar pe de altă parte, la sistemul pur şi
simplu de „slujbă”, în care nu se cer condiţii speciale de pregătire din partea celui care urmează a îndeplini
activităţile respective [23, 78].
Din această perspectivă, funcţia publică poate fi privită din mai multe puncte de vedere:
a) în sens organic – funcţia publică este ansamblul personalului;
b) în sens formal – funcţia publică desemnează regimul juridic aplicabil ansamblului personalului;
c) în sens material – funcţia publică este o activitate care constă în participarea în mod constant şi
cu titlu profesional la activităţile instituţiei publice.
Factorul comun şi definitoriu pentru toate funcţiile publice din cadrul administraţiei publice este existenţa
ansamblului de atribuţii (drepturi şi obligaţii) prevăzute de lege, ce reprezintă şi competenţa autorităţii sau
instituţiei publice dintr-un domeniu sau altul de activitate.
În acelaşi timp, acest ansamblu de drepturi şi obligaţii formează şi conţinutul juridic complex dintre
persoana fizică respectivă care l-a investit [24, 628], adică se dă naştere unui raport juridic de funcţie, în care
una din părţi este autoritatea publică, iar cealaltă este funcţionarul public.
Funcţia publică poliţienească poate fi definită ca „funcţie ce asigură buna organizare internă a societăţii
şi respectul regulilor care acţionează în sînul acesteia prin măsuri coercitive sau, dacă situaţia impune, prin
apelul la folosirea forţei” [25, 92].
Se poate nota că multe din definiţiile date funcţiei poliţieneşti sunt de tip enumerativ. De exemplu,
definiţia dată de Codul Brumaire An IV – „poliţia este instituţia îndreptată să menţină ordinea, libertatea,
proprietatea, siguranţa individuală” sau cea dată de Marea Enciclopedie Franceză din 1910 - „nu se cunoaşte
din păcate societate cît de puţin organizată fără ca să nu existe în aceasta o poliţie care să asigure supunerea
faţă de reprezentanţii statului şi aplicarea prescripţiilor dictate de şefi”.
Reţinînd necesitatea relativităţii definiţiei funcţiei publice poliţieneşti care este în mod determinant
influenţată de sistemul juridic existent în fiecare ţară, putem defini funcţia publică poliţienească ca „ansamblu
de sarcini legale de interes general înfăptuite de poliţiştii – funcţionari publici în beneficiul comunităţii şi al
statului” [26, 106].
De la o ţară la alta poliţia poate depinde fie direct de şeful statului, fie de Ministerul Justiţiei, de
Ministerul de Interne ori de Ministrul Apărării. Indiferent de subordonare, poliţia îndeplineşte în cadrul societăţii
misiuni, cum ar fi:
a) prevenirea şi combaterea criminalităţii, care presupune atribuţii de prevenire, cercetare, urmărire
şi reprimare a infracţiunilor, contravenţiilor administrative şi altor acţiuni antisociale;
b) desfăşurarea unor activităţi administrative (cazier judiciar, circulaţie rutieră, autorizaţii etc.);
c) acţiunea de orientare, direcţionare, consultare, inclusiv informarea autorităţilor legal constituite
(legislativul, guvernul etc.) şi a opiniei publice;
d) aplicarea legii prin măsuri coercitive sau dacă situaţia impune prin folosirea forţei.
Aşadar, poliţia este însărcinată să asigure ordinea, liniştea şi securitatea socială, siguranţa cetăţenilor,
a avutului public şi privat, impunîndu-le la nevoie, prin constrîngere, obligaţia respectării legii.
Generalizînd concluziile, trebuie să pornim de la ideea că poliţia RM este un organ deosebit (armat) al
puterii executive, care are statut de organ de serviciu public şi nu de simplu organ însărcinat cu aplicarea legii.
Totodată, în baza prevederilor punctului 5 al Codului deontologic poliţienesc al R.Moldova, „poliţia Republicii
Moldova este un organ public stabilit prin Legea cu privire la poliţie” [27].
178
Referinţe:
1. P.Negulescu, Tratat de dreprt administrativ. Vol I., Bucureşti, Ed. Nemira, 1934.
2. A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. I, Bucureşti, Ed. Nemira, 1996.
3. Legea serviciului public nr.443-XII din 04 mai 1995, Monitor Oficial al R.Moldova.nr.61 din 02
noiembrie 1995.
4. P. Negulescu, op. cit.
5. Jean Riveco, Jean Waline, Droit administratif, 17 edition, Raris, Dalloz, 1998.
6. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, M.O. nr. 1 din 12.08.1994., art. 55.
7. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, M.O. nr. 1 din 12.08.1994., art. 54
alin. (1) şi (2).
8. George Vedel, Pierre Delvolve, Droit administratif, P.U.F ”Themis”, 8 edition, Paris, 1982.
9. M.T.Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Universitatea creştină „Dimitrie Cantemir”,
Bucureşti, 1994.
10. Fransois Chatelet, Evelyne Pisier, Concepţii politice ale secolului XX, Bucureşti, Humanitas,
1994.
11. Robert Nozieck, Anarhie, stat şi istorie, Bucureşti, Humanitas, 1977.
12. Stancu Şerb şi alţii, Drept poliţienesc şi contravenţional, Editura Tritonic, 2003.
13. Corneliu Manda, Drept administrativ, tratat elementar, vol I, Bucureşti, Lumina Lex, 2002.
14. Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, 1996.
15. Corneliu Manda, op. cit.
16. P. Negulescu, op. cit.
17. Corneliu Manda, op. cit.
18. A se vedea: P.Negulescu, op. cit., Antonie Iorgovan, op. cit., vol. II.
19. Legea R.Moldova nr. 433-XIII din 04.05.1995 privind serviciul public, M.O. nr. 61 din 2 noiembrie
1995.
20. Jean Michel de Farges, Droit de la fonction publiq, Paris, 1986.
21. Alexei Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Bucureşti, Ed. Atheneum, 1991.
22. Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, Monitor Oficial al României, partea I,
nr. 600 din 8 decembrie 1999.
23. Victor Silvera, La fonction publique et ses problemes actuals, Paris, 1976.
24. Antonie Iorgovan, op. cit.
25. D.H.Bayley, The police and political developement in Europa, 1975, citat de Stancu Şerb
şi alţii în Drept administrativ şi contravenţional.
26. Ivan Stelian şi Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc, Bucureşti, Editura Romfel, 1993.
27. Ordinul MAI nr. 2 din 9 ianuarie 2003, „Cu privire la aprobarea Codului poliţienesc al R.
Moldova”.
179
Noţiunea şi clasificarea izvoarelor de drept
Mariana PAVLENCU, Academia „Ştefan cel

Recenzent: Ştefan Belecciu, doctor în drept, conferenţiar universitar, Academia ,,Ştefan cel Mare”
a M.A.I. al R.M.
Summary
,,One of the most important activities of the state is to create as much as possible law norms that would settle all
the social domains. In order to gain judicial power the state, or the compulsory force, it will be expressed by a legal form
and only from that time could become law source’’.
Dreptul, ca obiect al cunoaşterii, în întreaga sa complexitate, reprezintă una din cele mai esenţiale
direcţii ale gândirii umane ce a evoluat de-a lungul istoriei. Preocupările sale au avut întotdeauna ca scop
dezvoltarea sensului profund al ideilor de drept, libertate, adevăr, care în ansamblu reprezintă realitatea, ordinea,
dreptatea socială.
De-a lungul istoriei, dezvoltarea dreptului ne demonstrează existenţa pluralităţii izvoarelor în sistemul
de drept al fiecărei ţări. Explicaţia acestei situaţii trebuie să o căutăm, pe de o parte, în complexitatea relaţiilor
sociale supuse reglementării juridice, iar pe de altă parte, în varietatea formelor de organizare şi guvernare a
societăţii, a organizării activităţii şi competenţei organelor de stat, a autorităţii publice.
Reformarea amplă şi radicală a sistemului politic, juridic şi social-economic poate fi concepută doar ca
un proces de lungă durată care are un caracter complex, teoretic şi practic, politic şi juridic, social şi psihologic.
Formarea şi consolidarea Republicii Moldova ca stat independent, democrat şi civilizat în mod imperativ determină
realizarea în viaţă a unui cadru juridic menit să asigure puternic ca o condiţie primordială de edificare şi
funcţionare a unui stat de drept.
În conformitate cu art.1 alin.3 al Constituţiei Republicii Moldova, ,,Republica Moldova este un stat de
drept” [1].
Pornind de la aceasta, într-o accepţiune mai restrânsă am putea spune că existenţa unui stat de drept
poate fi bazată pe un cadru juridic menit să asigure legalitatea şi echitatea relaţiilor sociale apărute în stat.
Una dintre cele mai importante activităţi ale statului este cea de a crea cât mai multe norme de drept
care vor reglementa toate sferele sociale. Dar pentru ca voinţa statului să capete putere juridică, cu alte
cuvinte – forţă obligatorie, aceasta urmează a fi exprimată într-o formă legală şi doar din acel moment ea
poate deveni izvor de drept.
Justificarea forţei obligatorii îşi găseşte oglindire în lucrările marilor iluştri, cum ar fi Fr. Geny , profesor
de drept civil de la Universitatea din Nancy, în opinia căruia ,,legea este expresia voinţei unor anumiţi oameni,
sub formă scrisă şi care se impune tuturor datorită puterii cu care sunt investiţi autorii ei” [2, 32]. Iar Edmond
Picard consideră că ,,forţa obligatorie a legii este cea a puterii legislative care este însă în funcţie de popor şi
de epocă” [3, 82].
În fiecare epocă istorică, diferit de la o ţară la alta, sau de la un sistem de drept la altul, izvoarele de
drept au cunoscut o importanţă sau o pondere diferită, fiind marcate de nuanţe proprii ori aspecte specifice. În
cadrul aceluiaşi stat, izvoarele dreptului se completează şi subordonează unul altuia, creând împreună un tot
unitar, într-o perioadă dată. Cu toată diversitatea surselor dreptului, e necesar a menţiona că au aceeaşi
finalitate, şi anume, crearea ordinii sociale şi de drept, corespunzătoare dezvoltării sale istorice. În această
ordine de idei este relevantă necesitatea analizării şi studierii noţiunii izvoarelor de drept, atît a formelor lor de
exprimare, cât şi a clasificării lor.
Această descriere succintă a izvoarelor de drept are ca scop de a pune temelia unui studiu aprofundat.
Cercetarea acestei teme presupune o cale anevoioasă de studiu, ca expresie a propriei cunoaşteri, deoarece
soarta spiritului uman este determinată de forţe pe care omul le poate stăpâni doar datorită desăvârşirii sale
spirituale.
180
În teoria dreptului, modalităţile specifice de exprimare a conţinutului dreptului poartă denumirea de

izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului. Pentru ca o regulă de comportare să devină normă juridică este
necesar ca ea să capete o anumită formă. În baza unei asemenea axiome propuse de teoria generală a
dreptului, formele de exprimare a normelor juridice au căpătat denumirea de izvoare ale dreptului.
Legiuitorul, adoptând normele juridice, le prezintă societăţii pentru ca fiecare subiect să aibă posibilitatea
de a se familiariza cu ele. Astfel, formele pe care le îmbracă normele juridice pentru a fi aduse la cunoştinţa
societăţii se numesc izvoare de drept.
În timpurile primitive, în societăţile încă amorfe şi neorganizate, izvoarele lipsesc, în mare măsură: legi
nu sunt sau, dacă şi sunt, atunci puţine, cutumele nu sunt încă nici formate. În aceste condiţii, judecătorul era
liber să aprecieze de la caz la caz, după chibzuinţa şi credinţa sa. Uneori, judecata lui apare ca o relevaţie
divină. Dar, treptat, precedentele se fixează, legile apar cu normele lor, poruncitoare ale unei aplicaţiuni invariabile.
În actuala concepţie, judecătorul trebuie să ia în consideraţie normele pe care i le relevează izvoarele formale
şi să se supună lor în judecăţile individuale pe care le emite.
Generalizînd accepţiunile ce există în literatura de specialitate cu privire la izvoarele de drept, menţionăm
că prin izvoare de drept avem în vedere formele de exprimare ale normelor juridice în cadrul unui sistem de
drept.
În teoria dreptului, precum şi, în general, în ştiinţele juridice, conceptul de izvoare de drept este folosit
într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor juridice - actele
normative (legi, decrete), obiceiul juridic, practica judiciară, doctrina ş.a.
Pornindu-se însă de la sensul etimologic al termenului ,,izvor”, în ştiinţa juridică prin el au fost denumite,
de asemenea, sursele, originea, factorii de determinare şi creare a dreptului [4, 320].
Analiza izvoarelor de drept a pus în lumină două accepţiuni ale acestei noţiuni. Astfel, după criteriul
raportului dintre conţinut şi formă deosebim:
a) izvor de drept în sens material;
b) izvor de drept în sens formal.
a) Izvoarele materiale ale dreptului, denumite şi izvoare reale, sunt concepute ca adevărate realităţi
exterioare ale dreptului şi care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile
practice (când e vorba de obicei). După unii autori, izvorul material al dreptului îl constituie condiţiile materiale
ale vieţii care, direct sau indirect, îl determină. Se susţine că izvoarele materiale sunt concepute ca adevărate
,,dat”-uri ale dreptului, ca realităţile exterioare care determină activitatea legislativului sau din care izvorăsc
reguli sociale generate de necesităţi practice. Acestea ar fi cauzele ultime ale dreptului, ,,forţele creatoare” [5,
74], ale dreptului, aşa cum le numea Ripert Georges. Izvorul material este izvorul real al dreptului pozitiv, ca să
spunem altfel, secreţia conştiinţei juridice a societăţii respective.
În conţinutul acestor izvoare sunt introduse elemente ce aparţin unor sfere diferite ale realizării sociale.
Sunt considerate izvoare reale ale dreptului factorii de configurare a dreptului, chiar şi geneza lui.
În lucrarea lui Jean – Louis Bergel, izvorul real este denumit ca un izvor substanţial, făcând referire la
rolul fenomenelor sociologice în configuraţia soluţiilor legale. Este evident că analiza ştiinţifică a dreptului nu
poate ignora rolul izvoarelor materiale (sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezintă factorii
ce dau conţinut concret dreptului pozitiv, concentrând nevoile reale ale vieţii şi relevându-se legiuitorului sub
forma unor comandamente sociale.
Cercetarea izvoarelor dreptului presupune şi cunoaşterea bazinelor de civilizaţie în care s-au conturat
normele de drept. De exemplu, în bazinul romano-germanic, din care fac parte sistemele de tradiţie romanică
(şcoala franceză, sistemul germano-elveţiano-italian, dar şi dreptul românesc), normele dreptului au un anumit
specific, aflându-se sub influenţa culturii şi civilizaţiei din aceste zone, ceea ce marchează unele deosebiri de
normele juridice din familiile musulmană, hindusă, chineză [6, 37]. Se înţelege că între toate normele dreptului
vom găsi asemănări, indiferent de bazinul de civilizaţie din care provin, dar o cercetare atentă ne va permite să
distingem unele elemente distincte, care vor pune în lumină semnificaţia cunoaşterii particularităţilor fiecărui
bazin de civilizaţie pentru a descifra toate elementele de determinare a normelor examinate în contextul
comandamentelor sociale care le-a configurat izvoarele.
Potrivit analizei efectuate de Montesquieu la romani, moştenirea era legată de anumite jertfe ce
trebuiau să fie aduse de către moştenitor, fiind reglementate prin dreptul pontifical. Legile greceşti şi romane
181
prevedeau pentru tăinuitorul furtului aceeaşi pedeapsă ca şi pentru hoţi; legea franceză, de asemenea, stipulează
o astfel de pedeapsă. Dacă la greci şi romani hoţul era pedepsit pecuniar, pedeapsa fiind aplicată şi tăinuitorului,
atunci la francezi, hoţului i se aplica pedeapsa capitală, care nu se putea aplica tăinuitorului ,,fără a depăşi
măsura” [7, 84]. În acelaşi bazin de civilizaţie, marele gânditor constată între asemănări şi deosebiri legile din
diferite ţări europene în relaţia cu legile romane.
Totodată, izvoarele în sens material trebuie create dintr-o perspectivă istorică. Realităţile politice,
sociale, economice sunt într-o continuă schimbare, ele diferă de la o etapă istorică la alta, iar numai în cazul în
care sunt cunoscute în ansamblul trăsăturilor lor din acea perioadă pot fi înţelese determinările ultime ale
normelor respective.
E. Bodenheimer este de părerea că, în înţelegerea izvoarelor materiale, un rol important ar putea
avea: echitatea individuală; politica publică; convingerea morală. Potrivit autorului, aceste elemente, care
alcătuiesc ,,substratul lucrurilor” [8, 67], trebuie cunoscute de judecător atunci când pronunţă sentinţa.
Max Weber afirmă că autoritatea tradiţională se bazează pe încrederea oamenilor în puterea sacră a
tradiţiei şi cutumelor, a obiceiurilor şi practicilor populare, specificînd că dreptul material şi raţional este
fundamentat pe existenţa unor imperative morale sau religioase, sau pe existenţa unor cărţi sfinte, cum ar fi
Cărţile profeţilor, Coranul etc. [9, 98].
Analiza ştiinţifică a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale. Ele reprezintă factorii ce dau
conţinut concret dreptului pozitiv, concentrând nevoile reale ale vieţii şi apărând în faţa legislatorului sub forma
unor comenzi sociale. Întrucât problema ,,izvoarelor materiale”, denumite uneori şi ,,reale” sau ,,sociale”, face
parte, în realitate, din problematica generală, filozofică a dreptului, ea este tratată în contextul respectiv, al
analizei conceptului şi esenţei dreptului.
b) Dacă pentru înţelegerea conceptului de izvor material trebuie să răspundem la întrebarea ,,cine
creează dreptul?”, pentru noţiunea de ,,izvor formal” vom răspunde la întrebarea ,,cum şi în ce forme sunt
create normele juridice?” Astfel, o altă accepţie a noţiunii de izvor de drept ne interesează în acest moment în
mod deosebit, având în vedere că normele juridice nu se prezintă în formă nudă, ce le este caracteristică o
anumită formă exterioară, care poartă denumirea de izvoare formale, sau aşa-numitele forme de exprimare a
normelor de drept.
Izvorul formal al dreptului se concepe ca formă de adoptare sau sancţionare a normelor juridice,
modul de exprimare a normelor, adică sursa în care normele juridice sunt reflectate. Izvorul formei caracterizează
mijloacele speciale pe care statul le aplică pentru ca voinţa guvernanţilor să capete un veşmânt juridic. De
obicei, acest rol revine actelor normative.
În teoria dreptului este larg dezbătută noţiunea de izvor al dreptului. Astfel, vom face distincţie între
sensul juridic al noţiunii de izvor de drept şi semnificaţia sa istorică.
În înţelesul pe care îl oferă istoria şi arheologia juridică noţiunii de izvor, acest concept semnifică un
anumit document ce atestă o formă suprapusă de drept. În aşa fel au apărut pentru noi ,,TĂBLIŢELE CERATE”
sau documente de etnografie juridică, descoperite în Transilvania.
Sensul juridic al noţiunii de izvor de drept formal ,,surprinde o multitudine de aspecte, de modalităţi prin
care conţinutul preceptiv al normei de drept devine regulă de conduită ce se impune ca model de urmat în
relaţiile dintre oameni” [10, 79].
Izvoarele formale de drept apar astfel ca o simplă instituţie juridică, un mijloc de a asigura o mai bună
realizare a justiţiei, chiar dacă, în fixitatea lor, ar putea avea uneori inconveniente şi ar putea duce câteodată la
soluţii inechitabile: între două rele, experienţa socială multimilenară a ales pe cel mai mic. Normele cuprinse în
izvoarele formale ale dreptului pozitiv au autoritatea morală şi materială care şi derivă din aceste consideraţiuni:
altă autoritate nu au şi nici nu pot avea.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte: izvoare scrise de izvoare nescrise; izvoare
directe de izvoare indirecte; izvoare creative de izvoare interpretative; izvoare interne de izvoarele externe ale
dreptului. Scrise sunt considerate izvoarele ce necesită o formulare strictă, determinată de principiul legiferării,
de exemplu: obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care se prezintă totdeauna sub
formă scrisă. În ceea ce priveşte obiceiul şi doctrina, sunt considerate drept surse neoficiale, spre deosebire de
lege sau jurisprudenţă, care sunt nişte surse oficiale. Totodată, actul normativ sau contractul normativ sunt
izvoare directe, pe când obiceiul sau normele elaborate de organizaţiile nestatale sunt izvoare indirecte (mediate),
182
care, la rândul lor, trebuie să fie ,,validate ” de o autoritate pentru a putea deveni izvoare de drept. Iar izvoarele
creative apar ca un rod al activităţii autorităţilor publice. I. Rosetti – Bălănescu clasifică izvoarele de drept în
izvoare create şi izvoare interpretative; în prima categorie sânt incluse legea şi obiceiul, deoarece ele creează
norme juridice noi; în a doua categorie: jurisprudenţa şi doctrina, care au doar un rol interpretativ şi nu creator.
Locul predominant revine, bineînţeles, actelor normative. Aceste izvoare, mai mult ca oricare altele,
răspund cerinţelor de mobilitate a dreptului ca urmare a dinamicii relaţiilor sociale supuse reglementării juridice.
Izvoarele interpretative apar ca un rezultat al operaţiei logico – raţionale, care are drept scop lămurirea
înţelesului exact al normelor juridice ce se conţin în izvoarele creative. Dar remarcăm faptul că izvoarelor
interpretative nu se atribuie toate actele interpretative, ci doar acelea care conţin interpretări oficiale şi, ca
urmare, au un caracter general şi obligatoriu.
Drept izvoare directe sunt considerate actele normative ca: legea, hotărârile, decretele etc., deoarece
acestea sunt elaborate nemijlocit de organele de stat, atît timp cît obiceiul sau actele organizaţiilor nestatale,
pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept, au nevoie şi de recunoaşterea sau sancţionarea lor
de către autoritatea publică. Astfel, norma obişnuielnică are valoare juridică numai indirect, prin intermediul
unui act de stat care recunoaşte ( sancţionează ) ca atare, fapt pentru care aceasta este considerată izvor
indirect sau complex. Este izvor complex deoarece e alcătuit atât din norma obişnuielnică, cât şi din actul
juridic al organului de stat care-i recunoaşte forţa juridică [11, 144]. Drept izvoare indirecte putem menţiona
obiceiul şi normele elaborate de organizaţiile nestatale, întrucât ele trebuie validate de autoritatea statală
competentă.
Studiind izvorul ca formă a dreptului sau a normelor juridice, ceea ce este acelaşi lucru, se are în
vedere doar un anumit aspect al formei dreptului, deoarece categoria de formă aplicată la drept este plurivocă,
fiind utilizată şi în alte sensuri şi abordări. Izvorul de drept vizează acel aspect al formei dreptului prin care
norma socială devine normă juridică în procesul de instituire sau recunoaştere a ei de către puterea publică,
primind astfel o formă adecvată, denumită izvor de drept, care este expresia de creaţie în drept a uneia din
modalităţile de guvernare a societăţii prin intermediul autorităţii publice.
Putem spune că izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de instituire
sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului [12, 134].
Izvoarele dreptului sunt date de modalităţile multiple de existenţă ale dreptului dintr-o epocă istorică, într-o
anumită ţară. Rolul de a da forţă juridică revine organelor statului, fie printr-o activitate directă de elaborare şi
prelucrare a izvoarelor de drept sub forma actelor normative - legi, decrete, hotărâri etc., fie prin investirea cu
forţă juridică a unor reguli apărute pe alte căi, cum sunt obiceiul sau practica judiciară, care prin această
investire sau recunoaştere devin izvoare de drept.
În opinia lui C. Stegăroiu, este necesară prevenirea pericolului confundării formei de exprimare a
dreptului cu unul din izvoarele sale. În ceea ce priveşte clasificarea izvoarelor dreptului, trebuie făcută prin
acceptarea datelor reale şi considerarea implicaţiilor sale de ordin logic, evitându-se, astfel, contradicţiile ce se
pot produce prin interpretarea noţiunilor de ,,conţinut” şi ,,formă”. În conformitate cu aceste cerinţe, autorul
propune clasificarea izvoarelor dreptului în două categorii, cum ar fi: izvoare potenţiale şi izvoare actuale [13,
86].
Astfel, izvoarele potenţiale exprimă posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice în
care factorul potenţial îl constituie voinţa socială, ce este concepută unitar şi cu posibilităţi exclusive realizate
şi exteriorizate prin stat. Cealaltă categorie - izvoarele actuale - sunt, în opinia autorului, izvoare eficiente,
determinate, ce operează pe relaţii sociale concrete şi constau în toate actele normative în vigoare.
Putem observa mai întâi de toate faptul că autorul nu include într-o astfel de clasificare decât actele
normative, omiţând existenţa în planul izvoarelor formale ale dreptului şi a altor surse, cum ar fi obiceiul juridic,
jurisprudenţa etc. Preocupările mai recente de clasificare a izvoarelor dreptului au pus în lumină şi alte aspecte
caracteristice formelor de exprimare a normelor juridice. Astfel, au fost menţionate sursele formale sau legale
ale dreptului şi sursele istorice sau materiale. O asemenea împărţire este considerată drept inutilă şi este
criticată de către cei care nu sunt de acord cu o rupere a celor două domenii - material şi formal.
Un alt criteriu de clasificare este după ierarhia sursei, a normelor, potrivit căruia deosebim surse
suverane (care pot reglementa orice domeniu, cum sunt, de exemplu, Constituţia, legea), subordonate (care
sunt limitate a reglementa anumite domenii, de exemplu actele administrative reglementative) şi surse subsidiare
183
(care au libertatea de a reglementa un anumit domeniu, iar dacă apare o contradicţie între ele, se vor subordona
surselor superioare din punct de vedere juridic, de exemplu, un statut profesional sau un regulament de ordine
interioară care trebuie să fie concordant şi să nu contravină unei legi, hotărâri de guvern etc.).
Kelsen consideră că, în sensul său material şi istoric, conceptul de izvor al dreptului vizează simpla
cauză istorică ce a condus la apariţia sau ce explică esenţa unei norme. În acest sens, sursa dreptului englez
- contemporan o constituie dreptul roman sau canonic, ori aşa-numitele reguli morale.
Din punct de vedere formal sau legal, putem vorbi despre conceptul de izvor al dreptului în cazul în
care un statut serveşte ca sursă de drept, atunci şi cuvântul ,,sursă ” nu se mai repetă la cauze sau influenţe
istorice, ci doar la unul din criteriile legale de validitate acceptate de sistemul legal discutat. În ceea ce priveşte
cunoaşterea surselor istorice, Kelsen ridică în faţa teoriei dreptului o adevărată ,,excepţie de incompetenţă”
[14, 46].
Potrivit unei alte clasificări a izvoarelor de drept distingem: izvoare fundamentale: Constituţia, Principiile
dreptului, tratatele internaţionale privind drepturile şi libertăţile omului; izvoare generale: legile ordinare şi
codurile; izvoarele detaliatoare: decretele, ordonanţele guvernamentale, deciziile şi teoriile juridice; izvoare
întregitoare: cutuma şi jurisprudenţa [15, 103].
Literatura juridică recunoaşte existenţa a două concepţii de abordare a izvoarelor dreptului: concepţia
genetică – evidenţiază factorii care stau la baza apariţiei şi existenţei normei juridice; concepţia gnoseologică
– pune în valoare indicii după care se poate recunoaşte caracterul juridic al unei reguli de conduită [16, 310].
Unii autori includ alături de izvoarele formale cunoscute ale dreptului şi aşa-numitele izvoarele neformale,
ce sunt preferabile pentru judecători, întrucât le servesc în pronunţarea unor soluţii juste. De asemenea,
noţiunea de izvor de drept este utilizată şi în alte sensuri. De exemplu, politica constituie izvorul politic al
dreptului, adică autoritatea publică statală este cea care ,,concepe” viitoarele norme juridice, ce le determină
apariţia prin sesizarea şi proiectarea unor nevoi sociale în plan juridic. La fel şi conştiinţa juridică, este considerată
izvorul ideologic al dreptului. În esenţă, menţionăm că izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului,
adică modalitatea de instruire sau recunoaştere de către puterea de stat a tuturor normelor juridice în procesul
de creare a dreptului. Izvoarele dreptului sunt date de modalităţile multiple de existenţă ale dreptului dintr-o
epocă istorică, într-o anumită ţară. Rolul de a da forţă juridică regulilor de conduită le revine organelor statului,
fie printr-o activitate directă de elaborare şi prelucrare a izvoarelor de drept sub forma actelor normative, cum
pot fi: legi, decrete, hotărâri etc. fie prin investirea cu forţă juridică a unor reguli apărute pe alte căi, cum sunt
obiceiul sau practica judiciară, care prin această investire sau recunoaştere devin izvoare de drept pentru
statul respectiv [17, 185].
Putem remarca faptul că la diferite etape de dezvoltare istorică, în diferite state, în funcţie de sistemul
de drept propriu statului dat, de legătura lui cu alte valori normative, de complexitatea relaţiilor sociale
reglementate, prioritatea a fost dată unui sau altui izvor de drept.
În fiecare epocă istorică, de la o ţară la alta, locul şi importanţa izvoarelor au cunoscut aspecte şi
nuanţe proprii, specifice. Astfel, în cadrul statului nostru, izvoarele de drept nu se manifestă izolat unul de altul,
ci, dimpotrivă, se află într-o legătură sistematică, de complementarietate şi subordonare, toate împreună alcătuind
sistemul dreptului Republicii Moldova. Cu toată diversitatea lor, au aceeaşi finalitate, şi anume crearea unei
organizaţii sociale bazate pe o ordine corespunzătoare a dreptului.
184
Referinţe:
1. Constituţia Republicii Moldova art.1 al.3.
2. Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Bucureşti, ed. All, 1996.
3. Constantin Stegăroiu, Curs de drept, V-1, Timişoara, 1989.
4. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti,
ed. ALL BECK, 1999.
5. Ioan Humă, Întroducere în studiul dreptului, Iaşi, 1993.
6. Ion Craiovan Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucureşti, ed. ALL BECK, 2001.
7. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.
8. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1998.
9. Mihai Bădescu, Familii şi tipuri de drept-2, Bucureşti, ed. Lumina Lex, 2002.
10. I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1992.
11. Carmen Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, ed. Lumina Lex, 2001.
12. М.Н.Mарченко, Общая теория государства и права, Москва, из. ЗЕРЦАЛО, 2000.
13. Constantin Stegăroiu, op. cit.
14. В.В.Лазарева, Общая теория и государства, Москва, из.Юристь, 2001.
15. Gh. I. Mihai şi Radu I. Motica, Fundamentele dreptului, Timişoara, 1991.
16. С.А. Комаров, А.В. Малько, Теория государства и права, Москва, ед. НОРМА, 2003.
17. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2002.
185
Mecanismele motivaţiei în managementul organizaţional

Motivaţia, în orice aspect nu ar fi tratată, se referă, fără doar şi poate, la aspectul dinamic al intrării
unui subiect în relaţii cu sine însuşi şi cu lumea din jurul său, motivaţia reprezintă modul în care noi ne situăm în
raport cu noi înşine şi cu lumea ce ne înconjoară: persoanele, situaţiile, proiectele pe care le realizăm etc.
Dacă acceptăm numai punctul de vedere al unei activităţi de realizat, vom observa că termenul de
motivaţie are legătură nemijlocită cu cel de stimulare, sau satisfacere a unor necesităţi şi performanţe. Sunt
trei termeni aflaţi în vârfurile unui sistem de noţiuni strâns legate între ele şi care, deseori, se confundă. Atunci
când conducerea unei întreprinderi vorbeşte de motivaţie, ea are în vedere acţiunile realizate în scopul unei mai
mari implicări a personalului pentru obţinerea unei mai mari performanţe. În schimb, când un salariat vorbeşte
de motivaţie, el are în vedere obţinerea unei mai mari satisfaceri a necesităţilor sale şi a unei satisfacţii. Acest
simplu exemplu vorbeşte despre relativitatea termenului de motivaţie.
Etimologia termenului vine de la motiv, el singur împrumutat din „motivus” latin: mobil şi movere –
mişcare – şi poate fi tradus ca “ceea ce pune în mişcare”. De aici o definiţie etimologică: motivaţia ţine de
intensificarea motivelor care ne “pun să activăm” şi de studiul proceselor care “ne pun în mişcare”. A vorbi
despre motivaţia subalternilor înseamnă a-ţi pune întrebarea despre motivul acţiunilor lor.
În declanşarea activităţii noastre pot exista motive interioare şi situaţii ce ne sunt exterioare. Poţi face
un lucru pentru că eşti convins din interior de necesitatea realizării acestei acţiuni, dar poţi acţiona, de asemenea,
pentru că eşti incitat din exterior să o faci, pentru că eşti stimulat pentru a avea un anumit tip de comportament.
Aici apare un nou termen care se confundă deseori cu motivaţia: stimularea. Acest concept face
referinţă la stimulii care ne fac să acţionăm, stimuli – răspunsuri, comportamentul fiind apreciat ca un răspuns
al individului supus unui stimul din afară. Stimularea poate fi precăutată ori ca o sub-categorie a motivaţiei,
care se referă mai degrabă la procesele de acţiune externă decât la un motiv cu caracter interior; sau ca o
categorie aparte ce defineşte un proces care are scopul de a acţiona, din exterior, asupra comportamentului
unei persoane pentru a-l modifica. În această a doua perspectivă, termenul de motivaţie se opune celui de
stimulare, făcând referinţă la un proces de declanşare ”din interior” a unor acţiuni.
Motivaţia trebuie diferenţiată şi de altă noţiune, cea de performanţă: performanţa se referă la rezultatul
acţiunii în care este angajat personalul şi mai ales la succesul acestei acţiuni. Ea se situează la capătul motivaţiei
care cuprinde ansamblul proceselor angajate pentru a ajunge la performanţă, dar nu este în mod obligator
rezultatul acestor procese. O persoană bine “motivată” poate să nu fie “performantă”, adică să nu reuşească
în virtutea unui şir de factori. Şi, de asemenea, este şi mai puţin probabil ca o persoană să fie performantă,
adică să reuşească o activitate, în cazul când nu este motivată, sau cel puţin “stimulată” să întreprindă anumite
acţiuni. În acest context, consemnăm absenţa unei legături cauzale directe între motivaţie şi performanţă şi
ţinem să dezavuăm un mit, conform căruia întreprinderile cele mai performante (cele japoneze, de exemplu)
sunt acelea unde muncitorii sunt cei mai motivaţi, cu toate că în acest caz ele au, totuşi, cele mai mari şanse de
a deveni performante. Pentru a rezuma, vom spune că, chiar dacă motivaţia este o condiţie generală foarte
necesară pentru o performanţă, ea nu constituie o condiţie suficientă şi că mulţi alţi factori intervin pentru a
asigura succesul acţiunilor întreprinse.
Satisfacerea sau, mai exact, satisfacţia este ultimul termen pe care trebuie să-l diferenţiem de motivaţie
şi cel care de cele mai dese ori se confundă cu acesta. Satisfacţia face referinţă la sentimentele pe care le
încearcă un individ într-o situaţie concretă de lucru, ea este un indicator al motivaţiei şi nu constituie în nici un
caz o cauză a motivaţiei. Sentimentul de satisfacţie în muncă ţine de prezenţa într-o situaţie de lucru a unui
număr de factori – surse de satisfacţie. Unii din aceşti factori sunt comuni cu cei ai motivaţiei, de aici şi
confuzia dintre aceşti doi termeni. Însă nu există o corelaţie directă între motivaţie şi satisfacţie, satisfacţia
fiind un sentiment, pe când motivaţia este, mai degrabă, un proces. Pentru a rezuma lucrurile, vom spune că
186
poţi fi satisfăcut fără a fi foarte motivat pentru aceasta şi, în schimb, mai rar poţi fi motivat fără a încerca un
oarecare sentiment de satisfacţie: de aici deducem ideea, că satisfacţia este un indicator al motivaţiei.
În final, e necesar de a defini şi diferenţia alţi doi termeni: satisfacerea şi satisfacţia în contextul
motivaţiei, mai exact de satisfacerea anumitor necesităţi şi satisfacţie ca rezultat al acestei satisfaceri.
Scopul fiecărei activităţi umane este, în final, satisfacerea anumitor necesităţi. Inventarul de necesităţi
pe care fiinţa umană tinde să şi le satisfacă şi care, în consecinţă, îl determină să acţioneze, evoluează de-a
lungul vieţii, dar ele pot clasificate în cinci mari categorii; fiecare din aceste categorii de necesităţi apare numai
după satisfacerea celor din categoriile precedente. Conform mai multor autori, după satisfacerea necesităţilor
fiziologice (băutura, mâncarea, alte necesităţi vitale), individul caută satisfacerea necesităţii de securitate (de
stabilitate în cadrul său de existenţă sau de activitate, de exemplu), apoi a necesităţilor de apartenenţă (afecţiune,
identificare, solidaritate etc), care o dată satisfăcute, lasă locul necesităţii de stimă (prestigiu social, amor
propriu individual etc.) şi, în sfârşit, necesităţilor de actualizare, adică de autorealizare (de a-şi dezvolta potenţialul
propriu într-un mod cât mai eficace şi complet posibil).
Această piramida de necesităţi este cunoscută demult, dar ordinea lor ierarhică este discutabilă. Astfel,
pentru unii indivizi, necesitatea de prestigiu prevalează peste necesitatea de securitate. De asemenea, în
dependenţă de culturi, diferite necesităţi sunt ponderate în mod diferit.
Cu toate acestea, în contextul motivaţiei, vom consemna trei idei conceptuale.
Comportamentul uman este ghidat de necesitatea resimţită de individ ca cea mai intensă în situaţia
dată. Care n-ar fi ordinea apariţiei diferitelor necesităţi, important este că una din aceste necesităţi are primatul
asupra celorlalte şi anume această necesitate constituie determinanta de bază a unei acţiuni. Astfel, un angajat,
a cărui preocupaţie principală este de a se vedea promovat într-o funcţie, fiind mişcat de necesitatea de stimă
(prestigiu social), va fi puţin sensibil la o promovare care aduce numai un avantaj material. Necesitatea
prestigiului social va fi predominanta motivantă de moment.
O necesitate deja satisfăcută nu mai motivează la fel ca anterior. Altfel spus, fiecare conducător
trebuie să fie conştient de caracterul dinamic al evoluţiei necesităţilor subalternilor săi şi să urmărească această
evoluţie. El trebuie să fie conştient, de asemenea, de diversitatea necesităţilor din sânul aceleiaşi echipe: în
timp ce unul va fi motivat de satisfacerea necesităţii de stimă, altul va căuta satisfacerea necesităţii de a-şi
dezvolta capacităţile şi aptitudinile (realizarea de sine), în timp ce al treilea va fi preocupat de problema
stabilităţii în serviciu (satisfacerea necesităţii de securitate).
Când examinăm progresia necesităţilor de jos în sus, constatăm trecerea de la registrul “a avea” la
registrul “a fi”: de la a avea resursele pentru a satisface necesităţile fiziologice (foamea, setea) la a fi stimat,
apreciat, iubit.
În exemplele de mai sus am precăutat cele mei comune, din punctul de vedere al majorităţii autorilor
care au tratat această temă, necesităţi. Alţi autori menţionează şi altele ca necesitatea de autonomie, pe care
o fixează între necesitatea de stimă şi necesitatea de realizare de sine. Alţii vorbesc de necesitatea de putere
care vine după necesitatea de apartenenţă şi o precedă pe cea de realizare de sine.
În concepţia altor autori, piramida de necesităţi se prezintă puţin altfel. Astfel, după W. Porter nu
satisfacerea necesităţilor fiziologice stau la baza piramidei de necesităţi, ci necesitatea de securitate, aici
avîndu-se în vedere şi satisfacerea necesităţilor umane elementare şi asigurarea satisfacerii lor permanente,
apoi urmează necesităţile de apartenenţă (la un grup social, profesional, familie), după care urmează necesitatea
de stimă (în cadrul acestui grup), necesităţile de autonomie, şi încununează piramida aceleaşi necesităţi de
realizare pe care le-am menţionat mai sus. Englezul Mc Clelland consideră motivaţionale numai ltrei elemente:
necesitatea de apartenenţă, necesitatea (dorinţa) de putere şi necesitatea de realizare.
187
Formarea şi perfecţionarea priceperilor şi deprinderilor specifice de mişcare
Eduard PUI, Academia „Ştefan cel Mare” a

M.A.I. al R.M.
Deprinderile motrice (de mişcare) reprezintă „acte sau acţiuni motrice ajunse prin exersare la un înalt
grad de stabilitate, precizie şi eficienţă”.
Sistemul de deprinderi de mişcare ce se formează şi se perfecţionează în cadrul procesului de pregătire
fizică prezintă un mare grad de tehnicitate specifică ce decurge din aplicativitatea acestora la realizarea
sarcinilor şi misiunilor ce revin efectivelor din subdiviziunile M.A.I.
Perfecţionarea deprinderilor (mişcărilor) poate ajunge pînă la automatizare, ceea ce permite comutarea
atenţiei şi gîndirii de la controlul permanent al detaliilor de execuţie la rezultatele şi condiţiile acţiunii. În felul
acesta, automatizarea mişcărilor contribuie la creşterea eficienţei aplicării deprinderilor în timpul îndeplinirii
misiunilor specifice.
Astfel, ofiţerii operativi de poliţie sau efectivul din penitenciare, în condiţiile în care stăpînesc pînă la
măiestrie deprinderile specifice de autoapărare, sunt în măsură să intervină eficient întru rezolvarea unor
situaţii deosebite şi neprevăzute care pot apărea în timpul executării sarcinilor de serviciu.
La aceste efecte pozitive ale procesului de pregătire fizică se poate ajunge printr-o repetare şi exersare
continuă, sistematică şi gradată a deprinderilor specifice de mişcare.
Tabelul nr.1
Mijloace principale de acţionare Efecte
M 1. Exerciţii de gimnastică
- exerciţii de front şi formaţii - formarea şi educarea unei
I ţinute corecte, ostăşeşti
J - exerciţii de dezvoltare fizică generală (executate liber, - creşterea mobilităţii

cu partener, cu greutăţi, la şi cu aparatele de gimnastică, articulare, dezvoltarea forţei
L cu obiecte şi la diferite instalaţii) musculare
O - sărituri - dezvoltarea forţei (solicită în

mod deosebit membrele
A inferioare), vitezei şi
îndemînării
C - dezvoltarea curajului
E - exerciţii executate la aparatele de gimnastică - dezvoltarea forţei,

A îndemînării şi mobilităţii
- dezvoltarea simţului de
J orientare în spaţiu şi
echilibrului
U
- exerciţii acrobatice - dezvoltarea forţei,
T mobilităţii, îndemînării
- antrenarea echilibrului şi
188
Ă îmbunătăţirea orientării în
spaţiu
T - dezvoltarea curajului
O 2. Exerciţii de atletism
- exerciţii de mers - dezvoltarea rezistenţei
A generale a organismului,
menţinerea şi întărirea
R sănătăţii
E - exerciţii de alergare: - creşterea capacităţii de efort

a organismului, menţinerea şi
întărirea sănătăţii
· alergări la viteză - dezvoltarea vitezei de

deplasare
· alergări la rezistenţă - dezvoltarea rezistenţei
generale a organismului
- sărituri - dezvoltarea forţei în

combinaţia sa cu viteza
(detenta musculară)
- aruncări - dezvoltarea forţei

musculaturii membrelor
superioare şi inferioare
3. Jocuri sportive - dezvoltarea rezistenţei

generale
- dezvoltarea îndemînării,
îmbunătăţirea coordonării
mişcărilor
4. Exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice
- exerciţii cu greutăţi - dezvoltarea selectivă a forţei
principalelor grupe musculare
5. Exerciţii de schi - dezvoltarea rezistenţei

generale, călirea organismului
6. Exerciţii de înot - dezvoltarea rezistenţei

generale, călirea organismului
- dezvoltarea forţei
musculaturii corpului
- compensarea viciilor de
ţinută
189
M 7. Procedee de autoapărare - dezvoltarea complexă a

I calităţilor motrice (viteza,
J forţa, rezistenţa, îndemînarea)
L - dezvoltarea coordonării
O mişcărilor braţelor şi
A picioarelor
C - dezvoltarea calităţilor moral-
E volitive (curajul, dîrzenia,
stăpînirea de sine, etc.)
S
P 8. Exerciţii cu caracter aplicativ - dezvoltarea complexă a
E calităţilor motrice (forţa,
C viteza, rezistenţa,
I îndemînarea)
F - dezvoltarea curajului şi
I încrederii de a acţiona în
C concordanţă cu posibilităţile
E maxime
Dezvoltarea motrică va facilita reacţia promptă la diferite situaţii, inclusiv la cele neprevăzute. De
exemplu, trecerea de la însuşirea procedeelor de autoapărare la aplicarea acestora în situaţii operative concrete
privind imobilizarea unor infractori se va face cu uşurinţă.
În acest context, un obiectiv major al procesului de pregătire fizică desfăşurat în cadrul
subdiviziunilor M.A.I. îl constituie atît lărgirea continuă a sferei deprinderilor motrice temeinic însuşite,
cît şi creşterea capacităţii de a le folosi eficient în condiţii noi, variate, inedite.
Prin priceperi de mişcare se înţelege „posibilitatea îndeplinirii conştiente, în condiţii variate, a unor
acţiuni motrice pe baza cunoştinţelor şi a experienţei dobîndite într-o activitate anterioară”. Aria de manifestare
a priceperilor este cu atît mai mare, cu cît deprinderile de mişcare sunt mai variate.
Priceperile de mişcare oferă un randament superior, rapiditate, exactitate şi variabilitate în acţiunile
desfăşurate. Astfel, un lucrător de poliţie cu atribuţii pe linie de pază şi ordine va putea interveni oportun în
rezolvarea unor situaţii operative concrete în care este tulburată liniştea publică dacă va cunoaşte cît mai multe
variante de procedee de imobilizare şi conducere forţată a elementelor infractoare sau turbulente şi, în funcţie
de reacţia adversarului, o va aplica pe cea mai eficientă dintre acestea.
Totodată, procedeele de trecere şi escaladare a obstacolelor naturale sau construite, exersate în cadrul
lecţiilor de pregătire fizică, vor fi oportune în timpul diferitelor misiuni de intervenţie pentru stingerea incendiilor,
precum şi a altor acţiuni.
Putem defini priceperea ca o activitate intelectuală creatoare care asigură dezvoltarea, îmbogăţirea şi
transferul deprinderilor în rezolvarea rapidă şi într-un mod original a unor situaţii variate şi schimbătoare.
190
Săvârşirea infracţiunii din motive josnice – circumstanţă agravantă
Iurie ODAGIU, Academia „Ştefan cel Mare” a

M.A.I. al R.M.
De regulă, motivele, adică impulsurile interne, tendinţele, dorinţele care conduc la săvârşirea faptei nu
prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, dacă legea nu prevede ca o cerinţă anume existenţa unui
anumit mobil pentru a fi întrunite elementele unei infracţiuni determinate. Mobilul însă ar putea fi luat în
considerare şi ca o împrejurare susceptibilă să agraveze ori să atenueze pedeapsa, ţinând seama de gradul de
periculozitate al infractorului care a acţionat sub influenţa unui anumit mobil. Unele mobile pot fi generoase,
reflectând un grad redus de pericol social al infractorului, după cum alteori mobilele pot fi josnice, reflectând o
tendinţă de lăcomie, de îmbogăţire prin orice mijloace ilicite, de răzbunare [1, 371], de gelozie etc. În art.75 lit.d
C.pen. legiuitorul a considerat că săvârşirea unei infracţiuni din motive josnice constituie o circumstanţă agravantă
legală, urmând ca existenţa altor mobile să fie avute în vedere ca circumstanţe judecătoreşti, fie agravante, fie
atenuante. Cunoaşterea mobilului infracţiunii prezintă interes pentru caracterizarea persoanei infractorului şi
deci pentru determinarea unei corecte reacţiuni penale. Pentru a-şi atinge scopul său şi prin aceasta şi scopul
legii şi al politicii penale, pedeapsa trebuie să fie în măsură prin felul, caracterul şi durata ei, să acţioneze
împotriva cauzelor infracţiunii; cunoaşterea cauzelor concrete ale infracţiunii implică însă cunoaşterea mobilului
faptei. Aceasta constituind un element important în operaţiunea de individualizare a pedepsei [2, 265].
Dispoziţia din art.75 lit.d C. pen. nu prevede o explicaţie a motivelor josnice şi nici nu indică cu titlu
exemplificativ asemenea motive. Deşi legea nu defineşte motivele josnice, totuşi doctrina şi practica judiciară
consideră că infracţiunile săvârşite sub impulsul tendinţei de îmbogăţire, cupiditate, lăcomie, răzbunare, gelozie,
invidie, răutate reprezintă motive josnice care vor constitui circumstanţe agravante [3, 592].
Impulsurile sau motivele enumerate ale infracţiunii presupun o conştiinţă deosebit de înapoiată,
determinând o periculozitate socială sporită a infractorului [4, 381]. Aceste stări afective care se exteriorizează
în motive josnice dovedesc pierderea calităţilor morale, infractorul supunându-se egoismului său, abandonând
preocupările pentru îndeplinirea unor interese generale. Lipsa regulilor de adaptare socială, renunţarea,
condiţionarea impusă de mediul social constituie rezultatul unei educaţii individuale negative care înlătură
atributele fundamentale ale caracterului: curajul, iniţiativa, voinţa şi relevă periculozitatea individului, mentalitatea
antisocială a infractorului, precum şi necesitatea pedepsei acestuia [5, 174]. Comportamentul oricărei persoane
este conformat exigenţelor relaţiilor sociale, fapt care impune inhibarea motivelor amorale şi dominarea mentalităţii
persoanei de o responsabilitate personală. Dacă mentalitatea persoanei devine orientată spre un comportament
infracţional, aceasta reprezintă nu alta decât reducerea inhibiţiei motivelor amorale privind modul de realizare
a trebuinţelor personale, adaptabilităţii la mediul social, în sensul că acesta renunţă la disciplină, la rezolvarea
necesităţilor sociale, lăsându-se dominat de impulsurile naturale, de violenţă. Reducerea sau disocierea inhibiţiei
reflectă periculozitatea sporită a infractorului, precum şi tendinţa de recidivare pe care o generează motivele
josnice [6, 592]. Altfel spus, manifestarea motivelor josnice la săvârşirea infracţiunii denotă o mârşăvie sau o
ticăloşie sporită a infractorului, fapt care-i conferă faptei sale un grad sporit de pericol social.
Unul dintre motivele josnice mai des reţinute de instanţe ca circumstanţă agravantă sau ca element
circumstanţial este cupiditatea – tendinţa de îmbogăţire prin activităţi infracţionale. Cupiditatea ca motiv al
infracţiunii reprezintă o dorinţă a persoanei de a se îmbogăţi sau de a se debarasa ilegal de unele obligaţii
materiale (datorii, obligaţii de plată, întreţinere etc.). Cupiditatea infracţională presupune orice fel de avantaj
material (bani, proprietate, drepturi patrimoniale, dreptul de a obţine unele locuinţe, case, terenuri etc.). De
acest aspect al josniciei vor fi cuprinse şi situaţiile când infractorul săvârşeşte o infracţiune contra plată, fiind
plătit de o altă persoană, săvârşirea infracţiunii întru satisfacerea altor interese decât cele materiale nu pot
constitui cupiditate. Cupiditatea este cunoscută şi sub denumirea de lăcomie, lăcomia fiind motivul care determină
săvârşirea infracţiunilor împotriva patrimoniului, precum şi a unor infracţiuni de serviciu sau în legătură cu
serviciul şi a unor infracţiuni contra persoanei.
191
Examinând cupiditatea ca motiv josnic şi respectiv ca circumstanţă agravantă, putem pune în discuţie
următoarele aspecte: dacă va fi reţinută circumstanţa în cazul când infracţiunea a fost săvârşită nu pentru
obţinerea sau realizarea unui profit material, dar pentru a menţine starea materială la care a ajuns infractorul;
dacă poate fi reţinută circumstanţa în cazul săvârşirii infracţiunii cu scopul de a obţine un post, o funcţie mai
bine remunerată?
După părerea noastră, motivele de cupiditate la săvârşirea infracţiunii reprezintă o tendinţă a infractorului
spre îmbogăţire şi, totodată, nedorinţa acestuia de a pierde din avutul pe care îl posedă. Prin nedorinţa de a
pierde din avutul său avem în vedere nedorinţa de a cheltui întru satisfacerea unor cerinţe materiale obligatorii
în favoarea altor persoane (părintele omoară copilul pentru a nu cheltui bani pentru întreţinerea acestuia, un
infractor omoară alt infractor ca să-i revină mai mult din bunurile furate etc.). Considerăm că în asemenea
situaţii motivul cupidităţii (lăcomiei) va fi reţinut de instanţe indiferent dacă infractorul a ajuns la starea
materială în care se află pe cale legală sau ilegală. În acest sens săvârşirea infracţiunii din motive de zgârcenie
la fel devine cuprinsă în conţinutul cupidităţii.
În cazul săvârşirii infracţiunii în scopul obţinerii unui post sau funcţii mai bine remunerată, la fel sunt
relevante motivele cupidităţii. Chiar dacă se va aduce argumentul că banii sau alte foloase materiale au fost
obţinute legal în virtutea funcţiei deţinute şi reprezintă o remunerare conformă muncii prestate şi calităţii
acesteia, însuşi modul de dobândire a acestei funcţii pe cale infracţională conţine motivul lăcomiei. Dacă
motivele de săvârşire a infracţiunii au fost instinctele de îmbogăţire personală, a rudelor, soţiei sau soţului, fapta
este săvârşită din motive de cupiditate, indiferent de faptul dacă pe viitor aceste interese materiale vor fi
satisfăcute pe cale legală sau ilegală, sau dacă au fost sau urmează să fie satisfăcute.
Un alt aspect pe care-l putem pune în discuţie se referă la modalitatea intenţiei în cazul săvârşirii
infracţiunii din motive de cupiditate. Poate fi reţinut motivul cupidităţii în cazul săvârşirii infracţiunii cu intenţie
indirectă? De fiecare dată când făptuitorul săvârşeşte o infracţiune simplă fiind cuprins de motivul cupidităţii,
intenţia făptuitorului este directă. Survenirea consecinţelor infracţiunii creează, de obicei, premisa îndeplinirii
motivaţiei infracţiunii. În cazurile unor concursuri ideale de infracţiuni sau în cazurile unor infracţiuni complexe
ca infracţiuni tip poate să se manifeste şi intenţia indirectă. Spre exemplu, în cazul tâlhăriei însoţite de moartea
victimei (art. 211 alin. 3 C. pen.), autorul poate să manifeste o intenţie indirectă faţă de moartea acesteia, dar
are o intenţie directă faţă de trecerea bunurilor în posesia sa. În cazul omorului săvârşit din motive de cupiditate,
intenţia poate fi numai directă (art.175 lit.b C. pen.).
Motivarea producerii unei infracţiuni de către infractor, în sensul că „nu–şi poate asigura nevoile
materiale”, nu va constitui un temei de agravare, dar dimpotrivă, poate duce la atenuarea răspunderii penale
doar într-un singur caz: imposibilitatea realizării unei trebuinţe biologice urgente, iar nu ca mod particular de
realizare a unor interese generale de către infractor [7, 308]. Însăşi starea de sărăcie nu trebuie să reprezinte
o motivaţie legală de atenuare a răspunderii individuale, întrucât în realitatea socială nu s-au dedus efectele
criminalităţii numai din cauza pauperizării. Pauperizarea nu reprezintă o cauză care să ducă întotdeauna la
acelaşi efect – infracţionalitatea [8, 593].
Unul dintre motivele josnice mai des reţinute de către instanţe în calitate de circumstanţă agravantă
este răzbunarea. Acest motiv este întâlnit, de regulă, în cazul infracţiunilor contra persoanei, uneori şi la
infracţiunile contra patrimoniului, precum şi în cazul unor infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei (denunţarea
calomnioasă, arestarea ilegală etc.).
Săvârşirea unei infracţiuni din răzbunare, chiar atunci când este determinată de o faptă a victimei,
vădeşte o sporită periculozitate a infractorului. Conduita acestuia apare ca o expresie a unei mentalităţi înapoiate
potrivit căreia fiecare îşi poate face singur dreptate, ceea ce este inadmisibil. Din punct de vedere criminologic,
o asemenea comportare relevă o sursă de interminabile conflicte, dat fiind faptul că orice răzbunare poate da
naştere altei răzbunări. Este firesc că răzbunarea să fie tratată ca un motiv josnic care face necesară o
reacţiune severă împotriva făptuitorului ce a acţionat dintr-o asemenea pornire [9, 66]. Aspectul motivaţional
al comportamentului făptuitorului care execută infracţiunea din răzbunare este raportat la activitatea victimei,
infractorul săvârşind infracţiunea de omor, vătămare corporală, calomnie, distrugere, denunţare calomnioasă,
mărturie mincinoasă în dauna victimei [10, 593]. Astfel, s-a considerat că săvârşirea omorului în scopul răzbunării
împotriva celuia care într-un proces anterior a făcut declaraţii nefavorabile inculpatului şi a contribuit, astfel, la
condamnarea sa, constituie în cazul dat o faptă săvârşită din motive josnice şi, în consecinţă, instanţa trebuie să
192
reţină circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 lit.d C.pen. [11]. La fel agravanta a fost reţinută şi în situaţia
când un tânăr, în urma unui conflict avut cu alţi tineri într-un bar două seri la rând, a plecat la domiciliu de unde
a luat cuţitul şi, înarmându-se şi cu o bâtă, i-a aşteptat pe tineri lângă domiciliul lor. Acesta le-a aplicat ambilor
lovituri cu cuţitul, faptă săvârşită din motive de răzbunare [12].
Există însă şi situaţii când instanţele, deşi stabilesc existenţa răzbunării ca motiv al săvârşirii infracţiunii,
nu reţin această circumstanţă ca agravantă; comiterea de către inculpat a faptei a fost determinată nu atât de
insultele pe care i le-a adresat M.F., cât de duşmănia existentă între ei de mai multă vreme, situaţie în care
agresiunea inculpatului se înfăţişează ca un act de răzbunare [13], sau, în alt caz, inculpatul G.S.I., în condiţiile
unor relaţii de duşmănie şi în scop de răzbunare a suferinţelor ce i-au fost cauzate în ultimii ani de comportamentul
agresiv al unchiului său C.A. şi al verilor săi C.C. şi C.L.V., i-a ucis pe aceştia în locuinţa lor prin aplicarea
numeroaselor lovituri cu baioneta în zonele vitale ale corpului [14] şi altele [15]. Această situaţie este dictată
de practica judiciară, deoarece s-a decis că săvârşirea unei infracţiuni din răzbunare constituie temei pentru
aplicarea agravantei prevăzute în art.75 lit.d C. pen. numai dacă împrejurarea respectivă nu a fost valorificată
ca element circumstanţial în cadrul infracţiunii de omor agravat (art.175 lit.a, art.176 lit.a şi art.176 lit.d C.pen.)
[16, 48].
Posibilitatea de realizare a scopului de răzbunare poate să reprezinte şi o modalitate de exprimare a
libertăţii individului infractor în sensul acceptării unor necesităţi necondiţionate de acţiunea mediului, de
respectarea unor principii de comportament impusă de structura socială concretă. Legea consideră că, indiferent
de natura motivelor acţionale, răzbunarea nu implică o formă de rezolvare a conflictelor individuale şi nu
generează dreptul care să fie atribuit victimei de a anihila actele antisociale, negative ale infractorului. Nimic
nu marchează fizionomia stabilităţii unei structuri sociale decât faptul că opoziţia la orice infracţiune sau
acţiune negatorie a valorilor şi atributelor umane se va produce după procedura şi în limitele legii. Libera
interpretare şi libera executare a unei acţiuni de răzbunare va trebui să fie considerată un motiv josnic de
acţiune [17, 593-594].
Tot ca motiv josnic poate fi considerată gelozia, precum şi alte aberaţii pasionale [18, 166]. Gelozia
reprezintă motivul care determină dorinţa infractorului de a săvârşi fapte periculoase pentru voinţa, libertatea
şi demnitatea altei persoane privind viaţa afectivă, sexuală sau profesională a victimei. Prin realizarea actelor
agresive, generate de sentimentul geloziei, infractorul obţine o mare satisfacţie, fiind stăpânit de instinctul de
proprietate asupra persoanei sau activităţii ei [18, 166].
De regulă, persoanele geloase au sentimentul de incapabilitate sexuală sau profesională, de frustrare,
asociind plăcerea care rezultă din tortura psihică şi umilinţă de a avea dreptate în credinţa sa, cu impulsuri
agresive. Esenţa comportamentului individual gelos constă în pedepsirea partenerului prin producerea unor
acte de cruzime, în utilizarea forţei fizice, a ameninţărilor şi torturii psihice, în umilirea acestuia. Dacă celelalte
manifestări infracţionale pot fi rezultatul unui nivel educaţional scăzut, comportamentul infracţional gelos nu
mai este dependent de gradul de cultură şi educaţie, reacţiile acestuia fiind derivate din acţiuni între persoane
legate emoţional, profesional, care generează un sentiment acut de întâietate, de exclusivitate, de traumatizare
psihică, producând satisfacţie infractorului în momentul realizării efectului agresional [19, 594]. Nu suntem de
acord cu o asemenea afirmaţie în totalitate. Gelozia poate fi rodul unei pasiuni înflăcărate, al unor sentimente
puternice de afecţiune şi apare în momentul când celălalt soţ nu mai răspunde cu aceeaşi intensitate acestei
pasiuni, provocând dezamăgiri şi temeri soţului a cărui afecţiune nu s-a stins [20, 66]. În acest sens, putem fi
de acord că manifestarea geloziei poate să nu fie rezultatul unui nivel educaţional scăzut, doar dacă gelozia nu
devine expresia mentalităţii de proprietar privat al unei persoane care, în egoismul său, consideră pe celălalt soţ
ca aparţinându-i fără rezerve întocmai ca orice obiect. De aici şi multiplele mizerii pe care le face celuilalt soţ,
neîncrederea permanentă pe care i-o arată, suspiciunea cu care-l înconjoară [20, 66].
În practica judiciară au fost pronunţate soluţii contradictorii asupra caracterului geloziei. În unele
cazuri a fost reţinută ca motiv josnic şi, respectiv, circumstanţă agravantă [21], în alte cazuri, deşi motivul de
gelozie fiind prezent, nu a fost reţinută agravanta în sarcina inculpatului [22].
Caracterul complex al acestui sentiment de gelozie şi semnificaţiile multiple, contradictorii, pe care le
poate avea trebuie să determine instanţa să analizeze de la caz la caz poziţia părţilor şi să clarifice dacă într-
un caz concret gelozia a acţionat ca un sentiment josnic sau nu [23, 66]. În cazul în care motivul de gelozie nu
este reţinut ca un motiv josnic şi, respectiv, ca circumstanţă agravantă, acesta nu poate reprezenta o circumstanţă
193
atenuantă, întrucât nu face parte din ansamblul de curente care să reflecte activitatea de individualizare a
pedepsei [24, 594].
În literatura de specialitate mai sunt examinate în calitate de motive josnice şi astfel de mobile ca:
invidia, răutatea, fanatismul, servilismul etc. Inculpaţii C.L. şi T.S., având funcţii de conducere în penitenciar,
au ordonat deţinuţilor C.M. şi R.G. (ambii multirecidivişti) să-l extermine fizic pe U.G.E., aflat în stare de
arest, promiţându-le un regim mai lejer de detenţie. Instanţa a reţinut ca motive josnice servilismul şi exerciţiul
ilegal şi autoritar al funcţiei de conducere deţinute [25].
Invidia reprezintă modul care determină săvârşirea infracţiunii împotriva unei persoane sau a interesului
acesteia pentru realizări în diferite domenii de activitate (delimitate de atitudinile victimei), comportamentul
infracţional reflectând o stare de periculozitate sporită datorită pornirii josnice care îl face să săvârşească actul
şi a mentalităţii sale antisociale în relaţiile interumane [26, 166]. Sentimentul egoist de părere de rău, de ciudă
şi răutate, provocat de succesele sau de situaţia bună a victimei, creează o motivaţie josnică şi totodată
periculoasă, care în loc să genereze dorinţa infractorului de a demonstra că şi el poate obţine o asemenea
poziţie socială sau stare materială, generează o faptă criminală. Acest motiv dezvăluie o stare de periculozitate
a infractorului determinată de pornirea josnică de a găsi, în situaţia acestora, un impuls spre săvârşirea de fapte
prevăzute de legea penală.
Alte modalităţi de manifestare a motivelor josnice pot fi săvârşirea infracţiunii pe motive de ură:
religioasă, politică sau rasială. Motivarea rasială, politică, religioasă a infracţiunilor poate să constituie motive
josnice şi respectiv o circumstanţă agravantă, deoarece aceste motive sunt incompatibile cu societatea
democratică şi structura ei. Infracţiunile săvârşite din motive politice, rasiale, etnice pot cauza urmări imprevizibile,
potrivit faptului că infracţiunea poate deveni deseori nu numai acceptată, dar considerată şi necesară, şi
serveşte ca mod de păstrare a unui ideal, sau un mod de impunere a ideii sau idealului. De obicei, făptuitorii
sunt membrii unui grup social şi îndreaptă acţiunile lor criminale asupra persoanelor ce nu împărtăşesc religia,
viziunile lor politice, rasiale sau naţionaliste extremiste. Aceste motive creează şi impun un model de
comportament dictat. Pe plan mondial, extremismul politic, religios, naţionalist deseori este exteriorizat prin
acţiuni şi atentate teroriste. Acestea sunt motive infracţionale josnice deosebit de periculoase, de aceea, o dată
ce au constituit drept mobile de săvârşire a unor infracţiuni contra persoanelor, proprietăţii, statului, este
necesar de a fi reţinute ca motive josnice şi respectiv ca circumstanţă agravantă.
Săvârşirea infracţiunii din motive josnice constituie o circumstanţă agravantă personală şi, conform
art. 28 alin.2 C. pen., nu se răsfrânge asupra participanţilor. Pentru a reţine circumstanţa agravantă dată este
nevoie să se constate că făptuitorul a avut astfel de mobile sau scopuri josnice care în mod obişnuit nu
caracterizează latura subiectivă a infracţiunii respective. De exemplu, infracţiunea este săvârşită dintr-un
motiv josnic atunci când un funcţionar săvârşeşte fapta de abuz în serviciu contra intereselor legale ale unei
persoane din interes material sau atunci când infractorul incendiază bunuri pentru a arunca vina asupra altei
persoane faţă de care nutreşte sentimente de răzbunare [27, 178].
În practică, această agravantă este rar întâlnită, iar faţă de generalitatea formulării legale se poate
afirma că motivele josnice ar putea funcţiona mai mult ca circumstanţe agravante judiciare [28, 381]. Legiuitorul
a păstrat circumstanţa agravantă legală a săvârşirii infracţiunii din motive josnice şi în dispoziţia art. 89 lit.d
Noul C. pen. fără modificări sau exemplificări ale motivelor josnice.
194
Referinţe:
1. Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, Ediţia a III – a
revăzută şi adăugată, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2004.
2. Bulai C., Individualizarea pedepsei, Teză de doctorat, Bucureşti, 1973.
3. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., Drept penal general, Bucureşti, Editura ALL BECK,
2002.
4. Bulai C., Manual de drept penal, Bucureşti, 1997.
5. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V., Explicaţii
teoretice ale Codului penal român.
6. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., op. cit.
7. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V., op. cit.
9. Bulai C., Teză, op.cit., p. 267; Antoniu G., Bulai C., Practica judiciară penală.
11. C.S.J., Secţia pen., decizia nr. 686/2003, dosar nr.4786/2002, www.iccj.ro.
12. C.S.J., Secţia pen., decizia nr. 31/2003, dosar nr. 2935/2002, www.iccj.ro.
14. Î.C.C.J., Secţia pen., decizia nr. 1013/2004, dosar nr. 5002/2003, www.iccj.ro.
16. T.S. S. p. dec. 2005/1982, în R.3, p. 36; T.j. Suceava, stp. 67 din 1983, în R.R.D. nr.6, 1984,
p.66; T.S. S. pen., dec. 586 din 1985 (n); T.S. S. Pen. dec.1728 din 1983, R.R.D., nr.10, 1984,
p.77; T.S. S. pen., dec.3457 din 1976, R. 2.
20. Antoniu G., Bulai C., op. cit.
21. Î.C.C.J., Secţia pen., decizia nr. 1876/2004, dosar nr. 5442/2003, www.iccj.ro (inculpatul,
manifestând gelozie în legătură cu o eventuală relaţie extraconjugală dintre victimă (care nu
este soţia sa) şi martorul M.F. a lovit-o pe victimă cu o bară metalică după ceafă, apoi a strâns-
o cu mâinile de gât, după care a târât-o în baie şi a lăsat-o cu capul în apă... Pericolul social
deosebit al faptei de omor a unei femei gravide şi mobilul josnic au fost avute în vedere la
alegerea pedepsei închisorii); Î.C.C.J., Secţia pen., decizia nr. 1903/2004, dosar nr. 5181/2003,
www.iccj.ro.
22. C.S.J., Seţia pen., Decizia nr. 2022/2003, dosar nr. 573/2003, www.iccj.ro; C.S.J., Seţia pen.,
Decizia nr. 4316/2003, dosar nr. 3888/2003, www.iccj.ro; C.S.J., Seţia pen., Decizia nr. 1718/
2003, dosar nr. 184/2003, www.iccj.ro; C.S.J., Seţia pen., Decizia nr. 1905/2003, dosar nr. 354/
2003, www.iccj.ro.
23. Antoniu G., Bulai C., op. cit.
25. Î.C.C.J., Secţia pen., decizia nr. 4404/2003, dosar nr. 3468/2003, www.iccj.ro.
27. Grigoraş Iu., op. cit.
28. Bulai C., op. cit.
195
Navigarea anonimă pe Internet
Rodica GRINIUC,
Iurie BULAI, Academia „Ştefan cel Mare” a
M.A.I. al R.M.
În prezent, informaţia constituie elementul esenţial al oricărei activităţi. Actualmente, este greu de
imaginat o activitate de succes ce nu dispune de o bază informaţională adecvată şi bine sistematizată.
Ca urmare a dezvoltării tehnologiilor informaţionale şi a serviciului World Wide Web, Internetul a
devenit principala sursă de informaţie. Toate domeniile de activitate ale omului au o bază informaţională în
Internet. Internetul deţine un rol important şi în comunicare: poşta electronică, Chat-ul, IP, telefonia căpătînd o
răspîndire tot mai amplă.
„Navigarea anonimă” presupune accesul în reţeaua Internet fără ca serverele web să vă cunoască
adresa IP.
Războiul celor care doresc să fie anonimi în Internet cu cei care doresc să cunoască totul despre
clienţii lor va fi veşnic. Astfel, apar noi mijloace de „ascundere” a informaţiei despre navigarea în reţea şi noi
mijloace care ocolesc această apărare.
„Ascunderea” adresei IP a clientului, mărirea vitezei de încărcare a paginilor web, oferirea de facilităţi
pentru navigare în Internet sunt doar cîteva dintre funcţiile pe care le pot îndeplini programele intermediare
speciale numite Proxy-servere.
Din multitudinea de semnificaţii ale cuvîntului englez proxy, în contextul dat pot fi aplicate următoarele:
„persoană de încredere”, „reprezentant împuternicit”, adică cineva care acţionează, din numele persoanei,
conform indicaţiilor primite. Deci proxy este un program care transmite cererile programelor dumneavoastră
(browsere ş.a.) pe Internet, primeşte răspunsurile şi le expediază înapoi. Necesitatea într-un astfel de program
apare, de obicei, dacă de pe calculatorul utilizatorului nu este posibil lucrul direct pe Internet, din cauză că el nu
are o conectare directă la Internet (modem). Această conectare este la alt calculator din reţeaua sa, la care se
instalează programul proxy, iar restul calculatoarelor din reţea sînt setate astfel întrucât lucrul să se efectueze
prin proxy. În momentul de faţă, prin proxy pot să lucreze practic toate Internet-programele, adică toţi utilizatorii
unei reţele locale pot primi acces deplin pe Internet, dacă măcar unul din ei are acest acces.
Este posibil şi lucrul tuturor calculatoarelor unei reţele locale pe Internet, fără proxy, însă necesită
îndeplinirea unor condiţii suplimentare şi prezintă anumite dezavantaje în comparaţie cu lucrul prin proxy. În
primul rînd, fiecărui calculator trebuie să-i fie rezervată o adresă IP personală în reţeaua Internet şi trebuie
construită schema de routare încît pachetele să nimerească anume la acest calculator, ceea ce este imposibil
fără participarea unui provider care execută lucrul dat contra plată. Însă activitatea acestuia este scumpă şi
micşorează nivelul de securitate: fiecare calculator din reţeaua locală va deveni o ţintă potenţială a hackerilor,
a atacurilor viruşilor ş.a. În cazul unei setări corecte a calculatoarelor acest lucru nu este grav, dar utilizatorii
de rînd nu obişnuiesc să urmărească după securitatea calculatoarelor lor. La un atare mod de conectare de
asemenea este necesar un program intermediar pe acel calculator care nemijlocit este conectat la Internet.
Însă la existenţa unor IP adrese reale, acest program este un router obişnuit al pachetelor IP, face parte din
sistemul de operare, şi nu i se aplică denumirea de proxy. O deosebire importantă a routerului faţă de proxy
este aceea că la utilizarea routerului pachetele IP rămîn fără schimbare, în ele se păstrează adresele-sursă ale
calculatoarelor din reţeaua locală. În schimb proxy întotdeauna lucrează de la adresa proprie, iar adresele
clienţilor nu se transmit, fiind inaccesibile din Internet. Routerul care schimbă adresele este deja un proxy,
numit NAT proxy (NAT = Network Address Translation). Asemenea caracteristică a proxy-serverelor a
condus la creşterea numărului celora care utilizează aceste programe printre rîndurile utilizatorilor individuali.
Tot mai mulţi dintre ei îşi doresc un nivel înalt de anonimitate pentru o navigare mai lejeră, acest fapt oferind şi
siguranţă în lucrul pe Internet.
În cazul utilizării metodelor GET / POST (modul obişnuit de navigare pe paginile web), proxy-serverele
pot efectua următoarele:
196
a) Interzicerea accesului către anumite site-uri;

b) Interzicerea accesului către site-urile care conţin pe paginile lor cuvîntul-cheie interzis;
c) Excluderea anumitor fragmente de pe pagină (banere);
d) Interzicerea de a primi fişiere cu o anumită extensie şi/sau de o anumită mărime (atît în Kb, cît
şi după dimensiune, de exemplu benerele – 486:60);
e) Evidenţa tuturor paginilor web vizitate şi întocmirea unui raport pentru administratorul de sistem;
f) Interzicerea de a utiliza unele protocoale (de exemplu, a interzice accesul către site-urile https:/
/ şi/sau ftp://).
În cazul utilizării metodei CONNECT (conectarea la site-urile https://, crearea lanţurilor de proxy, port
mapping prin proxy) sau în cazul utilizării SOCKS proxy se inteerzice:
a) utilizarea metodei CONNECT (sau deconectarea SOCKS proxy), atunci nu va lucra ICQ şi nu
va fi posibilă conectarea la site-urile https://;
b) conectarea prin proxy la anumite servere;
c) conectarea prin proxy la anumite porturi, de exemplu: la portul 25 (SMTP), la portul 6667
(IRC), la portul 5190 (ICQ);
d) conectarea prin proxy la orice port, cu excepţia celor indicate.
Proxy-serverele nu pot îndeplini următoarele acţiuni:
a) Efectuarea analizei semantice a conţinutului paginii şi interzicerea tuturor site-urilor care conţin
articole pe o anumită temă, independent de cuvintele-cheie;
b) Filtrarea informaţiei transmise la utilizarea metodei CONNECT;
c) Permiterea conexiunilor inverse din Internet.
Tipurile existente de proxy-servere

NAT proxy este cel mai simplu tip de proxy. În prezent, el intră în componenţa sistemelor de operare
Windows 2000 şi Windows XP, fiind numit „Acces comun la conectarea Internetului”. Acest proxy lucrează
transparent pentru utilizator şi nu necesită setări speciale în programe. Însă aici comoditatea acestui proxy se
termină. Influenţarea lucrului „Accesul comun” (de exemplu, limitarea listei de site-uri accesibile pentru anumiţi
utilizatori) nu va fi posibilă. Alte tipuri de NAT-proxy pot fi mai flexibile, însă problema lor comună este
universalitatea. Ele nu „pătrund” în subtilităţile acelor protocoale de aplicaţie care le traversează, de aceea,
nici nu dispun de mijloace de dirijare a lor. Proxy-serverele specializate (pentru fiecare Internet protocol
există tipul său de proxy) au un set de priorităţi atît din punctul de vedere al administratorilor, cît şi din punctul
de vedere al utilizatorilor.
HTTP proxy este cel mai răspîndit, fiind destinat pentru organizarea lucrului browserelor şi a altor
programe care utilizează protocolul HTTP. Browserul transmite proxy-serverului URL-ul resursei, proxy-
serverul o primeşte de la serverul web cerut (sau de la alt proxy-server) şi o transmite browserului.
HTTP proxy are următoarele posibilităţi de executare a cererilor:
a) Fişierele primite pot fi păstrate pe discul serverului. În rezultat, dacă fişierul cerut a fost deja
încărcat, poate fi transmis de pe disc fără referinţă pe Internet. Ca urmare se măreşte viteza şi
are loc economisirea traficului extern. Această opţiune este numită „ascundere”. Anume ea
este atît de îndrăgită de administratori şi de utilizatori încît este considerată funcţia de bază a
proxy-serverului. Însă indicii de economisire aduşi (de la 30 la 60 %) sînt prea mari, în realitate
fiind nu mai mult de 10-15%, din cauza faptului că Internetul modern este foarte dinamic,
paginile deseori se schimbă, depind de utilizatorul care lucrează cu ele. Astfel de date nu pot fi
„ascunse”. De obicei, Web-serverele introduc în antetele HTTP indicaţii speciale în legătură cu
acest fapt. Multe proxy-servere însă pot fi setate, astfel încît aceste indicaţii să fie parţial
ignorate (de exemplu, vizualizarea unei pagini nu mai des decît o dată pe zi);
b) Poate fi limitat accesul la resurse. De exemplu, se poate crea o „listă neagră” a site-urilor la
care proxy-serverul nu va permite accesul utilizatorilor (sau a unei anumite categorii de utilizatori,
sau într-o anumită perioadă de timp ş.a.). Restricţiile pot fi realizate în mod diferit. Pur şi simplu
resursa poate să nu fie transmisă, afişînd în locul ei o pagină „interzis de către administrator”
197
sau „nu a fost găsit”. Poate fi cerută parola şi utilizatorilor autorizaţi să le fie permis accesul. În
baza adresei sau numelui calculatorului utilizatorului poate fi luată o decizie, fără cererea parolei;
c) Poate fi afişată altă resursă decît cea cerută de browser. De exemplu, în locul banerelor de
reclamă să fie arătate nişte imagini transparente, care nu încalcă designul site-ului, însă
economisesc substanţial timpul şi traficul din contul excluderii încărcării imaginilor externe;
d) Poate fi limitată viteza de lucru pentru anumiţi utilizatori, grupe de utilizatori sau resurse. De
exemplu, stabilirea unei reguli, ca fişierele *.mp3 să fie încărcate cu o viteză ce nu depăşeşte 1
kbps. Din păcate, această posibilitate nu este realizată de către toate proxy-serverele. Pe lîngă
limitarea vitezei de transfer poate fi limitat şi traficul sumar;
e) Se completează jurnale de lucru a proxy-serverelor, din care poţi afla traficul pe o anumită
perioadă, al unui anumit utilizator, popularitatea anumitor resurse;
f) Pot fi routate cererile web. De exemplu, o parte pot fi direcţionate direct, alta - prin alte proxy-
servere. Acest lucru de asemenea ajută la dirijarea efectivă a costului traficului şi a vitezei de
lucru a proxy-serverului în ansamblu.
Convenţional, HTTP proxy-serverele pot fi clasificate după gradul de anonimitate astfel:
a) Transparente – aceste proxy nu sunt anonime. În primul rînd, ele comunică faptul că se
utilizează un proxy-server, iar în al doilea rând, „trădează” adresa IP a clientului său. Sarcinile
acestor tipuri de proxy, constau, de regulă, în „ascunderea” informaţiei şi/sau asigurarea ieşirii
în Internet a mai multor calculatoare printr-o singură conexiune;
b) Anonime – aceste proxy-servere comunică serverelor web faptul că se utilizează un proxy,
însă nu „trădează” adresa IP a clientului său;
c) Deformatoare – spre deosebire de tipul precedent, ele transmit serverului web adresa IP, însă
această adresă este falsă: sau aleator generată de către proxy-server, sau este o adresă IP
fixată (nu a clientului);
d) Real anonime – nu comunică calculatorului îndepărtat adresa IP a clientului. Mai mult decît
atît, nici nu dau de ştire că se utilizează un proxy-server. Adică serverul web „crede” că lucrează
nemijlocit cu clientul, însă client pentru el este proxy.
HTTP proxy pot fi organizate în lanţ, fapt ce va mări nivelul de anonimitate în Internet. Însă crearea
unui astfel de lanţ este legată de o serie de dificultăţi. Principala dificultate constă în faptul că pentru reunirea
într-un lanţ este necesar de a utiliza programe speciale. Browserele nu permit crearea şi utilizarea lanţurilor de
proxy-servere. Pentru a organiza proxy într-un lanţ este necesar de a organiza „tunelarea” cererilor: se creează
un tunel virtual, care trece prin HTTP proxy şi, utilizînd acest tunel, programul poate asigura o cale prin mai
multe proxy-servere către nodul web final.
Pentru ca „tunelarea” cererilor să poată fi realizată, HTTP proxy trebuie să susţină SSL (Secure
Sockets Layer). Aceasta este o posibilitate adăugătoare, destinată protecţiei conexiunilor împotriva intercepţiei
şi decodării. În afară de protecţie, SSL permite organizarea „tunelului virtual” prin lanţul de proxy-servere.
Pentru a afla dacă proxy susţine SSL este suficientă o referinţă la anumite site-uri pentru care este dat
protocolul HTTPS, utilizînd proxy. Dacă o astfel de pagină a putut fi vizualizată prin proxy, atunci el susţine
SSL.
Exemplu de program care poate realiza tuneluri virtuale este SocksChain. Acest program permite
utilizarea unui lanţ de SOCKS sau HTTP proxy-servere pentru lucrul pe Internet. Alt exemplu de program
este HTTPort. El permite organizarea în lanţ a nu mai mult de 2 proxy, însă are anumite facilităţi: permite
crearea unui port mapping prin HTTP proxy.
HTTPS proxy este de fapt o parte a HTTP proxy. Litera S din denumire semnifică cuvîntul „secure”,
adică sigur. HTTPS proxy mai este numit şi CONNECT, mail-enabled HTTP(S), HTTP(S) pentru ICQ sau
proxy cu susţinerea specificaţiei HTTP 1.1. Toate aceste subtipuri de proxy au o posibilitate comună: în afară
de GET / POST, ele pot lucra cu utilizarea metodei CONNECT. Deosebirea dintre subtipuri constă doar în
setările programelor proxy-serverelor.
Cu toate că din punctul de vedere al programului face parte din HTTP proxy, HTTPS este separat, de
obicei, într-o categorie aparte. Acest protocol se utilizează atunci cînd este necesară transmiterea unei informaţii
198
secrete, de exemplu, a numerelor cărţii de credit. La utilizarea proxy-serverului HTTP obişnuit, toată informaţia
transmisă poate fi interceptată folosind mijloacele proprii proxy-serverului sau la un nivel mai inferior, de
exemplu, tcpdump. De aceea, în astfel de cazuri se utilizează secure HTTP, toată informaţia transmisă fiind
cifrată. Proxy-serverul primeşte numai comanda „de a se conecta cu un oarecare server” şi după conectare
proxy transmite în ambele direcţii un trafic cifrat, neavînd posibilitatea de a afla detalii (corespunzător şi multe
mijloace de dirijare a accesului, ca filtrarea imaginilor, nu pot fi realizate pentru HTTPS, din cauza că proxy-
serverul nu cunoaşte ce anume se transmite). La procesul de cifrare/descifrare, proxy-serverul nu participă.
Acest lucru este realizat de către programul client şi serverul ţintă. Comanda „de a se conecta cu un oarecare
server” în HTTPS proxy conduce la un efect secundar interesant şi util, de care tot mai des se folosesc
elaboratorii programelor client. După conectarea cu serverul indicat, HTTPS proxy transmite pasiv datele în
ambele direcţii, neprelucrînd acest flux de date pînă la deconectarea clientului sau a serverului. Acest lucru
permite de a utiliza proxy-serverul pentru transmiterea aproape a oricărui TCP protocol. Adică HTTPS proxy
reprezintă concomitent şi un simplu POP3-proxy, SMTP proxy, IMAP proxy, NNTP proxy ş.a., cu condiţia că
programul client corespunzător poate să utilizeze într-un astfel de mod proxy-serverul HTTPS. Nu sînt necesare
nici un fel de modificări ale serverului ţintă. De fapt, HTTPS proxy reprezintă un mapping proxy programabil,
ca şi Socks proxy.
FTP proxy poate fi de două tipuri de bază, în funcţie de protocolul cu care se lucrează. Cu FTP
servere acest proxy lucrează întotdeauna după protocolul FTP. Cu programele client însă, ca browsere şi FTP
clienţi, proxy poate lucra atît după protocolul FTP, cît şi după protocolul HTTP. Al doilea caz este mai comod
pentru browsere, care cer resursa de la proxy, indicînd protocolul serverului ţintă în URL: HTTP sau FTP. În
funcţie de aceasta, proxy alege protocolul de lucru cu serverul ţintă, însă protocolul de lucru cu browserul
rămîne acelaşi – HTTP. De aceea, de regulă, funcţia de lucru cu FTP servere se introduce în HTTP proxy,
adică HTTP proxy, lucrează, cu acelaşi success, atît cu HTTP, cît şi cu FTP servere. Însă la „convertirea”
protocoalelor FTPßŕHTTP se pierd o parte din funcţiile necesare ale protocolului FTP. Din această cauză,
FTP clienţii specializaţi acordă prioritate unor proxy-servere specializate, care lucrează cu ambele direcţii
după protocolul FTP.
Deoarece protocolul FTP nu specifică utilizarea a anumitor proxy, FTP proxy-serverele sunt anonime,
adică „ascund” adresa IP a clientului. Totodată, FTP proxy nu precaută posibilitatea introducerii în lanţ.
Utilizarea acestor tipuri de proxy este prevăzută în multe managere de fişiere (FAR, Windows
Commander), download managere (GetRight, ReGet) şi browsere.
SOCKS proxy permite lucrul cu orice protocoale. SOCKS proxy pur şi simplu transmite datele de la
client către server, fără să pătrundă în conţinutul lor, de aceea, el nu poate lucra cu HTTP, FTP, SMTP, POP3,
NNTP etc.
Deoarece SOCKS transmite toate datele de la client către server, neadăugînd nimic de la sine, din
punctul de vedere al serverului web, SOCKS proxy reprezintă un client. De aceea, anonimitatea acestui tip de
proxy întotdeauna este deplină.
La momentul de faţă sunt două versiuni ale protocolului SOCKS: 4 şi 5. Versiunea 4 este cea mai
răspîndită. În prezent însă şi versiunea 5 este susţinută de multe programe populare. Cu SOCKS pot lucra aşa
programe ca ICQ, Napster, AudioGalaxy, EeDoonkey2000 (încărcători de fişiere MP3) ş.a. Datorită faptului
că SOCKS proxy poate impune lucrul cu proxy oricărui TCP / UDP protocol, el poate fi utilizat şi de către
programele poştale, însă ele nu fac aceasta. De aceea, pentru astfel de programe, care nu pot lucra cu
SOCKS, au fost elaborate aplicaţii speciale, numite socksificatori.
Socksificatorii interceptează toate cererile de conectare ale programelor din subordine şi le
redirecţionează către SOCKS proxy. În astfel de mod poate fi activat SOCKS proxy şi pentru lucrul cu
browserele. Una din programele socksificatoare mai răspîndite este SocksCap, care permite interceptarea
întregului trafic generat de către programul în subordine şi direcţionarea lui către SOCKS proxy 4 sau 5.
Datorită faptului că SOCKS proxy transmit datele între calculatoare fără modificări, uşor pot fi create
lanţuri de SOCKS proxy de anumită lungime. Însă pentru crearea lor este nevoie de utilizat programe speciale,
deoarece programele obişnuite sunt capabile să utilizeze doar un singur SOCKS proxy. Exemplu de program
199
ce permite crearea şi utilizarea lanţurilor de SOCKS proxy este SocksChain. Cu ajutorul lui se poate lucra cu
lanţuri de orice lungime.
CGI proxy este numit în diferite moduri: CGI proxy, anonymizer, free web anonymizer, web proxy.
Din punctul de vedere al utilizatorului, el reprezintă o pagină web obişnuită, asemănătoare mult cu paginile
sistemelor de căutare doar că în locul frazelor de căutare este necesară introducerea, în cîmpul de editare
URL, a acelui site care se doreşte de a fi vizualizat. Accesînd butonul „Submit” sau „Go”, se încarcă pagina,
URL căreia a fost indicat proxy-serverelui. Adresa paginii însă, din punctul de vedere al calculatorului personal,
va fi alta, de exemplu:
http://www.cgi-proxy.com/http/www.yahoo.com/
Utilizînd astfel de proxy-servere, se poate de navigat anonim pe întreg Internetul, fără a schimba
setările browserului şi a utiliza careva programe adăugătoare. CGI proxy susţine protocolul HTTP şi uneori
FTP.
Din punctul de vedere al anonimităţii, CGI proxy se clasifică ca şi HTTP proxy:
a) transparente;
b) anonime;
c) deformatoare;
d) real anonime.
La numărul de neajunsuri ale utilizării CGI proxy pot fi menţionate: existenţa reclamei suplimentare,
care este adăugată de însăşi CGI proxy (din contul reclamei ele şi există), susţinerea FTP limitată şi uneori
este posibil ca CGI proxy să nu permită vizualizarea imaginilor. Unele CGI proxy-servere pot fi setate ca
proxy în browsere, însă acest lucru este mai curînd o excepţie decît regulă.
Crearea lanţurilor de CGI proxy nu întîmpină greutăţi: este suficient ca într-un CGI proxy de introdus
URL altuia şi de apăsat butonul „Go”. Tot astfel poate fi activat al 3-lea, al 4-lea, … proxy server. În ultimul
proxy din lanţ pur şi simplu se introduce URL paginii cerute şi atît.
În comparaţie cu alte tipuri de proxy-servere, CGI proxy posedă posibilităţi mai vaste de filtrare a
informaţiei. Ele pot:
a) să interzică execuţia conţinutului activ (scripturi) de pe pagină:
JavaScript etc.;
b) să interzică sau să păstreze numai la ele fişierele cookie;
c) să cripteze URL, către care are loc referinţa. De exemplu, la o referinţă prin CGI proxy la site-
ul www.yahoo.com în cîmpul de adrese se va vedea ceva de tipul http://www.cgi-proxy.com/
abcd104dflsjuywe34sdfispd345klksfdsl. În acelaşi timp, administratorul de sistem nu va putea
determina către care site are loc referinţa.
Conexiunea în lanţ a diferitelor tipuri de proxy-servere

În lanţ pot fi conectate nu numai HTTP proxy-serverele. Ele pot fi „amestecate” şi cu alte tipuri de
proxy: SOCKS şi CGI. După nivelul posibilităţilor (susţinerea diferitelor protocoale, transparenţa în utilizare
ş.a.), HTTP proxy ocupă un loc intermediar între SOCKS şi CGI proxy. În lanţ ele de asemenea trebuie să
ocupe un loc intermediar: după SOCKS proxy (dacă sunt în lanţ astfel de proxy) şi înainte de CGI proxy (dacă
sunt). Adică lanţurile pot fi de felurile următoare:
SOCKS proxy >>>> HTTP proxy >>>> CGI proxy,
SOCKS proxy >>>> HTTP proxy,
HTTP proxy >>>> CGI proxy, şi nu pot fi de felul:
HTTP proxy >>>> SOCKS proxy,
CGI proxy>>>> HTTP proxy.
Schimbul de informaţie pe Internet se realizează după modelul ”client-server”. Clientul trimite o cerere
(de care fişiere are nevoie), iar serverul în schimb îi trimite un răspuns (fişierele cerute). Pentru o interacţiune
mai deplină între client şi server, clientul transmite o informaţie adăugătoare despre sine: denumirea şi versiunea
sistemului de operare, configuraţia browserului (inclusiv denumirea şi numărul versiunii) ş.a. Această informaţie
200
Compararea tipurilor de proxy-servere: HTTP, SOCKS şi CGI
Proprietatea HTTP SOCKS CGI

Protocoalele de HTTP, FTP (nu HTTP, FTP, POP3, HTTP, FTP (nu
susţinere (la care web întotdeauna) SMTP, UDP, orice întotdeauna)
servere se poate TCP/IP
conecta)
Sunt susţinute lanţurile Nu întotdeauna (este Da Da
de proxy? necesară susţinerea
SSL)
Cerinţe către programe Browser, care susţine Programe speciale Orice browser
lucrul prin Proxy (toate care susţin lucrul cu
cele moderne) SOCKS
Simplitatea în utilizare Este necesar de a Este necesar de a Doar capacitatea de
cunoaşte modul de cunoaşte setarea navigare prin Internet
setare a browserului lucrului cu SOCKS
(programe speciale)
Anonimitatea Transparente, Real anonime după Transparente,
anonime, scopul creării anonime,
deformatoare, real deformatoare, real
anonime (de elită) anonime (de elită)
Dificultatea creării Dificil (sunt necesare Dificil Foarte uşor (direct în
lanţurilor de proxy- programe speciale) (sunt necesare browser)
servere programe speciale)
Posibilitatea utilizării Dificil Doar dacă proxy Foarte uşor
de după proxy corporativ este
corporativ SOCKS
Mărirea traficului la Nu / aproape nu Nu Da
utilizare (din contul
reclamei)
poate fi necesară serverului pentru a determina care pagină web să fie prezentată clientului: pentru diferite
configuraţii ale browserului pot exista diferite variante ale paginilor web. Deoarece paginile web nu depind de
browsere, este raţional de a ascunde această informaţie de serverele web.
Următoarea informaţie este transmisă serverului web (această informaţie este în general transmisă
de către browser, însă o parte din ea este adăugată de către proxy-server):
a) denumirea şi versiunea sistemului de operare;
b) denumirea şi versiunea browserului;
c) setările browserului (rezoluţia ecranului, adîncimea culorii, suportul java/ javascript, …);
d) adresa IP a clientului (dacă se utilizează un proxy-server, este înlocuită de către acesta cu
adresa proprie);
e) se utilizează un proxy-server sau nu (dacă se utilizează un proxy, atunci IP clientului reprezintă
IP proxy) – se adaugă de către proxy server ;
f) dacă se utilizează un proxy-server, adresa IP reală a clientului, care se adaugă de către server;
Partea cea mai importantă a acestei informaţii (şi de care serverul web nu are nevoie) este informaţia
referitoare la adresa IP şi la faptul dacă se utilizează sau nu un proxy-server. Utilizînd adresa IP se poate afla
multe lucruri despre client:
a) ţara în care se află;
b) oraşul;
201
c) denumirea providerului şi adresa lui electronică;

d) adresa fizică (uneori).
Informaţia transmisă de către client la server este accesibilă serverului sub forma aşa-numitor variabile
de mediu (environment variables). Fiecare unitate a acestei informaţii reprezintă valoarea unei variabile. Dacă
o anumită informaţie nu se transmite, atunci variabila ei corespunzătoare va avea o valoare nedeterminată.
Variabilele de mediu sunt următoarele:
REMOTE_ADDR – adresa IP a clientului.
HTTP_VIA – dacă nu este goală, înseamnă că se utilizează un proxy. Valoarea ei reprezintă adresa
(sau cîteva adrese) proxy-serverului.
HTTP_X_FORWARDED_FOR – dacă nu este goală, înseamnă că se utilizează un proxy. Valoarea
ei reprezintă adresa IP reală a clientului.
HTTP_ACCEPT_LANGUAGE – care limbă implicit este utilizată în browser (în ce limbă este mai
bine de prezentat pagina).
HTTP_USER_AGENT – aşa-numitul „agent al utilizatorului”. Pentru majoritatea browserelor acesta
va fi Mozilla. În afară de aceasta, aici se indică denumirea şi versiunea browserului (de exemplu MSIE 5.5) şi
sistemul de operare (de exemplu Windows 98).
HTTP_HOST – numele serverului web.
Aici a fost enumerată doar o mică parte a variabilelor de mediu. În realitate ele sunt mai multe
(DOCUMENT_ROOT, HT TP_ACCEPT_ENCODING, HTTP_CACHE_CONT ROL,
HTTP_CONNECTION, SERVER_ADDR, SERVER_SOFTWARE, SERVER_PROTOCOL, …) şi numărul
lor poate să depindă de configuraţiile (setările) atît ale serverului, cît şi ale clientului.
Exemplu de valori ale variabilelor de mediu:
REMOTE_ADDR = 194.85.1.1
HTTP_ACCEPT_LANGUAGE = ru
HTTP_USER_AGENT = Mozilla/4.0 (compatible; MSIE 5.0; Windows 98)
HTTP_HOST = www.webserver.ru
HTTP_VIA = 194.85.1.1 (Squid/2.4.STABLE7)
HTTP_X_FORWARDED_FOR = 194.115.5.5
Anonimitatea în timpul lucrului pe Internet se determină de faptul care variabile de mediu sunt „ascunse”
pentru web server.
Pentru filtrarea informaţiei transmisă serverului există sisteme numite Firewall (brandmower). Proxy
serverul, pînă la un anumit nivel, de asemenea, poate îndeplini rolul de Firewall, „lichidînd” informaţia referitoare
la adresa IP a clientului.
Este important a remarca faptul că, utilizînd proxy-serverele anonime, pentru web server este „ascunsă”
doar adresa IP, restul informaţiei referitoare la configurările browserului rămîne accesibilă.
Ca soluţie de alternativă vă propunem utilizarea protocolului Web Proxy Auto-Discovery (WPAD)

pentru detectarea automată a URL PAC fişierelor (PAC – Proxy Auto Config). În acest scop, browserul
utilizează DNS, DHCP şi Service Location Protocol (SLP). WPAD permite clienţilor determinarea automată
a setărilor proxy-serverelor fără participarea utilizatorului. Web Proxy Auto-Discovery Protocol nu este susţinut
de către toate browserele. Cu el poate lucra doar Internet Explorer versiunea 5 şi mai recente.
Dacă este activă opţiunea „determinarea automată a setărilor”, în timpul conexiunii la Internet browserul
va încerca să găsească serverul wpad.<numele-domenului>. Dacă el nu este găsit, browserul va adăuga
„wpad” la numele tuturor domenelor de nivel mai înalt (pînă la nivelul 3). De exemplu, dacă clientul se găseşte
în domenul a.b.microsoft.com, atunci Internet Explorer va căuta serverele:
wpad.a.b.microsoft.com
wpad.b.microsoft.com
wpad.microsoft.com.
Dacă unul din aceste servere este găsit, atunci browserul va încerca să detecteze în directoriul de
bază fişierul wpad.dat. Dacă acest fişier există, el va fi folosit în calitate de script la conectarea la Internet
(fişier PAC).
202
Fişierele Proxy Auto-Config reprezintă un scenariu JavaScript sustras din URL indicat, care se
execută automat la deschiderea browserului şi configurează clientul dat la lucrul cu unul din proxy-serverele
propuse de către administrator.
Fişierele Proxy Auto-Config sunt destinate automatizării şi îmbunătăţirii lucrului browserelor (IE &
NN) cu proxy-serverele. Astfel, browserul poate:
a) să utilizeze diferite proxy-servere (şi/sau să se conecteze direct, fără a utiliza proxy) în funcţie de
adresă (a web serverului, a paginii), dată, timp, adresa IP a clientului;
b) să utilizeze aşa-numita autoverificare a proxy-serverului: dacă proxy nu răspunde, browserul automat
se conectează la următorul proxy-server din listă;
c) să blocheze sau să permită accesul la diferite site-uri, în funcţie de timp, utilizator etc.;
d) la necesitate să schimbe aproape instantaneu setările de conectare a browserului.
Fişierul Proxy Auto-Config scris în JavaScript trebuie să aibă definită funcţia:
function FindProxyForURL (url, host) { … }
care va fi apelată de browser în felul următor pentru fiecare URL extras de el:
ret = FindProxyForURL (url, host);
unde:
url – URL deplin care a fost accesat.
host – numele host-ului extras din URL. Numărul portului nu este inclus în acest parametru. El poate
fi extras din URL la momentul necesar.
ret – valoarea returnată, un string care descrie configuraţia. Stringul poate să conţină orice număr de
următoarele blocuri:
DIRECT – conexiunea trebuie efectuată direct, fără careva proxy.
PROXY host:port – trebuie utilizat proxy serverul specificat.
SOCKS host:port – trebuie utilizat SOCKS proxy-serverul specificat.
Dacă stringul este nul, nici un proxy nu trebuie utilizat.
Bibliografie:
1. http://freeproxy.ru/ru/free_proxy/faq/index.htm
2. http://www.codeproject.com/internet/changeproxy1.asp
3. http://anti-spam.eserv.ru/ru/What_Is_Proxy_Server
4. http://www.proxy4free.com/index.html
5. http://www.checkproxy.com/checkp/ru/main/
203
Activitatea contrainformativă a serviciilor secrete ale Armatei române în

Bucovina, Basarabia şi Transnistria în anul 1941
Pavel MORARU, Academia „Ştefan cel Mare”

a M.A.I. al R.M.
Participarea României la războiul contra Uniunii Sovietice, a impus un important efort uman, material,
dar şi informativ, necesar cunoaşterii situaţiei inamicului, a stării de lucruri din rândul propriilor trupe, a situaţiei
populaţiei civile din teritoriile eliberate şi anihilării agenţilor-informatori, propagandişti şi terorişti inamici.
Pentru realizarea acestor obiective, pe Frontul din Răsărit s-a aflat Eşalonul Mobil al Serviciului
Special de Informaţii al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri (S.S.I.), condus de Eugen Cristescu, precum şi
două organe ale Marelui Stat Major (M.St.Major) – Centrul de Informaţii „A”, condus de maiorul Dionisie
Bădărău (iar apoi condus de maiorul Xenofon Tarnawski [1; 10]) şi Centrul de Informaţii „B”, în frunte cu
lt.-colonelul Alexandru Ionescu (cunoscut şi sub denumirea de „Biroul Lt. Colonel Alion”, de la primele
litere ale numelui şi prenumelui) [2; 3, 145], şi structurile specializate ale Marilor Unităţi (M.U.) – Birourile 2
Informaţii.
Pe parcursul înaintării armatelor germano-române spre Est şi a extinderii autorităţii româneşti asupra
nordului Bucovinei, Basarabiei şi Transnistriei, S.S.I.-ul şi-a instalat structurile sale informative şi contrainformative
în aceste teritorii. În Bucovina s-a instalat Centrul nr. 1 „Cernăuţi”, în Basarabia Centrul nr. 2 „Chişinău”, iar
după cucerirea oraşului Odesa (16 octombrie 1941), S.S.I.-ul în Transnistria era reprezentat de Centrul nr. 3
„Odesa”. Aceste centre aveau în subordine subcentre şi rezidenţe, prin care acopereau informativ şi
contrainformativ cele trei provincii administrate de autoritatea românească.
Odată cu armatele eliberatoare, în Nordul Bucovinei a revenit şi Centrul de Informaţii „A” (care a
activat aici în perioada interbelică), restabilindu-şi în iulie 1941 sediul la Cernăuţi (în strada Iancu Flondor nr.
44) [3, 216].
Prin elementele sale specializate a întreprins măsuri, împreună cu celelalte organe poliţieneşti şi de
siguranţă locale şi ale armatei, pentru identificarea foştilor săi agenţi trimişi în misiune în U.R.S.S. şi nereîntorşi,
precum şi pentru identificarea şi anihilarea agenţilor sovietici, lăsaţi să activeze în vederea culegerii informaţiilor
şi producerii actelor teroriste. Ca rezultat, au fost demascaţi câţiva rezidenţi (sau presupuşi agenţi) sovietici,
care aveau misiunea să culeagă informaţii despre trupele germane şi române, şi pe care urmau să le comunice
pe direcţia Hotin (cui şi unde anume, nu s-a putut preciza).
Asemenea rezidenţi au fost lăsaţi prin mai multe localităţi bucovinene şi basarabene, dar din cauza
ritmului ridicat al operaţiunilor militare, chiar dacă ar fi vrut să-şi îndeplinească misiunea, nu au reuşit s-o facă
în timpul oportun. Rezidenţi sovietici cu aparate de radio în sectorul Centrului „A”, nu au fost descoperiţi.
Din informaţiile obţinute de trupele germane, Serviciul de spionaj sovietic, uneori, când unităţile sovietice
veneau în contact cu trupele germano-române, au întrebuinţat agenţi ocazionali, chiar dintre soldaţii sovietici,
îmbrăcaţi în civil, care sub masca de ţărani paşnici, „mişcându-se cu o vită prin sectorul bateriilor noastre,
indicau astfel observatoarelor sovietice locul acestor baterii”. Asemenea cazuri au fost însă puţine [4, 2-14].
Unii agenţi sovietici descoperiţi au fost puşi în „libertate” spre a fi exploataţi de Centru „A” pentru
identificarea altora. Astfel, evreul Herdan din Cernăuţi, bănuit ca fiind agent sovietic şi comunist, a fost lăsat
să identifice şi să comunice Centrului unde se ascundeau cei care pe timpul regimului sovietic s-au manifestat
contra intereselor Statului Român şi au servit regimul de ocupaţie. Pentru a nu fi stingherit în executarea
misiunii lui Herdan i s-a dat o „dovadă” în care se specifica că, se află la dispoziţia acestui serviciu în interesul
cercetărilor [5, 47-49].
Deoarece autorităţile civile nu au fost informate corect, această misiune discretă încredinţată lui
Herdan, a stârnit multă vâlvă. În a doua jumătate a lunii iulie 1941, Alexandru Rioşanu, Împuternicitul Generalului
Antonescu pentru administrarea Bucovinei eliberate, scria Preşedinţiei Consiliului de Miniştri următoarele:
„Vă rugăm nu mai permiteţi venirea în Bucovina a Maiorului Bădărău. Domnia Sa a pus în libertate pe
204
comunistul Herdan, eliberându-i un bilet scris” [6, 51, 55]. Situaţia mai târziu a fost clarificată, maiorul D.
Bădărău declarând că a fost învinuit pe nedrept şi că interesele lui de serviciu au fost interpretate eronat [7,
47-50].
Ca rezultat al activităţilor organelor de informaţii şi securitate româneşti în teritoriile eliberate ale
Bucovinei şi Basarabiei, spionajul, dar şi sabotajul, şi terorismul, – „de asemenea, operă a serviciului de spionaj”
sovietic – nu s-au făcut simţite în spatele trupelor germano-române din Basarabia şi Bucovina. Se considera
că, „elemente cu asemenea misiune au fost lăsate (în spatele unităţilor germano-române – P.M.), dar fie că au
instrucţiuni să înceapă activitatea lor mai târziu, fie că însăşi rezidenţii lăsaţi au renunţat să mai lucreze” [8, 2-
14].
Şi agenţii lansaţi cu paraşuta nu au reuşit să-şi execute misiunile primite. În acest sens, interesant este
un document elaborat la 24 iulie 1941 de Marele Cartier General (M.C.G.) al Armatei române, Secţia a II-a,
Biroul Contrainformaţii, cu titlul „Paraşutiştii sovietici ca agenţi de spionaj, sabotaj şi terorişti”.
Potrivit studiului, Armata sovietică a fost printre primele armate care au urmărit să dea „o întrebuinţare
militară posibilităţii de a coborî din avion cu paraşuta”. În acest scop, lansarea cu paraşuta a fost decretată în
U.R.S.S. ca „sportul cel mai de seamă şi mai stăruitor încurajat de către Stat şi iniţiativele particulare”. Dar, cu
toate acestea, M.C.G. al Armatei române a avut să constate că, „până în prezent nu ne-a fost dat să constatăm
întrebuinţarea pe timpul operaţiunilor, de către Armata roşie, a unor unităţi de paraşutişti aşa cum reclama
făcută armatei sovietice, le arăta”. Ele nu au fost întrebuinţate şi aceasta din cauza că, trupele sovietice se
aflau în continuă defensivă, iar unităţile de paraşutişti nu-şi puteau găsi oricând aplicarea, spre exemplu, în
această situaţie. În schimb, s-a apelat la lansarea cu paraşuta a unor mici grupuri de agenţi cu misiuni de
spionaj, sabotaj şi terorism, şi „de care s-a făcut des uz, mai ales în ultimul timp”. Însă, rezultatele acestor
lansări au fost nule, căci dintre paraşutiştii lansaţi „n-au reuşit nici unul să ajungă la misiune, fiind descoperiţi,
urmăriţi şi prinşi înainte de a putea realiza ceva”.
Din cercetarea echipe prinse rezulta că, misiunea lor era de a efectua spionaj (culegerea de informaţii
de tot felul în legătură cu trupele germane şi române din zona unde paraşutiştii erau lansaţi, precum şi identificarea
aerodromurilor), sabotaj şi terorism (distrugerea căilor ferate, podurilor şi şoselelor în punctele sensibile; tăierea
firelor telefonice; incendierea depozitelor şi a conductelor petrolifere, etc.; diferite acte de teroare în scopul
producerii panicii prin atacuri, explozii, incendierea satelor şi a instalaţiilor de utilitate publică, etc.; împuşcarea
militarilor izolaţi, în special a ofiţerilor; indicarea pe timp de noapte, prin diferite semnale luminoase, a obiectivelor
de bombardat).
Până la data elaborării acestui studiu (24 iulie 1941) au fost prinse 5 echipe, cu un total de 36 de agenţi:
o echipă de 6 agenţi, lansaţi cu paraşuta la 5/6 iulie în regiunea împădurită a judeţului Vaslui; o echipă identică,
lansată cam în acelaşi timp în apropierea frontierei româno-bulgare şi prinsă de autorităţile bulgare; o echipă
de 8 agenţi (spioni) în pădurea Hânceşti, jud. Lăpuşna, lansată în imediata apropiere a spatelui trupelor române
(prinsă la 13 iulie); o echipă de 8 agenţi în regiunea Zastavna, jud. Cernăuţi (lansată în noaptea de 14/15 iulie)
şi o echipă de 8 agenţi lansată la 21 iulie în regiunea Hârşova, jud. Constanţa.
Paraşutiştii destinaţi acestor misiuni erau selecţionaţi, în general, din rândul persoanelor cu cele mai
puternice sentimente comuniste, din membrii sau candidaţii aleşi în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.
Desigur, nu lipseau din aceste echipe şi aventurierii, atraşi de sumele fabuloase de bani ce li se promiteau.
O echipă de paraşutişti era formată de regulă din 6-8 oameni – un şef de echipă şi un radiotelegrafist,
cel puţin un interpret (cunoscător al limbii române), distrugători (specialişti în mânuirea explozivilor pentru
distrugeri). Cu toţii erau buni paraşutişti şi cunoscători ai armelor de foc, iniţiaţi în orice acţiune conspirativă şi
versaţi în culegerea informaţiilor militare.
Fiecare echipă era dotată cu: un aparat portativ radiotelegrafic, foarte bun; 1-2 arme automate; o
hartă geografică generală; hărţi şi planuri directoare ale regiunii; o sumă de bani – în monedă românească –
pentru hrană şi coruperea celor ce i-ar fi prins, etc. Fiecare membru din echipă avea asupra sa un pistol
automat „Mauser” sau câte o carabină, câte 5 grenade de mână, 2-6 kg. de exploziv, capse, fitil, scule, 10-12
pachete cu material inflamabil, câte o busolă şi o lanternă de buzunar, bilete de identitate false, eliberate de
diferite autorităţi româneşti, hrană (comprimate de ciocolată, pesmeţi, conserve, etc.). Agenţii lansaţi erau
îmbrăcaţi în echipament românesc sau german ori asemănător acestora. Pe cap purtau bonete similare celor
româneşti şi germane şi în picioare cizme scurte de piele.
205
Toţi paraşutiştii lansaţi pe teritoriul românesc au urmat cursuri speciale, fiind instruiţi în detaliu asupra
tuturor misiunilor ce le vor fi încredinţate. Spre exemplu, şeful echipei care a fost prinsă în jud. Vaslui,
sublocotenent Peter Schmidt (numele conspirativ „Leinert”), se putea uşor orienta în teren şi ştia cum să
culeagă informaţiile necesare; el era pregătit şi pentru fixarea misiunilor de distrugeri, acte de terorism, etc.
Translatorul, basarabean de origine, era de opt luni în serviciul de spionaj sovietic şi cunoştea perfect Moldova.
Întreaga echipă, înainte de a fi trimisă în misiune, a fost instruită la Centrul de Paraşutişti de la Odesa, condus
de colonelul Halef, comandant al districtului militar Odesa şi ajutat la acest centru de căpitanii Feodorov şi
Corocikin. Acest centru funcţiona în două vile situate pe litoralul Mării Negre, distanţate la circa 1.000 de
metri una de alta. Prima vilă, denumită vila „Voino”, era locul de întâlnire şi de cartiruire a personalului
N.K.V.D. În cea de-a doua vilă funcţiona şcoala pentru formarea radiotelegrafiştilor (radiotelegrafiştii echipelor
nu erau profesionişti, ci se pregăteau ad-hoc). Concomitent cu instruirea şi perfecţionarea în acţiunile de
spionaj, sabotaj şi terorism, membrii echipelor au efectuat exerciţii de lansare cu paraşuta. La sfârşitul cursurilor,
care au durat câteva săptămâni, li s-au ţinut conferinţe de către comisarul politic al unui regiment, care le-a dat
sfaturi să fie în misiunile din spatele inamicului viteji, să nu cadă prizonieri şi să aştepte sosirea trupelor roşii,
care trebuiau să declanşeze contraofensiva şi să pătrundă în Moldova în circa 10 zile de la lansarea paraşutiştilor.
Odată instrucţia terminată, echipa era îmbarcată la Odesa în avion şi lansată în cursul nopţii în misiune.
Şeful echipei primea misiunea în linii generale chiar în momentul când era gata de îmbarcare. Ceilalţi
cunoşteau din misiune numai atât cât era necesar pentru executarea sarcinilor puse în faţa fiecăruia. Şeful de
echipă era lăsat să aleagă detaliile de execuţie a misiunii, în raport cu situaţia locală.
Toate echipele lansate până la 24 iulie 1941, nu au putut să-şi pună în aplicare nimic din planurile
întocmite, deoarece la scurt timp de la aterizare au fost identificate şi anihilate.
În concluziile acestui studiu, se menţiona că, „sovieticii înţeleg să uzeze pe scară întinsă de agenţi de
spionaj, sabotaj şi terorism, lansaţi cu paraşutele în spatele frontului inamic, scopul fiind vădit acela de a
produce acte de sabotaj şi terorism şi concomitent panică în rândurile populaţiei, bombardată zilnic şi cu tot
felul de manifeste, cu conţinut comunist lansate şi acestea tot din avion. Astfel de lansări de agenţi-paraşutişti
s-au făcut nu numai în România, ci şi în Bulgaria, în Ungaria şi la Nord în Galiţia”.
Membrii acestor echipe erau dintre cei devotaţi regimului şi în acest caz nu putea fi vorba de „misiuni
forţate”. Echipele erau bine organizate şi constituite din tot personalul de specialitate necesar executării misiunii.
Însă, s-a constatat totuşi lipsa coeziunii sufleteşti care să-i facă pe aceşti oameni să lucreze strâns legaţi unul
de altul. Instrucţia agenţilor s-a făcut cu cea mai mare grijă în şcoli speciale. Latura conspirativă şi de spionaj
era deosebit de dezvoltată. Dotarea echipelor cu cele necesare era făcută în cele mai bune condiţii.
Lansarea paraşutiştilor s-a făcut de multe ori greşit. Astfel paraşutiştii au fost fie lansaţi într-o zonă
mult îndepărtată de cea în care trebuiau să activeze, fie lansaţi departe unul de altul, astfel încât şeful echipei
nu mai reuşea să-şi adune oamenii pentru lucru.
Cei lansaţi în regiunea Vaslui au dovedit o deosebită rezistenţă şi dârzenie. Au rămas în pădure circa
5 zile nemâncaţi, complect extenuaţi, încercând totuşi să scape din încercuire prin luptă.
Echipele au fost puţine şi mult dispersate pe teren. Nu se vedea la cei ce le lansau o idee generală în
activitate, urmărind efecte masive doar în anumite regiuni. Din această cauză totul avea mai mult aspectul
unor încercări. În concluzie generală, încercările făcute până la data elaborării studiului, cu agenţii de spionaj,
sabotaj şi terorism lansaţi pe teritoriul românesc, n-au dat rezultate. Aceasta s-a datorat atât timidităţii echipelor
în ce priveşte trecerea imediată la lucru, cât şi mai ales vigilenţei autorităţilor şi concursului nelimitat dat de
către populaţia civilă.
M.C.G. al Armatei române accentua asupra faptului că, „aceşti «paraşutişti» nu au nimic comun cu
unităţile de paraşutişti” şi că, „aceşti «lansaţi cu paraşuta» nu sunt decât periculoşi agenţi de spionaj, sabotaj,
terorism şi trebuiesc urmăriţi, priviţi şi trataţi ca atare” [9; 12-17 verso].
Pentru mărirea efortului informativ şi contrainformativ la Est de Nistru, la 18 iulie 1941, a fost constituit
la Botoşani un nou centru de informaţii, denumit Centrul de Informaţii „H”, care urma să asigure în luptele
de pe Frontul din Răsărit fluxul informativ pentru Comandamentul Armatei a III-a române. Conducerea acestui
centru a fost încredinţată maiorului Dionisie Bădărău, fost şef al Centrului „A” a M.St.Major de la Cernăuţi
[10; 29].
206
La 19 august 1941, cu adresa nr. 18, Centrul de Informaţii „H” a înaintat Comandamentului Armatei a
III-a române, Secţia a II-a, o „Dare de seamă asupra operaţiunilor armatelor sovietice din campania
actuală” [11; 2-14] (în Basarabia, Bucovina şi Transnistria), în care a prezentat şi aspecte din activitatea
informativă şi contrainformativă a Serviciului de informaţii sovietic. Se menţiona că, „Serviciul de spionaj
sovietic, care până la declanşarea operaţiunilor, din cauza condiţiunilor prielnice a lucrat în general foarte bine,
– după începerea operaţiunilor, activitatea lui a fost simţită prea puţin”.
În Transnistria, unde Centrul de Informaţii „H” s-a implicat în activităţi informative şi contrainformative
la sfârşitul lunii iulie 1941, armatele germano-române s-au confruntat, în special, cu efectele propagandei
sovietice în rândurile populaţiei civile şi ale Armatei roşii, care, din cele raportate de Centrul „H”, a procedat
la dezinformare prin intermediul comandanţilor de unităţi, politrucilor, posturilor sovietice de radio, organelor
administrative şi presă, prin a spune că, „trupele germane şi române schingiuiesc în modul cel mai barbar
prizonierii; ucid copii nevinovaţi; taie sânii la femei; extermină pe bătrâni, etc.”. Toate aceste „afirmaţiuni
mincinoase”, au fost la început crezute în totalitate, însă, cu trecerea timpului „nu le mai dau nici o crezare”
[11; 2-14].
Sovieticii nu au reuşit să organizeze o activitate eficientă de spionaj şi terorism în teritoriile pierdute,
fiind anihilate de serviciile contrainformative româneşti. Imediat după declanşarea războiului germano-sovietic,
Kremlinul a luat măsuri pentru a declanşa lupta pe toate căile cu inamicul. În conformitate cu directiva Consiliului
Comisarilor Poporului şi a Comitetului Central Unional al Partidului Comunist bolşevic (C.C.U.P.C.b.) din 29
iunie 1941, „Cu privire la mobilizarea tuturor forţelor şi mijloacelor pentru distrugerea ocupanţilor
fascişti”, precum şi a dispoziţiilor date de Iosif Stalin în discursul radiofonic din 3 iulie şi a hotărârii C.C.U.P.C.b.
din 18 iulie 1941, „Despre organizarea luptei în spatele trupelor germane”, s-a preconizat constituirea
detaşamentelor de partizani şi grupelor de diversiune pentru acţiuni în spatele inamicului [12; 10].
Au fost lăsaţi în mare grabă, la retragere, unii agenţi care nu şi-au putut executa misiunile. După cum
menţionează şi istoriografia sovietică, în anul 1941, mişcarea rapidă a trupelor româno-germane nu a permis
crearea unei reţele a organizaţiilor clandestine comuniste [13; 105] şi de spionaj în Basarabia, Bucovina şi alte
teritorii din Vestul U.R.S.S. Teodor Botnaru şi Alexandru Ganenco în lucrarea „Istoria Serviciilor Secrete.
[Breviar]”, confirmă buna activitate contrainformativă a serviciilor speciale româneşti în primele luni de
război: „O dată cu începutul războiului, activitatea organelor securităţii de stat din R.S.S.M. (Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească – P.M.) a fost sistată. A rămas doar numerosul aparat de agentură a departamentului.
Însă atitudinea ostilă faţă de aceasta a majorităţii populaţiei, precum şi organizarea unei antireţele
eficiente a siguranţei române, a condus la faptul că cea mai mare parte a agenturii sovietice a fost
capturată încă înainte de sfârşitul anului 1941 – (subl. n.)” [14; 89]. În acelaşi context, istoricul rus A.
Kolpakidi menţionează că, la începutul războiului sovieto-german, peste linia frontului a fost lansat un număr
mare de spioni şi grupe de spionaj. Însă, această încercare de a compensa lipsa agenturii necesare în teritoriile
cucerite de inamic prin lansări de spioni şi grupe de spionaj, nu a dat rezultatul aşteptat, deoarece mulţi dintre
ei „erau fără experienţă şi instruiţi în grabă”. Ei ori erau arestaţi, ori pierdeau legătura cu Centrala. În general,
menţinerea legăturii, a constituit o mare problemă pentru spionii sovietici din spatele trupelor inamice [15; 46-
47].
Din cauza slabei pregătiri date agenţilor săi, care ducea în mod direct la descoperirea lor, sovieticii,
pentru a-şi atinge scopul, nu au încetat până în anul 1944 să lanseze paraşutişti şi grupe terorist-diversioniste.
Acestea, aproape în totalitate au fost anihilate, efectul lor fiind simţit doar către mijlocul anului 1943.
La 2 august 1941, Corpul 3 Armată [16; 111] informa despre autodenunţarea unui spion sovietic. Era
vorba despre soldatul Dumitru Ladiscenko, mobilizat în Armata sovietică la 19 iulie 1941, în comuna Bairamcea,
jud. Cetatea Albă. După exploatarea informativă a soldatului, s-a putut afla că de la mobilizare, după cinci zile
de trageri cu arma automată şi instrucţie de spionaj la Odesa, la 25 iulie 1941, a fost trimis cu 30 de indivizi spre
Nistru în zona Maiaki (cursul inferior al Nistrului, în apropiere de Palanca, jud. Cetatea Albă). Acolo au format
cinci grupe de spionaj a câte 6 persoane. Grupul în care a fost încadrat Ladiscenko a fost trecut în noaptea de
25 iulie cu barca peste Nistru, la Nord de comuna Palanca. Grupul se afla sub conducerea unui sergent. Ajunşi
pe malul basarabean s-au împărţit în două echipe, una a plecat spre Nord, iar cealaltă spre Sud la Cetatea
Albă.
207
Misiunea lor era de a cerceta discret zona de la Nistru spre interior pe o adâncime de 4-5 km., pentru
a vedea unde sunt amplasate trupele române şi unde au instalate posturile de comandă. După trei zile urmau
să se adune în locul unde se găsea barca şi să se reîntoarcă la Odesa [17; 189].
Din cele expuse mai sus, se constată graba sovieticilor de a recruta agenţi de pe loc şi ai lansa în
misiuni externe. Această tendinţă, de a trimite cât mai mulţi agenţi (pentru informare şi acte de terorism, şi
sabotaj) într-un timp cât mai scurt, în majoritatea cazurilor aproape lipsiţi de instrucţie specială, făcea ca
aceştia să nu-şi ducă la îndeplinire misiunile primite. Conta însă nu calitatea, ci cantitatea, care într-un final
trebuia să ducă la rezultatele scontate. Autorităţile sovietice înţelegeau că în condiţiile ostilităţii populaţiei civile
faţă de regimul sovietic, încurajată de ofensiva germano-română, efectul echipelor de spioni era extrem de
redus, (cu atât mai mult că echipele erau formate, în special, din originari din teritoriile în care urma să se
desfăşoare misiunea, în bună parte ostili regimului bolşevic, recrutaţi forţat), încât unica soluţie era de a trimite
cât mai mulţi agenţi, contându-se pe cei mai devotaţi. Practic, echipele de agenţi formate şi utilizate de sovietici,
mai ales în prima parte a războiului, erau echipe ale morţii, adică sortite eşecului.
Sovieticii nu s-au limitat a trimite paraşutişti doar în teritoriile Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei.
Au fost lansaţi paraşutişti şi la Vest de Prut în zonele cu obiective strategice. Bunăoară, în august 1941, a fost
trimis un grup de paraşutişti pentru misiuni în Dobrogea, la podul de la Cernavodă [18; 100-103].
De la declanşarea războiului antisovietic şi până la 30 august 1941, organele de informaţii şi siguranţă
româneşti au identificat 65 de paraşutişti lansaţi în Moldova (din care 48 neprinşi), 17 în Bucovina (2 neprinşi),
23 în Basarabia (12 neprinşi), 11 în Muntenia (1 neprins) şi 8 în Dobrogea [19; 257]. Deşi, în unele cazuri
numărul celor neprinşi era destul de mare, efectul activităţii lor, practic nu s-a constatat.
Referinţe:
1. Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Chişinău, (în continuare – A.N.R.M., Chşn.), Fond
706, inv. 2, dosar 13, fila 10.
2. Ibidem, Fond 2042, inv. 2, dosar 4, fila 3. Ibidem, dosar 9, fila 145.
3. Ibidem, dosar 24, fila 216.
4. Ibidem, dosar 2, filele 2-14.
6. Ibidem, filele 51, 55.
7. Ibidem, filele 47-50.
9. Ibidem, Fond 1615, inv. 1, dosar 3, filele 12-17 verso.
10. Ibidem, Fond 2042, inv. 2, dosar 4, fila 29.
11. Ibidem, dosar 2, filele 2-14. „Darea de seamă” a fost trimisă şi M.C.G., Secţia a II-a la 16
septembrie 1941, cu adresa Nr. 29.
12. Ŕ. Ęîëďŕęčäč, Ëčęâčäŕňîđű Ę.Ă.Á. Ńďĺöîďĺđŕöčč ńîâĺňńęčő ńďĺöńëóćá 1941-2004. Čçä.
„ßóçŕ” č „Ýęńěî”, Ěîńęâŕ, 2004, p. 10. La 5 iulie 1941, în cadrul N.K.V.D. a fost înfiinţată o
Grupă Specială pentru executarea actelor teroriste şi de diversiune în spatele inamicului şi
peste hotarele U.R.S.S., precum şi pentru organizarea grupărilor clandestine şi a mişcării de
partizani în teritoriile sovietice ocupate de Axă. Şef al Grupei Speciale a fost numit maiorul de
securitate Pavel A. Sudoplatov. La 25 august 1941, grupele operative pentru lupta cu paraşutiştii
inamici au fost transformate în Secţii 4 ale direcţiilor N.K.V.D. ţinutale şi regionale din republicile
din zona de frontieră, fiind puse în subordinele Grupei Speciale. Ele trebuiau să se ocupe de
crearea şi conducerea detaşamentelor de exterminare (cu profil contrainformativ), a
detaşamentelor de partizani şi grupelor diversioniste, de organizarea spionajului şi asigurarea
materială a acestor detaşamente (Ibidem, p. 10-11).
13. Čńňîđč˙ Óęđŕčíńęîé ŃŃĐ. Â 10-č ňîěŕő. Ňîě 8-é –Óęđŕčíńęŕ˙ ŃŃĐ â Âĺëčęîé Îňĺ÷ĺńňâĺííîé
âîéíĺ Ńîâĺňńęîăî Ńîţçŕ (1941-1945). Ęčĺâ, 1984, p. 105.
14. T. Botnaru, A. Ganenco, Istoria Serviciilor Secrete. [Breviar]. Ed. „Museum”, Chişinău, 2004,
p. 89. A. Ęîëďŕęčäč, Ëčęâčäŕňîđű Ę.Ă.Á. Ńďĺöîďĺđŕöčč ńîâĺňńęčő ńďĺöńëóćá 1941-2004, p.
46-47.
208
15. Corpul 3 Armată – era sub comanda generalului Vasile Atanasiu (4 martie 1940 – 20 martie
1943). La începutul războiului, a primit misiunea de apărare a Moldovei, pe frontul dintre Coştiuleni
şi Gura Bohotin. Între 4 şi 7 iulie a forţat Prutul între Cotul Morii la Sud de Chişinău, înfrângând
trupele sovietice din partea de Sud a masivului Corneşti. În acest timp, Marile Unităţi din
subordine au respins contraatacurile sovietice de la Lăpuşna (11-12 iulie), Bulgărica, Sălişte,
Manucbeevca (16 iulie), Plătărăşti şi Frumuşica Veche (23 iulie). După trecerea Nistrului a
primit, la 7 august, misiunea să urmărească inamicul pe direcţia Plosca – gara Razdelnaia –
Egorovka – Odesa (Al. Duţu, F. Dobre, L. Loghin, Armata Română în al doilea război
mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 111).
16. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 2, dosar 6, fila 189. De obicei, după primirea interogatoriilor
luate de la prizonieri, dezertori, spioni, etc., şeful Centrului „H” dispunea prin rezoluţie: „La
mine pentru exploatare. /ss/ D. Bădărău” (Ibidem, Fond 2042, inv. 2, dosar 9, fila 111).
17. Ibidem, Fond 1761, inv. 3, dosar 11, filele 100-103.
18. Ibidem, Fond 2042, inv. 2, dosar 1, fila 257.
209
Unele contribuţii la clarificarea conceptului de omor
Radion COJOCARU, Academia „Ştefan cel

Viaţa constituie bunul cel mai de preţ al fiinţei umane şi, în acelaşi timp, condiţia indispensabilă a
existenţei şi perpetuării individului. Fără acest atribut fundamental al persoanei nu pot fi concepute nici celelalte
atribute ale acesteia, ca: integritatea corporală, sănătatea, libertatea şi demnitatea persoanei.
În prezent, în toate regiunile lumii există sisteme de drept penal în care sunt reglementate cu amănunt
acele fapte social periculoase îndreptate împotriva vieţii omului. În legislaţia penală a R. Moldova aceste
categorii de fapte prejudiciabile sunt incriminate în Partea specială a Codului penal la capitolul II, intitulat: „
Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei”. Codul penal autohton distinge şase categorii de infracţiuni a
căror reglementare este chemată să apere în exclusivitate viaţa omului: omorul intenţionat, omorul săvârşit în
stare de afect, pruncuciderea, lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia), lipsirea de viaţă din imprudnţă
şi determinarea la sinucidere.
Componenţa de bază a omorului, care cuprinde condiţiile necesare pentru existenţa omorului în
configuraţia lui tipică este stipulată în art. 145 alin. (1) CP al RM. Pornind de la premisa potrivit căreia
componenţele cu cicumstanţe atenuante sau agravante sunt alcătuite din componenţa de bază la care se
adaugă una sau mai multe condiţii circumstanţiale, cu caracter agravant sau atenuant, anume această normă
cuprinde condiţiile generale valabile pentru toate tipurile de omor şi anume ea ar trebui eventual să includă
noţiunea generică a omorului.
Potrivit art. 145 alin. (1) CP al RM, omorul unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 12 la 20
ani. După cum vedem, legiuitorul nostru nu a adoptat soluţia definirii legale a omorului în textul de lege, la
descrierea acestuia apelându-se doar la denumirea faptei infracţionale fără nici un alt element ajutător. Prin
urmare, în esenţa sa, dispoziţia citată mai sus este una simplă, care numeşte doar fapta incriminată, a cărei
percepţie implică simpla referire la experienţa sensibilă a fiecărei persoane, termenul de omor făcând parte din
limbajul comun.
Utilizarea unei exprimări eliptice la descrierea componenţei omorului se explică prin faptul că legiuitorul
nu a considerat că este necesar a descrie mai amplu conţinutul acestei incriminări. La baza unei asemenea
tehnici legislativge stă însuşirea obiectivă a termenului de „omor” de a comprima în el descrierea elementului
material (acţiunea sau inacţiunea susceptibilă de a provoca moartea victimei), urmarea prejudiciabilă ( moartea
victimei) şi legătura de cauzlitate dintre acţiunea sau inacţiunea de suprimare a vieţii şi urmarea prejudiciabilă
survenită. O asemenea tehnică legislativă este utilizată şi în cadrul altor incriminări, cum ar fi: răpirea unei
persoane (art.164 CP al RM), privarea ilegală de libertate (art.165 CP al RM) etc.
Această tehnică legislativă de incriminare a omrului a fost practicată şi în fostele legislaţii penale ale
republicilor sovietice unionale, dintre care făcea parte şi Codul penal al R.S.S.M. din 1961.
Acest vid legislativ a generat şi continuă să genereze în doctrina penală multiple polemici vizavi de
conceptul infracţiunii de omor. Nuanţarea acestui concept nu este lipsită de o semnificaţie teoretico-practică,
deoarece numai prin prisma clarificării noţiunii omorului pot fi soluţionate unele aspecte cu caracter complex
legate de calificarea corectă a acestei fapte infracţionale. Dintre acestea pot fi menţionate următoarele:
delimitarea omorului de alte infracţiuni contra vieţii, cum ar fi lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149 CP al
RM) şi determinarea la sinucidere (art. 150 CP al RM); diferenţierea omorului de privările de viaţă realizate
în condiţii admisibile de legea penală (de exemplu, privarea de viaţă realizată în cadrul legitimei apărări);
delimitarea infracţiunii de omor de alte fapte infracţionale care absorb în sine fapta de privare intenţionată a
vieţii (de pildă, delimitarea omorului de infracţiunea de genocid, realizată prin modalitatea omorârii membrilor
unui grup naţional, etnic, rasial sau religios în scopurile indicate în dispoziţia art. 135 CP al RM); delimitarea
omorului de sinucidere sau de tentativa de sinucidere, ca devianţe socială ce nu este incriminată în normativitatea
penală etc.
210
La elucidarea noţiunii omorului vom lua în consideraţie multiplele abordări teoretice evocate în literatura
de specialitate de către teoreticienii dreptului penal, care nu sunt lipsite de semnificaţii pragmatice şi raţiunile
promovate de către legiuitorul autohton la incriminarea infracţiunilor contra vieţii, în general, şi a omorurilor, în
special.
Într-o primă opinie, omorul este definit ca fiind privarea ilegală, intenţionată sau imprudentă de viaţă a
unei persoane [1, 21]. Alţi autori au suplinit această noţiune, punând accent pe faptul că omorul trebuie să
vizeze privarea de viaţă a unei „alte persoane” [2, 9]. Prin introducerea acestei trăsături se încearcă delimitarea
omorului de sinucidere. În opinia autorului B. Sîraev, indicarea acestui semn în noţiunea omorului este de
prisos, deoarece sinuciderea (în viziunea noastră, mai corect ar fi tentativa de sinucidere) nu este incriminată
în legislaţia penală şi respectiv delimitarea acestor două categorii juridice poate fi făcută şi prin semnul ilegalităţii
faptei [3, 247]. În afară de aceasta, legea penală, ca expresie a voinţei societăţii, apără viaţa omului nu ca bun
individual (deşi este neîndois faptul că ea prezintă un interes primordial pentru fiecare individ), ci ca un bun
social, ca o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii însăşi [4, 5]. Prin urmare, concepând viaţa ca o
valoare socială (relaţio ad alteros), se explică de ce nu este posibilă incriminarea şi sancţionarea încercării de
sinucidere [4, 5].
Autorul N. Zagordnicov, acceptând în parte tezele arătate mai sus, le considera ca fiind incomplete,
deoarece prin prizma acestora omorul nu poate fi delimitat de alte componenţe din Partea specială a Codului
penal, care absorb privarea de viaţă a persoanei ca element constitutiv al infracţiunii. În viziunea autorului,
omorul este privarea ilegală, intenţionată sau imprudentă de viaţă a unei persoane, atunci când cauzarea morţii
constituie temeiul răspunderii penale [5, 24]. B. Sîraev, dezvoltînd această teză, este promotoriul ideii că
provocarea morţii constituie temeiul răspunderii penale numai atunci când obiectul atentării îl constituie viaţa
persoanei. În această accepţiune, omorul este privarea ilegală intenţionată sau imprudentă a altei persoane,
când anume cauzarea morţii şi nu atentarea la un alt obiect constituie temei al răspunderii penale [6, 14].
Acest mod de tratare a problemei a fost combătut de autorul A. Cuzneţova, care, criticând o asemenea
accepţiune a omorului, invoca drept argument faptul că orice acţiune sau inacţiune este considerată infracţiune
doar cu condiţia că este prevăzută în normativitatea penală în calitate de faptă social periculoasă şi evoluează
în calitate de temei al răspunderii penale, de aceea, o indicaţie specială asupra acestui semn este suplimentară.
Prin urmare, autorul defineşte omorul ca fiind fapta social periculoasă, săvârşită cu vinovăţie, care atentează
la viaţa altei persoane şi-i cauzează acesteia moartea [7, 8].
La definirea conceptului, în vederea delimitării omorului de alte infracţiuni însoţite de suprimarea vieţii
persoanei, autorul pune accentul pe obiectul de atentare al infracţiunii. Astfel, într-o altă accepţiune similară
celei expuse, se consideră că omorul constituie cauzarea ilegală a morţii altei persoane, care survine în rezultatul
săvârşirii unei acţiuni sau inacţiuni intenţionate şi atentează exclusiv la viaţa persoanei [8, 7].
Autorul S. Borodin, în lucrările dedicate studiului infracţiunilor contra vieţii, susţine că omorul este
fapta social periculoasă, săvârşită cu vinovăţie, care cauzează moartea altei persoane [9, 21].
Un alt grup de autori, la definirea omorului insistă asupra caracterului intenţionat al suprimării de viaţă,
neacceptându-se, sub acest aspect, ideea potrivit căreia omuciderii realizate prin omor îi este proprie şi forma
imprudenţei, tendinţă ce poate fi remarcată şi în doctrina penală mai veche.
Astfel, autorul englez I. Coke era promotorul ideii că există omor „când un om cu memorie sănătoasă
şi la vârsta care răspunde de faptele sale ucide pe nedrept, cu premeditare sau intenţionat orice fiinţă raţională”
[10, 48].
Un punct de vedere aparte în abordarea problematicii în cauză a fost lansat de M. Şargorodschii, în
opnia căruia omorul constitue privarea ilegală, intenţionată de viaţă a altei persoane [11, 80]. Deşi este o opinie
mai veche, mai târziu a fost preluată şi de alţi autori, reorientând legislaţiile penale ale fostelor republici
unionale în materia reglementării omorului. Din noţiunea citată mai sus rezultă că autorul, la definirea conceptului,
se referă la două trăsături, care în accepţiunea acestuia sunt definitorii pentru infracţiunea de omor: ilegalitatea
şi intenţia. Prin ilegalitatea pivării de viaţă, omorul, ca faptă condamnabilă penal, poate fi delimitată de alte
tipuri de suprimări ale vieţii, care pot fi comise în condiţii admise de legea penală (cum ar fi, de exemplu,
privarea de viaţă pe timp de război, în condiţiile executării pedepsei cu moartea, în condiţiile legitimei apărări
sau extremei necesităţi etc.), iar prin caracterul intenţionat, omorul poate fi delimitat de privarea de viaţă
săvârşită din imprudenţă.
211
Acest mod de tratare a noţiunii omorului a fost promovat şi de alţi autori, care la definirea conceptului
pun accentul pe caracterul intenţionat al atentării ce vizează suprimarea vieţii persoanei în cazul infracţiunii de
omor [12, 476].
În acest mod este definit omorul şi în literatura de specialitate autohtonă, în care, făcându-se abstracţie
de la noile prevederi parvenite în noua legislaţia penală, se susţine că omorul este lipsirea de viaţă ilegală şi
intenţionată a unei alte persoane [13, 52].
În prezentul studiu nu pretindem să elucidăm multitudinea tezelor care au fost lansate în doctrina
penală vizavi de noţiunea omorului, rezervându-ne dreptul de a ne opri doar la acele opinii care şi-au găsit o
răspândire mai largă în doctrină şi care au impulsionat polemici şi discuţii în legătură cu abordarea subiectului
vizat. Totodată, în urma relatărilor făcute putem desprinde următoarele concluzii cu caracter general referitoare
la subiectul abordat:
1. Inovaţiile legislative autohtone parvenite sunt nişte realităţi incontestabile, care ne demonstrează
fără echivoc că omorul sub aspect subiectiv poate fi comis doar prin intenţie şi nu poate îmbrăca forma
imprudenţei. În Codul penal al RSSM din 1961, termenul de „omor” avea o semnificaţie generică, care asimila
majoriatatea omuciderilor, indiferent de forma de vinovăţie (intenţionată sau imprudentă) prin care puteau fi
săvârşite acestea. Din aceste considerente, unii dintre autorii citaţi, la clarificarea conceptului, făceau referire
la prevederile normative existente la acel moment, în care omorul era reglementat ca privare de viaţă ce putea
fi realizată atât din intenţie, cât şi din imprudenţă. În Codul penal al R. Moldova din 2002, luând în consideraţie
deosebirea vădită de grad dintre pericolul social aferent atentării la viaţa persoanei săvârşită din intenţie şi cel
caracteristic atentării săvârşite din imprudenţă, legiuitorul a restrâns semnificaţia termenului de omor, aplicând-
o doar în privinţa suprimirării vieţii persoanei realizate cu intenţie. În acest sens, în titlul art.145 CP al RM,
intitulat „omor intenţionat”, este indicat ad-litteram asupra caracterului intenţionat al omorului. Astfel, sub
aspect subiectiv, omorul şi uciderea din culpă a persoanei au o semnificaţie juridică diferită, în care prima este
asociată doar cu privarea intenţionată de viaţă a persoanei. Această soluţie de reglementare a infracţiunilor
contra vieţii este adoptată şi de alte legislaţii penale, cum ar fi Codul penal al Federaţiei Ruse din 1996 (art.
105), Codul penal al României din 1968 (art. 178) etc. Aşadar, infracţiunea de omor presupune intenţia
făptuitorului de a suprima viaţa altei persoane (rezultat pe care acesta îl prevede fie ca o consecinţă
sigură a faptei, fie ca o eventualitate). Promovarea unei soluţii contrare la moment ar denatura esenţial
voinţa legiuitorului autohton, materializată în consacrarea normelor privitoare la omucideri.
2. În noţiunile prezentate mai sus, majoritatea autorilor la definirea omorului pun accentul pe
cracterul ilegal al privării de viaţă, ca trăsătură esenţială, inerentă infracţiunii de omor. Întradevăr, infracţiunea
nu poate fi concepută în afara existenţei unei norme de incriminare şi nu pot fi pedepsite decât acţiunile care
se găsesc în mod explicit incriminate. Deşi ne manifestăm acordul cu autorii care la tratarea conceptului
pleacă de la premisa că privarea de viaţă poate fi realizată şi în condiţii legale, admisibile de legea penală, cum
ar fi săvârşirea faptei în prezenţa uneia dintre cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei (art. 36 – 39 CP al
RM), nu împărtăşim însă ideia potrivit căreia în noţiunea omorului ar trebui să se facă referire la ileglitatea
faptei, în cazul nostru la ilegalitatea privării de viaţă. Pentru susţinearea acestei poziţii putem invoca drept
argument faptul că, ilegalitatea suprimării de viaţă, ca şi ilegalitatea oricărei infracţiuni din normativitatea
penală, poate fi prezumată din moment ce aceasta este incriminată în legea penală. Astfel, incriminând fapta
de omor, legiuitorul instituie prezumţia potrivit căreia orice privare a vieţii este ilegală şi poate fi calificată ca
infracţiunine doar atunci când sunt prezente, pe de o parte, trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, iar pe de altă
parte, elementele şi semnele constitutive ale acesteia. În acest context, referindu-ne la ipoteza privării de viaţă,
realizată în prezenţa uneia dintre circumstanţele care exclude caracterul penal al faptei, suntem promotorii
ideii că în aceste situaţii nu este exclus semnul ilegalităţii infracţiunii, ci cel al vinovăţiei sau după caz al gradului
prejudiciabil al acesteia (de exemplu, privarea de viaţă comisă în cadrul legitimei apărări nu excude caracterul
ilegal al faptei, ci vinovăţia acesteia ca trăsătură obligatorie a infracţiunii, iar prin prizma ei, caracterul penal al
faptei incriminate în normativitatea penală). Prin urmare, considerăm că în noţiunea omorului nu este
necesar de a se insista asupra semnului ilegalităţii privării de viaţă, deoarece acesta poate fi prezumat
din moment ce ilegalitatea penală este prevăzută la art. 14 CP al RM ca trăsătură obligatorie,
caracteristică tuturor faptelor infracţionale.
212
3. Din relatarea tezelor expuse mai sus rezultă că unii dintre autorii citaţi în vederea delimitării
omorului de alte fapte infracţionale, care includ în conţinutul lor constitutiv fapta de omor consumat (după caz
doar tentativa de omor) ca element constitutiv al infracţiunii (cum ar fi infracţiunile prevăzute de art. 135, 278
alin. (4), 305, 342, 350 CP al RM), scot în evidenţă fie temeiul juridic al răspunderii penale deosebit, care
trebuie să existe în cazul omorului, fie obiectul de atentare al omorului, ca şi categorii juridice prin prizma
cărora poate fi diferenţiat de faptele infracţionale menţionate. Sub acest aspect, ne raliem la opiniile autorilor
care consideră că delimitarea omorului de alte componenţe care absorb privarea de viaţă intenţionată a persoanei
trebuie făcută prin prisma obiectului nemijlocit de atentare. Întru susţinerea acestei teze, putem invoca faptul
că normele penale de incriminare a omorurilor (art.145 – 148 CP al RM) sunt formulate de către legiuitor într-
un asemenea mod, din care rezultă că unicul obiect de atentare a acestor infracţiuni, fără nici o excepţie, îl
constituie viaţa persoanei. Prin urmare, spre deosebire de alte componenţe, la omoruri nu poate fi evidenţiată
existenţa în conţinutul obiectului nemijlocit a unui obiect suplimentar sau facultativ de atentare. Altfel, se
întâmplă la infracţiunile complexe la care fapta de omor este absorbită în conţinutul acestora fie ca element
constituitiv (de pildă, infracţiunea de genocid săvârşită prin omorârea membrilor grupului), fie ca o acţiune
mijloc (de pildă, infracţiunea de terorism însoţită de omor intenţionat) sau la infracţiunile care prevăd forme
speciale de atentare la viaţa persoanei, atentări determinate de calităţile speciale pe care trebuie să le posede
victima infracţiunii ( art. 305, 342 şi 350 CP al RM). La acestea din urmă, viaţa persoanei apare ca obiect
juridic nemijlocit secundar sau facultativ, pe care legiuitorul voieşte să o protejeze paralel cu valoare socială ce
formează obiectul nemijlocit de bază al respectivelor infracţiuni. Prin urmare, obiectul juridic nemijlocit principal
al acestor fapte infracţionale îl formează acea relaţie socială, protejarea căreia legiuitorul a înţeles să o apere
în mod prioritar prin instituirea normei de incriminare şi care de fapt rezultă din destinaţia acesteia, iar obiectul
juridic nemijlocit secundar (facultativ) este reprezentat de valoarea socială ocrotită de rând cu obiectul nemijlocit
principal şi căreia i se poate aduce în mod necesar sau eventual o anumită daună. De pildă, la infracţiunea de
terorism însoţită de omor, obiectul nemijlocit de bază îl constituie securitatea publică, fiindcă anume aceasta
este valoarea socială pe care legiuitorul urmăreşte să o apere prin incriminarea faptei infracţionale, iar viaţa
persoanei apare ca obiect nemijlocit secundar, ca valoare socială care este apărată de rând cu securitatea
publică şi care este lezată în ipoteza realizării infracţiunii prin această formă. Sub acest aspect, pentru delimitarea
omorului de componenţele descrise mai sus, este necesar de a se stabili dacă de rând cu viaţa persoanei nu au
fost periclitate şi alte relaţii sociale, care formează obiectul de atentare a altor infracţiuni, care absorb fapta de
omor (după caz, tentativă de omor). În acest context, obiectul de atentate apare ca un element ajutător, cu
care putem opera la delimitarea omorului de acele infracţiuni complexe, de infracţiunile amintite mai sus. Prin
urmare, putem menţiona că obiectul nemijlocit al omorului îl constituie exclusiv viaţa persoanei, şi
anume prezenţa acestuia, de rând cu alte semne constitutive, poate forma temeiul răspunderii penale
pentru omor.
În lumina relatărilor făcute, putem defini omorul ca fiind fapta prejudiciabilă, care atentează la viaţa
persoanei şi care cauzează cu intenţie moartea acesteia.
Totodată, în contextul studiului realizat, putem formula şi unele propuneri de lege-ferenda, cu speranţa
că acestea vor fi luate în consideraţie şi vor contribui la perfecţionarea legii penale în eventualitatea unor
modificări legislative:
· consacrarea la art. 145 alin. (1) a noţiunii de omor, normă care în viziunea noastră ar trebui să
aibă următorul conţinut normativ: „ cauzarea intenţionată a morţii altei persoane se
pedepseşte...”. Această propunere este argumentată, în general, prin faptul că legiuitorul
diferenţiază răspunderea penală pentru mai multe tipuri de omoruri şi respectiv este necesară o
noţiune generalizatoare a acestuia, care ar exprima trăsăturile generale, caracteristice şi proprii
fiecărui tip de omor. Dintre acestea, plecând de la abordările expuse mai sus, ar face parte
caracterul intenţionat al privării de viaţă şi obiectul de atentare al omorului, ulitima derivând din
stipularea consecinţei în dispoziţia de incriminare;
· denumirea actuală a infracţiunii „omor intenţionat” ar trebui schimbată în termenul de „omor”,
deoarece în eventualitatea introducerii în textul de lege a unei noţiuni similare celei expuse, ar fi
de prisos accentuarea în denumirea articolului a formei de vinovăţie caracteristice omorului.
213
Referinţe:
1. В. Д. Меньшгин, А.А. Пионтковский, op. cit., p.518; Курс советского уголовного право,
под. ред. Пионтковского А.А., Москва, 1971.
2. А.А. Жижиленко, Преступления против жизни, Москва, 1927, c.6; Г.А. Мендельсон,
Уголовная ответственность за убийство и телесные повреждения, Москва,1962, c.5; Ш.С.
Рашковская, Преступления против жизни, здоровья, свободы и достоинства личности,
Москва, 1959, c.24; Э.Ф. Побегаило, Умышленные убийства и борьба с ними, Воронеж,
1965, с.8; К.И. Рошка, Инфракциунь контра персоаней, Кишинэу, 1979, с.9;
3. Б.С. Сыраев, Ответственность за преступления против жизни и здоровья, Ашхабад, 1973.
4. A. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Bucureşti, 1999.
5. Н.И Загородников, Преступления против жизни по советскому уголовному праву, Москва,
1961.
6. Б.С. Сыраев, op. cit.
7. А.В. Кузнецова, Уголовное право и личность, Москва, 1964.
8. В.Г. Беляев, Вопросы квалификации убийств, Волгоград.
9. С.В. Бородин, Квалификация убийства по уголовному законодательству, Москва, 1966,
с.6; С.В. Бородин, Ответственность за убийство: квалификация и наказание по
российскому уголовному праву, Москва, 1994, с.8; С.В. Бородин, Преступления против
жизни, Москва, 2003, с.21.
10. I. Coke citat din „Rozal Common on Capital Punishment”, Philadelphia P. A., The American
Law Institute, de Boroi A., în op.cit.
11. М. Д. Шаргородский, Преступления против жизни и здоровья, Москва,1948.
12. Borodac, Drept penal, Partea specială, Vol. I, Chişinău, 1996, p.131; Курс советского уголовного
право, Ленинград, op. cit.
13. S. Brвnzг, X. Ulianovschi, V. Stati, I. Юurcanu, V. Grosu, Drept penal, vol – II, Chiєinгu, 2005.
214
Возникновения наркомании и незаконного

оборота наркотиков: уроки истории
Игорь РАЧКОВ, ст арший следователь

Управления Главного управления предвo-
рительного расследования МВД Республики
Беларусь по Гомельской области,
Анна-Мария АНГЕЛЮК, адъюнкт
кафедры уголовного процесса и
судопроизводства Национальной академии
Первые исторические записи о далеком прошлом человечества содержат упоминание о том,

что практически все народы употребляли наркотики растительного происхождения из-за их
необычайного свойства изменять восприятие окружающего мира и создавать иллюзию исполнения
желаний. Считается, что первое знакомство человека с наркотиками произошло примерно 40 тысяч
лет до нашей эры. Шумеры, китайцы, индусы, древние греки, ацтеки и сибирские племена хорошо
знали действие некоторых наркотиков и использовали их для своих целей. Отдельные наскальные
рисунки позволяют предположить, что посредством магических обрядов человек пытался изменить
состояние сознания [1, 6].
В Древней Греции в религиозных целях использовались галлюциногенные грибы. Некоторые
племена Сибири для достижения состояния экстаза и религиозных видений употребляли во время
ритуальных обрядов ядовитый гриб “ мухомор. Викинги, чтобы повысить боеспособность и разжечь
в себе ненависть к неприятелю, съедали мухомор перед схваткой.
Среди растений, влияющих на сознание и восприятие, особое место занимала разновидность
мексиканского кактуса, известного под названием «кейотль», из которого позже был выделен мескалин
[1, 11].
Первым упоминаемым в истории растением с психоактивными свойствами стал мак. Еще 5
тысяч лет назад его использовали шумеры, жившие на землях Нижней Месопотамии (территория
современного Ирака). Позже знания о лечебных свойствах мака были перенесены в Персию и Египет.
На глиняных табличках, обнаруженных много веков спустя в Ниппуре, остались рекомендации
по приготовлению опиума. Шумеры называли его «гиль», что означает «радость». Они также знали и
использовали психоформакологические эффекты многих других растений. Известно, что греки и арабы
использовали опиум в медицинским целях и оставили о нем много легенд [1, 7].
Существует гипотеза, согласно которой название «опиум» происходит от греческого «opium» “
сок. От этого слова позже образуются, по-видимому, древнееврейское «ophion» и арабское «af-yun»
или «afiun», которое можно найти во многих других азиатских языках. Через Персию дальше на Восток
культура опийного мака проникла, очевидно, благодаря арабам-торговцам, для которых опиум отчасти
мог служить суррогатом запрещенного магометанством вина.
В трудах Гиппократа (440–377 гг. до н. э.) упоминаются свойства 300 лекарственных растений.
По данным Вуттона, у Гиппократа есть ссылка на вещество, называемое «меконином», которому
приписано наркотическое действие. Более определенное упоминание о млечном маковом соке можно
найти у Теофраста (около 350 г. до н. э.). В его понимании «меконин» обозначает опиум и рекомендуется
при глазных болезнях и психических расстройствах [2].
Первое изготовление медицинского препарата из опиума осуществлено знаменитым
Парацельсом (1493-1541 гг.). Он называл опиум «камнем бессмертия» и часто использовал на практике.
В то время, когда Парацельс всячески стремился убедить своих коллег в том, что опий имеет лечебные
свойства, курение его стало создавать существенные проблемы в Азии. Медицинские и социальные
последствия этих явлений хорошо известны: были загублены миллионы человеческих жизней, прежде
всего в Китае [3, 13].
215
В Азии история употребления опиума исчисляется тысячелетиями. Массовое его

использование началось только в XVIII веке, после того как на рынки континента вышла британская
компания, которая владела монополией на производство этого зелья в Китае. В 1820 г. был введен
запрет на импорт опиума, и компания организовала контрабандную перевозку наркотика, затем вынудила
правительство Великобритании оказать давление на Китай, чтобы насильно возобновить импорт
драгоценного средства.
Китайский запрет на британский опиум привел в 1842 г. к первой опиумной войне. Спустя 15
лет вспыхнула вторая опиумная война, в которой к Великобритании присоединились Франция и США.
Китай проиграл. С целью приостановления оттока золотого запаса и для спасения страны от инфляции
в Китае стали выращивать собственный опиумный мак. Миллионы людей проводили большую часть
своей жизни в опиумных курильнях, погруженные в наркотический сон.
На примере опиумных войн видно, как осуществлялась политика расширения массового
употребления наркотика с целью подчинения одного государства другому. Главным следствием стало
отрицательное влияние на психическое здоровье нации в последующих поколениях [4, 15-16].
Первое упоминание о дикой индийской конопле (бханг) относится к XVIII-XIX векам до нашей
эры. О гашише, изготовляемом из конопли, как лекарстве от кашля и поноса говорится в 2737г. до
нашей эры в лечебнике китайского императора Шен Нуна. Гораздо раньше он упоминается в легендах.
В Древнем Китае гашиш применялся как обезболивающее средство при хирургических операциях. В
Индии использовался в качестве лекарства [5, 8].
Если не считать одиночных очагов употребления различных веществ, обладающих
психоактивными свойствами, Европа не знала сильных наркотиков до конца ХIII века, пока крестоносцы
не привезли с Ближнего Востока опиум [5, 13].
В России использование опия в медицинских целях следует отнести к концу XVI века, когда в
1581 г. в Москве появилась первая царская аптека с английским аптекарем Джеймсом Френчем,
привезшим с собой названное лекарство. Впоследствии русские цари закупали его у англичан, а позднее
– на Востоке [6, 42-51].
В 1833 г. профессор А. Спасский настоятельно рекомендовал «пьяниц горьких» пользовать от
«белой горячки» по методу доктора Паули. Он советовал больному поутру выпивать небольшую рюмку
водки, а на ночь принимать один-два грана (один гран - 64,8 мг) опия в экстракте и натираться мазью,
настоянной на опиуме. Алкоголизм у таких пациентов постепенно переходил в опиоманию.
В конце 20-х гг. XIX века, в селах открыто продавалась паста опия, которую крестьянки давали
грудным детям вместо более безобидного отвара мака, не всегда имевшегося под рукой. Началась
эпидемия детской наркомании.
Позднее опиоманию активно пытались лечить алколоидом опиума, впервые выделенным в
1805 г. аптекарем Зертюгером и давшим ему название «морфин» в честь Морфея, греческого бога сна
[7, 4]. С 1855 г. «лекарством», применяемым в лечении вышеперечисленных наркоманий, стал кокаин.
Во 2-ой половине XIX века алкоголизм, опиоманию, морфинизм и кокаинизм пробовали лечить
изобретенным героином. Такая практика тоже ни к чему не привела. Более того, М. Брейтман в 1902
г. настоятельно рекомендовал героин широкому кругу публики как препарат, «вентилирующий легкие»,
предназначенный для спортсменов. А по мнению доктора С.В. Ладыженского, дозы героина в случае
привыкания к нему следовало обязательно увеличивать! И только в 1923 г. российский психиатр С.И.
Каган сделал, наконец, вывод о недопустимости лечения наркомании наркотиками, запоздало признав
ошибочной долговременную практику своих коллег-предшественников. Однако по сей день в ряде
стран (в том числе и в России) при лечении наркомании используют метадон [7, 5].
Известный русский востоковед (тюрколог, иранист, монголовед) Н.И. Березин (1818-1896) во
время пребывания в Каире в 60-х гг. XIX века познакомился с воздействием гашиша на психику
человека. Он отмечал опасность дурмана, но всячески одобрял бытовое использование гашиша и
был убежден в том, что этот наркотик «при умении удерживаться от излишеств, просто безвреден».
Еще за два десятилетия до публикации заметок Н.И. Березина о Египте профессора В.С.
Зинин и М.А. Пеликан – члены Императорской Медико-хирургической академии – на основании
выводов некоего штабс-капитана Лукомского о равных свойствах индийской и отечественной конопли
как исходного сырья для производства гашиша успешно провели соответствующие эксперименты. У
исследователя «русского гашиша» А.И. Максимовича (1877) был богатый опыт предшественников,
выводы которых о безвредности и полезности наркотика он подтвердил. Опыты производились на
216
людях «весьма интеллигентных», характеризовавших состояние после приема гашиша не иначе как
«восхитительное».
Интенсивное распространение наркотиков начало ощущаться с развитием восточной
колониальной политики царской России, когда огромный поток крестьянства и казачества двинулся на
освоение новых земель в Среднюю Азию, на Дальний Восток. В те времена на 20 миллионов
мусульманского населения (1880) приходилось до 800 тысяч потребителей гашиша. Это число считалось
заниженным, так как по свидетельству доктора А.Н. Анцыферова в 1923 г., в Средней Азии «редко
можно было встретить коренного жителя, не познакомившегося хотя бы раз в жизни со вкусом и
действием «наши» (гашиша – прим. авт.) [7, 8-9].
В 1938 г. швейцарский химик Альберту Хоффман синтезировал лизергиновую кислоту, что
явилось началом массового употребления наркотиков. Это вещество позднее получило название «ЛСД-
25». Через несколько лет результаты использования наркотика показали, что «модель психоза»,
вызванного ЛСД-25, вовсе не является аналогом такого состояния, вызванного внутренними причинами.
После этого интерес психиатров и психологов к ЛСД-25 существенно снизился. Сегодня применение
этих препаратов сведено до минимума.
Судьбоносным в становлении современной наркомании стал 1960 г. Во время пребывания в
Мексике гарвардский психолог доктор Тимоти Лири съел несколько галлюциногенных грибов,
полученных им от местного колдуна. Этот опыт оказал решающее влияние на его дальнейшую жизнь
и научную деятельность. Он начал безгранично верить в преображающую силу наркотиков, в их
способность не только изменить личность отдельного человека, но и повлиять на становление более
справедливых общественных отношений. Используя все доступные средства коммуникации, Лири
публично провозгласил свои идеи с целью обрести сторонников, прежде всего среди молодых людей.
Большая часть молодежи становится на сторону доктора Лири. Начинаются массовые эксперименты
с наркотиками, которые производят переворот в душах испытуемых [8, 20].
Двойственный характер наркотических средств и многочисленных психотропных веществ как
естественного, так и синтетического происхождения явился причиной возникновения национальных и
международных систем контроля, которые стали развиваться с начала XX века, когда международное
сообщество решило принять надлежащие меры для облегчения страданий миллионов людей,
неограниченно использующих наркотические средства в немедицинских целях [8, 14].
По словам академика Э. Бабаяна, всю историю взаимоотношений человека и наркотиков можно
разделить на два этапа: до 1880 г. и после. Первый этап – неосознанная наркомания, когда в лечебной
практике широко применялся опий. Второй этап начался с 1880 г., когда состоялась международная
конференция, по итогам работы которой впервые было заявлено о появлении новой страшной болезни
– наркомании [9].
Первая международная конференция по проблемам борьбы с наркоманией прошла в 1909 г. в
Шанхае благодаря усилиям 13 государств Азии, Европы и Америки. Этот форум вполне заслуженно
считают событием, заложившим основы существующей ныне системы международного контроля
наркотиков [10, 21].
Зарубежная и отечественная история XX столетия отмечена принятием многих
международных соглашений, национальных законодательных актов, направленных на ограничение
распространения наркотических средств и запрет их незаконного оборота. Вместе с тем настоящий
период развития мирового сообщества характеризуется неослабевающим потоком нелегального
наркобизнеса.
Проблема не обошла стороной и Республику Беларусь. Так, статистические данные по
Республике Беларусь свидетельствуют о том, что в 2004 г. на территории нашего государства
зарегистрировано 6047 преступлений, связанных с незаконным оборотом наркотических средств. Из
них 2161 факт составляет сбыт наркотических средств. Наибольшее количество преступлений данной
категории отмечено в г. Минске и Гомельской области, где зарегистрировано 1267 и 1208 криминальных
деяний, связанных с незаконным оборотом наркотических средств. Из них касаются сбыта наркотиков
640 и 415 преступлений соответственно. Динамика развития данного вида противоправной деятельности
в предыдущие годы по данным УПНОН и ПСН КМ УВД Гомельского облисполкома свидетельствует
о том, что в 1999 г. на территории Гомельской области выявлено 569 преступлений по линии незаконного
оборота наркотических средств, из них 63 случая связанны со сбытом наркотиков. В 2000 г. эти
217
показатели составили 730 и 167 преступлений соответственно, в 2001 г. – 675 и 125, в 2002 г. – 1017 и
266, в 2003 г. – 1226 и 407.
В 2001 г. за хранение наркотиков привлечены к ответственности 324 человека, за сбыт – 71, в
2002 г. – 433 и 129 соответственно, в 2003 г. – 507 и 178, в 2004 г. – 541 и 193. Количество изъятых
наркотических средств также неуклонно растет.
Из приведенных цифр видно, что предпринимаемые на сегодняшний день меры борьбы с
наркобизнесом сломать его основу пока не могут.
Что же следует извлечь из истории для улучшения ситуации в этом направлении?
Вышеприведенный исторический анализ свидетельствует о том, что развитие наркомании на протяжении
веков обусловлено стремлением людей изменить свое обычное миропонимание. С одной стороны, это
вызвано возникающими на их жизненном пути трудностями, когда в эпоху исторических катаклизмов,
во времена социальной нестабильности человек инстинктивно искал выход из условий своего
существования. Невозможность разрешения возникающих проблем способствовала его вовлечению
в алкогольную или наркотическую зависимость. С другой стороны, страсть к праздной жизни,
обеспечиваемой применением различных препаратов, способных вызвать изменение сознания,
объясняется отсутствием достоверных знаний у людей о последствиях воздействия этих препаратов
на организм человека.
Если первая причина полностью связана с политическими и экономическими условиями развития
государства, то вторая относится, прежде всего, к мировоззренческим ценностям, доминирующим в
данном государстве. Большинство известных наркотикосодержащих веществ вначале применялись
как средства лечения различных заболеваний. В последующем, новые лекарства использовались для
лечения болезненных расстройств психики, вызванных употреблением иных препаратов. Это
свидетельствует о том, что в прошлом медицина не могла с достоверной точностью выявлять
негативные последствия применения вновь создаваемых препаратов, и единственным способом
установления их влияния могли быть только эксперименты на человеческом организме. Порой выводы
о «чудодейственных» свойствах тех или иных лекарственных веществ были слишком
преждевременными. В этом и есть самое негативное историческое наследие наркомании, плоды
которого сегодня пожинают во всех странах мира.
Одним из важнейших направлений расшатывания устоев рынка сбыта наркотиков является
создание необходимых условий профилактики и лечения от наркомании, широкой пропаганды здорового
образа жизни. Для правоохранительных органов в этих условиях первоочередной и очень сложной
задачей была и остается ликвидация источников изготовления, выращивания, переработки, хранения,
перевозки и пересылки наркотических средств. Решить эту задачу можно только в том случае, если
главные усилия будут сосредоточены на установлении и изобличении лиц, причастных к данному виду
преступной деятельности на всех его уровнях, особенно организаторов и сбытчиков крупных партий
наркотических средств.
1. Наркотики: социальные, медицинские и правовые аспекты: Справочник / Авт.-сост.: И.Н.
Кузнецов, С.К. Купрейчик. – Мн., 2001.
2. Ульянова Т. И. История опиумных препаратов и проблема возникновения наркомании.
WWW.narkotiki.ru.
3. Наркотики: социальные, медицинские и правовые аспекты.
4. Наркотики: социальные, медицинские и правовые аспекты; Соломзес Дж., Чебурсон В.,
Соколовский Г. Наркотики и общество. Тиво М.П., 2000, с.5.
6. Калачев Б.Ф. Что мы об этом знаем? Из истории распространения наркотиков и
наркомании в России // Эйфория распада. М., 1991.
7. Противодействие незаконному обороту наркотических средств и психотропных веществ:
Учебное пособие. Под ред. А.Н. Сергеева. М., 2001.
9. Аманова Н., Макаров Д. Нация и «кайф» // Аргументы и факты. 1999. № 40.
218
Unele consideraţii privind munca social-utilă ca

unul din mijloacele de corijare a condamnatului
Oleg RUSU, Academia “Ştefan cel Mare” a

M.A.I. al R.M.
Istoria noţiunii de muncă în general, dar şi concepţia modernă privitoare la muncă în special, admite
coexistenţa a două teorii ireconciliabile cu privire la muncă. Prima priveşte activitatea productivă cu dispreţ,
atribuind-o lui homo humanus.
Cealaltă concepţie acordă muncii cel mai înalt rang uman şi-i conferă o forţă binefăcătoare: aceea de
a putea anihila propria ei domnie tiranică care a supus totul în lume (labor improbus omnia vincint- munca
perseverentă învinge totul), ea fiind aceea care înlătură toate neajunsurile proprii naturii omului, fiind deci cu
adevărat o forţă umanizatoare. Să diferenţiem şi să analizăm mai amănunţit aceste două aspecte atît de
contradictorii.
Prima concepţie consideră munca o consecinţă a insuficientei înzestrări a omului pentru existenţă:
condiţiile asigurării traiului trebuie „smulse” naturii, trebuie învinse obstacole. Munca înseamnă efort şi cu cît
aceasta se prelungeşte, cu atît el se transformă în chin.
Geneza, aşa cum ne-o înfăţişează Biblia, vorbeşte de acest chin al muncii fiind un blestem: „blestemat
este acum pămîntul din pricina ta. Cu multă trudă să scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spin şi pălămidă
să-ţi dea... în sudoarea feţei tale să-ţi mănînci pîinea” [1].
La o atentă privire, acest blestem nu se referă la munca în sine, a cărei însemnătate rămîne intactă, ci
denaturează efectul psihic al muncii asupra omului, pretinzînd trudă şi sudoare.
În lumea contemporană această împovărare psihică se naşte însă atunci cînd diferitele procese de
muncă sunt funcţionalizate. Conform sistemului Taylor, acest lucru se numeşte analiza artificială şi defalcarea
proceselor de muncă în cele mai mici componente mecanice şi restructurarea acestor elemente într-o combinaţie
eficientă: chinul va trebui deci căutat în efectul de monotonie al proceselor de muncă, tehnic funcţionalizate.
Conform celei de-a doua concepţii, munca este considerată o participare la opera creaţiei, ea fiind în
primul rînd o expresie a măreţiei omului şi nu a slăbiciunii sale.
Chiar dacă ambivalenţa proprie muncii - trudă şi creaţie-pare de neînlăturat, cel de-al doilea aspect al
ei, care deschide perspectiva eliberării, acţionează mai puternic în cultura europeană: prin muncă, opera naturii
rămasă oarecum fragmentară este dusă mai departe, devenind o a doua cultură, iar activitatea creatoare,
producătoare de cultură, putînd fi astfel considerată un instrument al unei neîntrerupte creaţii [2, 63].
Ţinînd cont de cele expuse mai sus, să încercăm a face o analiză a reglementării juridice şi organizării
concrete a activităţii de muncă a condamnaţilor din penitenciarele din Republica Moldova, în contextul
prevederilor actelor internaţionale.
Plictiseala şi monotonia par să fie dominante în toate închisorile de oriunde: şansa de a munci nu există
decît pentru puţinii deţinuţi şi de obicei pentru perioade scurte de timp. În general, un procent mare din deţinuţi
stau în penitenciare fără să facă ceva deosebit: programul de dimineaţă, inclusiv micul dejun, ieşirea la curtea
de plimbare aproximativ o oră, masa de prînz, masa de seară, discuţiile interminabile cu colegii de cameră şi,
mai ales, privitul la televizor. Şi asta ani şi ani de zile...
După cîţiva ani de şedere în penitenciar, liberarea devine întra-adevăr o problemă de adaptare:
cunoştinţele, opiniile, regulile învăţate în penitenciar, modul în care concep viaţa lor viitoare devin obstacole
pentru ceea ce numim competenţa de viaţă în lumea actuală. Şi să nu uităm că mulţi deţinuţi au carenţe
educaţionale, şcolare şi psihologice care deseori explică infracţiunile comise în mod repetat [3, 72].
Obligaţia condamnatului de a munci este o componenta de bază a regimului penitenciar. Aceasta îşi
are temeiul, mai întîi, în necesitatea menţinerii unei stări fizice şi psihice corespunzătoare a condamnaţilor, mai
ales cînd este vorba de o pedeapsă privativă de libertate de lungă durată. În al doilea rînd, necesitatea muncii
se întemeiază pe ideea că mulţi condamnaţi sunt certaţi cu munca şi sunt obişnuiţi să trăiască din munca altuia,
din infracţiuni (furturi, înşelăciuni, tîlhării etc.). Pedeapsa privaţiunii de libertate trebuie folosită pentru reeducarea
şi obişnuirea condamnaţilor cu munca, pentru ca, la liberare, condamnatul să se poată integra în muncă [4, 42].
219
Dacă la început munca penitenciară avea rolul de a ţine pe deţinut permanent ocupat şi de a-i epuiza
energia, în decursul timpului munca a căpătat un rol educativ-formativ, discuţia orientîndu-se spre întrebarea:
care deţinuţi şi în ce măsură sunt obligaţi la prestarea muncii penitenciare şi în ce măsură sunt obligaţi la
prestarea muncii penitenciare şi în ce măsură deţinuţii au un drept la muncă? De asemenea, s-a pus întrebarea
în ce măsură deţinuţii au dreptul la prestarea muncii în comun sau în celulă? [5, 149]
Desigur, în societatea noastră, această obligare la muncă este reglementată într-un spirit umanist.
Munca condamnatului nu trebuie să ducă la epuizarea acestuia, nu trebuie să fie degradantă şi nici arbitrară,
dimpotrivă, ea trebuie să se desfăşoare în condiţii suportabile şi raţionale [6, 96]. În lege se prevede că
„executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei
condamnate” [7]. În mod deosebit, trebuie accentuat că la muncă sunt obligaţi numai condamnaţii apţi de
muncă şi că supunerea la muncă este precedată de un examen medical şi alte asemenea măsuri [8].
În mod firesc, legislaţia unui stat care se doreşte a fi „de drept” nu poate fi izolată de ansamblul
sistemului internaţional al drepturilor omului. Toate actele normative internaţionale referitoare la drepturile
fundamentale ale omului au la bază Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală
a ONU la 10 decembrie 1948.
În data de 31 iulie 1957, prin Rezoluţia nr. 663 C(XXIV), Consiliul Economic şi Social a aprobat
Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat la Geneva în 1955.
Mai tîrziu, la 12 februarie 1987, a fost adoptată Recomandarea nr. R(87)3 a Comitetului Miniştrilor
Consiliului Europei privind Regulile Europene pentru penitenciare. Preambulul acestui act arată că el reprezintă
o versiune europeană revizuită a Ansamblului de reguli minime privind tratamentul deţinuţilor.
Redăm mai jos cîteva din principiile care trebuie să guverneze acţiunile administraţiei penitenciare în
ceea ce priveşte antrenarea la muncă a condamnaţilor conform actelor sus amintite:
- munca în penitenciare nu trebuie să aibă un caracter degradant;
- tuturor deţinuţilor trebuie să li se ceară să muncească ţinînd seama de aptitudinile lor fizice şi
mintale determinate de către medic;
- trebuie să li se asigure deţinuţilor o pregătire profesională folositoare, de pe urma căreia să
poată cîştiga bani;
- asigurarea unei zile normale de lucru reprezintă o condiţie semnificativă pentru formarea
profesională a deţinutului, în vederea adaptării şi reînserţiei sociale;
- definirea unei vieţi ocupate în mod normal poate fi foarte diferită de la o ţară la alta, astfel este
important ca munca deţinuţilor să fie organizată şi condusă după regulile existente în viaţa
locală;
- este important să se asigure prioritatea formării în raport cu exploatarea forţei de muncă;
- participarea deţinuţilor şi pregătirea lor profesională nu trebuie să fie subordonate dorinţei de a
realiza un beneficiu din munca penală.
Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 în art. 44 alin (2) lit. „b”, arată că munca unei persoane
condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată, nu constituie
muncă forţată. De altfel, Convenţia nr. 29 referitoare la munca forţată prevede aceasta în mod expres precum
că termenul de „muncă forţată” sau „obligatorie” va desemna toată munca sau serviciile exercitate de un
individ sub ameninţarea unei pedepse din partea cuiva şi pentru care respectivul individ nu sa oferit de bună
voie.
Iar art. 2 lit. (C) prevede în mod expres precum că termenul de „muncă forţată” sau „obligatorie” nu
va cuprinde în înţelesul convenţiei date munca sau serviciile prestate de un individ ca urmare a unei condamnări
pronunţate printr-o hotărîre judiciară, cu condiţia că această muncă sau servicii să fie efectuate sub controlul
şi supravegherea autorităţilor publice şi că respectivul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia particularilor,
companiilor sau persoanelor juridice.
Legea cu privire la sistemul penitenciar (art.14) prevede că condamnaţii sînt antrenaţi la muncă la
întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar, inclusiv la unităţile de activitate extrabugetară (gospodării
auxiliare, ateliere şi sectoare de producţie etc.) la alte întreprinderi cu orice formă organizatorico-juridică, la
lucrările de deservire a instituţiilor penitenciare.
Întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar, după forma lor organizatorico-juridică sînt întreprinderi
de stat. Întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar, avînd personalitate juridică, îşi pot desfăşura activitatea
atît pe lîngă instituţiile penitenciare, cît şi de sine stătător [9].
220
În cadrul sistemului penitenciar sunt înregistrate oficial 14 întreprinderi de stat. La aceste întreprinderi,
pe parcursul anului 2004, s-au produs mărfuri în sumă totală de 14470 lei. În rezultatul măsurilor întreprinse, s-
a majorat numărul condamnaţilor încadraţi în cîmpul muncii cu 222 persoane (cu 9,1% mai mult de cît în anul
2003). Numărul total al condamnaţilor încadraţi în cîmpul muncii a constituit 2444 persoane (în anul 2003-2222
persoane) [10].
Antrenarea condamnaţilor la muncă la întreprinderile cu orice formă organizatorico-juridică ce nu fac
parte din sistemul penitenciar se face în temeiul contractului încheiat între administraţia instituţiei penitenciare
şi cea a întreprinderii respective. Contractul se elaborează luîndu-se în considerare recomandările
Departamentului Instituţiilor Penitenciare.
Condamnatul poate fi antrenat la munci neremunerate. Muncile neremunerate sînt lucrările de îngrijire
şi amenajare a penitenciarului şi a teritoriului, de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi medico-sanitare de
deţinere. La munca neremunerată condamnatul este, de regulă, antrenat în afara orelor de lucru, cel mult 2 ore
pe zi, însă nu mai mult de 10 ore pe săptămînă [11].
Condamnaţii care au împlinit vîrsta de pensionare şi condamnaţii invalizi de gradul I şi II sînt antrenaţi
la muncă la dorinţă.
Lista lucrărilor şi funcţiilor pentru exercitarea cărora este interzisă antrenarea condamnaţilor la pedeapsa
închisorii este prevăzută de paragraful 33 al Statutului executării pedepsei de către condamnaţi [12].
Timpul de lucru şi de odihnă al condamnatului se stabileşte în conformitate cu legislaţia muncii. Evidenţa
timpului de muncă se ţine conform instrucţiunii aprobate de Departamentul instituţiilor penitenciare.
Munca condamnaţilor se organizează cu respectarea regulilor de protecţie a muncii, a tehnicii securităţii
şi igienei muncii, prevăzute de legislaţia privind protecţia muncii.
La cererea condamnatului, perioada de muncă pe durata executării pedepsei închisorii se include de
către instanţa de judecată în vechimea lui totală de muncă. În cazul în care condamnatul se eschivează
sistematic de la muncă, perioada respectivă nu se include în vechimea de muncă.
Munca condamnaţilor la pedeapsa închisorii se retribuie în conformitate cu legislaţia muncii. Salariul
lunar al condamnaţilor nu poate fi mai mic decît salariul minim pe ţară, luîndu-se în considerare indexările şi
majorările stabilite. Salariul condamnatului se impozitează şi se transferă pe contul lui de peculiu. Reţinerile
din salariul condamnatului în temeiul documentelor executorii nu pot depăşi 75% din cîştigul lunar. Din salariul
condamnatului nu pot fi reţinute cheltuielile pentru întreţinerea lui în decursul executării pedepsei, inclusiv
pentru alimentaţie, îmbrăcăminte şi asistenţă medicală. Condamnaţii nu răspund pentru pagubele provocate de
uzul normal al bunurilor predate în folosinţă sau pentru cele provenite din riscul normal al muncii. Ei pot
expedia mijloacele băneşti aflate pe contul lor de peculiu soţului/soţiei, unei rude apropiate sau unei alte persoane.
Condamnatul care este antrenat la munci remunerate cel puţin 6 luni are dreptul la concediu neremunerat
cu durata de 12 zile calendaristice. Condamnatul care execută pedeapsa într-un penitenciar de tip deschis
poate beneficia, pe perioada concediului, de dreptul de a se deplasa în afara penitenciarului [13].
Conform art.257 Cod de executare al RM, condamnatului care nu încalcă regimul de deţinere şi
îndeplineşte conştiincios sarcinile de producţie i se pot compensa privilegiat 3 zile din durata pedepsei cu 2 zile
de muncă, iar condamnatului antrenat la lucrări subterane sau la lucrări cu condiţii grele şi nocive de muncă,
potrivit listei de munci şi profesiuni aprobate de Guvern, 3 zile din durata pedepsei cu o zi de muncă.
Pentru ca munca condamnaţilor în condiţiile menţionate să-şi poată atinge scopul reeducativ, ea trebuie
organizată în aşa fel, încît să contribuie la realizarea acestui scop [14, 57]. Administraţia fiecărui penitenciar
acordă atenţie deosebită organizării muncii condamnaţilor sub toate aspectele. În penitenciar munca se
organizează pe perioade determinate (ani, luni); aceste măsuri se concretizează într-un program de lucrări de
executat, în care se prevăd lucrările mai importante. De altfel, orice penitenciar are un serviciu de organizare
a muncii, căruia îi revine sarcina şi obligaţia de a organiza munca condamnaţilor.
Condamnaţii sunt repartizaţi la diferiţi agenţi economici în sectorul industrial ( prestarea muncii în
anumite întreprinderi industriale), sectorul construcţii (construcţii de întreprinderi, construcţii de locuinţe,
construcţii de drumuri şi poduri), sectorul agricol ( la efectuarea şi întreţinerea culturilor de plante cerealiere,
recoltatul cerealelor) etc.
Munca condamnaţilor poate fi organizată şi în sectorul muncilor organizate de penitenciar, în întreprinderi
special înfiinţate care funcţionează pe principiul gestiunii economice proprii, în unităţi care aparţin Departamentului
instituţiilor penitenciare. Munca condamnaţilor mai poate fi organizată în aşa-numitele munci permanente cu
221
caracter gospodăresc ale penitenciarului, cum sunt: bucătar, brutar, morar, frizer, croitor, cizmar, instalator,
mecanic, tîmplar, fochist-calorifist, lăcătuş etc.
Analizînd cele expuse, putem face cîteva concluzii referitoare la munca persoanelor condamnate şi
anume faptul că munca în închisoare trebuie privită ca un element pozitiv în tratamentul, pregătirea şi conducerea
instituţională pentru că obiectivul activităţii în sine este: asigurarea posibilităţii ca deţinuţii să-şi dezvolte aptitudinile
şi deprinderile care să le îmbunătăţească perspectivele unei reintegrări după liberare.
Sub raport reeducativ efectele muncii nu numai că trezesc condamnaţilor conştiinţa puterii şi valorii
lor, dar determină aprecierea şi respectul muncii celorlalţi cetăţeni, îi obişnuiesc cu o utilizare raţională a
timpului, cu ordinea şi disciplina. Exerciţiul muncii reţine pe condamnaţi de la dezordine, substituie tentaţiile
sale, împiedică contagiunea nocivă şi facilitează supravegherea acestora [15, 152].
În acelaşi timp, ţinem să subliniem şi unele momente negative care ar urma să fie eliminate în viitor şi
anume: la mulţi deţinuţi nu se manifestă conştiinţa că practică efectiv o meserie şi nu există la ei un ataşament
pentru lucrul bine făcut, ceea ce împiedică obţinerea de performanţe în activitate. Consideră munca lor ca o
simplă ocupaţie şi le este indiferent unde şi ce lucrează.
În condiţiile penitenciarului constatăm şi alte caracteristici ale activităţii productive depuse de deţinuţi:
fiind o muncă impusă şi prost remunerată (deşi în condiţiile legii), deţinuţii nu au sentimentul de apartenenţă
colectivă la întreprinderea, ferma sau atelierul în care muncesc, îşi multiplică revendicările, interesul de promovare
nu există, nu se preocupă de calitatea produselor, ideea de carieră profesională nu îşi găseşte rostul.
În acest context, munca este din ce în ce mai puţin asociată cu ideea de datorie individuală şi colectivă,
marile predici despre obligaţia de a munci nu mai sunt ascultate. Construcţia unei societăţi de consum şi
normele sale de fericire individuală au detronat munca din poziţia de valoare centrală a bunăstării, a distracţiilor
şi a timpului liber, orientînd aspiraţiile colective spre bunurile materiale, vacanţă, reducerea timpului de lucru.
Nu orice muncă produce efecte educative pozitive celui care o execută. Valoroasă din punct de
vedere pedagogic este numai acea muncă fizică şi intelectuală în acelaşi timp, cea care nu este îndreptată
exclusiv spre un folos individual, ci serveşte şi unor interese „heterocentrice”.
Pe lîngă această premisă fundamentală, o muncă pedagogic calificată trebuie să corespundă altor
şase particularităţi: [16, 10] executantul trebuie să-şi dea seama de sensul muncii şi să pornească munca cu un
scop concret; planificarea şi finalizarea muncii trebuie să solicite cît mai divers pe cel ce o execută; felul
concret de a munci trebuie să permită un oarecare grad de libertate a structurării operaţiilor; munca trebuie să
cuprindă şi tendinţa spre desăvîrşire; rezultatul muncii trebuie să ofere executantului posibilitatea de autocontrol;
să permită în final consolidarea spiritului de promovare a personalităţii sale.
Referinţe:
1. Biblia, Geneza III, 17.
2. Aurel Teodor Moldovan, Munca persoanelor condamnate, Bucureşti 1999.
3. G. Florian, Fenomenologie penitenciară, Ed. Oscar Print, Bucureşti 2003.
4. P. Kock, Gefangenenarbeit und resozializierung (Munca condamnaţilor şi resocializarea),
Stutgartt, F. Emke Verlaf 1969.
5. Aurel Teodor Moldovan, Munca persoanelor condamnate, Bucureşti 1999.
6. Ion Oancea, Drept execuţional penal, ed. ALL Educational S.A. Bucureşti 1998.
7. Codul penal al Republicii Moldova din 18.04.2002 art. 61(2).
8. Codul de executare al Republicii Moldova nr. 443-XV din 24.12.2004 art.253(1).
9. Legea RM cu privire la sistemul penitenciar nr. 1036 din 17. 12. 1996 art.15.
10. Din nota informativă privind activitatea sistemului penitenciar al RM pe parcursul anului 2004.
Departamentul instituţiilor penitenciare. Chişinău 2005.
11. Codul de executare al RM nr. 443-XV din 24 decembrie 2004 art. 253 (3).
12. Statutul executării pedepsei de către condamnaţi nr. 923 din 20 decembrie 1994 paragr. 33.
13. Codul de executare al RM nr. 443-XV din 24 decembrie 2004 art. 256.
14. M. Ruse, Planificarea şi organizarea activităţilor productive cu deţinuţii, în „Buletin
penitenciar”, nr. 4/1983.
15. Petrache Zidaru, Drept execuţional penal, Ed. Edit Pres Mihaela SRL Bucureşti 1997.
16. G. Kerschensteiner, Begriff der Arbeitsschule, Munnchen 1961.
222
Особенности расследования крупных финансовых

мошенничеств, совершённых юридическими лицами
Сергей ВОЗНЮК, Комиссариат полиции

муниципия Бэлць
В связи с изменениями, произошедшими в последнее время в социально-правовой сфере жизни

общества и изменением ряда правовых институтов, всё большее значение принимает деятельность
юридических лиц. К сожалению, как и в других сферах жизнедеятельности общества, нередко
юридические лица используются для совершения преступлений. А зачастую и специально создаются
в целях совершения преступлений. Так, согласно статистическим данным МВД России за 2004год
наибольшее количество экономических преступлений совершённых юридическими лицами выявлено:
- в области финансово-кредитной системы- 58201, т.е. 33,1% от общего количества
выявленных преступлений;
- в области внешнеэкономической деятельности- 6123, т.е. 3,5 % от общего количества
выявленных преступлений;
- в области приватизации- 3696, т.е. 2,1 % от общего количества выявленных преступлений.
Основным из специальных субъектов в преступлениях, совершаемых юридическими лицами,
являются частные фирмы, их филиалы или представительства.
В последнее время возросло количество расследуемых уголовных дел, связанных с хищениями
денежных средств путем крупных финансовых мошенничеств. Преступные группировки, наряду с
единичными фирмами используют для совершения мошенничеств и все более сложные структуры,
которые включают по несколько фирм, в том числе и специально создаваемых фирм-фантомов, фирм-
однодневок, брокерские конторы (особенно стараясь включить в эту систему коммерческий банк,
который бы их обслуживал).
Принципиальна методика расследования указанных уголовных дел, аналогичная той, что
используется при расследовании любых хищений в хозяйственной сфере. Однако для полного
исследования действий руководителей мошеннических фирм (или тех, кто за ними стоит) и их
правильной юридической квалификации требуются определенные знания механизма функционирования
финансового рынка, его нормативной базы и практики деятельности инвестиционных компаний, как
отдельно взятых юридических лиц.
Многие мошеннические фирмы могли быть разоблачены еще на первоначальной стадии своей
деятельности, однако этому мешал, условно говоря, «синдром свободы предпринимательства», усиленно
внедрявшийся в правосознание граждан и, в частности, сотрудников правоохранительных органов. В
то же время, анализ первичных рекламных материалов той или иной компании позволяет следователю
достаточно близко подойти к решению главного вопроса: имелись ли в деятельности компании, к которой
граждане предъявляют претензии, признаки мошенничества или неисполнение договорных обязательств
явилось следствием сложившихся экономических условий, неумелого руководства, при которых конфликт
подлежит разрешению в гражданско-правовом порядке.
Обстоятельства обмана могут быть выяснены в ходе допросов потерпевших. Вопросы офицеров
уголовного преследования, прежде всего, должны быть направлены на выявление объективной
возможности потерпевшего или свидетеля правильно оценить ситуацию.
Остановимся на организационных и методических особенностях расследования дел данной
категории, иллюстрируя их примерами из практики
Заявленная цель создания компании состояла в привлечении финансовых средств в виде
кредитов от юридических лиц и инвестирование их в предприятия области.
Компания, не имея банковской лицензии на привлечение вкладов населения и юридических
лиц, стала широко рекламировать свою деятельность через прессу и телевидение, распространяя
223
через них заведомо ложные данные о компании, которая якобы имеет выгодные вложения в
коммерческие в производственные структуры, что является гарантией возврата средств.
Сложность расследования дела заключалась в том, что вклады в компанию сделали около
сотни юридических и десятки тысяч физических лиц. Было проведено 108(!) промежуточных ревизий
по взаимоотношениям компании с другими организациями, на основании их сделан один акт ревизии.
Расследование проводилось при постоянном компьютерном обеспечении.
Аналогична ситуация и в случае с АКБ «Ынтрепринзбанкэ» - Молдова, когда подобным образом
были обмануты ряд вкладчиков-граждан и юридических лиц.
Рассмотрим основные направления деятельности правоохранительных органов в выявлении,
документировании и раскрытии преступлений, совершаемых юридическими лицами в сфере финансов
и кредита.
Хочется отметить, что практически неизвестны случаи привлечения кого-либо к уголовной
ответственности за покушение на мошенничество из-за чрезвычайной сложности доказывания умысла
на стадии приготовления. В то же время обнаружение умысла, на обман контрагента возможно, как
правило, еще на стадии подготовки сделки, и поэтому профилактика предпринимательского
мошенничества вполне реальна.
Умысел на мошенническое завладение средствами граждан подтверждается несоответствием
уставного фонда, завышенными процентными ставками, размерами выплат по выдаваемым гражданам
свидетельствам, сертификатам и их несоответствием договорам, отсутствием надлежащего
бухгалтерского учета, а также денежных средств на открываемых счетах.
Анализ причин, способствовавших совершению мошеннических хищений, показал, что одним
из важных элементов доказывания умысла на совершение данного вида преступления является изучение
обстоятельств регистрации компаний.
Во-первых, она может производиться по подложным документам. Это обусловлено тем, не
редко регистрацией организаций занимаются не сами учредители, а фирмы-посредники.
Во-вторых, существует возможность регистрации компаний, желающих заниматься
лицензионной деятельностью, без одновременного получения лицензии. Данное обстоятельство
используется мошенниками для фактического начала лицензионной деятельности без права на нее,
поскольку контроль над такой деятельностью в первое время никем не осуществляется.
Основной вопрос при квалификации - наличие мошенничества, как первоначального признака
для возбуждения уголовного дела, для чего служат:
- наличие систематической деятельности финансовых компании по сбору денежных
средств,
- сомнения в возможности выполнения обязательств, взятых на себя структурой,
принимающей денежные средства. Как правило, это выражается в массовом
невыполнении принятых обязательств.
Задачами расследования таких преступлений являются:
1. Воссоздание максимально подробной картины поступления и расходования денежных
средств.
2. Отработка доводов обвиняемых или подозреваемых об их расчетах по выполнению
обязательств перед вкладчиками.
Сложность доказывания обмана многочисленных клиентов, объясняется тем, махинациями
рекламных кампаний. Зачастую реклама фирмы никогда не приглашает граждан именно к партнерству,
то есть к фактическому совладению предприятием, и никогда не обещает гражданам вообще никаких
дивидендов. Следовательно, руководство компании вроде бы никогда не обманывало своих акционеров
информацией о том, что они чем-то владеют, что-то производят или продают, занимаются какой-либо
деятельностью, приносящей стабильный доход, от которого, в конечном счете, и зависит курсовая
стоимость акций в каждый конкретный момент, Таким образом, уже на стадии ознакомления с
рекламными роликами или текстами можно было сделать однозначный вывод о том, что у этой компании
нет серьезного бизнеса, и граждан приглашают принять участие в самой обычной финансовой
спекуляции, а не в инвестировании каких-либо коммерческих проектов. Доходы от такой спекуляции в
224
принципе возможны только тогда, когда спрос превышает предложении. Именно эта цель - создание
ажиотажного спроса - и была поставлена перед рекламой, и она эту задачу выполнила.
К этому следует добавить, что реклама как элемент обмана присутствует в той или иной
форме в деятельности всех мошеннических компаний. В основе ее - принцип исполнения обязательств
перед первоначальными вкладчиками для последующего вовлечения в финансовую аферу все большего
числа граждан и организаций. Например, составной частью обмана, компанией АО «МММ» - Россия,
являлось рекламное утверждение об абсолютной ликвидности ее акций, и умолчание о том, что акционер
может свободно продать акции только единственному покупателю - самой компании и при условии,
что она захочет купить их по этой цене.
Исходя из анализа полученных данных, при расследовании преступлений, совершаемых
юридическими лицами, в данных примерах необходимо было выяснить следующее обстоятельства:
- наличие реальной возможности выполнения обязательств по возврату денежных средств
вкладчикам,
- соответствие реальной деятельности по использованию денежных средств принятым
обязательствам по их возврату.
По данным С. М. Астапкиной (Академия МВД РФ) каждое четвертое дело прекращается по
различным основаниям, в том числе каждое пятое - за отсутствием состава преступления. При этом
главной причиной прекращения уголовных дел стало отсутствие достаточных доказательств,
свидетельствующих об умысле на мошенничество.
К вопросу о квалификации, следует заметить, что многообразие способов и форм
мошенничества юридическими лицами на финансовом и фондовом рынках не дает возможности привести
примеры по каждому из них. В каждом отдельном случае мошенники используют несовершенство
хозяйственного законодательства, халатность и коррумпирование должностных лиц, некомпетентность
руководителей коммерческих структур и частных инвесторов, и др.
Планирование и совершение хищений денежных средств в массовом масштабе маскируются
внешне с законной предпринимательской деятельностью, потому что в иной форме и без участия
юридического лица попросту невозможны, и сопровождаются различными формами обмана на всех
стадиях подготовки и реализации преступного умысла. Поэтому при расследовании преступлений,
совершённых юридическими лицами необходимо тщательным образом исследовать все, даже самые
незначительные обстоятельства, связанные с учреждением, регистрацией и финансово-хозяйственной
деятельностью мошеннических компаний, кропотливо собирать доказательства обмана на всех этапах
подготовки и осуществления преступления, учитывая, что каждый отдельный из рассмотренных
элементов обмана сам по себе доказательством преступного умысла еще не является, но в совокупности
с другими может служить основанием для обвинения лица в покушении или совершении мошенничества.
Необходимо также устанавливать факты использования денежных средств в целях личного
обогащения руководителями юридических лиц: приобретение недвижимости, автомашин и т. д., так
как они будут иметь значение не только для оценки деятельности созданной структуры, но и личной
вины отдельных членов преступной группы.
Это наиболее трудоемкая часть расследования, с которой связана необходимость:
- организации проведения ревизий всей финансово-хозяйственной деятельности структуры,
проводившей финансово - хозяйственные операции,
- максимально полно допросить всех потерпевших и пострадавших;
- сверить данные допросов с материалами ревизии, исключить дублирование одних и тех
же сумм по различным видам учета;
- составить максимально подробную картину поступления денег и их расходования в
хронологическом порядке.
Проведение ревизии, как правило, осложняется неполнотой бухгалтерского учета, в связи, с
чем большое значение имеют данные оперативного учета, если их удается изъять.
С учетом необходимости ссылки в акте ревизии только на бухгалтерские документы необходимо
рассмотреть вопрос о восстановлении бухгалтерского учета хотя бы частично.
225
При организации работы очень важно, чтобы в ходе каждого допроса была установлена сумма
прямого ущерба без начисления процентов, а это зачастую вызывает сложность либо в связи с частыми
случаями переоформления обязательств, либо с запутанностью распределения прибыли, доходов и
расходов, в том числе по гражданско-правовым обязательствам в пользу третьих лиц. А иногда и
напрямую встречаются случаи по значительным суммам, необоснованно списанным как выданные
вкладчикам.
Следует особо выделить необходимость установления расхода на инвестирование
деятельности, которая может давать прибыль, и устанавливать размеры поступления такой прибыли,
доказать факт отсутствия прибыли. Также очень важно, чтобы сведения о поступлении денежных
средств и их расходовании были установлены за весь период совершённого преступления в
хронологическом порядке (например, помесячно, поквартально или погодично), что даст возможность
сделать несколько важных выводов:
1. Никаких других поступлений денежных средств, кроме как от вкладов потерпевших -
нет.
2. Ни в один из отражённых периодов работы сумма выплат не превышает суммы
поступлений денег; более того, сумма выплат составляет, как правило, незначительную
часть от поступивших денег.
3. Установление фактов отсутствия вложения средств с целью получения прибыли или
вложение их в заведомо неприбыльные сделки.
4. Установленные факты расхода денежных средств свидетельствуют об отсутствии цели
выполнения обязательств перед вкладчиками. Для закрепления указанных выводов
проводятся экономические экспертизы состоятельности компании. Для этого
подсчитывается сумма обязательств перед вкладчиками.
Экспертиза даёт заключение, как по отдельным лицам, так и в динамике за весь период.
Выводы о том, что получение прибыли в принципе невозможно, подтверждаются
-расчетами о реальной возможности выполнения обязательств;
-отсутствием прибыльной деятельности компании.
Дополнительным подтверждением этого вывода служит анализ установленного расхода.
Необходимо также выделить достаточно важный вопрос — исследование правовых оснований
деятельности структуры, осуществляющей прием денежных средств.
Здесь можно выделить следующие направления:
1. Характер деятельности структуры и его правовое регулирование.
2. Соответствие деятельности по сбору денежных средств Уставу структуры, лицензии,
если такая выдавалась.
3. Соответствие документов, которыми оформлялись обязательства по возврату денежных
средств характеру сделки.
4. Отвечают ли выпускаемые и реализуемые структурой векселя, акции и т. п. требованиям,
предъявляемым к ценным бумагам данного вида?
Учитывая сложность правового регулирования, наличие различных тонкостей, неизвестных
широкому кругу лиц, целесообразно по этим вопросам назначить правовую экспертизу, которую могли
бы провести специалисты Национального Банка по первому вопросу, Комиссии по рынку ценных бумаг
— по остальным вопросам.
Кроме того, следует отметить, что одним из доказательств по делам данной категории дел
является реклама, даваемая в мошеннических целях. Так, администрация АКБ «Ынтрепринзбанкэ» -
Молдова, зная о неплатёжеспособности банка, заявил через средства массовой информации о высоких
процентных начислениях по всем, в том числе и краткосрочным вкладам, как гражданам, так и
юридическим лицам. В конечном итоге это сыграло свою немаловажную роль в совершении
преступления.
В заключении хочется сказать, что экономическая реформа в нашей стране привела к
существенному усложнению имущественных отношений. Сложность их вызывает необходимость более
детального толкования составов имущественных преступлений с тем, чтобы отличить преступление
226
от обмана или неисполнения обязательств гражданско-правового характера, так как законодательство,

призванное регулировать хозяйственные механизмы, отстает от развития реально складывающихся
отношений в сфере экономики. Результаты нормотворческой деятельности порождают массу
противоречий, возможности неоднозначного толкования тех или иных актов и норм. Это порождает
активный рост экономической преступности, в частности новых видов мошенничества: мошенничества,
совершённые юридическими лицами.
В то же время практика показывает, что целенаправленная работа, основанная на знании
правоохранительными органами современных способов мошенничества и методики их раскрытия,
взаимодействие всех видов правоохранительных органов приносит положительные результаты в
выявлении и изобличении мошеннических групп. А кроме того, вопросы борьбы с мошенничеством
юридических лиц уже переросли рамки любого отдельно взятого органа, региона и являются общей
проблемой для всей системы государственной власти и органов управления страны и требуют своего
адекватного организационного оформления. В первую очередь от этого и зависит успех борьбы с
таким феноменом современности, как преступления юридических лиц.
В уголовно-правовой литературе имеется довольно большое число работ, в которых
рассматриваются те или иные вопросы квалификации мошенничества, имеющие значение для
единственно возможного варианта уголовно-правовой оценки, т.е. полного и исчерпывающего
применения всех уголовных законов, охватывающих данное общественно опасное деяние. Однако
введение в уголовное законодательство Молдовы в 2002г. ответственности юридических лиц является
передовым, в настоящее время ведутся дискуссии по поводу правильной квалификации данного вида
преступлений. Теоретическое и практическое значение проблемы правильной квалификации преступной
деятельности юридических лиц говорит об их возросшей актуальности.
1. Нормативно-правовые акты
1. Конституция РМ.
2. Гражданский кодекс РМ: Закон от 06.06.02 г.
3. Уголовный кодекс РМ: Закон от 18.04.02 г.
4. Кодекс об административных правонарушениях РМ: Закон от 29.03.85 г.
5. Сборник постановлений пленумов Верховных судов СССР и РСФСР (РФ) по уголовным
делам. М.: Спаркъ, 1996. 325с.
6. Сборник Постановлений Высшей Судебной Палаты РМ: официальный сайт
«Законодательство РМ» - www.docs.md.
2. Литература
1. Альбрехт У., Венц Д. Ж. Мошенничество. Луч света на темные стороны бизнеса. СПб.:
Литер, 1995. 234 с.
2. Баев 0. Я. Тактика следственных действий. Воронеж: ВЕК, 1992. 269 с.
3. Борзенков Г. Новое в уголовном законодательстве о преступлениях против собственности
// Законность. 1995. № 2. С. 8 - 12.
4. Бондаренко А.Р. Борьба с хищениями государственного и общественного имущества.
М.: Юридическая литература, 1971. 226с.
5. Васецов А. Размер похищенного и квалификация преступления // Советская юстиция.
1993. № 5. С. 12 - 17.
6. Викулин А. Ю. Понятие ущерба в УК РФ: применительно к гл. 22 // Государство и право.
1998. № 4. С. 90 - 103.
7. Виноградов С., Яни П. О квалификации хищений с использованием поддельного авизо /
/ Российская юстиция. 1994. № 4. С. 32 – 42.
8. Есипов В. М. Теневая экономика. М.: ЮРИСТЪ, 1998. 433с.
227
9. Жалинский А. Д. О соотношении уголовного и гражданского права в сфере экономики /

/ Государство и право. 1999. № 12. С. 47 – 56.
10. Каплан Е. Об уголовной ответственности за хищения // Социалистическая законность.
1990. № 9. С. 55 - 61.
11. Клепицкий Я. А. Собственность и имущество в уголовном праве // Государство и право.
1997. № 5. С. 71 - 79.
12. Котин В. Фиктивные сделки в предпринимательской деятельности // Законность. 1996.
№ 10. С. 12 – 19.
13. Кравец Ю. Ответственность за хищения, совершаемые на частных предприятиях //
Законность. 1996. № 12. С. 23 - 29.
14. Кудрявцев В. Н. Общая теория квалификации преступлений. М.: Юридическая литература,
1972. 345с.
15. Куринов Б. А. Научные основы квалификации преступлений. М.: Издательство
Московского Университета, 1976. 441с.
16. Овчинников В. М. Организационные и методические особенности расследования крупных
финансовых мошенничеств // Информационный бюллетень СК МВД РФ. 1996. № 3.
С.80 – 93.
17. Поляков Е. А. Особенности расследования крупных финансовых махинаций // Вестник
МВД РФ. 1996. № 5. С. 70 – 82.
18. Практика прокурорского надзора при рассмотрении судами уголовных дел: Сборник
документов. М.: Юридическая литература, 1987. 337с.
19. Романовский С.О. Расследование преступлений: Руководство для следователей. М.:
Спарк, 1997. 398 с.
20. Рыков О. Л. Справочник следователя. Практическая криминалистика: расследование,
отдельных видов преступлений. М.: Юридическая литература, 1990. 441с.
21. Телесенко А. К. Уголовное дело о покушении на хищение денежных средств в особо
крупных размерах с использованием фиктивных авизо // Информационный бюллетень
следственного комитета МВД РФ. 1995. № 2. С. 38 - 47.
22. Тихомирова Л. В., Тихомиров М. Ю. Юридическая энциклопедия. М.: Энциклопедия,
1997. 776 с.
23. Уголовное право России. Общая часть. Учебник / Отв. Ред. Б. В. Здравомыслов. М.:
Юристъ, 1996. 554с.
24. Уголовное право. Общая часть. Учебник / Под ред. М. П. Журавлева, А. И. Рарога. М.:
Институт международного права и экономики, 1996. 558 с.
25. Уголовное право. Особенная часть. Учебник для вузов / Отв. ред. И. Я. Козачекко, З.
А. Незнамова, Г. П. Новоселов. М.: Издательская группа ИНФРА М-НОРМА. 1998.
559 с.
26. Шагиахметов М. Р. Об опыте расследования крупных финансовых хищений в финансовой
сфере // Информационный бюллетень СК МВД РФ. 1997. № 4. С. 78 - 89.
27. Яни П. Хищение: некоторые вопросы предмета и ущерба // Законность. 1996. № 10. С. 10
- 19.
228
Termenul „rezonabil” în jurisprudenţa CEDO
Ivan GRUŞCA, Academia „Ştefan cel Mare” a

M.A.I. al R.M.
După celebra hotărîre pronunţată în cauza Golder c. Regatului Unit din 24 februarie 1974, art. 6
„enunţă drepturile distincte, dar, derivînd din aceeaşi idee fundamentală şi care, reunite, constituie un drept
unic căruia el nu-i dă o definiţie precisă”; „dreptul la un tribunal” este dublat de o serie de garanţii prescrise, şi
anume în ceea ce priveşte organizarea şi componenţa tribunalului şi desfăşurarea procesului; totul formând
dreptul la un proces echitabil.
Între aceste garanţii figurează respectarea unui termen „rezonabil”, care intră în elementele procesului
echitabil.
Este necesară o distincţie în funcţie de domeniul civil şi penal pentru a stabili punctul de plecare de la
care începe să curgă termenul.
I. În materie civilă, termenul începe în mod normal să curgă o dată cu sesizarea jurisdicţiei competente,
adică în general un tribunal de primă instanţă, dar şi atunci cînd o curte supremă se pronunţă în primă şi în
ultimă instanţă.
Un act de procedură contencioasă sau o ordonanţă judiciară pot marca în aceeaşi măsură debutul
intervalului de timp în anumite cazuri sau, de exemplu, o plîngere cu constituire de parte civilă, o cerere de
măsuri provizorii.
Deci perioada considerată nu se poate situa niciodată anterior intrării în vigoare a Convenţiei pentru
statul pîrît. În cazul în care contestaţia a fost formulată anterior acestui moment, Curtea nu ia în consideraţie
decît faza posterioară: trebuie totuşi ca ea să ţină cont de starea în care se găsea la sfîrşitul fazei anterioare.
Această excepţie este evident valabilă şi în cazul acuzaţiilor de natură penală.
II. În materie penală, perioada ce trebuie luată în considerare începe în mod necesar în ziua în care o
persoană este acuzată. Aşa cum îl foloseşte art. 6, termenul de acuzare, ca şi noţiunea de contestaţie cu
caracter civil, are un sens autonom şi mai degrabă material decît formal.
E necesar a menţiona că termenul din art. 6 parag. 1 trebuie să aibă un punct de pornire anterior
sesizării jurisdicţiei de judecată a tribunalului competent pentru a decide asupra termenului acuzaţiei. Curtea a
reţinut că punctul de plecare al termenului este: data emiterii unui mandat de arestare; data interpelării sau
arestării efective a celui interesat; data inculpării sale sau ridicării imunităţii sale parlamentare; data la care
reclamantul a luat cunoştinţă în mod oficial de urmărirea începută contra sa.
Astfel, art.6 parag.1 prevede şi fazele care se desfăşoară înaintea procedurii de judecată, motiv
pentru care Curtea Europeană a constatat, deseori, o depăşire a termenului rezonabil în cauzele încheiate
printr-o ordonanţă de încetare a urmăririi judiciare.
În ceea ce priveşte intervalul de timp, nu este cazul, cel puţin în mod general, să se facă distincţie între
civil şi penal; în ambele cazuri, perioada asupra căreia se extinde controlul Curţii ia sfîrşit, în principiu, o dată cu
ultima decizie pronunţată în ordinea juridică internă şi devenită definitivă, la oricare nivel al ierarhiei judiciare
pe care ea s-ar situa.
Ce se înţelege prin hotărîre definitivă? Răspunsul depinde, în mod necesar, de diversele legislaţii
naţionale, Curtea avînd o practică nu lipsită de oscilaţii:
- uneori data pronunţării: ordonanţa de urmărire, judecarea în primă instanţă în materie penală,
hotărîrile unei Curţi de casaţie în materie civilă;
- data comunicării reclamantului cu privire la o judecată în primă instanţă a unei hotărîri de apel,
a unei hotărîri a Curţii Supreme de Justiţie etc;
- data la care cel interesat a luat cunoştinţă de respingerea recursului său în materie penală;
- data expirării termenului recursului părţilor prevăzut de lege pentru a introduce apel, pentru
reluarea procesului în faţa judecătorului de fond pe baza remiterii după casaţie.
Exemple de timp rezonabil: lungimea intervalului de timp calculată în acest fel variază mult: mai mult
de un an, mai mult de optsprezece [1] sau nouăsprezece ani ori mai mult de douăzeci şi opt în cauza Bragandi,
dacă ţinem cont de intervalul de timp scurs de la 1 august 1973, data acceptării dreptului de recurs individual
de către Italia [2]. În cauzele franceze judecate pînă în prezent durata se întinde pe o perioadă de la mai mult
229
de doi ani pînă la aproximativ unsprezece ani şi 8 luni în materie civilă şi de la mai puţin de 3 ani şi 3 luni [3] pînă
la mai mult de 13 ani [4], în materie penală.
Curtea chemată să cerceteze dacă a fost depăşit un termen rezonabil începe printr-o constatare
marcată de relativism şi de realism: caracterul rezonabil al duratei unei proceduri legate de art. 6 parag.1
trebuie să fie apreciat pentru fiecare speţă în funcţie de circumstanţele cauzei (cauzele Buchhotz, Konig,
Steiner şi alţii).
Aşadar, nu poate fi calificat în abstract un astfel de termen ca rezonabil sau din contra ca nerezonabil
doar prin simplul fapt că se încadrează sau se întinde dincolo de un anumit interval de timp stabilit dinainte.
O durată determinată cere un control cu atît mai atent cu cît ea pare a fi, la prima vedere, considerabilă,
uimitoare şi gravă, nerezonabilă, exagerată. Totuşi în asemenea caz statul acuzat trebuie să furnizeze explicaţii
satifăcătoare, fără de care el se va îndrepta spre o constatare a violării.
Astfel, Curtea a desprins cîteva criterii din care unele vizează natura litigiului, iar altele, comportamentul
participanţilor dezbaterii judiciare.
Principalul criteriu al primei categorii, gradul de complexitate al litigiului, conform jurisprudenţei Curţii,
se referă în principal la:
- complexitatea faptelor ce trebuie elucidate avînd în vedere, de exemplu: tipul, amploarea,
încălcarea şi disimularea actelor delictuoase reproşate unui acuzat; caracterul lor foarte sensibil
şi de interes naţional; numărul inculpaţilor şi al martorilor; necesitatea de a recurge la expertize
etc.
- complexitatea problemelor juridice ce trebuie rezolvate, de exemplu: în ceea ce priveşte aplicarea
unei legi noi şi imprecise; unele probleme de competenţă; interpretarea unui tratat internaţional.
- complexitatea procedurii în cauză determinantă, de exemplu, de: pluralitatea părţilor; prezenţa a
numeroşi inculpaţi şi martori; dificultăţi de adunare şi extragere din dosare a unei mase de
elemente de probă, găsire a martorilor ce şi-au schimbat numele sau adresa etc.
- necesitatea de a deferi o cauză Adunării plenare a Curţii de casaţie.
- recurgerea la practica de a cere Ministerului Afacerilor de Externe interpretarea oficială a unui
tratat internaţional. Curtea recunoaşte uneori, că o cauză îmbracă o anumită complexitate,
făcînd, astfel, trimitere la rezumatul faptelor pentru mai multe precizări, subliniind frecvent
starea de complexitate, de mare complexitate sau de complexitate deosebită a litigiului.
Al doilea criteriu legat de natura cauzei este importanţa procedurii pentru reclamant rezultată din
aceea că art. 6 parag. 1 cere autorităţilor naţionale să dea dovadă de o promptitudine specială sau deosebită
într-o serie de materii, cum ar fi: starea şi capacitatea persoanelor; despăgubiri pentru victimele accidentelor
rutiere; securitatea socială; contenciosul muncii; litigii privind existenţa profesională a unui medic care se
plînge de retragerea autorizaţiei de profesare şi de conducere a unei clinici.
Curtea a cerut o promptitudine excepţională în alte două domenii, şi anume:
- în procedurile începute de părinţi în legătură cu menţinerea plasamentului copiilor lor în cadrul
asistenţei publice sau al dreptului lor de a-i păstra şi vizita.
- cînd este vorba de indemnizaţia unui hemofil infectat cu virusul HIV în urma unor transfuzii de
sînge. Ţinînd seama de răul incurabil care îl macină şi de reducerea speranţei sale de viaţă,
„orice întîrziere riscă de a priva de obiectul său util cauza de dezbătut de către tribunal” [5].
Potrivit unei jurisprudenţe constante, numai tărăgănările imputate statului pot să ducă Curtea la concluzia
nerespectării unui termen rezonabil, dar Curtea nu omite să studieze mai întîi comportamentul părţilor.
Părţile la procedură sunt, în mod evident, în materie civilă, în cauzele judecate pînă acum de către
Curte avea aproape întotdeauna calitatea de reclamant, pîrîtul şi celelalte părţi, private sau publice, iar în
materie penală, acuzatul şi parchetul.
Prin urmare, părţile publice într-o instanţă civilă sunt incluse în rîndul autorităţilor naţionale competente,
ca şi anumite servicii administrative implicate într-o procedură, fără ca ele să fie în mod direct în cauză.
Părţile şi participanţii la proces pot să contribuie la prelungirea procedurii în diverse forme prin: sesizarea
iniţială a unei jurisdicţii necompetente; cereri de amînare, de completare a instrucţiei; schimbări repetate de
avocaţi; prezentarea de cereri de probe; formularea de susţineri noi de fapte care au trebuit să fie controlate
şi care s-au dovedit a fi inexacte; fuga unui acuzat; citarea părţilor după o judecată efectuată de o instanţă
necompetentă, care a determinat reînnoirea citării unuia dintre ei, indicarea numelor martorilor a căror audiere
se doreşte, răspunsul la memoriile părţii adverse sau producerea celor proprii, semnalarea decesului reclamantului,
pentru a solicita ulterior autorizarea de a acţiona pe viitor în calitate de curator al succesiunii defunctului,
soluţionarea unei propuneri de aranjament, tranzacţie, solicitarea reluării unei judecăţi întrerupte prin moartea
230
pîrîtului sau a reclamanţilor, sesizarea jurisdicţiei de retrimitere după casaţie etc.; o tentativă fără succes de
reglementare pe cale amiabilă; utilizarea integrală sau cvasiintegrală a căilor de recurs şi a termenelor existente;
faptul, pentru un acuzat, de a nu putea obţine în mod firesc de la grefă textul unei hotărîri de condamnare,
pronunţată în prezenţa sa şi de a aştepta să primească o notificare pentru a face apel etc.
În materie civilă, Curtea consideră că este firesc de a aştepta de la părţi o promptitudine normală, dar
că nu e obligată să cerceteze în ce măsură comportamentul acestora vădeşte sau nu un caracter imperfect,
abuziv sau dilatoriu: el constituie în sine un element obiectiv de reţinut pentru excluderea culpei statului.
În civil , ca şi în penal, imparţialitatea impune Curţii să ţină cont de succesul pe care l-au putut
înregistra recursurile părţilor sau de moderaţia de care ele au dat dovadă renunţînd să introducă anumite
recursuri.
În esenţă, Curtea a stabilit că părţile, prin comportamentul lor, au cotribuit în mod cert, fără nici o
îndoială, din plin sau într-o mare măsură, pînă la un anumit punct la încetinirea mersului procedurii sau, dimpotrivă,
nu au frînt-o deloc ori că nu a avut o consecinţă în speţă.
Pe primul plan al autorităţilor competente figurează, bineînţeles, autorităţile judiciare, fie că este vorba
de jurisdicţiile de instrucţie – acolo unde acestea există – fie că este vorba de jurisdicţiile judiciare, de judecătorii
de fond sau de judecătorii de casaţie, de magistraţii locali sau de magistraţii parchetului – acolo unde există –
fără a se uita grefele; de asemenea, şi alte autorităţi publice implicate în procedură, fie ca părţi, fie cu un alt
titlu.
Nerespectarea termenelor impuse curţilor şi tribunalelor de către legile în vigoare nu încalcă neapărat
art. 6 parag 1 al Convenţiei, dar ea furnizează în această privinţă, printre altele, un indiciu sau un element de
apreciere. La fel se întîmplă şi cu o eroare imputabilă unui tribunal şi care antrenează o întîrziere pe motivul
necesităţii exercitării unui recurs pentru a o rectifica.
În mai multe cauze, guvernele pîrîte şi-au constituit argumente din dificultăţile reale întîmpinate de
către curţile şi tribunalele lor privind: probleme politice locale; sporirea volumului contenciosului muncii (în
Germania) în urma unei anumite recesiuni; dezvoltarea delicvenţei economice în aceeaşi ţară; supraîncărcarea
rolului Tribunalului federal elveţian şi al diverselor jurisdicţii în Austria, în Spania, în Franţa, în Portugalia şi mai
ales în Italia.
La asemenea considerente Curtea nu s-a arătat indiferentă, deoarece ea nu ignoră dificultăţile care
încetinesc uneori examinarea litigiilor de către jurisdicţiile naţionale, dar trebuie ca dreptatea să nu fie făcută
cu întîrzieri capabile să-i compromită eficacitatea şi credibilitatea.
Astfel, ea a decis: „Convenţia constrînge statele contractante să-şi organizeze jurisdicţiile de manieră
a le permite să răspundă exigenţelor art. 6 parag. 1 mai ales în privinţa termenului rezonabil. Totuşi o ştrangulare
trecătoare a rolului nu le aranjează responsabilitatea dacă ele iau, cu o promptitudine adecvată, măsuri capabile
să redreseze o astfel de situaţie excepţională.
Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri reglementate în art. 6 parag. 1 se apreciază în fiecare
caz în raport de circumstanţele speţei. În această privinţă, Curtea trebuie, în special, să ţină seama de:
complexitatea cauzei, în fapt şi în drept; comportamentul reclamanţilor şi de cel al autorităţilor competente;
miza litigiului pentru primii (singurele întîrzieri imputabile statului pot duce la concluzia încălcării termenului
rezonabil) [6].
În cauza A.A.V. c. Franţei [7], ca şi în cauza Frydlendev, Curtea a afirmat că statelor-membre le
revine competenţa de a organiza sistemul lor judiciar de o asemenea manieră încît jurisdicţiile să poată garanta
fiecăruia dreptul de a obţine o decizie definitivă asupra contestaţiilor relative la drepturile şi obligaţiile sale cu
caracter civil într-un timp rezonabil (parag. 47).
Referinюe:
1. Cauza Tusa c. Italiei, Hotărîrea din 27 februarie 1992 nr. 231-D, parag.14.
2. Idem, nr. 194, parag. 28, 30.
3. Cauza Wonkam Moudefo, Hotărîrea din 11 octombrie 1988.
4. Cauza Clerc, Hotărîrea din 25 aprilie 1990.
5. Cauza X. Vallee şi Karakaza, nr. 254-C, parag. 44, 47, nr. 289-A, parag. 47, 49 şi nr. 289-d, parag. 43,
45.
6. Notărîrea Buhalz (6 mai 1981), Hotărîrea Konig (28 iunie 1976), reafirmate în Hotărîrea din 26 aprilie
1994 pronunţată în cauza Vallee c. Franţa.
7. Hotărîrea din 19 iunie 2001, cererea nr. 44451/98, parag. 24.
231
Definirea noţiunii de personalitate a recidivistului
Vitalie SÎLI, Academia „Ştefan cel Mare” a

M.A.I. al R.M.
Recenzent: Valeriu Cuşnir, doctor habilitat în drept, profesor universitar, Academia „Ştefan cel
SUMMARY
This article is consecrated to notion’s study of recidivist’s personality. The importance of this study is concretized
starting with general notions, like person and personality. Also, there have been remarked different authors’ opinions
upon the delinquent’s personality and that of the recidivist, finally a definition being synthesized that would fully
correspond to that last one.
Personalitatea umană dintotdeauna a atras atenţia sporită a savanţilor, fiind întreprinse multiple studii
ale acesteia, sub diverse aspecte, în volum diferit şi în mai multe sensuri.
Totalitatea investigaţiilor respective sunt determinate de faptul că activitatea cotidiană a omului,
comportamentul şi poziţia socială a acestuia deseori sunt condiţionate de ansamblul trăsăturilor, capacităţilor şi
calităţilor caracteristice lui, adică de personalitate, care, la rîndul ei, se formează pe întreg parcursul vieţii, fiind
influenţată de diverşi factori ambianţi ce au impact, într-o măsură mai mare sau mai mică, asupra procesului
respectiv. Astfel, presupunem că în funcţie de factorii ce vor avea influenţă dominantă asupra persoanei pe
parcursul dezvoltării sale se va forma tipul concret de personalitate.
Studiul personalităţii, în general, şi al personalităţii recidivistului, în special, este important şi necesar
atît din punct de vedere teoretic, cît şi practic, deoarece stabilirea factorilor care contribuie la formarea şi
dezvoltarea calităţilor negative ale personalităţii poate conduce la acumularea cunoştinţelor necesare pentru
elaborarea şi implementarea programelor de prevenire şi combatere a criminalităţii, inclusiv a recidiviştilor.
Acordarea atenţiei cuvenite personalităţii infractorului asigură reuşita în lupta cu criminalitatea, deoarece
anume aceasta este purtătoarea cauzelor săvîrşirii infracţiunilor, veriga principală a întregului mecanism al
conduitei criminale. Particularităţile personalităţii care generează asemenea conduită trebuie să constituie
obiectul nemijlocit al acţiunii preventive.
În general, personalitatea este unul dintre cele mai complicate obiecte de cercetare pentru orice
domeniu de studii, din acest motiv, ea nu poate fi înglobată totalmente în nici o disciplină ştiinţifică [1].
Personalitatea omului, după cum corect indică autorul A.S. Mihlin, este obiectul de studiu a mai multor
ramuri ale ştiinţei, filosofiei, pedagogiei, psihologiei, sociologiei, dreptului etc., fiecare dintre ele manifestînd
interes faţă de anumite aspecte ale personalităţii, cercetînd-o din punctul său de vedere [2]. Distincţiile existente
în acest sens sunt datorate faptului că fiecare ştiinţă are domeniul său de studiu, definiţia respectivă fiind
elaborată în corespundere cu acesta.
Personalitatea umană se formează pe parcursul vieţii, în procesul activităţii şi a comunicării cu alţi
membri ai societăţii [3].
Pentru sesizarea mai perfectă a noţiunilor de persoană şi personalitate, precum şi pentru stabilirea
diferenţei existente dintre ele, considerăm importantă dezvăluirea esenţei acestora.
Astfel, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin persoană se subînţelege un individ al
speciei umane, om considerat prin totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice, fiinţă omenească, [4] iar prin
personalitate se subînţelege ceea ce este propriu, caracteristic unei persoane şi o distinge ca individualitate
conştientă şi liberă, ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul
propriu de a fi al cuiva [5]. Definiţie practic identică este dată şi de Dicţionarul enciclopedic [6].
Totuşi considerăm că o definiţie mai reuşită găsim în Micul dicţionar al limbii române, în cadrul căruia,
personalitatea este definită ca persoană dotată cu anumite calităţi ieşite din comun sau cu realizări deosebite
într-un anumit domeniu de activitate (care se impun sau exercită o mare influenţă asupra celor din jur) [7].
232
În opinia unor autori, prin noţiunea de personalitate se subînţelege un sistem de însuşiri şi calităţi
social-psihologice ce reflectă legăturile şi interacţiunea omului cu mediul social prin intermediul activităţii sale
practice [8].
Autorii Gh. Nistoreanu şi C. Păun susţin că personalitatea este un concept operaţional de ordin descriptiv
care înfăţişează rezultatul unui proces de adaptare a fiinţei umane în scopul conservării şi dezvoltării. Ea este
consecinţa procesului interacţionist prin care infrastructura biologică a fost grevată cu principalii vectori sociali,
un rezultat al interacţiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factorii
endogeni) şi ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni).
Dispoziţiile individuale native ce constituie premisa formării personalităţii sunt influenţate decisiv de
condiţiile sociale, economice, culturale şi politice în care se dezvoltă fiinţa umană [9].
Referindu-ne la personalitatea infractorului, susţinem opinia autorului A.S. Mihlin, potrivit căreia, noţiunea
de personalitate a infractorului provine de la noţiunea generală a personalităţii omului, deoarece infractorul
dispune, ca şi orice om, de capacităţi general umane [10].
În general, personalitatea infractorului este una din componentele principale ale obiectului de cercetare
a criminologiei. Criminologii studiază personalitatea infractorului din perspectiva relevării rolului ei în etiologia
actului infracţional şi utilizării posibilităţilor de influenţare a acesteia pentru a nu admite repetarea acţiunilor
infracţionale [11].
După cum menţionează unii autori, personalitatea criminalului prezintă interes pentru ştiinţa criminologiei
din două perspective. În primul rînd, criminalitatea studiază legăturile ce există între personalitatea criminalului
şi crimă. În al doilea rînd, investighează posibilităţile de influenţare în scopul reorientării comportamentului
negativ al acestuia [12].
Autorul Narcis Giurgiu menţionează că prin personalitate, în cel mai amplu sens, se subînţelege sinteza
tuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale, cu un înalt grad de stabilitate şi care atribuie infractorului o identitate
inconfundabilă prin atitudinea sa antisocială [13].
Analizînd multilateral personalitatea infractorului, Iu. M. Antonean consideră că prin aceasta se
subînţelege individul conştient din punct de vedere social, determinat de toată istoria dezvoltării sale în condiţiile
acelui mediu în care se află, fiind subiectul ce, realizînd unele relaţii sociale care îi generează esenţa, este
format de mediul social şi însuşi influenţează asupra acestui mediu prin propria activitate şi comportamentul
său [14].
Astfel, noţiunea personalităţii infractorului este definită de către diferiţi autori în mod diferit.
În literatura de specialitate este menţionată şi următoarea definiţie: personalitatea infractorului, adică
a omului vinovat de săvîrşirea faptei social periculoase, interzisă de lege prin ameninţarea răspunderii penale,
este totalitatea calităţilor social importante care împreună cu condiţiile şi circumstanţele externe influenţează
asupra comportamentului său criminal [15].
Totuşi există şi definiţii mult mai restrînse, însă nu mai puţin precise. Astfel, conform unor opinii,
personalitatea infractorului întruneşte totalitatea calităţilor social-negative, integrate în ea, care s-au format în
procesul relaţiilor mutuale, diverse şi sistematice, cu alţi oameni [16].
Autorii Gh. Nistoreanu şi C. Păun susţin că personalitatea infractorului este o sinteză a trăsăturilor
bio-psiho-sociale cu un înat grad de stabilitate, definitorii pentru individul care a comis o infracţiune [17].
Infractorul, în sens juridico-penal, reprezintă nu altceva decît subiectul infracţiunii, care poate fi doar
o persoană fizică responsabilă, pasibilă de răspundere penală, care a atins o anumită vîrstă şi a săvîrşit cu
vinovăţie o faptă pedepsită în mod penal [18].
În ceea ce priveşte definiţia recidivistului, o remarcăm pe cea dată de Dicţionarul explicativ, în care se
menţionează că recidivistul este persoana care comite o recidivă [19]. Definiţie asemănătoare, dar mai exactă,
considerăm noi, este dată de autorii A.I. Alexeev şi Iu.V. Solopanov, potrivit cărora, recidivistul este persoana
care a săvîrşit o infracţiune în stare de recidivă [20]. De fapt, personalitatea infractorului recidivist se
caracterizează prin aceleaşi trăsături generale ca şi personalitatea infractorului în general. Totuşi multe
caracteristici ale personalităţii recidivistului se deosebesc esenţial de caracteristicile corespunzătoare ale
personalităţii infractorului ce a săvîrşit infracţiunea pentru prima dată. Anume particularităţile respective trebuie
luate în considerare la elaborarea şi implementarea măsurilor de combatere a criminalităţii recidiviştilor [21].
233
Evident că definiţiile personalităţii criminalului sunt acceptabile şi pentru recidivişti, deoarece noţiunile
recidivist şi infractor, în sensul cercetat de noi, pot fi raportate unul faţă de celălalt tot aşa cum se raportează
noţiunile parte şi întreg. Totuşi, datorită faptului că recidivismul are particularităţile sale în cadrul criminalităţii
în general, considerăm necesară prezentarea definiţiilor ce s-ar referi anume la personalitatea recidivistului.
Conform opiniei unor autori, personalitatea recidivistului este o totalitate unitară a calităţilor şi relaţiilor
negative importante din punct de vedere social, care, interacţionînd cu condiţiile şi circumstanţele din exterior,
condiţionează comiterea repetată a infracţiunilor [22].
Autoarea Rodica Mihaela Stănoiu consideră că infracţiunea reprezintă limita superioară a orientării
antisociale a unei persoane aflate în faţa unei situaţii concrete de viaţă care o favorizează. Infractorii se
recrutează deci din rîndul persoanelor care nu-şi pot însuşi comandamentele integratoare ale societăţii, în cazul
recidiviştilor, inadaptarea socială se amplifică nu numai prin aceea că au dificultăţi la asimilarea comandamentelor
de valori integratoare menţionate, ci şi prin a tinde să înlocuiască acest sistem de valori cu un alt sistem propriu
de valori divergente sau chiar contrarii primelor [23].
Susţinem întru totul opinia autorului C.A. Panico care consideră că la elaborarea definiţiei recidivistului
trebuie luate în considerare trăsăturile obligatorii – prezenţa antecedentelor penale, executarea completă sau
parţială a pedepsei şi săvîrşirea repetată a infracţiunii intenţionate pentru care persoana este iarăşi condamnată
la privaţiune de libertate.
Deci recidivistul, în sens juridico-penal, este persoana care anterior a ispăşit pedeapsa (complet sau
parţial) pentru o infracţiune intenţionată şi care iarăşi a săvîrşit o infracţiune intenţionată în perioada cînd
antecedentele penale nu sunt anulate sau ridicate, pentru care ea este condamnată la privaţiune de libertate
[24].
Totuşi considerăm că definiţia respectivă este mai mult convenţională şi prezintă doar interes teoretic,
deoarece prevederile anterioare privind agravarea stării persoanei în funcţie de calitatea subiectului infracţiunii
(recidivist, nerecidivist) au fost modificate. În prezent, prevederile ce vizează recidiva se referă la starea de
fapt şi nu la calitatea persoanei.
Cu titlu de generalizare, considerăm că personalitatea recidivistului reprezintă totalitatea calităţilor şi
trăsăturilor, inclusiv negative, inerente persoanei umane, care în interacţiune sau sub influenţa factorilor şi
circumstanţelor externe, ori a imboldurilor interne (preponderent de ordin psihic), săvîrşesc infracţiuni în mod
repetat.
Referinţe:
1. A se vedea: Gh. Gladchi, Personalitatea recidivistului (trăsături bio-psiho-sociale) // Probleme
actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii. Anuar ştiinţific, ediţia a III-a, Chişinău,
Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I., 2002, p. 31.
2. A se vedea: A.C. Михлин, Личность осужденных к лишению свабоды и проблемы их
исправления и перевоспитания, Кыргызстан, Фрунзе, 1980, р. 23.
3. Ibidem.
4. Dicţionar explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan”, Bucureşti, Univers enciclopedic, 1998, p. 782.
5. Ibidem, p. 783.
6. A se vedea: Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Cartier, 2001, p. 673.
7. Mic dicţionar al limbii române, Bucureşti, 1998, p. 248.
8. Криминология / Под ред. В.Н. Бурлакова, Н.М. Кропачева, Санкт-Петербург, Питер,
2002, p. 165.
9. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologia, Bucureşti, 1996, p. 161.
10. A se vedea: A.C. Михлин, op. cit., p. 23.
11. Gh. Gladchi, Criminologie generală, Manual pentru facultăţile de drept, Chişinău, Museum,
2001, p. 231.
12. V. Bujor, O. Bejan, S. Ilie, S. Casian, Elemente de criminologie, Cişinău, 1997, p. 28.
13. Narcis Giurgiu, Elemente de criminologie, Iaşi, Chemarea, 1993, p. 166.
234
14. Ю.М. Антонян, Изучение личности преступника, Учебное пособие, Москва, Изд-во
В.Н.И.И. М.В.Д., СССР, 1982, c. 28.
15. Рецидивная преступность: понятие и криминологическая характеристика / Л.Н.
Пшенникова, А.М. Ниедре, Г.Г. Менберг, М.Э. Казмер. Под ред. Э.Я. Стумбиной, Рига,
Занатне, 1983, c. 64.
16. A se vedea: Криминология / Под ред. В.Н. Кудрявцева, В.Е. Эминова, Москва, Юрист,
1995, р. 79.
17. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, p. 203.
18. A se vedea: Ю.Д. Блувштейн, Понятие личности преступника // Советское государство
и право, № 8, 1979, р. 97.
19. Dicţionar explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan”, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998, p. 901.
20. А.И. Алексеев, Ю.В. Солопанов, Криминологическая характеристика и
профилактика рецидивной преступности. Лекция, Москва, Московская высшая школа
милиции М.В.Д., СССР, 1979, c. 9.
21. Ibidem; Предупреждение рецидива преступлений. Учебное пособие / Редактор С.А.
Елисеев, Томск, Изд-во Томского ун-та, 1990, р. 13.
22. A se vedea: Криминология / Под ред. В.Н. Кудрявцева, В.Е. Эминова, Москва, Юрист,
1995, р. 226.
23. R.M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Bucureşti, Editura Academiei, 1989, p. 150.
24. A se vedea: К.А. Панько, Рецидив в советском уголовном праве. Учебное пособие,
Воронеж, Изд-во Воронежского ун-та, 1983, р. 66-67.
235
Generalităţi privind alternativele privaţiunii de libertate
Alexandru SPOIALĂ, Academia „Ştefan cel

SUMMARY
Socio-economic and political changes have affected sanction systems and their implementation ever since modern
criminal law has emerged as a central element of the modern state in the middle ages. The transition from the ubiquitous
use of corporal punishment and the death penalty to the modern prison and the transition from prison as the regular
approach to punishment to alternatives like the fine, probation, suspended sentence and other types of intermediate
penalties replacing immediate physical control through supervision and various types of non-custodial control, and most
recently the attempts to shift the focus from punishment to mediation and reparation demonstrates the enormous changes
sanction systems and underlying philosophies have undergone so far in history and points towards the potential for change
actually available for criminal law reform. The arguments for non-custodial sanctions are essentially the mirror image of
the arguments against imprisonment. First, they are considered more appropriate for certain types of offences and
offenders. Second, because they avoid ‘prisonisation’, they promote integration back into the community as well as
rehabilitation, and therefore are more humane. Third, they are generally less costly than sanctions involving imprisonment.
Fourth, by decreasing the prison population, they ease prison overcrowding and thus facilitate administration of prisons
and the proper correctional treatment of those who remain in prison.
La începutul anilor ’90 ai sec. XX, în întreaga lume, politica în domeniul sancţiunilor penale era orientată
spre aplicarea pe larg a alternativelor privării de libertate. Majoritatea specialiştilor în domeniul justiţiei penale
din diferite cauze se pronunţau contra pedepselor privative de libertate. Cu excepţia motivelor de umanitate,
invocate ani în şir, se aduc şi argumente pur pragmatice, ce rezidă în cheltuieli enorme necesare întreţinerii
deţinuţilor şi lichidării unei asemenea detenţii. Atare motiv a determinat, în unele ţări, luarea unor măsuri în
vederea micşorării numărului de sentinţe privative de libertate care urmau a fi executate imediat.
În ultimul timp se observă schimbări esenţiale în legislaţiile multor ţări în scopul micşorării numărului
populaţiei încarcerate. De exemplu, în 1993 în Venezuela au fost adoptate două legi care permiteau instanţelor
de judecată să emită sentinţe ce prevedeau direct alternative ale detenţiei persoanei sau să înlocuiască
pedeapsa cu închisoare cu pedeapsa executării unor munci sau cu participarea la unele programe de studii. În
1992, legislatorul german a fost nevoit să introducă unele schimbări în legea penală pentru a soluţiona problema
privind supraîncărcarea instanţelor de judecată, apărută o dată cu unificarea Germaniei. De asemenea, menţionăm
în acest sens şi legea penală autohtonă, în care au fost introduse unele instituţii în scopul rezolvării problemei de
supraaglomerare a închisorilor şi supraîncărcare a instanţelor de judecată (de exemplu, pedeapsa cu munca în
folosul comunităţii, instituţia împăcării părţilor etc.).
În rezultatul incapacităţii privaţiunii de libertate, mai ales pe termen scurt, de a-şi atinge scopul de
corijare (reeducare) a condamnaţilor şi de reabilitare socială [1, 2], alternativele tradiţionale ale privării de
libertate (amenda, amînarea executării pedepsei cu închisoare, probaţiunea, munca social-utilă etc.) au devenit
parte integrantă a sistemului de pedepse în majoritatea ţărilor Europei.
Totodată, în multe ţări au fost difuzate noi metode de rezolvare a conflictelor penale, care nu numai
înlocuiesc pedeapsa cu închisoare, dar şi permit evitarea sistemului oficial de urmărire penală. Cu toate că
aceste metode sînt considerate neoficiale (neformale), în condiţiile actuale necesită susţinerea structurilor
oficiale ale statului. Din acest motiv, asemenea metode, numite alternative noi, au o bază juridică şi în legislaţia
Republicii Moldova.
Deşi argumentele în favoarea alternativelor rămîn aceleaşi, în prezent importanţa acestora se schimbă:
dacă anterior se foloseau argumente penologice, acum necesitatea alternativelor se argumentează prin prisma
supraaglomerării închisorilor. Actualmente urmărim şi o schimbare a abordării acestei probleme. În trecut era
tendinţa de a evita sentinţele de privare a libertăţii pe termen scurt, în acest sens, alternativele tradiţionale erau
privite ca variante optime şi se foloseau doar pentru înlocuirea încarcerării pe termen scurt. În prezent,
conştientizînd faptul că metodele tradiţionale de luptă cu criminalitatea nu mai sînt eficiente, se tinde spre
elaborarea unor noi sancţiuni care nu numai ar permite evitarea încarcerării persoanei, ci şi ar soluţiona unele
probleme individuale.
236
Esenţa pedepselor comunitare (pedepse ce urmează a fi executate în mediul social obişnuit), elaborate
în ultimele decenii, constă în faptul de a obţine de la condamnat executarea unor obligaţii (cerinţe) ce i-ar
permite integrarea lui în societate. Astfel, aşa noţiuni ca „reabilitare socială” şi „reintegrare socială” îşi recapătă
locul binemeritat în politica penală. Există tendinţa ca aceste obiective să fie realizate în cadrul comunităţii şi
nicidecum în condiţiile totalitare ale închisorii. Stabilind sancţiuni comunitare, legiuitorul acordă posibilitate
instanţelor de judecată de a alege unele măsuri de pedeapsă ce diferă de cele tradiţionale, în acest sens,
sancţiunile alternative sînt pedepse independente care urmăresc propriile scopuri.
Măsuri alternative pedepsei cu închisoare sînt sancţiuni penale sau modalităţi de executare a pedepsei
cu închisoare ce nu implică detenţia persoanei, adică instituţii menite a reduce numărul de sentinţe ce prevăd
executarea imediată a pedepsei privative de libertate. Din această definiţie rezultă că măsurile cu ajutorul
cărora conflictul de drept penal se rezolvă în afara procesului oficial nu pot fi privite ca măsuri alternative ale
detenţiei [2, 60]. Cu toate că aceste măsuri pot contribui esenţial la micşorarea „costului justiţiei penale” şi
supraaglomerării închisorilor, totuşi ele nu sînt nici pedepse penale, nici modalităţi de executare a pedepsei cu
închisoare ce nu implică detenţia persoanei. În general, în asemenea cazuri persoana este liberată de răspundere
penală (vezi art.53 Cod penal al R.M.).
Din definiţia sus-menţionată rezultă că instituţiile (pedepsele) ce presupun izolarea infractorilor de
mediul social, adică implică detenţia persoanei, chiar dacă aceasta durează doar o parte a zilei sau a săptămînii,
nu sînt tratate ca alternative la privarea de libertate. Aceste sancţiuni se execută în regim de semilibertate
(arestul în zilele de week-end, vezi Cod penal al Regatului Spania) sau în regim de libertate, dar după executarea
unui termen de închisoare (eliberarea condiţionată înainte de termen, vezi Cod penal al Republicii Moldova).
Menţionăm însă că aceste modalităţi sînt frecvent utilizate de către state în scopul ameliorării situaţiei privind
supraaglomerarea închisorilor.
În multe state, supraaglomerarea instituţiilor penitenciare se datorează şi deţinerii persoanelor arestate
preventiv. Se recurge la rezolvarea acestei probleme prin implementarea alternativelor la arestul preventiv
(de ex., eliberarea pe cauţiune, eliberarea sub control judiciar, art.192, respectiv, 191 Cod de procedură penală
al R.M. ), dar ele nu sînt alternative ale privării de libertate, deoarece nu sînt pedepse penale, condiţie sine qua
non. Astfel, elaborarea alternativelor la detenţie nu se reduce doar la diversificarea sistemului de pedepse, ci
implică şi schimbări în legea procesual-penală şi execuţional-penală.
Conform §8.2 al Regulilor minime standarde ale O.N.U. cu privire la pedepsele nonprivative (Regulile
de la Tokyo), instanţele de judecată (organe ce emit sentinţe) pot să dispună următoarele sancţiuni:
1. sancţiuni verbale (observaţie, preîntîmpinare, mustrare);
2. eliberarea condiţionată de răspundere penală;
3. decăderea din drepturile civile (restrîngerea acestora);
4. sancţiuni pecuniare (amenda);
5. confiscarea sau privarea de dreptul de proprietate asupra averii;
6. întoarcerea patrimoniului victimei sau compensarea;
7. pedeapsa condiţionată sau suspendarea condiţionată a executării;
8. munca social-utilă;
9. îndreptarea într-o instituţie de reeducare cu prezenţă obligatorie;
10. arestul la domiciliu;
11. orice alt fel de pedeapsă, nelegată de detenţie;
12. îmbinarea măsurilor sus-menţionate.
Asemenea diversitate a măsurilor alternative impune clasificarea acestora. O clasificare generală ar
presupune evidenţierea a două grupuri mari [3]:
a) alternativele tradiţionale (alternativele propriu-zise la privarea libertăţii);
b) alternativele noi (procedurile ce înlocuiesc procesul oficial al justiţiei penale, adică alternativele
procesului penal şi nu a privaţiunii de libertate).
O altă clasificare [4, 69] are la bază gradul de implicare a statului în viaţa infractorului, adică gradul de
restrîngere a drepturilor condamnatului. Clasificarea dată poate fi privită ca o repartizare a sancţiunilor în
corespundere cu gradul de siguranţă a acestora: evident că reale şi sigure sînt alternativele ce presupun limitări
serioase în sfera organizării modului de viaţă după propria dorinţă. Dar este greu a delimita alternativele după
criteriul dat, din acest motiv, măsurile noncustodiale sînt enumerate în funcţie de gradul de apropiere faţă de
237
regimul de executare a pedepsei cu închisoare (de exemplu, enumerarea din §8.2 al Regulilor de la Tokyo este
efectuată după acest principiu: de la cea mai uşoară la cea mai drastică).
Arestul la domiciliu. Într-o măsură oarecare, arestul la domiciliu este cea mai potrivită alternativă
detenţiei persoanei, deoarece poate îndeplini funcţia principală a privaţiunii de libertate – izolarea infractorului
de lumea exterioară (dar izolarea respectivă este mai puţin limitativă). Avantajul acestei alternative rezidă în
capacitatea acesteia de a rezolva problema limitării libertăţii acţiunilor fără neajunsurile inerente detenţiei
persoanei.
Analiza legislaţiilor unor ţări demonstrează faptul că arestul la domiciliu nu are o răspîndire mare, ceea
ce poate fi explicat şi prin faptul că executarea acestei sancţiuni necesită mijloace tehnice pentru supravegherea
adecvată. Arestul la domiciliu este aplicat pe larg în SUA, unde în acest sens funcţionează unele programe. În
esenţă, executarea acestei pedepse rezidă în obligaţia nepărăsirii domiciliului (casei, apartamentului), decît
pentru executarea muncii sau fără această excepţie. Mijloacele de control ale acestei sancţiuni sînt diverse,
dar în majoritatea cazurilor este utilizată o modalitate a supravegherii electronice.
În Australia, arestul la domiciliu este folosit sub diferite forme: în partea de nord ca alternativă reală a
pedepsei cu închisoarea, care se aplică în cazurile de suspendare a executării pedepsei privative de libertate,
în acest caz, arestul la domiciliu este o condiţie obligatorie. Iar în Queensland alternativa respectivă este
permisă doar în cazul eliberării din închisoare înainte de termen.
Pe lîngă economisirea a enorme resurse financiare, arestul la domiciliu prezintă şi alte avantaje. De
regulă, infractorilor li se permite să-şi păstreze locul de muncă, iar uneori această circumstanţă este o condiţie
obligatorie. Cînd persoana nu poate să se angajeze la serviciu sau să-şi păstreze locul de muncă, ea poate
îndeplini unele munci sociale utile. Un alt avantaj al arestului la domiciliu constă în elasticitatea acestuia:
programele electronice de supraveghere permit utilizarea unui sistem cu mai multe niveluri care pot fi folosite
în funcţie de pericolul social util al infracţiunii şi personalitatea infractorului.
Însă arestul la domiciliu are şi unele neajunsuri. În primul rînd, aplicarea acestei sancţiuni poate duce
la discriminare, deoarece nu toţi infractorii vor fi capabili să acopere cheltuielile pentru instalarea legăturii
telefonice directe, altor mijloace electronice necesare supravegherii. În al doilea rînd, în timpul executării
pedepsei respective, comunicarea infractorului poate fi restrînsă anume la acel micromediu social care îl
influenţează negativ.
Munca social-utilă. Aplicarea sancţiunii prin munca social-utilă a fost răspîndită foarte larg în ultimele
două decenii. Multe ţări europene şi ţările ce aparţin sistemului de drept anglo-saxson apelează la această
sancţiune.
Caracteristic pentru astfel de pedeapsă este faptul că stabilirea ei ca sancţiune penală, în majoritatea
ţărilor, a fost precedată de un şir de experimente. De exemplu: în Finlanda, munca social-utilă a fost introdusă
ca experiment în 1991, iar din 1 aprilie 1994, acest experiment devenise legal consfinţit în legea penală a
statului. Realizarea experienţelor permite crearea bazei organizatorice pentru aplicarea muncii social-utile,
ceea ce explică executarea acestei sancţiuni fără mari dificultăţi după adoptarea legilor respective. Ţinem să
menţionăm că fără o pregătire corespunzătoare, această instituţie nu poate fi ademenitoare pentru instanţele
de judecată. Ceea ce a demonstrat experienţa Ungariei: în 1987, munca în folosul comunităţii era o metodă de
realizare a lucrului educativ corecţional, în 1993, cînd instituţia lucrului educativ corecţional a fost anulată,
munca în folosul comunităţii, ca sancţiune, s-a păstrat, dar judecătorii practic nu aplicau această sancţiune. În
Republica Moldova, munca corecţională de asemenea nu se aplica în ultimul timp, fiind anulată (Legea nr. 205-
XIV din 25 noiembrie 1998), iar în Codul penal din 13 septembrie 2002 legiuitorul „a revenit” la această
sancţiune, nefiind precedată de vreun experiment sau alte careva măsuri organizatorice.
Trebuie de menţionat că munca social-utilă este foarte favorabilă efectuării experimentelor. Această
măsură poate fi realizată şi controlată chiar şi fără o bază legislativă specială, fiindcă instituţiile ce pot asigura
efectuarea experimentelor în domeniul aplicării muncii social-utile există în majoritatea ţărilor. În aşa mod, ea
poate fi prevăzută ca o obligaţie în cadrul eliberării condiţionate de răspundere penală sau a amînării executării
sentinţei cu închisoare. De asemenea, există şi organizaţiile care ar putea să se ocupe cu realizarea executării
şi supravegherii acestei sancţiuni. În astfel de cazuri se ţine cont de tradiţiile juridice din ţara respectivă. În
Franţa de exemplu, judecătorul responsabil de executarea sentinţelor ia măsuri pentru realizarea şi controlul
executării acestei sancţiuni, iar în Olanda, aceste atribuţii ţin de competenţa serviciului de probaţiune.
238
În unele ţări, popularitatea acestei sancţiuni poate fi explicată prin faptul că este privită ca o sancţiune
drastică şi sigură, căreia i se atribuie un loc intermediar în sistemul pedepselor. Se consideră că această
măsură are un caracter evident de pedepsire, dar fără efectele negative ale încarcerării persoanelor.
În general, munca social-utilă este prevăzută ca o alternativă la privaţiunea de libertate. În legea
penală franceză se stipulează faptul că la munca în folosul societăţii se recurge doar în schimbul privaţiunii de
libertate. În Regatul Unit, această măsură constituie o pedeapsă independentă şi nu este nevoie de condiţia
condamnării la închisoare pentru a aplica sancţiunea de executare a muncilor social-utile. Analizînd situaţia din
punct de vedere practic, observăm că în această ţară munca în folosul comunităţii este aplicată în 50 la sută din
toate cazurile anume ca alternativă la pedeapsa cu închisoare. Asemenea situaţie, adică aplicarea muncii
social-utile ca sancţiune independentă şi ca alternativă la pedeapsa cu închisoarea, este posibilă şi în Republica
Moldova. În primul caz ( în calitate de sancţiune independentă), judecătorul aplică munca în folosul societăţii
dacă este prevăzută în articolele părţii speciale a Codului penal (de exemplu, art.178,183,196,199 Cod penal).
În ceea ce priveşte a doua situaţie, art.79 Cod penal oferă instanţei posibilitatea de a recurge la o pedeapsă
mai blîndă decît cea prevăzută de lege, astfel munca social-utilă este aplicată ca alternativă la închisoare.
Există mai multe modalităţi de „a face” ca instanţele judecătoreşti să aplice munca în folosul societăţii
ca alternativă la privarea imediată de libertate. De exemplu, în Finlanda este prevăzută o procedură din două
trepte. În primul rînd, instanţa emite o sentinţă de condamnare, neluînd în consideraţie munca social-utilă.
Dacă instanţa pronunţă o sentinţă privativă de libertate, atunci aceeaşi instanţă, la a doua etapă, poate schimba
sancţiunea cu munca în folosul societăţii. Asemenea procedură va stimula aplicarea muncii social-utile ca
alternativă la privaţiunea de libertate şi va putea fi evitată situaţia cînd această măsură se aplică în locul altor
sancţiuni neprivative de libertate (situaţii frecvent întîlnite în Olanda şi unele state ale Australiei).
Datorită caracterului relativ dur al acestei sancţiuni, teoretic ea poate fi aplicată numai în locul privării
de libertate pe termen scurt. În multe ţări, legea penală prevede că numai privarea de libertate pe un termen de
pînă la şase luni poate fi înlocuită cu munca social-utilă, în alte ţări este prevăzut termenul de douăsprezece
luni.
În Republica Moldova legiuitorul, de asemenea, a prevăzut posibilitatea înlocuirii pedepsei cu închisoare
cu munca în folosul comunităţii. Conform art.79 Cod penal al R.M., „instanţa de judecată poate aplica o
pedeapsă sub limita minimă, prevăzută de legea penală pentru infracţiunea respectivă, sau una mai blîndă, de
altă categorie...”. Interpretînd al.3 al aceluiaşi articol, concluzionăm că munca social-uitlă poate fi aplicată ca
„pedeapsă mai blîndă” privării de libertate în cazul comiterii infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave. În cazul
aplicării muncii social-utile ca alternativă la închisoare sau arest, maximul pedepsei nu poate depăşi 240 de ore.
Un motiv în plus al implementării reuşite a sancţiunii muncii social-utile într-un şir de ţări a servit
elasticitatea acestei măsuri. Ea poate fi aplicată atît ca sancţiune independentă, cît şi poate servi drept „supliment”
(obligaţie suplimentară) în cadrul probaţiunii sau altor sancţiuni comunitare. De exemplu, în Olanda, această
măsură poate fi numită atît ca sancţiune independentă, cît şi în cadrul liberării condiţionate de răspundere
penală, în Franţa, ea poate însoţi şi condamnarea cu suspendarea axecutării pedepsei, şi amînarea emiterii
sentinţei.
Un argument în favoarea muncii neremunerate în folosul comunităţii ar fi faptul că această măsură
poate fi dispusă pentru săvîrşirea unui spectru larg de infracţiuni şi faţă de cea mai activă parte a infractorilor.
Organele de supraveghere diferă de la stat la stat în funcţie de gradul de severitate al acestei măsuri.
De exemplu, în Finlanda, unicul scop al supravegherii constă în controlul efectuării muncilor respective, în alte
ţări, supravegherea se răsfrînge şi asupra comportamentului infractorului în societate, în afara orelor de executare
a sancţiunii espective. În primul caz, supravegherea poate fi pusă pe seama unor organe pentru care această
obligaţie este o atribuţie secundară (de exemplu, organele administraţiei publice locale, sindicatele etc.), în al
doilea caz, această obligaţie poate fi pusă pe seama unor organe specializate (de ex., serviciul de probaţiune,
poliţia, judecătoria, Departamentul de executare a sentinţelor etc.).
Probaţiunea poate fi definită ca „o procedură prin intermediul căreia condamnatul, fiind subiectul
obligaţiilor impuse de curte, este eliberat de la trimiterea în închisoare” [5, 694]. Alţi autori [6] susţin că
probaţiunea este o posibilitate a instanţei de judecată de a amîna emiterea sentinţei pe o perioadă nedeterminată
de timp, spre deosebire de condamnarea cu amînarea (suspendarea) executării pedepsei, cînd instanţa stabileşte
termenul de privaţiune, iar apoi o amînă pe un termen determinat.
239
Susţinem că probaţiunea trebuie să cuprindă toate cazurile cînd persoanei îi sînt impuse de instanţă
unele obligaţii, în rezultatul examinării cauzei penale respective. Ea poate fi atît ca sancţiune independentă, cît
şi ca parte a amînării condiţionate a executării pedepsei cu închisoare etc.
Legea penală autohtonă nu prevede probaţiunea ca sancţiune penală (nici noţiunea de probaţiune nu
este utilizată). Dar în cazul suspendării executării pedepsei, instanţa poate stabili unele obligaţiuni condamnatului
(art.90 Cod penal). Al. 6 art.90 prevede şi „alte obligaţii care pot contribui la corectarea sa”, deci în acest
alineat nu este o listă exhaustivă a obligaţiilor ce pot fi impuse condamnatului. Prin urmare, putem spune că în
Republica Moldova este baza legală pentru aplicarea acestei sancţiuni.
Posibilitatea aplicării acestei măsuri comunitare trebuie să fie prevăzută la nivel abstract, adică legiuitorul
trebuie să stabilească infracţiunile pentru comiterea cărora persoanei îi poate fi aplicată această sancţiune. De
regulă, probaţiunea este prevăzută pentru infracţiunile ce prevăd pedeapsa privativă de libertate pe un termen
de 2-3 ani. Codul penal autohton prevede această limită în art. 90 şi constituie 5 ani pentru infracţiunile
intenţionate şi 7 ani pentru infracţiunile săvîrşite din imprudenţă.
Esenţa probaţiunii ne sugerează ideea că persoana condamnată este supusă unei supravegheri din
partea organelor competente (în multe ţări funcţionează serviciul de probaţiune). Anume esenţa probaţiunii,
adică obligaţia de a menţine relaţiile cu ofiţerul de probaţiune sau altă persoană împuternicită, a condiţionat
criza acestei instituţii în ţările unde ea era ca „alternativă principală”. Reducîndu-se doar la asemenea întîlniri,
instituţia probaţiunii nu mai putea atinge scopul reabilitării sociale. O criză analogică exista şi în Statele Unite
(45 la sută din deţinuţi sînt persoane care au încălcat regulile probaţiunii) [7, 3]. Pentru depăşirea acestei crize
este necesar ca infractorilor (subiecţilor infracţiunii) să le fie impuse obligaţii mai drastice şi mai împovărătoare.
De asemenea, în cadrul aşa-numitei „supravegheri intensive”, infractorii sînt supuşi unui control riguros din
partea ofiţerului de probaţiune.
Totodată, menţionăm că probaţiunea poate fi atît sancţiune independentă (probation), cît şi modalitate
de executare a sancţiunii privative de libertate a persoanei, de exemplu, eliberarea condiţionată înainte de
termen (în acest caz este folosit termenul „parole”).
În multe ţări există modalităţi de executare a sancţiunii cu închisoare, dar care nu presupun privarea
de libertate. Asemenea modalităţi nu sînt alternative în sensul strict, dar au foarte mult în comun cu „alternativele
reale”. Scopurile urmărite de sancţiunile comunitare dintr-o ţară pot fi atinse prin intermediul modalităţilor
nonprivative de executare a sancţiunii cu închisoare. De exemplu, prin amplasarea condamnatului în afara
instituţiei penitenciare şi prestarea muncii (modalitate prevăzută în legislaţia Elveţiei) pot fi atinse, practic,
aceleaşi rezultate ca şi în cazul arestului la domiciliu ca sancţiune penală (introdusă de 2-3 ani în Italia).
Actualmente, politica în domeniul pedepselor penale este orientată spre alternativele pedepselor privative
de libertate. În ultimul deceniu al secolului trecut, într-un şir de ţări au fost introduse mai multe sancţiuni
nonprivative de libertate şi au fost realizate mai multe experimente în vederea introducerii alternativelor ca
sancţiuni independente. Totodată, menţionăm că frecvenţa aplicării sancţiunilor privative de libertate nu depinde
direct de varietatea alternativelor. În multe cazuri, reducerea numărului de sancţiuni privative a fost rezultatul
schimbărilor în folosirea modalităţilor deja existente.
Aplicarea alternativelor este în funcţie directă cu opinia publică şi politica în domeniul combaterii
criminalităţii. Unele cercetări ale problemei atitudinei societăţii faţă de infractori au demonstrat că comunitatea
nu este predispusă la reprimare. Actualmente, membrii societăţii sînt cointeresaţi în repararea pagubei şi în
siguranţa că infractorul nu va mai comite infracţiuni (reeducarea/corijarea şi resocializarea persoanei).
În concluzie menţionăm că aplicarea pe larg şi eficientă a măsurilor alternative necesită unele schimbări
ale legislaţiei, reorientarea politicii combaterii criminalităţii, precum şi o reformare a viziunilor societăţii asupra
criminalităţii în ansamblu.
Referinţe:
1. A.M. Kalmhout and P.J.P. Tak, „Sanction-sistem in the member-states of the Council of Europe”,
Part I, 1988.
2. Norman Bishop, „Non-custodial alternatives in Europe ”.
3. Karoly Bard, „Alternatives to imprisonement”.
4. Norman Bishop, „Non-custodial alternatives in Europe”.
5. Bryan A. Garner, „A Dictionary of Modern Legal Usage”, New York, 2-nd edition,1995.
6. Karoly Bard „Alternatives to imprisonement”.
7. Robyn L. Cohen, „Probation and Parole Violators in State Prison, 1991”, Bureau of Justice
Statistics, 1995.
240
Mondializarea protecţiei juridice a drepturilor fundamentale
Tatiana TRIBOI, Academia „Ştefan cel Mare”

a M.A.I. al R.M.
Recenzent: Belecciu Ştefan, doctor în drept, conferenţiar universitar
SUMMARY
Au terme d’une longue et chaotique conquête, les droits de l’homme ont gagné la place qui leur revient. Plusieurs
siècles après la proclamation des droits naturels et universels de l’homme, leur protection „naturelle”, c’est-à-dire
internationale, prenait forme après 1945. Sous l’égide d’organisations internationales à vocation générale ou spécialisées,
la protection a aujourd’hui acquis une dimension mondiale.
Les étapes en sont bien connues: la Déclaration Universelle de 1948, les deux Pactes de 1966, et, parallèlement
le développement du droit humanitaire, avec les conventions de Genève de 1949 et les protocoles de 1977. Accompagnant
ce mouvement universel, des efforts particuliers se sont concrétisés à travers des conventions régionales. De sorte
qu’aujourd’hui la protection conventionnelle des drois fondamentaux est d’une densité sans précédent. Plus discrètement,
mais avec le même succès, une autre évolution fondamentale de la protection juridictionnelle des droits fondamentaux se
faisait jour: les juridictions internes ont appris désormais à coexister avec des organes de contrôle internationaux, dont
certains juridictionnels. Por illustrer l’actualité de ces deux évolutions majeures, des développements spécifique seront
consacrés à l’abolition de la peine de mort comme exemple de mondialisation progressive d’une norme, ainsi qu’à la Cour
pénale internationale, incarnation de la mondialisation de la répression.
Drumul prin care fiinţa umană şi-a cîştigat dreptul de a fi apărată, ocrotită şi efectiv apreciată la
adevărata ei valoare, a fost greu şi anevoios.
Prin definiţie, drepturile omului sunt universale, fiecare fiinţă umană fiind titulara acestor drepturi, fără
ca istoria sau poziţia geografică a statului să le poată modifica.
Caracterul universal al drepturilor omului presupune astfel necesitatea de a completa garanţia drepturilor
cu o construcţie intelectuală şi juridică care depăşeşte cadrul statelor. Protecţia internaţională a drepturilor
omului este o necesitate din momentul în care s-a dovedit că statul nu este infailibil. Desigur el are misiunea de
garantare a drepturilor, dar cînd el nu reuşeşte să o îndeplinească în întregime, atunci ajutorul trebuie găsit în
altă parte, prin aplicarea normelor internaţionale, în caz de necesitate prin jurisdicţii internaţionale.
Dacă am presupune teoretic că protecţia internaţională a drepturilor omului este o continuare a protecţiei
naţionale prin mijloace noi, statele nu au perceput-o astfel imediat. Prea mult timp a prevalat teribla maximă a
lui Goebbels: „Noi vom face ceia ce vom vrea cu evreii, cu comuniştii şi cu adversarii noştri. Aceasta nu ne
priveşte decît pe noi. Cărbunarul este stăpîn la el”. Regimul nazist a extins pînă la grozăvie consecinţele unei
astfel de judecăţi, demonstrînd că statul nu este spaţiul exclusiv al garanţiei drepturilor omului. Protecţia
„naturală” adică internaţională a drepturilor omului a căpătat o dimensiune mondială sub egida organizaţiilor
internaţionale generale sau specializate începînd cu anul 1945.
Etapele protecţiei internaţionale a drepturilor omului sunt bune cunoscute: Declaraţia universală din
1948, care a fost apreciată ca izvor al drepturilor omului de întreaga literatură juridică şi politică, cele două
pacte din 1966, şi în paralel, dezvoltarea dreptului umanitar, însoţit de convenţiile de la Geneva din 1949 şi
protocoalele din 1977. Un aport important l-au adus şi convenţiile regionale. În consecinţă, protecţia
convenţională a drepturilor fundamentale a căpătat astăzi o amploare fără precedent. Mai discret, dar cu
acelaşi succes, a avut loc o altă evoluţie fundamentală a protecţiei juridice a drepturilor fundamentale: jurisdicţiile
interne au învăţat de acum înainte să coexiste cu organele de control internaţional, dintre care unele sunt
jurisdicţionale. Statele au acceptat în mod unanim cel puţin la nivel retoric că drepturile omului nu constituie o
afacere pur internă a statului. Pentru a ilustra actualitatea acestor evoluţii majore, vom dezvolta abolirea
pedepsei cu moartea ca exemplu de mondializare progresivă a unei norme. De asemenea, vom analiza Curtea
Penală Internaţională, încarnare a mondializării reprimării pedepsei cu moartea.
241
I. Mondializarea protecţiei convenţionale

A. Cincizeci de ani de cuceriri
De la finele celui de-al doilea război mondial, activitatea convenţională în materia drepturilor
fundamentale a fiinţei umane a fost realizată parţial. La nivel internaţional universal, protecţia drepturilor
omului parcurge două etape de evoluţie: etapa declaratorie (începînd cu adoptarea Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului [1]) şi etapa convenţională (începînd cu adoptarea celor două tratate internaţionale în
materia drepturilor omului, cu caracter general şi cu vocaţie universală, Pactul internaţional relativ la drepturile
civile şi politice [2] şi Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale [3] adoptate în
anul 1966 şi intrate în vigoare în 1976).
Declaraţia Universală a Drepturilor, cele două pacte a Naţiunilor Unite din 1966, precum şi cele două
protocoale adiţionale la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice în ansamblu alcătuiesc în document
cunoscut ca „Carta drepturilor omului”. Carta este baza protecţiei internaţionale a drepturilor omului. Printre
primele convenţii cu privire la drepturile omului avem convenţiile referitoare la interzicerea discriminării rasiale,
aparteidului, torturii, prevenirii şi reprimării genocidului. Din a doua categorie, conform apariţiei sale, fac parte
tratatele avînd ca obiect al protecţiei drepturile refugiaţilor, ostaşilor, civililor, muncitorilor, copiilor, minorităţilor,
etc.
Totodată, dezvoltarea unui drept regional al drepturilor omului a permis unor comunităţi omogene
elaborarea unor standarde mai superioare de protecţie a drepturilor omului. Putem menţiona aici cazul Europei.
În timp de cincizeci de ani „bătrînul continent” a dat dovadă de o vitalitate impresionantă: în afară de Convenţia
europeană a protecţiei drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale semnată în 1950 [4], care rămîne modelul
cel mai desăvîrşit al protecţiei internaţionale, Consiliul Europei a elaborat şi o Cartă socială europeană [5].
La rîndul său, Uniunea Europeană a elaborat la 7 decembrie 2000 un instrument de referinţă în materia
protecţiei drepturilor fundamentale – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [6]. La fel în cadrul
Europei lărgite Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa are misiunea de a apăra drepturile omului
de la adoptarea Actului final al Conferinţei de la Helsinki în 1975. Traumatizată de două conflicte majore într-
o perioadă de jumătate de secol, Europa, mai mult decît alte regiuni ale lumii, a înţeles importanţa inestimabilă
a respectării drepturilor omului pentru o pace durabilă.
Un alt document important care a fost elaborat pe continentul african este Carta africană a drepturilor
omului şi popoarelor, adoptată de către statele membre ale organizaţiei Unităţii Africane (O.U.A.), la Nairobi
(Kenia) [7]. Această activitate de codificare internaţională fu atît de dinamică că astăzi se numără, inclusiv cu
convenţiile regionale, în jur de 150 de tratate. Anii trecuţi numărul ratificărilor a atins pentru unele convenţii
cuazi-totalitatea statelor membre ale O.N.U. (de ex. Convenţiile de la Geneva ori convenţia de la New York
cu privire la drepturile copilului). Numărul de aceste convenţii fiind foarte mare, se pune întrebarea, dacă
drepturile omului nu vor fi încălcate în caz de conflict dintre ele?
În primul rînd, este necesar de subliniat convergenţa tuturor acestor instrumente internaţionale. Mai
mult, fără a intra în detalii, să ne amintim că regula de bază în materia drepturilor fundamentale este acea de
aplicare a normei mai favorabile.
Cunoaştem de fapt că marea majoritate a convenţiilor internaţionale insistă că statele au o
responsabilitate primară pentru protecţia şi promovarea drepturilor omului. În statele de drept, constituţiile
naţionale ca şi jurisprudenţele de jurisdicţie constituţională se conformează foarte des normelor internaţionale
în domeniul drepturilor şi libertăţilor garantate de ele. Rămîne de stabilit cum în fiecare stat judecătorul naţional
se va situa în raport cu norma internaţională.
Unele state ridică problema de o transpunere a normei internaţionale, pe cînd altele încorporează
direct tratatele în legislaţia sa, fie ele ordinare, fie supralegislative dar inferioare constituţiei (ex.: art.55 din
Constituţia Franţei). Care nu ar fi sistemul existent, influenţa normelor internaţionale este considerabilă. Încetul
cu încetul, aceste norme care au o sarcină particulară penetrează ordinile juridice interne, în special prin ocolul
jurisprudenţei Curţilor constituţionale. În anul 1993 la Paris s-a reunit a noua conferinţă a Curţilor constituţionale
europene. Scopul ei era examinarea naturii raporturilor dintre protecţia naţională şi protecţia internaţională a
drepturilor omului. Concurenţă sau complementaritate? Întrebarea fiind pusă, s-au adunat şi analizat experienţele
fiecărei naţiuni europene. Concluzia nu era o surpriză: dreptul de a concilia aportul dreptului internaţional şi de
242
a proteja normele sale intră în competenţa jurisdicţiei constituţionale; jurisprudenţele judecătorului naţional şi
celui internaţional sunt deseori similare.
Astăzi la nivel internaţional există două tipuri de sisteme instituţionale de consacrare şi protecţie a
drepturilor omului.
Primul tip este reprezentat de sistemul universal de consacrare şi protecţie, în cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi al unor instituţii specializate ale acesteia, Organizaţia Internaţională a Muncii şi Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură.
Al doilea tip sunt sistemele regionale de consacrare şi protecţie a drepturilor omului, şi anume sistemul
regional european, care cuprinde trei organizaţii internaţionale regionale europene: Uniunea europeană, Consiliul
Europei şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa; sistemul regional interamerican care are la
bază Organizaţia Statelor Americane şi sistemul regional african care este constituit din Organizaţia Unităţii
Africane.
Încercarea de mondializare a protecţiei drepturilor fundamentale, vizibilă începînd cu 1945, ne se
confundă deci cu statornicia normelor. Este vorba mai degrabă de o mişcare de fond, cînd puternică, cînd
latentă, care dirijează drepturile naţionale spre un nivel de compatibilitate, în caz contrar de convergenţă.
B. Mondializarea: spre abolirea universală a pedepsei cu moartea
Mişcarea care a condus Europa spre eliberarea de pedeapsa cu moartea în decursul ultimilor cincizeci
de ani s-a confirmat la nivel mondial. Ultimul deceniu a fost îndeosebi fructuos, în special datorită mobilizării
comunităţii internaţionale; abolirea este de acum înainte în centrul unei activităţi intense al organizaţiilor
internaţionale şi celor non guvernamentale. Astăzi se numără 78 de state total aboliţioniste, 15 state parţial
aboliţioniste şi 24 state aboliţioniste în esenţă, deci în total 117. Ritmul progresării aboliţionării este impresionant:
35 de state noi aboliţioniste din 1990 deci în mediu cîte 3 pe an [8]. Aceste cifre includ în special ţările din
Africa (Angola, Insula Maurice, Mozambic sau Africa de Sud); ţările din America (Canada sau Paraguay);
ţările din Asia (Hon Kong, Nepal); ţările din Europa de Est şi din Caucaz (Azerbaidjan, Bulgaria, Estonia,
Georgia, Lituania, Polonia, Turkmenistan, Ucraina). În consecinţă, instrumentele juridice care interzic sau
limitează recursul la pedeapsa cu moartea s-au multiplicat, în timp ce ONG impun o supraveghere constantă a
ţărilor non aboliţioniste. În rezultat astăzi domeniul pedepsei cu moartea nu încetează de a se restrînge.
În Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale adoptată în
1950 se conţine starea de spirit generală care predomina atunci în Europa în privinţa pedepsei cu moartea.
Astfel, articolul 2 consacrînd dreptului la viaţă spune în alin. 2 că „moartea nu este considerată ca fiind cauzată
prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la
forţă”. Piedestal al valorilor europene, această convenţie deci, de la bun început, tolera pedeapsa cu moartea,
ca un „rău necesar” [9].
După ani de cugetări şi reflecţiuni, Adunarea Parlamentară, însoţind eforturile statelor înaintaşe, a
lansat iniţiativa de a elabora un protocol adiţional la Convenţia consacrată de data aceasta privind abolirea
pedepsei cu moartea. Deci, la 28 martie 1983 a fost adoptat celebrul Protocol nr. 6 la Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea. Pentru
Europa această dată este foarte importantă, fiind vorba despre lichidarea pedepsei capitale din codurile europene.
Art. 1 din protocol proclamă: „pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea
pedeapsă şi nici executat”. Fiind o dovadă a evoluţiei opiniei generale, protocolul a intrat în vigoare la 1 martie
1985. În aşa mod Europa occidentală a închis uşa pedepsei capitale, deoarece nici o execuţie nu s-a înregistrat
în Europa din 1984. Între 1983 şi 1990 au intervenit 15 ratificări a protocolului 6.
După căderea zidului de la Berlin au survenit schimbări politice esenţiale care au generat atunci a
doua campanie contra pedepsei cu moartea, avînd ca destinatari statele Europei centrale şi orientale, precum
şi noii membri ai Consiliului Europei. În afară de preţiosul instrument pe care îl constituia deja protocolul nr.6,
era necesară elaborarea unui nou instrument în materia abolirii. Astfel, în 1994 de către Adunarea Parlamentară
a Consiliului Europei a fost adoptată rezoluţia 1044, care înainta condiţie pentru statele aderente de a aboli
obligatoriu pedeapsa cu moartea mai întîi de fapt (obligaţia pentru toate statele aderente de a adopta un
moratoriu asupra execuţiilor), apoi de drept (semnarea apoi ratificarea protocolului nr.6 într-un termen de trei
ani). A doua fază a luptei pentru abolire fusese la fel de fructuoasă şi mai rapidă decît prima: un singur membru
din cei 44 ai organizaţiei, Rusia n-a ratificat încă protocolul nr.6.
243
Mai rămîne de realizat o ultimă etapă: abolirea pedepsei capitale în toate circumstanţele. Protocolul
nr.6 prevede de fapt posibilitatea de a recurge la această pedeapsă în caz de „război sau pericol iminent de
război” (art.2). Abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanţele este obiectul recentului protocol nr.13 la
Convenţie semnat de 36 de state membre la Vilnius la 3 mai 2002 şi deja ratificat de 23 membri [10]. Unele
state membre nu sunt totalmente aboliţioniste şi păstrează pedeapsa cu moartea în timp de război sau circumstanţe
excepţionale.
Cum am subliniat deja, unul din cele mai importante fenomene din domeniul relaţiilor internaţionale
începînd cu apariţia Naţiunilor Unite rămîne a fi dezvoltarea considerabilă a mişcării convenţionale multilaterale
în materia drepturilor omului, adică crearea mecanismelor de garanţie şi de control. În acest cadru, lupta
contra pedepsei cu moartea a putut să se sprijine pe un număr de instrumente, de natură obligatorie sau
neobligatorie pentru state, dar toate din ele sau interzic pedeapsa dată sau proclamă drepturi incompatibile cu
unele practici referitoare la aplicarea pedepsei capitale. Nu este vorba aici de întocmirea unui catalog plictisitor,
dar de prezentarea succintă a cadrului juridic mondial pe care se poate baza lupta pentru abolirea universală.
În ultimii ani numărul convenţiilor internaţionale în domeniul abolirii pedepsei capitale a crescut
considerabil: în plan mondial a fost adoptat al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile
civile şi politice, vizînd abolirea pedepsei cu moartea [11]. Prin acest protocol statele părţi se angajează să ia
toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa, fără totuşi
excluderea posibilităţii de a emite rezerve în timp de război. La 31 decembrie 2003, 52 de state au ratificat
acest text, pe cînd altele 8 l-au semnat. În plan regional putem menţiona Protocolul nr.6 [12] şi 13 [13] la
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificate respectiv de
43 şi 23 de state la această zi. Pentru continentul american, instrumentul de referinţă este Protocolul adiţional
la Convenţia americană relativă la drepturile omului referitor la abolirea pedepsei cu moartea [14]. Acest
tratat a acumulat la zi 8 ratificări. Cu excepţia protocolului nr.13, aceste tratate interzic statelor părţi aplicarea
pedepsei cu moartea, dar permit formularea de rezerve privitoare la recursul la această pedeapsă în timp de
război (protocolul nr.6 nu se referă decît la timpul de pace).
Paralel cu negocierea acestor tratate internaţionale, organele Naţiunilor Unite şi organizaţiilor regionale
au adoptat importante rezoluţii care îndeamnă pe de o parte membrii lor la abolirea pedepsei cu moartea sau
restrîngerea cîmpului ei de aplicare, prin ratificarea instrumentelor valabile, încurajînd pe de altă parte statele
aboliţioniste să acţioneze activ contra pedepsei cu moartea, păstrînd dreptul de refuz de a extrăda o persoană
către un stat reclamant care aplică pedeapsa cu moartea. Aici putem menţiona în afară de altele rezoluţia AG/
32/61 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite din 8 decembrie 1977; rezoluţiile revăzute ale Comisiei Drepturilor
Omului a Naţiunilor Unite, ultima dintre care – 2002/77, a fost adoptată la 25 aprilie 2002. La nivel regional
reamintim rezoluţiile Parlamentului European (în special 0542/1907 adoptată la 12 iulie 1997) şi în sfîrşit a
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Aceste texte cu caracter neobligatoriu au o importanţă particulară,
permiţînd de a reafirma periodic obiectivul abolirii universale, plasînd statele non aboliţioniste în faţa
responsabilităţii lor, şi mai ales amintindu-le despre obligaţiile lor în materia respectului drepturilor fundamentale
ale persoanelor supuse la pedeapsă capitală.
Într-adevăr, numeroase convenţii de protecţie a drepturilor omului impun limite pentru aplicarea pedepsei
cu moartea, fie că ele proclamă drepturi civile fundamentale, fie că ele se ataşează protecţiei categoriilor
specifice de indivizi. La prima categorie se referă Pactul Naţiunilor Unite relativ la drepturile civile şi politice,
adoptat în 1966, în special articolele 6 şi 14 (ţinînd cont de interpretarea dată lor de către comitetul drepturilor
omului): normele fundamentale aplicabile procesului penal presupun deci că pedeapsa cu moartea trebuie să
fie limitată numai la crimele cele mai grave, şi nu trebuie să fie pronunţată decît în urma unui proces echitabil;
dreptul de graţiere şi de comutare a pedepsei trebuie să fie asigurat pe deplin. Mai mult, Pactul exclude orice
aplicare a pedepsei capitale faţă de persoanele sub 18 ani, execuţia femeilor însărcinate. Convenţia europeană
care nu interzice pedeapsa capitală cuprinde de asemenea dispoziţii care încadrează aplicarea ei (cu privire
la interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante) [15], dreptul la un proces echitabil
[16]. În ceea ce priveşte Convenţia americană a drepturilor omului, ea exclude recursul la pedeapsa cu
moartea pentru crimele politice, minori, de asemenea executarea persoanelor în vîrstă care au peste 70 de ani
şi femeilor însărcinate, reafirmînd dreptul oricărei persoane condamnate la moarte de a solicita amnistierea,
graţierea sau comutarea pedepsei. Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor proclamă la fel dreptul
244
fundamental la un proces echitabil, normă de o importanţă deosebită cînd este vorba despre pedeapsa cu
moartea.
Completînd aceste norme generale, Convenţia internaţională a drepturilor copilului din 1989 întăreşte
interzicerea condamnării la pedeapsa cu moartea şi executarea minorilor. La rîndul său, Convenţiile de la
Geneva din 1949 cu privire la prizonierii de război şi persoanele civile prevăd că condamnările la moarte în timp
de război şi ocupaţie nu trebuie să se aplice decît pentru crimele cele mai grave (spionaj, omoruri…). Mai mult,
articolul 3 comun celor patru convenţii de la Geneva enunţă că pedeapsa cu moartea poate interveni numai
după un proces garantat. În sfîrşit, cele două protocoale adiţionale la aceste convenţii (1977) prevăd că
executarea minorilor, femeilor însărcinate şi tinerilor mame este interzisă.
Pe de altă parte, numeroase texte care nu au caracter obligatoriu, dar care rămîn a fi o referinţă
stabilă, întăresc abolirea mondială, pe primul loc situîndu-se diferite rezoluţii ale Consiliului Economic şi Social
al Naţiunilor Unite care formulează garanţii pentru protecţia drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu
moartea: aceste rezoluţii reiau ansamblul garanţiilor şi limitelor conţinute în diferite instrumente juridice
internaţionale [17].
În ultimul timp se observă o creştere a numărului normelor şi standardelor internaţionale care limitează
recursul la pedeapsa cu moartea şi garantează drepturile fundamentale ale persoanelor expuse acestei sancţiuni.
Se observă cît de mult a progresat mondializarea protecţiei drepturilor fundamentale. Idealul aboliţioniştilor va
fi atins dacă va triumfa o normă generală de interdicţie a pedepsei cu moartea, dar este încă mult de făcut
pentru a obţine abolirea pedepsei capitale sau un moratoriu asupra execuţiei în toate ţările.
II. Mondializarea protecţiei judiciare
Apariţia apoi dezvoltarea extraordinară a mecanismelor internaţionale de control al activităţii statelor
în materia drepturilor fundamentale este o demonstraţie convingătoare a revoluţiei pe care protecţia drepturilor
omului a iniţiat-o. Cum a spus-o secretarul general al O.N.U. în timpul deschiderii Conferinţei mondiale în
materia drepturilor omului la Viena în 1993, „Consider la ora actuală mai important faptul de a îndemna statele
să adopte textele existente şi să le aplice efectiv, decît de a defini noi drepturi”. Modalităţile acestui control
variază considerabil conform convenţiilor, şi putem schematic să-l divizăm în două mari categorii: organe
internaţionale a căror funcţionare şi competenţă se înscrie într-o logică interetatică pe de o parte, şi pe de altă
parte adevărate jurisdicţii care străpung ecranul statului pentru a ajunge la individ ca subiect imediat al dreptului
internaţional, titular de drepturi şi obligaţii. Crearea Curţii penale Internaţionale confirmă caracterul ireversibil
al mondializării protecţiei judecătoreşti a drepturilor fundamentale, străbătînd ecranul de stat dintre individ şi
justiţia internaţională.
A. Dezvoltarea mecanismelor de control
Esenţa procedurilor nejurisdicţionale se concentrează la nivel universal, în activitatea Comitetului
Drepturilor Omului şi a Comisiei Drepturilor Omului al O.N.U. Comitetul Drepturilor Omului fusese creat prin
Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice [18]. Comisia Drepturilor Omului [19] este un organ
subsidiar al Consiliului Economic şi Social al Naţiunilor Unite şi nu este creată în baza unui tratat specific. Pe
lîngă aceste organe cu caracter general, unele convenţii cu caracter penal instituie la fel comitete însărcinate
de a respecta convenţiile de către statele părţi. Printre acestea avem: Convenţia europeană pentru prevenirea
torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante [20] care a creat Comitetul European pentru
Prevenirea Torturii şi a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante; Convenţia internaţională
privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială [21], care a creat Comitetul pentru Eliminarea
Discriminării Rasiale (important este de a constata că mijloacele de control se concentrează asupra drepturilor
civile şi politice şi că la ora actuală drepturile economice şi sociale nu beneficiază de o asemenea dezvoltare).
Instrumentul cel mai des folosit pentru controlul activităţii statelor rămîne a fi controlul pe calea
rapoartelor statale. Comitetele, fiind compuse din experţi, studiază rapoartele prezentate de statele părţi şi
adresează de asemenea statelor părţi propriile rapoarte, deasemenea pot adresa toate observaţiile generale
pe care le consideră necesare. În baza principiului fundamental „Pacta sunt servanda”, asemenea rapoarte nu
ar pune sub semnul întrebării suveranitatea statelor; este vorba pur şi simplu despre o verificare, desigur
centralizată, a aplicării cu bună credinţă a angajamentelor internaţionale. Noutatea constă mai ales în publicitatea
procedurilor de acest fel, în posibilitatea unei discuţii începînd cu rapoartele naţionale, alimentate de experienţa
deferitor organizaţii neguvernamentale implicate în protecţia drepturilor omului.
245
O altă formă de control internaţional nejurisdicţional asupra respectării de către state a obligaţiilor lor
în materia drepturilor omului este controlul în urma sesizărilor. Această formă are caracter suplimentar şi
asigură o cercetare individualizată a cazurilor referitoare la pretinse violări ale drepturilor omului. Forma cea
mai evoluată este controlul în urma plîngerilor individuale, care permite acces direct victimei la un organ
internaţional de control. Necătînd la faptul că aceasta este o formă nejudiciară de control, deseori procedura
este quasi-jurisdicţională, desfăşurîndu-se în faţa organelor independente.
Cît priveşte procedurile internaţionale judiciare (şi parajudiciare) de protecţie a drepturilor omului, ele
se desfăşoară în faţa tribunalelor internaţionale, precum şi a organelor care formează împreună cu acestea un
sistem.
Din punt de vedere al specializării organului judiciar internaţional, deosebim:
- Proceduri desfăşurate în faţa tribunalelor internaţionale specializate [22] în materia drepturilor
omului, precum şi a organelor internaţionale care acţionează într-un sistem alături de acestea;
- Proceduri internaţionale desfăşurate în faţa unor tribunale internaţionale care nu sunt specializate
în materia drepturilor omului [23].
Idealul unei protecţii internaţionale efective pare a fi aproape atins cînd veritabilele jurisdicţii, luînd
decizii în urma unei proceduri contradictorii, care opun individul şi statul, vin să impună statelor o interpretare
obligatorie a normelor internaţionale a drepturilor omului şi să sancţioneze violările constatate.
Exemplul cel mai desăvîrşit rămîne a fi Curtea Europeană a drepturilor omului [24] în cadrul Consiliului
Europei. Ea a reuşit să realizeze ceea ce părea pentru creatori o ambiţie imposibilă; ea nu numai a sancţionat
hotărît violările drepturilor fundamentale, dar ea de asemenea prin jurisprudenţa sa a creat un adevărat „corpus”
european al drepturilor şi libertăţilor care au antrenat modificările legislaţiei numeroaselor state şi a influenţat
jurisprudenţa multor jurisdicţii în Europa.
În aşa mod s-a născut un adevărat drept european al drepturilor omului aplicat pe tot continentul,
comentat de către doctrina europeană şi predat în toate universităţile din Europa. Şi acest corpus inspiră şi alte
jurisdicţii, care se conduc de jurisprudenţa sa: îndeosebi acesta este cazul tribunalelor penale internaţionale
create de O.N.U. pentru a judeca criminalii care au săvîrşit crime contra umanităţii şi criminalii de război.
Pe parcursul ultimului deceniu, această sistemă regională de protecţie a drepturilor omului, deseori
prezentată ca cea mai perfecţionată, a cunoscut o evoluţie fără precedent. Războiul rece s-a sfîrşit şi o dată cu
el divizarea continentului. Pe parcurs de 10 ani, în jur de 17 state au aderat la Consiliul Europei şi au devenit
parţi la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astăzi Convenţia
şi Curtea extind protecţia lor de la oceanul Atlantic pînă la Ural, sau în jur de 800 de milioane de persoane,
vorbitori a 37 de limbi… Succesul Convenţiei şi Curţii să măsoară cu uşurinţă prin numărul crescînd de petiţii
introduse pe parcursul anilor. În ultimii ani creşterea este îndeosebi impresionantă: 4750 de cereri în 1997,
10 482 în 2000 şi deja 38 435 în 2003 [25]. Adunarea parlamentară apreciază cu numărul cererilor individuale
va creşte într-o proporţie mai importantă decît populaţia noilor state membre, deoarece, spre deosebire de
vechile state membre, sistemul de protecţie a drepturilor omului al Consiliului Europei constituie pentru noile
state membre un element important în instaurarea drepturilor fundamentale, al democraţiei şi al statului de
drept [26].
Necătînd la succesul pe care îl are, Curtea este ameninţată să fie deasemenea victimă. Chiar dacă un
număr important din cererile adresate Curţii ar fi declarate inadmisibile, examinarea inadmisibilităţii acestora
va absorbi o parte importantă din timpul membrilor Curţii. Riscurile produse printr-o astfel de creştere sunt
foarte serioase; cel mai evident este faptul unei Curţi copleşite de un flux de cereri şi din această cauză emiţind
decizii într-un termen inacceptabil faţă de jurisprudenţa sa.
Conştiente de unele neajunsuri ale procedurilor originale, statele membre ale Consiliului Europei au
reacţionat, elaborînd, apoi ratificînd protocolul nr. 11 adiţional la Convenţie, destinat restructurării în profunzime
a organelor de control ale Convenţiei. Acest protocolul suprimă sistemul cu 3 organe cu competenţe de decizie
(Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul Miniştrilor),
păstrînd un singur organ cu competenţe decizionale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului), precum şi un
organ avînd numai competenţa de a supraveghea executarea hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului
(Comitetul Miniştrilor).
246
Meritele protocolului nr. 11 sunt inestimabile: statele părţi au unit principalele instituţii de origine (Comisia
şi Curtea europeană) pentru a crea o Curte unică. Statele acceptă de azi înainte automat sesizarea directă de
către particulari a acestei Curţi. A crescut eficacitatea mijloacelor de protecţie, în sfîrşit s-a mărit
jurisdicţionalitatea mecanismului, prin reducerea considerabilă a rolului Comitetului de Miniştri.
B. Mondializarea justiţiei penale în materia drepturilor fundamentale: Curtea Penală
Internaţională
Dacă Curtea de la Strasbourg poate conta pe experienţa sa solidă pentru a înfrunta neajunsurile
„mondializării”, aceasta nu se poate de spus despre Curtea penală Internaţională (CPI). La 18 iulie 1998 după
ani de munci pregătitoare şi de decenii de activism doctrinal în cadrul Conferinţei diplomatice a ONU, la Roma
a fost adoptat Statutul Curţii Penale Internaţionale. La 1 iulie 2002, după ratificarea lui de către 60 de state,
tratatul a intrat în vigoare. Pînă în prezent 93 de state au depus instrumentele de ratificat [27]. Necîtînd la
faptul că Curtea şi-a început activitatea în martie 2003, ea nu a judecat încă nici un caz.
Recunoaşterea ideii de justiţie internaţională a parcurs un drum lung şi foarte dificil, deoarece numeroase
obstacole se ridicau în calea înfiinţării unei Curţi Penale Internaţionale. Pe de o parte, statele vedeau un
„transfer” al prerogativelor de suveranitate şi renunţarea la unul dintre drepturile fundamentale ale lor –
judecarea cetăţenilor proprii; pe de altă parte, statele considerau o jurisdicţie internaţională ca fiind lipsită de
obiectivitate în ceea ce priveşte faptele unor cetăţeni din diverse state, pe care ar urma să-i judece, interesele
generale de represiune prevalînd asupra garanţiilor procesuale.
Utopie, vis, ba chiar iluzie, iată cuvintele care însoţesc marşul lung al justiţiei spre represia internaţională
a crimelor contra umanităţii. Secolul trecut mărturiseşte despre nebunia ucigătoare a omului: de la genocidul
armenilor pînă la genocidul evreilor şi genocidul ruandez, de la kurzi pînă la Combodgieni, masacrele au urmat
unul după altul.
În statele democratice se conştientizează din ce în ce mai mult faptul că e timpul de a crea o Curte
criminală internaţională competentă pentru a judeca acest fel de crime.
Prima încercare aparţine jurisconsultului elveţian Gustav Moynier care în anul 1877 a conceput
organizarea unei jurisdicţii criminale internaţionale pentru represiunea crimelor comise împotriva dreptului
ginţilor. Această iniţiativă eşuată a fost urmată de încercarea creării unei Curţi internaţionale de prize maritime
prin Convenţia de la Haga în 1907.
Un pas mai ferm efectuat în vederea întemeierii unei jurisdicţii internaţionale îl constituie Tratatul de la
Versailles, încheiat la 28 iunie 1919 între Puterile Aliate şi Asociate şi Germania. Art.227, 28 şi 229 a tratatului
prevedeau judecarea împăratului Germaniei – Kaiserul Wilhelm al II-lea – pentru „ofensă adusă moralei
internaţionale” şi „autorităţii sacre a tratatelor”.
Această primă tentativă eşuată nu a dezarmat voinţele. În anii dintre cele două războaie mondiale, mai
precis între anii 1920 şi 1930 au fost multiple propuneri de instituire judiciară penală internaţională. În anul 1920
Comitetul consultativ de jurişti constituit de Consiliul Ligii Naţiunilor Unite a întocmit un proiect de înfiinţare a
unei Înalte Curţi de Justiţie Internaţională, separată de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională.
În 1928 autorul principal al proiectului de Statut al Curţii Penale Internaţionale, Vespasian Pella, a
întocmit un proiect de Statut al unui Tribunal Penal Internaţional. Acest statut prevedea crearea unei Camere
Penale în cadrul Curţii Permanente Internaţionale de Justiţie.
Pe parcursul tragicei perioade a celui de al doulea război mondial pe data de 20 octombrie 1943 la
Londra s-a reunit o conferinţă diplomatică a reprezentanţilor guvernelor aliate. Comisia Naţiunilor Unite a
propus crearea unui tribunal al Naţiunilor Unite pentru crime de război. Dreptul aplicabil în faţa acestei jurisdicţii
se referea în special la „principiile drepturilor omului care decurg din obiceiurile stabilite între naţiunile civilizate,
din legi ale umanităţii şi din necesităţile conştiinţei publice, principiile dreptului penal recunoscute de naţiunile
civilizate”. În rezultat au fost create Tribunalele militare internaţionale de la Nürnberg [28] şi Tokio [29] la
care se adaugă şi Tribunalul militar cu caracter internaţional, de la Rast, creat în zona franceză de ocupaţie din
Germania.
Cel mai remarcabil exemplu din această etapa nouă rămîne Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid din 9 decembrie 1948. Articolul 6 al convenţiei prevede că persoanele acuzate de astfel de
crime „vor fi trimise în faţa tribunalelor competente ale statului pe teritoriul căruia a fost comis actul sau în
247
faţa Curţii Internaţionale de Justiţie care va fi competentă faţă de acelea dintre părţile contractante care i-au
recunoscut jurisdicţia”.
Acest „activism” diplomatic urmat de decenii de imobilism găseşte sursa sa în reacţia internaţională la
cruzimile comise în timpul conflictului care rupe Iugoslavia. Crearea în 1993 a Tribunalului penal internaţional
chemat să judece persoanele presupuse responsabile de violările grave ale dreptului internaţional umanitar
comise pe teritoriul ex-Iugoslaviei, apoi crearea Tribunalului penal internaţional pentru Ruanda în 1995 au
contribuit vădit la accelerarea negocierilor cu privire la punere în exerciţiu a unei jurisdicţii permanente.
Aceste tribunale, avînd în vedere urgenţa cu care au fost puse în funcţie, fusese create prin rezoluţiile Consiliului
de Securitate [30].
Apariţia Curţii Penale Internaţionale, jurisdicţie permanentă, constituie un progres incontestabil. Curtea
neavînd încă jurisprudenţă, însăşi statutul ei ne permite să stabilim contururile „mondializării” în dezvoltare. E
necesar de constatat că tratatul de la Roma nu a creat o jurisdicţie universală, nici „mondială”. Regulile care
administrează competenţa Curţii sunt stricte: ea nu poate să-şi exercite competenţa decît faţă de persoanele
pentru crimele definite de statutul său dacă statul pe teritoriul căruia comportamentul în cauză s-a produs, sau
statul a cărui persoană acuzată de crime îi este resortisant este parte la statut.
Acest spaţiu judiciar nu este o instituţie a Naţiunilor Unite, aceasta este o instituţie legată de O.N.U.
dar care este expresia suveranităţii statelor încorporată în cadrul unui tratat. Curtea Penală Internaţională este
complementară jurisdicţiilor penale internaţionale. Vorbind în alt mod, anume statelor le revine de a pedepsi
criminalii contra umanităţii care sunt resortisanţii lor. Numai în caz dacă statele nu pot face acest lucru, dacă
nu doresc să-l facă sau mai rău, dacă ele încearcă, printr-o simulare de justiţie, de a sustrage responsabilii de
la sancţiune, atunci Curtea Penală Internaţională va interveni. La această obligaţie de pedeapsă se adaugă
obligaţia de cooperare, fără de care lupta pentru pedeapsa crimelor contra umanităţii nu va putea începe cu
adevărat.
Acest rol de prim plan este confirmat de către punerea în aplicare, în baza articolului 17 din tratat, a
principiului complementarităţii. Art. 17 prevede că o cerere va fi neadmisă în faţa CPI dacă ea face deja
obiectul unei anchete sau urmăriri din partea „unui stat avînd competenţă în speţă”. Poate deci să fie vorba
despre un stat membru precum şi despre un stat nemembru. Totuşi, Curtea poate să judece cauzele admise
dacă statul care exercită competenţa sa nu are voinţa sau se află în incapacitate reală de a duce la bun sfîrşit
ancheta ori urmărirea, sau în cazul în care această decizie de a nu urmări persoana în cauză este rezultatul
lipsei de voinţă sau al incapacităţii statului de a duce într-adevăr la bun sfîrşit urmăririle. Cu cît mai mult statele
vor adapta dreptul lor penal la statut, în caz de necesitate adoptînd noi incriminări, cu atît mai mult ele vor
exercita de sine stătător competenţa sa, în special faţă de resortisanţii săi, în schimbul trimiterii lor în faţa CPI.
Este evident că statul nu poate fi cadrul unic al represiei celor mai grave violări a drepturilor omului.
Din momentul cînd s-a dovedit că statul poate face greşeli, s-a impus necesitatea creării unui cadru internaţional
de represie a crimelor. Mai degrabă decît de a întoarce spatele evoluţiei care pare ireversibilă şi dorită, statele
democratice trebuie de azi înainte să însoţească cu vigilenţă această etapă nouă a protecţiei drepturilor omului,
deoarece ele au depus jurămîntul de a activa întotdeauna în această direcţie.
Referinţe:
1. A fost adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217 A (III) din 10
decembrie 1948.
2. A fost adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin Rezoluţia
2200 A (XXI), a intrat în vigoare la 23 martie 1976.
3. A fost adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2200 A (XXI) la 16
decembrie 1966. A intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976.
4. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost adoptată la 4
noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953; ea a fost amendată sau completată
prin 11 Protocoale, dintre care 6 sunt protocoale de amendare (din care unul nu a intrat şi nu va
mai intra în vigoare), iar 5 sunt protocoale adiţionale (din care unul este abrogat).
5. Carta socială europeană a fost adoptată la Torino, la 18 octombrie 1961 şi a intrat în vigoare la
26 februarie 1965; ea a fost amendată sau completată prin 3 Protocoale, din care 2 sunt
248
protocoale adiţionale (ambele în vigoare ) şi unul este protocol de amendare (care nu a intrat în
vigoare); ea este înlocuită progresiv de Carta socială europeană revizuită.
6. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamata de Comisia Europeana,
Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, urmare a Consiliului European de la Nisa
din 7 decembrie 2000.
7. Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor a fost adoptată la 27 iunie 1981, de cea de-a
18-a Conferinţă a Şefilor de Stat şi de Guvern a Organizaţiei Unităţii Africane, şi a intrat în
vigoare la 21 octombrie 1986.
8. Conform raportului anual al Amnesty Internaţional (www.amnesty.org).
9. Practica unor state europene a atras totuşi declinul pedepsei capitale; abolirea în Finlanda şi
Germania în 1949, în Austria în 1968, în Anglia în 1969, în Suedia în 1972, în Portugalia în 1976,
în Luxembourg în 1979. Un raport al Adunării parlamentare menţiona deja în 1962 că „tendinţa
generală a fost întotdeauna în favoarea abolirii şi atenuării pedepselor”.
10. Protocolul nr.13 a intrat în vigoare la 1 iulie 2003.
11. Adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 15 decembrie 1989 prin rezoluţie a Adunării Generale
a Organizaţiei Naţiunilor Unite la cea de-a 44-a sesiune a acesteia.
12. Protocolul nr. 6 la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea a fost adoptat la Strasbourg, la 28 aprilie
1983, şi a intrat în vigoare la 1 martie 1985; este un protocol adiţional.
13. Protocolul nr.13 la Convenţia European pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale a fost adoptat la Vilnius, la 3 mai 2002; a intrat în vigoare la 1 iulie 2003.
14. Protocolul adiţional la Convenţia americană relativă la drepturile omului referitor la abolirea
pedepsei cu moartea a fost adoptat la Asuncion, Paraguay, la 8 iunie 1990, la cea de-a 20-a
sesiune ordinară a Adunării Generale a Organizaţiei Statelor Americane, şi a intrat în vigoare la
28 august 1991; este un protocol adiţional.
15. Art.3, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
16. Art.6, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
17. În special ECOSOC 1984/50, 1989/64, 1996/15.
18. Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice a fost adoptat la 16 decembrie 1966, prin
Rezoluţia Adunării Generale a ONU 2200 (XXI) şi a intrat în vigoare la 23 martie 1976.
19. Comisia Drepturilor Omului s-a înfiinţat prin Rezoluţia nr.5 (I) din 16 februarie 1946 şi Rezoluţia
nr.9 (II) din 21 iunie 1946 ale E.C.O.S.O.C.
20. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante a fost deschisă spre semnare la Strasboug, la 26 noiembrie 1987, şi a intrat în
vigoare la 1 februarie 1989.
21. Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost adoptată
de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia N 2106 A la 21 decembrie 1965 şi a
intrat în vigoare la 4 ianuarie 1969.
22. Tribunalele internaţionale specializate în materia drepturilor omului există numai la niveluri
regionale. În prezent există şi funcţionează Curtea Europeană a drepturilor omului şi Curtea
Interamericană a Drepturilor Omului. După intrarea în vigoare a Protocolului adiţional la Carta
africană a drepturilor omului şi popoarelor, se va înfiinţa şi Curtea Africană a Drepturilor
Omului şi Popoarelor.
23. Ca tribunale internaţionale nespecializate în materia drepturilor omului, dar care prezintă
importanţă prin jurisprudenţa lor în acest domeniu avem: Curtea Internaţională de Justiţie; Curtea
de Justiţie a Comunităţilor Europene; Tribunalele Penale Internaţionale ad hoc pentru fosta
Iugoslavie şi pentru Ruanda; Curtea Penală Internaţională.
24. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este organul judiciar creat prin Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, fiind prima jurisdicţie internaţională de protecţie a
drepturilor fundamentale ale omului.
25. Datele statistice pot fi consultată pe situl Curţii: www.echr.coe.int.
249
26. Popescu C.-L., Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura ALL Beck, Bucureşti,
2000, pag.83.
27. Conform sitului oficial al Curţii Penale Internaţionale (vezi www.icc-cpi.int).
28. Instituirea Tribunalului de la Nürnberg a fost făcută prin „Acordul privind urmărirea şi pedepsirea
marilor criminali de război ai Puterilor europene ale Axei”, încheiat la Londra la 8 august 1945
între Guvernul provizoriu al Republicii Franceze şi Guvernele Statelor Unite al Americii, al
Regatului Unit la Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi al URSS.
29. Crearea unui asemenea tribunal a fost prevăzut în cuprinsul “Declaraţiei de la Postdam” din 26
iulie 1945, semnată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi China.
30. Rezoluţia 808 (1993) din 22 februarie 1993 şi rezoluţia 955 (1995). Capitolul VII, baza legală a
acestor două rezoluţii acordă împuternici Consiliului de Securitate „în caz de pericol contra
păcii, rupturii păcii şi acte de agresiune”; în aceste ipoteze articolul 39 al Cărţii îi permite de a
decide „ce măsuri vor fi aplicate...pentru menţinerea sau restabilirea păcii ş securităţii
internaţionale”. Rezoluţia 808 a inaugurat o nouă măsură, crearea unei jurisdicţii penale
internaţionale ad hoc.
Bibliografie
Acte normative
1. Constituţia Republicii Moldova adoptată de Parlamentul R.M. la 29.07.1994, Monitorul Oficial
al R.M. 1994, nr.1.
2. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la 4 noiembrie
1950, în vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.97.
3. Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966, în vigoare
pentru Republica Moldova din 26.04.1993.
4. Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, vizînd
abolirea pedepsei cu moartea, adoptat la 15 decembrie 1989.
5. Convenţia americană a drepturilor omului, adoptată la 22 noiembrie 1969.
6. Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată în iunie 1981.
7. Protocolul nr. 11 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, adoptat la 11.05.1994, în vigoare pentru Republica Moldova din
1.11.1998.
8. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid adoptată la 9 decembrie 1948, în
vigoare pentru Republica Moldova din 26.04.1993.
Manuale, monografii, situri Internet

1. Popescu C.-L., Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura ALL Beck, Bucureşti,
2000.
2. Bourdon, La Cour Pénale Intrnationale, coll. “Points”, Seuil, 2000.
3. Les droits de l’Homme ŕ l’aube du XXIe sičcle, Préparation au CRFPA, 2e édition, Montchrestien,
1999.
4. www.amnesty.org.
5. www.icc-cpi.int.
6. www.echr.coe.int.
250
Administrarea publică şi premisele de integrare în Europa
Tatiana TRIBOI, Academia „Ştefan cel Mare”

a M.A.I. al R.M.
SUMMARY:
Dès l’origine, l’Union européenne, alors Communauté économique européenne, s’est définie comme une forme
d’intégration économique entre les États membres qui la composent. D’autres formes d’intégration économique régionales
se sont multipliées dans le monde, particuliérement pendant les années 90, mais l’Union européenne apparaît aujourd’hui
comme la forme la plus avancée d’intégration, réunissant presque tous les pays d’Europe occidentale dans un marché
unifié de quelque 375 millions de consommateurs.
Lors de sa réunion a Copenhague de 1993, le Conseil européen a pris la décision historique d’ouvrir l’Union
européenne aux pays de l’Europe centrale et orientale (les PECO) et a fixé les conditions d’acceptation de leur candidature.
Celle-ci peuvent être raménes à quatre exigences fondamentales: la stabilité de la démocratie et de ses institutions (État
de droit, pluripartisme, respect des droits de l’homme, protection des minorités, pluralisme...), le fonctionnement d’une
économie de marché capable de faire face à la pression de la concurrence, dans le marché unique; la capacité d’assumer
les droits et obligations découlant de la législation communautaire; et enfin, l’adhésion aux objectifs de l’Union politique
et de l’union économique et monétaire.
Les négociation d’adhésion, obéissent à un processus complexe, pouvant durer plusieurs années, au cours duquel
sont examinés, chapitre par chapitre, la maniere dont seront apliquées les règles communautaires et éventuellement les
délais d’application qui seront consentis pour certaines d’entre elle.
La acest început de secol şi mileniu, dinamica relaţiilor sociale devine tot mai complexă, fapt ce
vizează fenomenul de integrare în structurile de cooperare multilaterală, după desfăşurarea revoluţiilor
anticomuniste, pe de o parte, de către fostele state satelite ale Kremlinului către U.E., iar pe de altă parte, de
către ex-republicile unionale ale ex-U.R.S.S.-ului către C.S.I.
Realitatea ne obligă să reflectăm asupra realizării ţărilor de dincolo de fosta cortină de fier, asupra
diverselor momente de la un stat la altul, de la o zonă geografică la alta. Viabilitatea ţărilor din spaţiul ex-
comunist depinde în mod direct de capacitatea lor de adaptare şi perfecţionare continuă în raport cu schimbările
rapide ale revoluţiei vieţii internaţionale.
C.S.I., organizaţie întemeiat criticată pentru imobilism şi pentru ritmul lent şi condiţiile drastice de
integrare, se regăseşte în plină evoluţie a frămîntărilor interne din cadrul ţărilor membre. Procesul propriu-zis
oferă mai degrabă impresia unei curse, obstacole, decît a unei loialităţi şi spirit de echipă în favoarea atingerii
scopului comun [1, 33].
Cu toate acestea, întrebarea legitimă care se impune este una referitoare la posibilitatea aplicării
experienţei de integrare a U.E. în condiţiile C.S.I.
Caracterizînd prevederile esenţiale ale construcţiei U.E., e necesar să ţinem cont că prevederile
cuprinse în tratatele de la Paris şi Roma, în Actul Unic European, în Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam,
reflectă situaţia reală ce s-a creat în timpul evoluţiei U.E.
În primul rînd, este vorba de procesul de dezvoltare a economiilor statelor europene şi depăşirea
rapidă a sechelelor celui de-al doilea război mondial. În acelaşi timp, nu vom uita faptul că oricît de profundă nu
era criza, procesul de refacere se produce într-un spaţiu economic cu vechi tradiţii economice. Pentru Europa
postbelică relaţiile de piaţă nu prezentau o noutate.
Nu vom uita nici imensele ajutoare financiare din exterior (de exemplu Planul Marchal). În prezent,
crearea Uniunii Economice şi Monetare cunoaşte faza finală, introducerea monedei unice - Euro.
În această situaţie este firesc să ne întrebăm dacă există posibilitatea compatibilizării acelor probleme
care preocupă în paralel, dar diferit, guvernele statelor C.S.I.
Dacă ne-am întreba acum, în ce măsură activitatea sa se reflectă în legislaţia naţională a Moldovei,
răspunsul nu ar putea fi facil, căci obiectivele procesului integraţional este departe de a fi atins. Statele membre
ale C.S.I. n-au reuşit pînă acum să-şi organizeze opiniile asupra viitoarei arhitecturi a edificiului comun.
Cunoaştem că Uniunea Europeană a fost creată de către state independente, fiecare avînd o istorie
proprie, multiseculară.
251
În Europa Occidentală s-a abordat problema depăşirii, izolării şi separării, unificării unor state suverane
şi integrării lor într-o uniune economică monetară şi politico-juridică.
Vom accentua că avansarea statelor membre ale C.S.I. este condiţionată de renunţarea parţială la
suveranitatea naţională într-un şir de domenii cum ar fi: economic, financiar, extinzînd concomitent sfera
problemelor transnaţionale.
Pe de altă parte, în trecutul nu prea îndepărtat, statele membre ale C.S.I. făceau parte dintr-un stat
practic unitar.
După constituirea lor, noile state democratice, inclusiv Republica Moldova, se află în faza consolidării
statalităţii şi afirmării lor ca subiecte ale dreptului internaţional, în vederea creării unei imagini extreme obiective,
în special prin prezentarea conţinutului suveranităţii şi independenţei statale. Mai mult decît atît, e necesar să
ţinem cont şi de factorul timpului. Dacă procesul integraţional a fost iniţiat în Europa Occidentală în anul 1951,
prin intermediul celebrei declaraţii a lui Robert Schuman, problema creării noii comunităţi regionale ale statelor
C.S.I. a fost aplicată în 1991.
În al doilea rînd, C.E. reunea din start ţările cu economiile de piaţă bine dezvoltate, iar în ultimele
decenii derulîndu-se un proces de integrare al economiilor naţionale şi de unificare a legislaţiei.
În acest fel, se formează un complex financiar-economic şi legislativ de integrare regională, iar în
perspectivă - un spaţiu comun în baza monedei unice. Este vorba că statele care demaraseră din 1957 pe
drumul unificării europene s-au arătat, în mare măsură, pregătite de la bun început să-şi fixeze obiective
ambiţioase, astfel statele membre declarîndu-se:
- Hotărîte să stabilească fundamentele unei uniuni din ce în ce mai strînse între popoarele europene;
- Decise să asigure printr-o acţiune comună, progresul economic şi social al popoarelor lor şi să
elimine barierele ce divizează Europa;
- Să desemneze ca scop esenţial al eforturilor lor ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi
de muncă ale popoarelor lor;
- Preocupate să consolideze unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea armonioasă a
acestora, reducînd decalajele dintre diferitele regiuni şi reducerea rămînerii în urmă a regiunilor
mai puţin favorizate;
- Decise să consolideze prin constituirea acestui ansamblu de resurse, salvgardarea păcii şi libertăţii
chemînd astfel celelalte popoare ale Europei care le împărtăşeşte idealul să se asocieze efortului
lor [2]. Aceste obiective politice se realizează practic prin acţiuni concrete: o uniune vamală
industrială, o politică agricolă comună, o politică concurenţială, o politică comună în domeniul
transportului.
Comunitatea Economică Europeană se baza pe o structură bine instituţionalizată:
1. Parlamentul Europei;
2. Consiliul de Miniştri;
3. Comisia şi Curtea de Justiţie.
Astfel practica U.E. vizează respectarea cu stricteţe a principiului integrării pe etape. Realitatea
istorică ne demonstrează că U.E. vizează o avansare de la treptele inferioare la cele superioare de integrare,
de la zonele de liber schimb la tratatul de la Roma din 1957, de la piaţa agrară comună la piaţa internă comună
a ţărilor membre a CCE, de la Actul Unic European din 1986 la Uniunea Economică şi Monetară, la adoptarea
cetăţeniei europene, la colaborarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne, unificarea legislaţiilor din mai
multe domenii (tratatul de la Maastricht din 1992).
Realitatea este că obiectivele C.S.I. nu sunt nici pe departe atinse, căci ritmul de formare a economiei
ţărilor membre cît şi interpretarea legislativă a noţiunilor principale şi a institutelor economiei de piaţă sunt
diferite.
Din această cauză există multiple diferenţe ale condiţiilor de dezvoltare în structurile economice şi
divergenţele ce vizează noţiunile legislative de bază ce reglementează tranziţia la economia de piaţă, decît în
U.E.
Ca o completare, sperăm utilă, remarcăm că acest mod de abordare a problemei cooperării va permite
Republicii Moldova să instaleze bazele dezvoltării economice şi juridice a ţărilor membre ale C.S.I. la nivel de
perspectivă durabilă, aşa cum au procedat occidentalii cînd au format C.C.E.
252
În plus, e vorba şi de crearea în regiunile de frontieră ale ţărilor membre ale C.S.I., a unor zone
economice libere care ar încadra teritoriile subzonale industriale, de trafic şi altele.
În subsidiar, Republica Moldova a lansat această idee şi demarînd procedura de implementare în
practică, creînd împreună cu Ucraina şi România, euroregiunea „Dunărea de Jos”. E bine cunoscut faptul că
ţările U.E. au creat deja mai multe euroregiuni (de exemplu punctele de confluenţă ale frontierelor cu Belgia,
Olanda şi Germania) care comportă un rol important în economia acestor ţări.
Astfel, practica U.E. vizează respectarea cu stricteţe a principiului integrării pe etape. Realitatea
istorică ne demonstrează că U.E. vizează o avansare de la treptele inferioare la cele superioare de integrare,
de la zonele de liber schimb la Tratatul de la Roma din 1957, de la piaţa agrară comună la piaţa internă comună
a ţărilor C.C.E., de la Actul Unic European din 1986 la Uniunea Economică şi Monetară la adoptarea cetăţeniei
europene, la colaborarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, unificarea legislaţiilor din mai multe domenii
(Tratatul de la Maastricht din 1992). În consecinţă, orice treaptă de integrare se transformă în suport pentru
următoarele elemente.
Unificarea europeană este realizată graţie unor interese democratice. Cel de-al treilea vector important
al experienţei de integrare a Comunităţilor Europene este pentru C.S.I., identificarea unui consens, găsirea
unui echilibru al intereselor avantajoase pentru ţările membre ale C.S.I. deoarece compromisul ocupă un loc
foarte important în politica de integrare.
Reiese, că cel mai important lucru pare a fi preluarea experienţei de integrare a occidentalilor şi
acordarea unei atenţii deosebite modului în care Comunităţile Europene şi-au organizat în cele mai mici detalii,
baza juridică a integrării, în deosebi în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie fără vize în interiorul Uniunii
Europene, introducerii monedei unice, creşterea flexibilităţii pieţei muncii şi apropierea programelor ce vizează
pe plan local şi central.
Uniunea Europeană reuneşte 25 de state europene şi într-o perioadă nu prea îndepărtată, va cuprinde
întregul continent european, reprezintă la moment o forţă mondială cu impact crescînd asupra destinelor
popoarelor europene din întreaga lume.
Va fi vorba de un pas considerabil înainte pentru cele 500 milioane de cetăţeni care vor constitui
comunitatea lărgită din 28 de ţări.
Europa de astăzi
Europa tratatelor de la Paris, Roma şi Bruxelles, Europa Actului Unic, a Tratatului de la Maactricht şi
a celor de la Amsterdam şi Nisa, Europa de mîine nu ar fi putut concepută fără înţelegerea eforturilor depuse
de-a lungul veacurilor de cei care, într-un fel sau altul, au anticipat-o. Constituirea Europei unite a fost şi este
dorinţa popoarelor sale de a crea un continent în care războaiele, dezordinea şi sărăcia să fie izgonite odată şi
pentru totdeauna, iar „Bătrînul continent” să capete strălucirea la care are dreptul.
În aceste condiţii de evoluţie istorică a vieţii politice şi economice internaţionale, Republica Moldova
urmează să se manifeste plenar ca membră a comunităţii europene, ca ţară care realizează stabilitatea instituţiilor
garante ale democraţiei statului de drept, protecţiei drepturilor omului şi a minorităţilor, stat ce are o economie
de piaţă operaţională ce poate face faţă presiunii concurenţei de piaţă europeană.
Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană trebuie să prezinte pentru noi nu numai un scop
strategic în sine, dar şi un mijloc de ridicare a nivelului de dezvoltare economică şi socială substanţială, de
manifestare a democraţiei, respectării drepturilor şi libertăţilor omului. Actualmente, Republica Moldova întreţine
contracte cu Uniunea Europeană în baza Acordului de Parteneriat şi Cooperare, semnat la 28 noiembrie 1994
şi întrat în vigoare la l iulie 1998, pentru o durată de 10 ani.
Dacă ar fi să alcătuim un calendar cronologic al integrării Republicii Moldova în U.E., am putea spune
că în prima etapă a acestui proces, 2005-2010, în vederea obţinerii statutului de ţară asociată, se presupune a
fi adaptată legislaţia, mecanismele economice şi sociale la standardele UE.
În următoarea etapă, 2010-2030, principalele eforturi se vor îndrepta spre atingerea performanţelor
economice, sociale şi politice pentru a obţine statutul de ţară membră a U.E. Baza acestor obiective a fost
pusă odată cu intrarea în vigoare a Acordului de Parteneriat şi Cooperare.
La baza acestui acord stau două principii fundamentale:
1. principiul democratic;
2. principiul dreptului internaţional cum ar fi:
253
- nerecurgerea la forţă;
- soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;
- neamestecul în treburile interne ale altui stat;
- îndatorirea statelor de a coopera între ele;
- dreptul la autodeterminare;
- egalitatea suverană ale statelor;
- îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale;
- inviolabilitatea frontierelor;
- integritatea teritorială;
- respectul drepturilor şi libertăţilor statelor membre.
Singurul criteriu care trebuie îndeplinit înaintea deschiderii negocierilor este criteriul politic (existenţa
unor instituţii democratice stabile, respectarea drepturilor omului şi protejarea drepturilor minorităţilor).
Celelalte criterii rămîn neschimbate, îndeplinirea lor fiind necesară în momentul aderării şi acestea
sunt:
- criteriul economic (o economie de piaţă funcţională, care să poată face faţă presiunilor
concurenţiale de Piaţa Unică a U.E.);
- criteriul legislativ (acquis-ul comunitar trebuie să fie pus în aplicare în statul candidat în momentul
aderării la U.E.);
- criteriul administrativ (capacitatea statului candidat de a-şi asuma obligaţiile de stat membru
al U.E.).
Este important de evidenţiat că durata negocierilor variază de la un stat la altul, din motivul că aceste
condiţii nu sunt uşor de respectat. Cu cît un stat candidat este mai pregătit cu atît mai repede se încep
negocierile.
La baza activităţii de integrare în U.E. stau 2 principii complementare:
a) subsidiaritatea;
b) proporţionalitatea.
Subsidiaritatea limitează competenţele Comunităţii Europene doar la acele domenii şi acţiuni stabilite
prin tratatele comune.
Principiul subsidiarităţii exprimă cel mai bine esenţa modelului de integrare europeană. El nu este un
principiu juridic propriu-zis, ci un concept politic pe baza căruia se reglează relaţiile de putere.
Acest principiu cuprinde 3 norme:
- eficacitatea;
- toleranţa;
- respectul competenţelor.
Proporţionalitatea stabileşte un raport cantitativ al prerogativelor, în sensul că instituţiile europene nu
trebuie să-şi asume mai mult decît este absolut necesar pentru funcţionarea Uniunii Europene.
Subliniem, că integrarea europeană a fost posibilă numai pe baza unui proiect economic, pragmatic, în
special, în faza iniţială.
Astfel, au apărut principalii constituenţi ai Uniunii Europene: piaţa comună, politica agricolă şi uniunea
monetară.
Acest proces se va finaliza odată cu trecerea la cele mai diferite etape: crearea uniunii politice şi
cetăţeniei europene.
Oamenii politici, cercetătorii ştiinţifici sunt preocupaţi de a da un răspuns la următoarele întrebări:
1) Ce fel de ideologie va fi folosită pentru a legitima noua identitate supranaţională?
2) Care va fi cea mai potrivită formă de organizare politică a Uniunii?
3) Este oare necesară şi o integrare politică?
Un răspuns parţial la aceste întrebări s-ar putea formula avînd la bază obiectivele principale ale extinderii
spre estul Europei; cunoaşterea elementelor - cheie ale strategiei de pre-aderare; cunoaşterea celor 31 capitole
de „acquis”-ului comunitar; caracterizarea principalelor strategii de realizare a Europei lărgite; definirea etapelor
sau a cercurilor de integrare europeană; caracterizarea cetăţeniei europene; definirea identităţii europene.
254
Atunci cînd Consiliul European de la Copenhaga (1993) a stabilit cele trei criterii de aderare pentru
statele candidate (existenţa statului de drept, democratic, în care se respectă drepturile omului).
Uniunea Europeană se bazează pe principiul „parteneriatului de aderare” („accession partenership”)
care se deosebeşte esenţial de alte principii promovate de Banca Mondială – „ajustarea structurală”, în
cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea (PNUD) – „dezvoltarea umană”, în filozofie UNESCO
– „dezvoltarea durabilă”.
Acest principiu nu se referă la un transfer unilateral sau la o simplă cooperare, ci la un parteneriat
în vederea accederii la instituţiile şi politicile comunitare, un proces de negocieri şi asistenţă pentru aderare, în
care ţările candidate îşi adaptează politicile şi structurile, astfel încît să îndeplinească gradual criteriile de la
Copenhaga. Nimeni nu contestă că integrarea europeană este una dintre cele mai mari realizări politice ale
sfîrşitului de secol al XX-lea, iar realizarea Strategiei de dezvoltare economico-sociale ale Uniunii Europene în
următorul deceniu (2001 - 2010), fără îndoială, ne oferă o şansă istorică şi pentru ţara noastră, dacă dorim să
ne folosim de ea.
Trebuie să recunoaştem că priorităţii integrării europene a Republicii Moldova i-au fost imprimate
accente noi după ce Preşedintele Vladimir Voronin a decretat, la 13 noiembrie 2002, constituirea Comisiei
naţionale pentru integrare europeană, menită să elaboreze şi sa prezinte Parlamentului spre aprobare strategia
de integrare europeană a Republicii Moldova, precum şi să elaboreze şi aprobe planul de acţiuni pentru realizarea
acestei strategii [3].
Un fapt important tot în acest sens a constituit şi crearea comisiei parlamentare similare [4].
În scopul consolidării capacităţilor instituţionale naţionale de participare la acţiunile şi iniţiativele ce ţin
de integrarea ţării noastre în structurile europene, precum şi întru promovarea strategiei de aderare a Moldovei
la Uniunea Europeană, Guvernul Republicii Moldova a creat Departamentul integrare europeană pe lîngă
Ministerul Afacerilor Externe [5].
Scopul creării Departamentului este consolidarea capacităţilor instituţionale naţionale de promovare a
priorităţii strategice de integrare europeană a Republicii Moldova, coordonarea pe plan intern a
acţiunilor orientate spre implementarea standardelor europene, precum şi eficientizarea participării la
activităţile şi iniţiativele Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.
Dintre atribuţiile Departamentului putem menţiona următoarele:
- asigurarea şi coordonarea implementării strategiei de integrare europeană a Republicii Moldova,
elaborată în colaborare cu celelalte ministere şi departamente;
- prezentarea, în comun cu ministerele şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, de propuneri coordonate privind promovarea politicii guvernamentale de integrare europeană a
Republicii Moldova şi modalităţile de participare a tarii noastre la activităţile Pactului de Stabilitate pentru
Europa de Sud-Est;
- coordonarea raporturilor ministerelor şi altor organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale din Republica Moldova cu instituţiile Uniunii Europene, precum şi cu Oficiul Coordonatorului
Special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est etc.
În prezent, instituţiile naţionale sînt angajate plenar în studierea experienţei altor state privind integrarea
europeană şi în elaborarea Planului de Acţiuni individual Moldova - Uniunea Europeană pentru perioada 2004-
2006.
Referinţe:
1. C .Smochină, CSI şi practica integrării în Uniunea Europeană, Chişinău, 2002, revista
Naţională de Drept, nr.12.
2. C.Lazări, Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, Revista Naţională de
Drept, nr.3, 2002.
3. Decretul Preşedintelui R.Moldova privind constituirea Comisiei naţionale pentru integrare
europeană nr.957-III, Monitorul oficial, nr. 151-153/1196, 14 noiembrie 2002.
4. Hotărârea Parlamentului R. Moldova privind constituirea Comisiei Parlamentului R. Moldova
pentru integrare europeană, nr.84-XV din 28.02.2003, Monitorul Oficial al R. Moldova nr.38-
39/169 din 11.03.2003.
5. Hotărârea Guvernului R.Moldova cu privire la crearea Departamentului integrare europeană
nr.960 din 04.08.2003, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.170-172/974 din 08.08.2003.
255
Некоторые аспекты физической подготовки, развития собственно-

силовых, скоростно-силовых и функциональных
способностей в кикбоксинге
Эдуард ПУЙ, Академия «Штефан чел Маре»

МВД Республики Молдова
Физическая подготовка является основой для формирования двигательной активности

кикбоксера.
Основными физическими качествами, необходимыми для достижения победы на ринге является
сила, быстрота и выносливость, уровень которых достигается посредством физической подготовки.
В соответствии с этими физическими качествами, физическая подготовка решает задачи
развития:
- собственно-силовых;
- скоростно-силовых;
- функциональных способностей.
Для того чтобы преодолеть физическое сопротивление и давление противника в ближнем бою,
клинче, кикбоксеру необходим высокий уровень развития собственно-силовых способностей, который
проявляется в максимальной силе мышц.
Из многочисленных способов рассмотрим пока два.
1 способ:
для повышения уровня силы полезно использовать физические упражнения с отягощениями
весом 60-70% от максимума и продолжительностью серии упражнения – 20-40 сек., т.е. весом который
можно поднять 5-10 раз. При этом необходимо выполнять тренировочную работу достаточно длительно
– 1,5 – 2 часа, осуществляя по 3-4 подхода в каждом упражнении. Целесообразно, чтобы каждое
упражнение выполнялось «до отказа» и каждый следующий подход осуществляется на фоне
недовосстановления. Такой метод повышения максимальной силы основан на увеличении мышечной
массы.
2 способ:
другой путь повышения максимальной силы основан на формировании оптимальной
согласованности в работе мышц, участвующих в движении. Величина отягощений при выполнении
упражнений по этому методу должна быть небольшой.
1. Бой с тенью с отягощениями в руках и на ногах;
2. Выталкивание от груди металлической палки или штанги весом 5-10 кг из положения
фронтальной стойки. При этом максимально быстро отталкивайтесь от опоры и
выпрямляйте ноги после пружинящего подседа;
3. Метание ядер, камней, медицинбола весом 3-8 кг с соблюдением техники ударов.
Эти упражнения целесообразно выполнять по схеме:
1-й подход – с отягощением;
2-й подход – без отягощением;
3-й подход – с отягощением.
Для кикбоксинга характерно комплексное проявление физических качеств, большинство
действий которых носит ярко выраженную скоростно-силовую направленность.
Формирование скоростно-силовых способностей обусловлено развитием динамической силы.
При проявлении динамической силы характер усилий может быть быстрым и взрывным.
- Для эффективного выполнения серии ударов, преодоления инерции тела и отдельных его
звеньев при неожиданных передвижениях необходим высокий уровень «быстрой» силы,
- Для нанесения нокаутирующих одиночных ударов – «взрывной» силы.
256
Быстрая сила характеризуется способностью мышц к быстрому выполнению движения.

Для совершенствования быстрой силы применяются имитационные упражнения с
отягощениями:
- для рук – 200-500 г,
- для ног – 200-1000 г.
Необходимо уделять внимание мгновенному, неожиданному выполнению движения или серии
движений.
Для развития быстроты движений туловища используются упражнения с весом 10-20 кг, такие
как:
- повороты туловища с отягощением, удерживаемом на плечах;
- быстрые наклоны вправо и влево, вперед и назад с отягощением на плечах.
Для развития быстроты передвижений используются отягощения весом 20-40 кг (штанга, мешок
с песком).
Взрывная сила проявляется в способности мышц развивать максимальные напряжения за
минимальное время.
При совершенствовании взрывной силы наиболее эффективна динамическая работа мышц с
акцентом на преодолевающий режим. При этом темп выполнения упражнений должен быть
максимальным. Особое внимание следует уделять мгновенному началу выполнения упражнения.
Для совершенствования взрывной силы используются упражнения с величиной отягощения:
- 70-90 % от максимума
- 30-50 % от максимума.
В первом случае в большей степени совершенствуется силовой компонент, во втором –
скоростной.
Продолжительность выполнения упражнений при совершенствовании взрывной силы составляет
5-15 сек., а количество повторений от 6 до 12.
Можно использовать следующие упражнения:
- Жим штанги лежа;
- Имитация ударов по схеме:
а) подход без отягощений,
б) подход с отягощениями,
в) подход без отягощений;
- Сгибания и разгибания рук в упоре лежа, выполненные в виде резких отталкивании от
опоры с хлопком;
- Удары коленями по лапам с отягощением на плечах и ногах;
- Выталкивание ядер, камней, медицинбола с соблюдением координационной структуры
удара.
Высокий уровень функциональных способностей проявляется в его:
- общей (аэробной) выносливости;
- специальной (анаэробной) выносливости.
Выносливость определяется как способность кикбоксера противостоять утомлению и
длительно совершать тренировочную и соревновательную работу без снижения ее эффективности.
Для расширения аэробных возможностей кикбоксеров применяют кросс, плавание, спортивные
игры, упражнения со скакалкой и др. Главным условием при выполнении этих упражнений является
умеренная интенсивность.
Применение повышенных объемов нагрузок аэробной направленности создают базу
функциональной подготовленности кикбоксера.
Для совершенствования выносливости очень эффективны упражнения смешанной аэробно-
анаэробной направленности. К таким упражнениям относятся:
- спортивные игры переменной интенсивности;
- длительный непрерывный бег в равномерном темпе (6-10 км);
- длительный бег с разной скоростью по пересеченной местности;
- чередование бега с различными обще развивающими и специальными упражнениями.
257
Упражнения аэробно-анаэробной направленности способствуют улучшению сердечной

деятельности кикбоксера, увеличению максимального потребления кислорода, что является основным
показателем общей выносливости кикбоксера.
Специальная выносливость – это выносливость кикбоксера по отношению к
соревновательной деятельности.
Специальная выносливость обусловлена:
а) скоростной выносливостью;
б) силовой выносливостью.
Скоростная выносливость проявляется в его способности многократно выполнять быстрые
движения на протяжении всего поединка.
Для повышения скоростной выносливости целесообразно использовать следующие упражнения:
- Выталкивание от груди штанги весом 20-40 % от максимума из положения фронтальной
стойки после пружинящего подседа. Количество повторений в одном подходе – 30-40,
количество подходов – 3-5. Упражнения должны выполняться максимально быстро:
- Нанесение ударов по легкому мешку по схеме: 20-25 сек. работы в среднем и низком
темпе; 10-15 сек. работа в максимальном темпе; и так на протяжения всего раунда. В
одной тренировке 2-6 таких раундов.
- Упражнение, аналогичное предыдущему, только продолжительность спуртов
увеличивается до 25-45 сек., а интервалы «спокойной» работы сокращаются с 50-10
сек.
Подобные схемы можно использовать в упражнениях со скакалкой.
Силовая выносливость кикбоксера проявляется его способности противостоять утомлению
и не снижать мощности скоростно-силовых усилий на протяжении всего поединка.
Для совершенствования силовой выносливости можно использовать упражнения по схемам,
приведенным выше, но удары следует выполнять по тяжелым снарядом с максимальными усилиями
и в максимальном быстром темпе.
Также можно использовать следующие упражнения:
1) Нанесение ударов по мешку по схеме:
- 20 сек. максимальное количество быстрых ударов,
- 10 сек. максимальное количество сильных ударов,
- 10 сек. максимальное количество сильных ударов; и так на протяжении всего раунда.
2) Нанесение ударов по снарядом с отягощениями в руках (300-500 г) и на ногах (500-1000 г).
3) Бой с тенью с отягощениями в руках и на ногах.
4) Выталкивание от груди штанги весом 40-50 % от максимума из положения фронтальной
стойки после пружинящего подседа. Количество повторений в одном подходе 20-30,
количество подходов 3-5.
Существуют и некоторые методические приемы, способствующие повышению функциональной
подготовки кикбоксеров.
1) Увеличение продолжительности раундов
2) Сокращению интервалов отдыха.
3) Уменьшение продолжительности раундов с увеличением интенсивности.
4) Деление раунда на интервалов интенсивной работы и активного отдыха.
5) Частая смена противника в раунде и в тренировке.
258
КИКБОКСИНГ
подготовка спортсменов
ТЕХНИКА ТАКТИКА ФИЗИЧЕСКАЯ ПСИХОЛОГИЧЕСКАЯ

ПОДГОТОВКА ПОДГОТОВКА
СОБСТВЕННО-
СТОЙКА ТЕОРИЯ ТАКТИКИ ОБЩАЯ
СИЛОВЫЕ
СПОСОБНОСТИ ПСИХОЛОГИЧЕСКАЯ
- максимальная сила ПОДГОТОВКА
- воля
- внимание
259
ТЕХНИКА СКОРОСТНО- - двигательная память
ТАКТИКА
ПЕРЕДВИЖЕНИЙ СИЛОВЫЕ - воображение
СОРЕВНОВАНИЙ
СПОСОБНОСТИ - мышление
- динамическая сила - быстрота реакции

- специализированные
ТЕХНИКА восприятия
УДАРОВ ТАКТИКА ФУНКЦИОНАЛЬНЫЕ
- руками, ногами ВЕДЕНИЯ БОЯ СПОСОБНОСТИ
- выносливость
ПСИХОЛОГИЧЕСКАЯ
ПОДГОТОВКА
ТЕХНИКА ТАКТИКА К БОЮ
ЗАЩИТЫ ГИБКОСТЬ - ранняя
ПРИМЕНЕНИЯ
- отбивы, подставки, ТЕХНИКО- - перед боем
- уходы, уклоны, ТАКТИЧЕСКИХ - между раундами
- нырки СРЕДСТВ ЛОВКОСТЬ - воздействие после боя
Unele reflecţii privind dreptul penal francez în epoca evului mediu
Andrei ZMEU,
Viorica STARÎH, Academia „Ştefan cel Mare”
a M.A.I. al R.M.
Conceptul de infracţiune
În Franţa, în sec. IX – XI, prin infracţiune se înţelegea o acţiune ilicită ce atenta la interesele unei
persoane particulare, iar pedepsele penale aplicate se reduceau, în general, la achitarea unei compensaţii
pentru dauna cauzată intereselor particulare.
Pe parcursul sec. XI – XII normele dreptului penal medieval au cunoscut o dezvoltare esenţială.
Astfel, conceptul de infracţiune nu mai este tratat ca o încălcare a intereselor particulare, dar ca o „încălcare
a păcii, a liniştii”, adică a ordinii feudale existente. Specific pentru dreptul penal din acea perioadă era:
- răspunderea penală fără vină;
- aplicarea unor pedepse inumane degradante.
O dată cu centralizarea statului şi consolidarea puterii regale (sec. XIII – XIV) s-a diminuat influenţa
jurisdicţiei seniorului în folosul legislaţiei penale regale, ce purta un caracter represiv.
S-au mărit considerabil numărul faptelor ilicite care se considerau crime grave – „cazuri regale”
(falsul de monedă, omorul, violul, incendierea intenţionată) [1, 414].
Prin legislaţia sa, regii s-au implicat activ şi în domeniul religiei, completând astfel lacunele în normele
dreptului canonic. Astfel, în 1268, Ludovic al IX – lea a emis Ordonanţa prin care reglementa aplicarea unei
pedepse speciale pentru comiterea unei infracţiuni religioase.
De asemenea, au apărut noi fapte ilicite ce atentau la onoarea şi demnitatea regelui.
În anul 1357 a fost emisă Marea Ordonanţă, prevederile căreia:
- au lichidat definitiv conceptul de infracţiune privită ca o „problemă particulară”;
- au interzis absolvirea de la ispăşirea pedepsei penale în schimbul achitării unei compensaţii
băneşti;
- au susţinut iniţiativa reprezentanţilor păturilor sociale ca regele să fie privat de dreptul de a
graţia persoanele ce au comis infracţiuni grave.
Până la revoluţia din 1789, răspunderea penală survenea în funcţie de starea socială a infractorului.
Astfel, în cazul comiterii unei infracţiuni de către nobili, acestora li se aplicau pedepse corporale cu
titlu de excepţie, care, în majoritatea cazurilor, erau substituite cu amenzi sau confiscarea averii. Totodată, se
interzicea categoric de a aplica acestor subiecţi pedeapsa cu moarte prin spânzurare.
Regimul juridic special al răspunderii penale predomina şi în cazul comiterii infracţiunilor de către
reprezentanţii clerului.
În schimb erau foarte crud pedepsiţi ţăranii ce participau la răscoale (în majoritatea cazurilor erau
condamnaţi la moarte).
Caracteristic pentru dreptul penal medieval este şi prezenţa instituţiei:
Ø răspunderii penale fără vină. Aşa de exemplu: legislaţia regală reglementa aplicarea răspunderii
colective a membrilor familiei infractorului, inclusiv a copiilor, pentru comiterea unor infracţiuni
cu caracter politic;
Ø iresponsabilităţii, adică a imposibilităţii persoanei datorită dereglărilor psihice de a-şi da seama
de caracterul social – periculos al faptei comise. Pentru unele categorii de infracţiuni, inclusiv
pentru jignirea regelui, erau atraşi la răspundere penală: minorii şi persoanele iresponsabile [1,
414].
În aceea perioadă erau „cercetate” penal chiar şi cadavrele infractorilor, precum şi animalele sau
obiectele care au cauzat moartea unei persoane.
260
Clasificarea infracţiunilor
În Evul mediu, legislaţia penală a cunoscut următoarea clasificare a infracţiunilor:
I. Infracţiuni politice, care atentau împotriva regelui, a statului (lese mageste). Astfel, fundamentul
societăţii feudale consta în legătura contractuală care unea vasalul de stăpânul său şi care le impunea reciproc
drepturi şi obligaţii.
Jurământul de credinţă ce unea cele două „părţi contractante” prevedea, pe de o parte, supunere şi
loialitate din partea vasalului, iar, pe de altă parte, ocrotire şi protecţie din partea seniorului.
Ruperea acestei legături contractuale îmbracă caracterul unei infracţiuni politice grave. Este de
remarcat însă că în Evul mediu, prin diverse reglementări, începe să se facă o distincţie netă între Rege
(suveran) sau tiran şi numai încălcarea obligaţiilor faţă de primul ducea la pedepsirea făptuitorului.
Astfel, în măsura în care legătura contractuală era exercitată abuziv, stăpânul se transforma în tiran,
iar lupta împotriva acestuia avea deplină legitimitate.
Aşadar, în Evul mediu, încălcarea legăturii de vasalitate era cantonată în sfera infracţiunii politice,
aspect întregit de împrejurarea potrivit căreia, orice crimă împotriva statului era considerată automat şi o
ofensă adusă divinităţii [2, 21].
Deci erau considerate drept infracţiuni politice (împotriva statului):
– infidelitatea faţă de senior;
– trădarea regelui şi ajutarea inamicului;
– atentatul la viaţa regelui şi a membrilor familiei regale;
– revolta armată contra prinţului;
– dezertarea.
E necesar a menţiona faptul că, în Evul mediu, orice act care tindea să rupă legătura de vasalitate era
considerat un caz de lese mageste [3].
Vasalul era eliberat de respectarea legăturii de supunere numai în cazul când suveranul îi răpea soţia
sau fiica virgină, sau întreţinea relaţii sexuale cu acestea.
Infracţiunile sus-menţionate erau pedepsite, în funcţie de gravitatea atribuită, mai întâi cu pierderea
domeniului (confiscarea), apoi, după caz, cu pedeapsa cu moartea sau exilul şi confiscarea averii [4, 23].
În sec. XVII a fost instituit al II-lea nivel al infracţiunilor politice:
– complotul împotriva miniştrilor, şefilor forţelor armate, guvernatorilor provinciali şi a altor
funcţionari publici;
– trecerea de partea duşmanului;
– spionajul;
– construcţia cetăţilor fără acordul prealabil al regelui.
II. Infracţiuni „religioase”, prin care se încălcau normele canonice. Din această categorie făceau
parte:
– sacrilegiul;
– profanarea;
– ateismul [5, 113];
– erezia.
Conceptul de erezie, precum şi conceptul altor infracţiuni religioase, se evidenţia printr-o deosebită
incertitudine şi se modifica la diferite etape de evoluţie a statului francez.
Caracterul de masă al persecutării ereticilor a fost remarcat după anul 1547 drept consecinţă a emiterii
Edictului lui Henric al II-lea, ce reglementa arderea pe rug a tuturor protestanţilor.
Iar urmărirea calviniştilor s-a transformat într-un masacru de masă (în anul 1572, în noaptea Sf.
Varfolomeu, au fost ucise 2 mii persoane) [6, 416].
III. Infracţiuni contra persoanelor, ce atentau la interesele particulare. Din această categorie de
infracţiuni făceau parte:
– omorul;
– violul;
– cauzarea leziunilor corporale;
– furtul.
261
Pedepsele penale
Analogic conceptului de infracţiune, noţiunea de pedeapsă penală nu a avut o reglementare concretă
şi amănunţită în legislaţia regală. Iar pedepsele penale se aplicau la aprecierea instanţelor de judecată, în
funcţie de starea socială a vinovatului.
Scopul aplicării pedepselor penale era de răzbunare şi de inspirare a fricii. Astfel, pedepsele penale se
executau în locurile publice pentru ca chinurile la care era supus cel condamnat să provoace frica în rândul
populaţiei.
Clasificarea pedepselor penale:
I. Deosebit de grave: pedeapsa capitală [7] (condamnare la moarte), exilul pe un termen nelimitat,
întemniţarea [8].
II. Pedepse corporale: tăierea limbii, membrilor anterioare sau posterioare, buzelor; urechilor, tortura
cu cleştele înfierbântat.
III. Pedepse infamante: amenda însoţită de înlănţuirea la stâlpul infamiei.
IV. Alte tipuri de pedepse: amenda, mustrarea publică [9, 113].
În calitate de pedeapsă principală şi complementară se aplica şi confiscarea averii.
Drept consecinţă a procesului de acumulare a capitalului şi a ruinării majorităţii ţăranilor, prin intermediul
ordonanţelor regale a fost reglementată aplicarea unor măsuri speciale de constrângere penală contra cerşetorilor
şi şomerilor, ce au avut drept scop crearea muncii năimite.
Iar până la revoluţia burgheză din 1789, legislaţia penală s-a completat cu Ordonanţa regală din 1764,
prin care persoanele ce nu dispuneau de mijloace legale de existenţă erau condamnate la munci silnice la ocnă.
Specific pentru dreptul penal medieval era necorespunderea vădită a pedepsei aplicate caracterului
social periculos al faptei comise.
Referinţe:
1. О.А. Житков, Всеобщая история государства и права, том 1, Мосва, 1999.

2. Infracţiunea politică şi dreptul penal contemporan.
3. De asemenea, orice atentat împotriva regelui sau asupra unui membru al familiei sale (în aceste
cazuri, actele preparatorii erau asimilate cu infracţiunea consumată) constituia crima lese
mageste.
4. Infracţiunea politică şi dreptul penal contemporan.
5. М. М. Борисевич, О. А. Бельчук, С. Г. Евтущенко, Уголовное право зарубежных стран,
Москва, 2002.
6. О.А. Житков, op.cit., том 1.
7. Pedeapsa capitală se aplica sub forma: decapitării, spânzurării, arderii pe rug, ruperii corpului în
bucăţi etc.
8. Întemniţarea se aplica în majoritatea cazurilor de către instanţele bisericeşti.
9. М. М. Борисевич, О. А. Бельчук, С. Г. Евтущенко, op. cit.
262
Обеспечение охраны имущественных прав лица, задержанного в

Украине по подозрению в совершении преступления
О.В. БАУЛИН, кандидат юридических наук,

доцент, Национальная академия внутренних
дел Украины
О.С. МАЗУР, старший преподаватель
Университета “Украина”, г.Киев,
соискатель кафедры теории уголовного
процесса и судоустройства Национальной
академии внутренних дел Украины
Процессуальный статус участников уголовного судопроизводства является важным элементом

уголовно-процессуальной деятельности, предусматривающим обязательное признание органами
уголовной юстиции определенного лица |личности| субъектом уголовно-процессуальных |уголовно-
процессуальных| отношений на основе норм уголовно-процессуального|уголовно-процессуального| права.
Исходя из этого, каждый участник уголовного процесса, в т.ч. и подозреваемый, наделяется
специфической правосубъектностью, которая |какая|предусматривает возможность приобретать и лично
реализовывать свойственные ему процессуальные права и нести возлагаемые на него процессуальные
обязанности|долги|. Процессуальная правосубъектность наступает с|с| момента, когда в установленном
законом порядке компетентными органами или должностными лицами уголовной|уголовной| юстиции
(дознавателем, органом дознания, следователем, прокурором, судом, судьей) конкретное лицо|личность|
признано, привлечено или допущено к|до| участию в деле в качестве определенного участника
уголовного|уголовного| процесса (ст.43, 43-1, 44, 49, 50, 51, 52 Уголовно-процессуального|уголовно-
процессуального| кодекса Украины – далее УПК|).
В УПК| одной из мер процессуального принуждения является задержание подозреваемого,
сущность которого|какого| заключается во временном лишении лица|личности| свободы и некотором
ограничении его личной неприкосновенности. При этом, задержанное лицо|личность| также лишается
возможности реализации ряда своих имущественных и других интересов, контроля над предметами
индивидуального пользования|использования|, находящегося у него в частной|приватной| собственности
движимого и недвижимого имущества, связи с членами семьи, друзьями и знакомыми|личностями|,
которые|какие| могли бы|б| обеспечить охрану его имущества. Особенно|в особенности| остро
затрагивает это интересы одиноких |личностей| лиц, имеющих домашних животных, скот, птицу. Тем
более, что животные могут быть редкостных пород|редкостные|, представлять большую ценность,
дорогим является и их содержание|иждивение,удержание| в непривычных|непривычных| для них
условиях. Возникают проблемы с сохранностью|сохранностью| автотранспорта и недвижимого
имущества, в котором|каком| могут находиться ценности, предметы домашнего обихода, духовного
творчества и т.п. Все эти объекты являются материальными благами и проблемы, которые|какие|
могут возникнуть у задержанного из-за|из-за| невозможности личного присмотра за ними и их
содержанием|иждивением,удержанием|, могут привести к|до| их утрате или повреждению, что будет
являться нарушением его имущественных прав.
Для охраны своих имущественных и иных интересов задержанный вправе требовать от органа
дознания, следователя, прокурора, судьи применения мер по охране недвижимого и другого имущества,
оставленного без присмотра|ухода,присмотра|. Властные субъекты уголовно-процессуальной
деятельности не только должны принять необходимые меры по|с| охране материальных благ,
принадлежащих подозреваемому на праве частной|приватной| собственности или находящихся в его
правомерном владении, но и сообщить подозреваемому о характере принятых ими мер. Кроме того,
подозреваемый может хлопотать об обеспечении охраны важных для него документов, например,
263
подтверждающих право частной|приватной| собственности на недвижимое имущество, автотранспорт,

земельный участок и другие объекты.
Требования|востребования| такого характера подлежат удовлетворению, поскольку являются
конкретными средствами защиты имущественных прав лица, задержанного по подозрению в совершении
преступления. Однако, отсутствие надлежащего|подобающего| процессуального обеспечения этих прав
создает определенные проблемы как для подозреваемого, так и для лиц|личностей|,
|какие|осуществляющих|свершают,совершают| уголовное|уголовное| судопроизводство (в прежде всего,
для дознавателей и следователей). В УПК| лишь|только| несколько статей посвящены этим вопросам.
Например, ст.160 указывает, что при взятии под стражу подозреваемого следователь обязан
предпринять меры к|до| охране имущества и жилья|жилища| заключенного, если они остаются без
присмотра. Как видим, положений этой статьи недостаточно, чтобы обеспечить сегодня|сегодня|
многообразные имущественные права подозреваемого|разнообразными|. Также не является
прописанным в законе механизм и виды мер для обеспечения имущественных прав|какая| задержанного.
Из-за|из-за| этого работники органов досудебного следствия не всегда сообщают задержанному
лицу|личности| о подобной своей обязанности|долге|, что приводит к|до| реальному нарушению
имущественных прав подозреваемого. Обеспечение же процессуальных прав должно быть подкреплено
материальными и процессуальными гарантиями. Справедливо акцентируется внимание, что мало
предоставить права, необходимо установить еще четкие юридические гарантии этих прав, способы их
охраны и защиты, обеспечить неприкосновенность личности и ее интересов [1, с.191].
Вопросы защиты прав и законных интересов участников уголовного процесса постоянно были
в центре внимания ученных, им посвящали свои труды Э.Ф. Куцова, В.З. Лукашевич, Е.Г. Мартынчик
и др., но вопросы защиты имущественных интересов задержанных и взятых под стражу, остаются и в
наше время без надлежащего разрешения. Нет четкой регламентации обязанностей и ответственности
лица, в производстве которого находится уголовное дело, по обеспечению сохранности имущества при
взятии под стражу акционера, собственника, руководителя юридического лица и т.д. [ 8 ].
Действующий с 1961 года УПК, не учитывает| многих отношений, характерных для
современного украинского общества и не согласуется с гражданским законодательством. Так, в
соответствии с Гражданским Кодексом Украины, |какой|вступившим в силу 1 января 2004 г., физическое
лицо может иметь статус предпринимателя (ст.50-51). И если предпринимателя| задерживают по
подозрению в совершении преступления, он теряет возможность выполнять|исполнять| определенные
обязательства перед другими субъектами хозяйственной деятельности. За невыполнение| этих
обязательств задержанный может понести ответственность в виде возмещения партнерам
причиненного ущерба|ущерба|. В данном случае для реализации своих имущественных прав
лицу|личности|,|какое| находящемуся в изоляции, может понадобиться оформление нотариальной
доверенности на осуществление отдельных действий|завет|. У начальника изолятора временного
содержания (далее - ИВС|) нет таких полномочий, поскольку согласно п.6 ст.40 Закона Украины “О
нотариате” только|только| начальники мест лишения свободы, а ИВС к таким не относятся, имеют
право удостоверять завещания|заветы| и поручения лиц|личностей|, |какие| в них
находящихся|перебывают,пребывают|.
По действующему законодательству к|до| лицу|личности|, находящемуся |какое|в|до| ИВС,
допускаются родственники, защитник и другие лица|личности| [2, с.23, 27-28]. Пригласить|запросить|
нотариуса в ИВС|до| |для совершения определенных действий, подозреваемому достаточно сложно,
как, и начальнику ИВС|, поскольку на любое|какое-нибудь| свидание нужно получить разрешение
лица|личности|, в производстве которого|какого| находится|перебывает,пребывает| уголовное|уголовной|
дело|какое| . Конечно,|известно| это может привести к|до| нарушению имущественных прав и интересов
подозреваемого. Более того|больше того|, о таких нарушениях и продаже частного|приватного|
жилья|жилища| заключенных во время досудебного следствия уже сообщалось [3]. Однако, следует
помнить, что подозрение или обвинение лица в совершении преступления не лишают его субъективных
прав, присущих правовому статусу гражданина в Украине.
Для эффективной реализации и обеспечения подозреваемыми своих имущественных прав
необходимо существенное усовершенствование УПК.| Как представляется|воображается|, именно
264
имущественные права лица, |какую|задержанного по подозрению в совершении преступления,

недостаточно регламентированы в действующем законодательстве.
Закрепленные в законе и предоставленные участникам уголовного|уголовного| процесса права,
а также возложенные на них обязанности,|долги| являются важными элементами их правового статуса
и вместе с субъективными правами и обязанностями|долгами|, предусмотренными гражданским и
другим отраслевым законодательством, определяют положение лица|личности| в уголовном|уголовном|
процессе. Они дают возможность осуществлять|свершать,совершать| установленные
законодательством акты, пользоваться личными и социальными благами, защищать свои интересы и
выражать свои потребности во время уголовно-процессуальных|уголовно-процессуальных| отношений
и в связи с ними.
Так, Мальцев Г.В. и Патюлин В.А. утверждают, что субъективные права вместе с
юридическими обязанностями|долгами| [4, с.5], или совокупность прав и обязанностей|долгов|,
предоставленных субъектам определенного вида, составляют|складывают,сдают| правовой статус
субъекта (лица|личности|) [5, с.226]. Однако, содержание понятия правового положение лица|личности|
охватывает юридические гарантии реального осуществления прав и обязанностей|долгов|.
Деятельность органов и должностных лиц, осуществляющих|свершают,совершают| задержание лица,
продление срока задержания или взятие под стражу означает|означает|, что они вступили в
правоотношения с подозреваемым и что его права как участника процесса, и как элемент юридического
статуса этого лица|личности|, могут быть реализованы лишь|только| во время уголовно-
процессуальных|уголовно-процессуальных| и других, связанных|повязанных| с ними правоотношений.
Осуществление того или иного права задержанным возлагает обязанность|долг| на дознавателя, орган
дознания, следователя, прокурора или судью, совершать определенные действия или от них
воздерживаться, т.е. порождает специфические правоотношения, |какие|регулируемые не только УПК|
или Законом Украины “О досудебном заключении”, но и источниками гражданского права.
Нужно отметить, что правовой статус лица|личности|, задержанного по подозрению в
совершении преступления, с одной стороны предусматривает охрану личных и имущественных
ценностей, обеспечения его интересов, а с|с| другой – создание условий для его процессуальной
активности во время досудебного расследования. В этом смысле активность подозреваемого
означает|означает| всестороннее использование|употребление| им своих процессуальных и субъективных
прав при производстве по уголовному делу [6, с.14-15]. И поскольку эту деятельность
осуществляют|свершают,совершают| органы государства,|какие| наделенные|оделены| властными
полномочиями, и в орбиту этой деятельности вовлечен подозреваемый, то в ходе уголовного|уголовного|
судопроизводства складываются|состоят| процессуальные|уголовно-процессуальные| правоотношения,
которые|какие| должны, по большей части, создавать необходимые условия для реализации им своих
прав.
Как уже отмечалось, для задержанного характерным является наличие личного интереса, а
его реализация, конечно,|известно| предусматривает определенную совокупность действий. Действия
подозреваемого могут быть направлены на охрану и защиту его интересов, связанных|повязанных| со
многими жизненными ценностями: здоровьем, семьей, развитием детей, а также имущественными и
другими благами. Для охраны этих субъективных прав подозреваемому предоставлены определенные
процессуальные|уголовно-процессуальные| права, но так или иначе, во время пребывания его в изоляции
их оказывается|проявляется| недостаточно для защиты многих субъективных прав, относительно
которых в юридической науке не сложилось|состояло| одинакового понимания. Матузов Н.И. указывает,
что субъективное право это особенная юридическая возможность действовать, которая|какая| создана
и гарантируется государством через|из-за| нормы объективного права, что позволяет субъекту (как
носителю этой возможности) вести себя определенным образом, требовать соответствующего
поведения от других лиц|личностей|, пользоваться определенным социальным благом, обращаться в
случае необходимости к|до| компетентным органам за защитой – с целью удовлетворения личных
интересов и потребностей,|какие| не противоречащих общественным [1, с.145].
265
Патюлин В.А. определяет субъективное право как материально обусловленную и обеспеченную

государством и правом возможность определенного поведения субъекта (лица|личности|) в целях
обладания социальным благом [5, с.188].
Строгович М.С. под субъективным правом личности понимает отображенную и закрепленную
в норме возможность пользоваться соответствующим социальным благом,
совершать|свершать,совершать| действия и требовать от других совершение определенных действий,
поведения и поступков, установленных правовой нормой [7, с.170-171].
Все эти определения также касаются и такого участника уголовного|уголовного| процесса как
подозреваемый, поскольку вовлечение лица|личности| в сферу уголовно-процессуальной|уголовно-
процессуальной| деятельности не изменяет|меняет| субъективных прав личности. Хотя, как известно,
для |личности||какое|задержанного эти права сопровождаются некоторым|некоим| ограничением, что
обусловлено спецификой его процессуального статуса и реализацией им прав в уголовном|уголовном|
процессе.
Большое|великое| значение имеет, насколько полно закрепленные в законодательстве нормы
отражают интересы, в т.ч., и имущественные, подозреваемого. Ведь в определенной мере от этого
тоже зависит эффективность реализации субъективных прав, а субъективное право – это средство
удовлетворения|удовлетворения| и достижения интереса. В субъективных правах находят отражения
имущественные интересы подозреваемого, которые|какие| государство признает необходимыми, когда
обеспечивает возможность их достижения путем предоставления ему соответствующих
процессуальных прав.
Уголовно-процессуальные|уголовно-процессуальные| гарантии должны обеспечивать не только
возможность использования|употребления| подозреваемым предоставленных ему процессуальных прав,
но и достижение им имущественного и иного интереса, отраженного в праве.
Предмет уголовно-процессуальных|уголовно-процессуальных| гарантий
составляют|складывают,сдают| наиболее существенные интересы задержанного,|какие| отраженные
в юридических нормах и подлежащие защите с помощью|посредством| правовых средств.
Существенность интереса подозреваемого определяется спецификой его процессуального положения
как подозреваемого.
Законные интересы подозреваемого находят защиту, прежде всего, в нормах уголовно-
процессуального и|уголовно-процессуального| гражданского права.
Реализация процессуальных прав подозреваемого является важным средством обеспечения
его материально–правовых| интересов. Права и законные интересы подозреваемого не осуществляются
сами по себе, для этого необходимо наличие соответствующих условий, а именно гарантий прав и
законных интересов подозреваемого.
Процессуальные гарантии прав и законных интересов лица|личности| представляют собой
составную часть гарантий законности и правосудия, единую|единую| систему средств, предназначенных
для охраны и защиты как субъективных, так и процессуальных прав и интересов участников процесса.
Именно в этом и есть цель процессуальных гарантий прав лица,|какая| задержанного по подозрению в
совершении преступления. Процессуальные гарантии прав и законных интересов подозреваемого
представляют собой средства,|какие| закрепленные в законе, что обеспечивают ему реализацию прав
и защиту законных интересов. Деятельность органов досудебного расследования, прокуратуры и суда
осуществляется в формах, которые|какие| гарантируют охрану прав и интересов личности. От действий
и решений органа дознания, следователя, прокурора и суда зависят как полнота охраны всех ценностей
и благ участников уголовного|уголовного| процесса, так и возможность реального осуществления ими
предоставленных законом прав.
Однако, механизм правового регулирования уголовно-процессуальных|уголовно-
процессуальных| отношений, охраны прав всех участников уголовного|уголовного| процесса и правовой
статус лица|личности|, |какое| задержанного по подозрению в совершении преступления, нуждаются в
последующем совершенствовании и развитии путем претворения в жизнь новых процессуальных норм,
в том числе, об обеспечении компетентными органами уголовной|уголовной| юстиции охраны
имущественных и других прав подозреваемого.
266
С целью совершенствования отмеченного механизма предлагаем дополнить ч.2 ст.43-1 УПК|

Украины, содержащей перечень|перечисление| прав подозреваемого, правом требовать применения
мер по организации опеки и заботы относительно несовершеннолетних, а также охраны жилья|жилища|
и имущества, оставленных без присмотра. В|до| ст.160 УПК| нужно включить вторую часть такого
содержания: “О принятых мерах орган досудебного расследования, прокурор, судья или суд обязаны в
течении суток письменно сообщить подозреваемому или обвиняемому”. Необходимо также внести
изменения|смены| в|до| ст.40 Закона Украины “О нотариате” и приравнять к|до| нотариально
удостоверенным|заветам| завещания|заветы| и поручения лиц|личностей|,
содержащихся|перебывают,пребывают| в изоляторах временного содержания, удостоверенные
начальниками этих изоляторов.
1. Матузов Н.И. Личность. Права. Демократия: Теорет. проблемы субъективного права.-
Саратов: Изд-во Сарат. у-та|, 1972.- 292 с.
2. Інструкція про роботу ізоляторів тимчасового тримання органів внутрішніх справ України:
Затв. Наказом МВС України від 20 січня 2005 року № 60дск (зареєстровано в Мінюсті
України 25 лютого 2005 р. за № 268/10548).- К.: МВС України.- 117 с.
3. Матюшенко Б|б|. Квартирные аферисты в милицейских| погонах // Вечерние вести.- 2005.-
13 июля| / http://www.vv.com.ua/main.php
4. Мальцев Г.В. Социалистическое право и свобода личности|: (Теорет. вопросы).- М.:
Юрид. лит|., 1968.- 143 с.
5. Патюлин В.А. Государство и личность| в СССР| (Правовые аспекты взаимоотношений|).-
М.: Наука, 1974.- 246 с.
6. Мартынчик Е.Г., Радьков В.П., Юрченко В.Е. Охрана прав и законных интересов|
личности| в уголовном| судопроизводстве| / Под ред|. Т.И. Карпова.- Кишинев: Штиинца,
1982.- 188 с.
7. Строгович М.С. Основные вопросы советской| социалистической| законности|.- М.: Наука,
1966.- 252 с.
8. Процессуальная угроза: По материалам семинара, посвященного актуальным вопросам
уголовного права и процесса, ежегодной конференции Асоциации юристов Украины
(23.04.2005 г., г. Киев) // www. Liga. Net.
267
Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare”

a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova
Ştiinţe socioumanistice, Ediţia a VI-a
Bun de tipar 14.02.2006

Coli de autor 23.67 Coli de tipar 27.21
Tirajul 80
Tirajul executat sub comanda 234
Tipografia Academiei “ Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.Moldova
MD-2009 Chişinău, str.Gh.Asachi 21; telefon: (+373) 2 723959, fax: (+373) 2 738994
web: www.academy.police.md; e-mail: academy@police.md

Anale Stiint Ed 6 PDF

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Anale Stiint Ed 6 PDF

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

ANALELE ŞTIINŢIFICE

ale Academiei „Ştefan cel Mare”

Redactori: Lucia Trofim, Veronica Matei

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Articolele au fost recenzate

© Academia „Ştefan cel Mare”

Cuvânt înainte .........................................................................................................................................7

Andrei Guştiuc, doctor în drept, conferenţiar universitar,

Victor Guţuleac, doctor în drept, profesor universitar, ULIM,

Iurie Odagiu, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.

Valeriu Nour, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.

Игорь Андрущенко, кандидат юридических наук, Национальная академия

Н.С.Карпов, кандидат юридических наук, доцент,

Ludmila Denisenco, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.

Gheorghe Munteanu, Academia „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al R.M.

Andrei POGURSCHI, rector (comandant)

Совершенствование процесса формирования полицейских

Георгий ГЛАДКИЙ, доктор юридических

В современных условиях глобализации преступности оптимизация процесса профессиональной

следует рассматривать как общее достояние, и что международное сотрудничество и обмены

В целях создания европейского пространства высшего образования и увеличения

новые знания и технологии, обладающих видением взаимосвязанности национальных и

Молдавская высшая школа включается в общемировые и европейские процессы в сфере

Modernizarea sistemului de instruire la Facultatea Drept

Andrei GUŞTIUC, doctor în drept, conferenţiar

4. Folosirea potenţialului ştiinţific al studenţilor.

Afacerilor Interne (MAI), Departamentul Vamal (DV) şi Serviciul de Informaţie şi Securitate

În viziunea noastră, studiile la Facultatea Drept urmează a fi desfăşurate în Domeniul general de

Serviciul public, funcţia publică şi funcţionarul public

Victor GUŢULEAC, doctor în drept, profesor

Conceptul de coliziune în instituţia răspunderii juridice

Dumitru BALTAGA, doctor în drept,

Sistemele de control al constituţionalităţii legilor

Ştefan BELECCIU, doctor în drept, conferenţiar

Recenzent: Maria Orlov, doctor în drept, conferenţiar universitar

Tactica intervenţiei poliţieneşti privind aplicarea armei de foc

Veaceslav GRATI, doctor în drept, Academia

Recenzent: Ştefan Stamatin, Rector al Institutului Naţional de Informaţii şi Securitate, conferenţiar

милиции огнестрельного оружия: Теория и практика, Монография, СПб., Фонд

Managementul comunicării: între artă şi aplicaţie

Gheorghe GLADCHI, doctor habilitat în drept,

Managementul comunicaţional, ca disciplină de studiu şi element de gestionare a relaţiilor umane,

Eutanasia – probleme de responsabilitate morală şi juridică

Dumitru BALTAGA, doctor în drept,

„Nu moartea este mai rău,

Combaterea contravenţionalităţii ca obiect de influienţă

Victor GUŢULEAC, doctor în drept, profesor

Activitatea socială a oamenilor în ceea ce priveşte respectarea regulilor şi normelor stabilite de

Псевдорелигия и международный терроризм

Юрий ЛАРИЙ, доктор права, Академия

Одной из основных проблем международного значения сегодня является терроризм со всеми

Сходные с ХАМАС методы и у другой международной террористической группы, название

Perspectiva îmbinării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării

Alexandru ZOSIM, doctor în drept Academia

1) de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le purta permanent;

Basic Islamic laws Regarding women’s rights (percepte normative

Andrei GUŞTIUC, doctor în drept, conferenţiar

Rolul organelor afacerilor interne în reintegrarea socială al delincvenţilor

Gheorghe GLADCHI, doctor habilitat în drept,

Circumstanţe agravante în legislaţia unor state europene

Iurie ODAGIU, Academia „Ştefan cel Mare” a

Circumstanţele agravante în legea penală a Franţei. Legiuitorul francez, o dată cu adoptarea

- săvârşirea infracţiunii ca o consecinţă a unei promisiuni sau recompense;