Raport privind primul seminar al

Şcolii Europene Ovidiu Şincai

Ediţia 2009-2010
Bran, 4-7 februarie 2010

În perioada 4-7 februarie 2010 a avut loc, la Bran, primul seminar al Şcolii
Europene „Ovidiu Şincai” – ediţia 2009-2010, cu tema România în faţa unor crize
multiple. Provocări şi soluţii. Prelegerile au fost susţinute de către:
 Ilie Şerbănescu, analist economic, Ministru al Reformei (decembrie 1997 –
aprilie 1998) – „Impactul crizei economice asupra României. Soluţii”;
 Vladimir Pasti, Profesor, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative,
Bucureşti – „Criza societăţii româneşti. Adâncirea polarizării”;
 Emil Constantinescu, Preşedinte al României (1996-2000) – „Este criză
politică în România?”;
 Anne Jugănaru, Director al Şcolii Europene „Ovidiu Şincai”, Membru al
Consiliul de Administraţie al SRTV – „Mass-media românească – libertate şi
responsabilitate”;
Vă prezentăm în continuare principalele idei care s-au conturat în urma
dezbaterilor:

1. Ilie Şerbănescu – „Impactul crizei economice asupra României. Soluţii”

Fără a intra în panică, oamenii trebuie să ştie situaţia reală şi, pornind de la
aceasta, să conştientizeze ceea ce îi poate aştepta. Şi nu trebuie să fii economist pentru
a înţelege exact lucrurile. Când este criză pe pieţele financiare, toate instituţiile şi
entităţile de pe acestea aleargă după bani. Din abundent şi accesibil, banul devine mai
rar şi deci mai scump. Poate şi mai greu de dobândit, dar oricum devine mai scump.
Restricţiile „fizice” şi cele de preţ sunt resimţite cu atât mai sever, cu cât există
o expunere mai mare faţă de banul de pe pieţele internaţionale, respectiv cu cât eşti
mai dependent de acest ban. În cazul României, această dependenţă este foarte mare:
cota depăşirii anuale este de 14% echivalent PIB. Deci, în fiecare an, o proporţie de
14% din PIB trebuie finanţată din bani externi. Un ban extern care se va scumpi şi
chiar va fi mai greu de obţinut. Cu o asemenea cotă şi în condiţiile actualei crize
financiare internaţionale, vulnerabilitatea ţării este ridicată.
Nota de plată a finanţării va creşte inevitabil. O vor suporta, înainte de toate, în
mod direct, cei ce s-au împrumutat în valută, în loc să o facă în lei dacă aveau câştiguri
în lei. Dar o vor suporta şi toţi ceilalţi prin scumpirea generală a creditului şi căderea
monedei. Nu există alte canale mai la îndemână prin care scumpirea facturii externe de

1
14% în echivalent PIB să ajungă să fie achitată decât cursul şi dobânzile. Cursul se va
deprecia, dobânzile vor urca. Şi să menţionăm că ambele aceste efecte presează
inevitabil în direcţia creşterii preţurilor interne şi slăbirii pulsului activităţii economice.
Românii vor conştientiza în anii ce vin impactul negativ al celor 5 ani de
creştere economică înaltă realizată exclusiv pe seama creşterii consumului din import,
care a dus la actuala dezarticulare a economiei, la consum fără producţie, la importuri
fără exporturi şi la automobile fără şosele, ceea ce reprezintă nu doar o metaforă, ci şi
un fapt cât se poate de palpabil.
Actuala criză financiară internaţională – fiind în principal o criză a speculaţiilor
care au întrecut măsura şi care au scăpat de sub orice control din cauza dereglementării
pieţelor financiare, a lichidării separaţiilor între diferitele segmente distincte ale
acestora – a lovit în plin tocmai ţările pe ale căror pieţe financiare se desfăşurau
respectivele speculaţii, îndeosebi SUA. Ţările emergente, cu pieţe financiare pe de o
parte nemature, dar şi, pe de altă parte, nedesfăşurând tocmai acest gen de operaţiuni
speculative, au părut într-un fel protejate. Impactul asupra lor avea să fie indirect.
Criza
financiară de
pe pieţele
mature avea
să determine
în mod
obiectiv o
goană după
bani lichizi
pentru plăţile
urgente, din
operaţiuni
curente sau
din datorii
scadente.
Căutat de
toată lumea,
banul devine
rar şi scump.
Evident, cu cât necesarul de finanţare internaţională este comparativ mai mare în cazul
unei ţări, cu atât impactul crizei financiare internaţionale este mai puternic resimţit.
Foarte curând, economia reală preia acest impact. Presată, moneda naţională scade.
Costul importurilor creşte şi inflaţia internă urcă.
Evident, asemenea efecte vor fi mai mici dacă finanţarea externă reprezintă
aproximativ 5% în echivalent PIB şi vor fi dărâmătoare în cazul în care finanţarea
externă reprezintă de trei ori mai mult, precum 14% în echivalent PIB, în situaţia
României. Pentru astfel de ţări, criza internaţională devine o clasică şi greu de înfruntat
criză de cont curent.
Vulnerabilitatea în care România se afla la declanşarea crizei financiare
internaţionale era extremă. Aceasta se opunea, într-o mare măsură, avantajului pe care
România îl avea prin faptul că pe piaţa ei financiară nu se derulau operaţiunile

2
speculative de tipul celor lovite de criză în SUA şi în alte ţări occidentale. Criza
internaţională putea constitui, deci, o nefericire, dar putea oferi şi o oportunitate.
Depindea foarte mult de modul în care se naviga. Impactul cert şi general la scară
globală al crizei financiare internaţionale pe linia temperării speculaţiilor, precum şi pe
linia reîntoarcerii la economia reală era pur şi simplu de ajutor pentru România, care,
în contextul euforiei cu privire la avântul ţărilor emergente, luase o serie de măsuri
dăunătoare: creditări disproporţionat de mari faţă de depozite; viteză de creştere a
consumului prin creditări cu care niciun alt proces economic şi, înainte de toate,
producţia nu putea tine pasul; dezarticularea gravă în acest fel a economiei; creşterea
necontrolabilă a deficitului extern; aprecierea artificială a monedei naţionale.
Şansa României în contextul crizei financiare internaţionale era aceea de a se
întoarce cu picioarele pe pământ fără nişte costuri deosebit de severe. Dar pentru că nu
s-au luat măsurile necesare la timpul potrivit, s-a pierdut această şansă. Iar în
momentul actual economia din România nu mai depinde de români, adică tocmai de
cei ce au convenit aceste masuri, de cei ce s-au bătut pentru ele, de cei care s-au
înfruntat pentru ele: guvernanţi, patronate, sindicate. Capitalul privat autohton are o
poziţie marginală în economie. Statul român, după ce şi-a cedat aproape toate poziţiile-
cheie din economie, nu mai are foarte mare putere.
Capitalul străin este noul stăpân al economiei din România. Întreaga axă majoră
a economiei – producţia de petrol, jumătate din producţia de gaze, producţia de
carburanţi, distribuţia de electricitate, distribuţia de gaze, distribuţia de carburanţi,
producţia de oţel, producţia de ciment, producţia de materiale de construcţie,
metalurgia neferoaselor, telefonia fixă, telefonia mobilă, aproape întreg sistemul
bancar, întreg sistemul de asigurări – se află în mana capitalului străin. La acesta sunt
pârghiile şi doar acesta poate lua decizia economică.

2. Vladimir Pasti – „Criza societăţii româneşti. Adâncirea polarizării”

Politicul afectează toate domeniile vieţii publice. Viitorul oricărei societăţi este
determinat de oameni, de deciziile politice. Politicieni sunt toţi cei care participă la
luarea deciziilor, inclusiv grupurile profesionale.
Polarizarea este cea mai importantă problemă a politicii, în sensul asigurării
unei distribuţii cât mai uniforme a resurselor în societate. Distribuţiile naturale sunt
uniforme şi normale. Ceea ce este interesant este variaţia inegală, care este cauzată de
războaie, boli, crize, etc.
Modificarea distribuţiei sociale este realizată de politicieni din cele mai vechi
timpuri. Cauzele care determină modificarea rezidă la nivelul instituţiilor sociale sau al
factorilor politici externi. Politicienii acţionează asupra societăţilor modificând
distribuţiile lor sau cauzele ce le-au generat. O parte din efectele acţiunilor
politicienilor nu sunt intenţionate. De exemplu retrocedarea proprietăţilor în România,
care, în loc să asigure o distribuţie uniformă a resurselor, a accentuat polarizarea între
bogaţi şi săraci. Totuşi, non-intenţia este tot o formă de politică.
O distribuţie în societate poate exista în funcţie de mai mulţi poli. Distribuţia se
face în funcţie de resurse, putere, credinţe, valori, dar în nicio societate nu se produce
egalitar. Încă de acum 6000 de ani oamenii îşi doresc o egalizare a distribuţiei, în
condiţiile existenţei inegalităţii în societate. Întotdeauna, însă, au existat deformări ale
distribuţiei egalitare ca urmare a acţiunii factorului politic. Pentru impunerea

3
distribuţiei, în afară de sistemele de coerciţie, statul dispune şi de sistemele de valori,
care îi conferă legitimitate. Schema distribuţiei româneşti în perioada de tranziţie a fost
următoarea: politician → stat → distribuţie.
Polarizarea poate fi simetrică, în jurul unor poli, în mod proporţional sau
asimetrică. Paradigma lui Pareto este următoarea: 80% dintre oameni („săracii”) au
20% din bogăţia lumii şi restul de 20% („bogaţii”) deţin restul de 80% din resurse. Ca
efect ale polarizării, în societate se poate dezvolta un conflict latent, cu un potenţial
ridicat de activare dacă grupurile sunt relativ egale. În caz contrar, polarizarea
asimetrică presupune că minorităţile sunt defavorizare, iar elitele sunt izolate.
Privatizarea care a avut loc în România între 1990-2000, a însemnat de fapt un
proces de polarizare a resurselor, iar în perioada 2000-2009 polarizarea s-a desfăşurat
în mod preferenţial. Principiul după care a funcţionat privatizarea a fost selectarea a 1
– 5% din populaţie care să preia 50% din avuţia publică. Astfel, în urma redistribuţiei
asigurate de piaţă, avuţia s-a concentrat în mâinile unor capitalişti autohtoni şi a unor
companii internaţionale.
În SUA sistemul polarizării bogăţiei nu e cu mult diferit. Din acest punct de
vedere,
capitalismul
dezvoltat se
aseamănă cu
feudalismul, cu
o excepţie:
beneficiile. În
capitalismul
american
beneficiile sunt
distribuite mai
echitabil decât
în România,
iar în statele
UE distribuţia
este mai
echilibrată
decât în SUA
(cu excepţia
Marii Britanii).
În România politicile sociale din ultimii 20 de ani au fost deficitare astfel că, în
prezent, 24% din populaţie este în pericol de sărăcie. Şi ţările dezvoltate au avut
acelaşi procent de populaţie în pericol, dar în urma acordării protecţiei sociale acesta a
ajuns în medie la 18%. În general, în statele UE procentul populaţiei în prag de sărăcie
este de 9-13%.
În România, cu cât populaţia este mai înstărită ajutoarele de stat sunt mai mari.
În sistemul românesc de redistribuire este foarte important capitalul social. În aceste
condiţii, nemulţumirile populaţiei sărace sunt îndreptate asupra politicienilor, nu
asupra celor bogaţi, pentru că ierarhiile distribuţiei sunt stabilite politic. În acelaşi
timp, în condiţiile libertăţii de circulaţie din UE, România poate exporta forţa de

4
muncă afectată de sărăcie în celelalte ţări membre. Acest lucru demonstrează că, în
prezent, capitalismul românesc este sinonim mai degrabă cu munca salariată decât cu
proprietatea privată.

3. Emil Constantinescu – „Este criză politică în România?”

În prezent, nu se poate spune că în România ar exista o criză politică. În
schimb, există două teme majore în rândul populaţiei: nemulţumirea şi confuzia. Sub
influenţa lor, societatea românească şi-a pierdut principalii factori de coeziune
tradiţionali. Ceea ce este interesant este faptul că nemulţumirea e o stare de fapt în
rândul tuturor categoriilor sociale (săraci şi bogaţi, oameni puternici şi oameni de rând
etc.). Aceasta poate constitui o sursă de progres dacă este canalizată în mod pozitiv,
dar poate degenera şi în tulburări sociale. Criza în sine nu este neapărat un lucru
negativ, ea poate fi şi o oportunitate.
Pe de altă parte, confuzia care traversează societatea românească este prezentă
mai ales în rândul celor care trebuie să explice, a formatorilor de opinie şi analiştilor
politici, care s-au erijat în sfătuitori oficiali. Problema este prezentă şi în societatea

americană, însă deosebirea e că la noi nu există domeniu care să nu fie politizat.

Procesul de degradare intelectuală este o cauză a confuziei din societatea românească.
Aceasta din urmă nu e chiar bolnavă în sens fizic, dar are reale probleme psihice.
Trebuie menţionat faptul că ştiinţele politice nu rezolvă problemele concrete, nici
economia sau sociologia. Psihologia colectivă şi individuală poate fi de mai mare
ajutor.
Principalul vinovat identificat în dezbaterile publice este clasa politică, restul
fiind exonerat de răspundere. Trebuie spus însă că nu clasa politică este problema, ci
dimpotrivă ea constituie cel mai performant segment al societăţii. Dacă ne uităm la
principalele doleanţe ale românilor în 1989 (alegeri libere, libertate de circulaţie,

5
democraţie, eliminarea comunismului, integrarea în UE şi NATO), putem observa că
ele au fost atinse. Este, în primul rând, meritul clasei politice că a reuşit să treacă peste
momente dificile şi peste diviziunile ideologice în scopul atingerii obiectivelor
comune.
Zona bolnavă a societăţii nu este clasa politică, ce poate eventual compromite
ţara, dar n-o poate distruge. Problema reală este criza psihologică a societăţii ca
urmare a moştenirii comuniste de care încă nu ne-am desprins complet. Confuzia s-a
accentuat mai ales după aderarea la NATO şi la UE, când nu a mai existat un proiect
adresat naţiunii române. De aceea, e nevoie acum de o nouă ţintă, bazată pe idealuri şi
pe o viziune a dezvoltării durabile în contextul reclădirii solidarităţii sociale. Însă nu
putem avea o viziune fără a avea şi o strategie europeană şi mondială. Din criza
economică nu s-a ieşit cu un proiect concret, ci cu o continuare uşor modificată.
Orice nou proiect nu ar trebui să fie conceput de clasa politică, a cărei
principală îndatorire este administrarea treburilor curente. Preşedintele ţării, prin
aparatul său, trebuie să îi adune pe cei competenţi pentru conturarea viziuni. Aceştia
trebuie să provină, în principal, din rândul societăţii civile, înţeleasă în sensul de elite
intelectuale din mediul academic şi nu doar ca asociaţii politice partizane. Mediul
academic se bazează pe existenţa ierarhiilor meritocratice, pe cercetare, pe gândirea
liberă, necondiţionată de voturi şi compromisuri, cum este cazul politicienilor.
Adevăraţii intelectuali nu arată cu degetul la clasa politică sau la oamenii politici, ei
construiesc viziunea şi strategia.
După elaborarea proiectului, acesta trebuie discutat cu partidele politice, care
generează ideologii şi vin cu programe concrete. Numai un proiect naţional comun,
acceptat şi interpretat din perspectivă ideologică, poate asigura siguranţa strategică a
ţării. Însă, la origine, acest proiect trebuie să fie un proiect cultural, elaborat de
intelectuali.
În acest moment, România are elite intelectuale excepţionale, dar nu dispune de
un management de valorificare a produsului lor. La 20 de ani de la Revoluţia din 1989,
societatea românească se află într-un conflict cu ea însăşi; într-un conflict permanent,
şi asta explică de ce există această frustrare generalizată a tuturor. Cei 20 de ani scurşi
nu pot să fie priviţi însă într-o perspectivă nihilistă, care este total neproductivă, dar
nici să fie o bază pentru un populism care de fapt este inamicul cel mai perfid al
democraţiei.

4. Anne Jugănaru – Mass-media românească – libertate şi responsabilitate

Influenţa mass-media este omniprezentă şi omnipotentă şi se constituie ca cel
mai influent factor al societăţii. Rolul principal al mass-media, ca mecanism de
susţinere a unui climat democratic într-o societate, este acela de a informa publicul, de
a oferi un spaţiu de dezbatere şi de a educa. Publicul sau consumatorul de mesaje
media este cu adevărat informat atunci când chestiunile de interes public sunt prezente
în esenţa mesajelor comunicate, mai ales prin intermediul articolelor sau al emisiunilor
de informare. Jurnaliştii au în primul rând responsabilitatea socială de a informa
corect, în interes public, de a oferi un for de dezbatere şi liberă circulaţie a opiniilor.
Instituţiile media, prin efort comun (jurnalişti, patroni, publicitari etc.), au datoria de a
găsi un echilibru între acest aspect şi activitatea instituţională participantă într-o

6
economie de piaţă. În aceste condiţii, pregătirea profesională şi discernământul
ziariştilor sunt mai importante ca oricând.
În art. 10, alin. 1, al Convenţiei europene a drepturilor omului se precizează că:
Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea
de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul
autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
Libertatea
presei presupune
recunoaşterea
dreptului
jurnalistului de a
căuta informaţii
şi de a exprima
opinii, fără a fi
îngrădit de vreo
autoritate
(politică,
administrativă,
economică,
juridică etc.)
diferită de cea a
deontologiei
profesionale.
Dar, din păcate,
libertatea de
exprimare este influenţată negativ de presiuni exercitate de diferite grupuri de presiune
– oameni de afaceri, politicieni, magistraţi etc. – care acţionează solidar pentru a-şi
proteja activităţile de opinia publică. Instituţiile de presă devin vulnerabile la acest gen
de intervenţii şi din cauza problemelor financiare pe care le au.
În România, jurnalistul trebuie să înfrunte tot mai mulţi inamici ai unei
informări adecvate realităţii şi interesului public. Interesele economice ale
proprietarilor mass-media, interesele politice şi foamea de senzaţional alterează
calitatea informaţiei care ajunge la public. Senzaţionalismul pare să se detaşeze ca
fiind cel mai agresiv inamic al calităţii mass-media, la scara globală. În media
observăm înmulţirea tot mai mare a derapajelor de la etica profesională, jurnaliştii
începând să nu mai respecte reguli elementare de deontologie jurnalistică precum
prezumţia de nevinovăţie, informaţii care nu sunt susţinute cu date (ex. statistici
neclare, fără citarea surselor), folosirea unor tehnici din sfera manipulării –
generalizarea pentru descrierea unor cazuri particulare, omisiunea informaţiei etc.
Această scădere a calităţii este generată şi de lipsa de preocupare pentru respectarea şi
impunerea unor standarde profesionale în cadrul redacţiilor. O altă cauză o constituie
goana după audienţă.
O presă „săracă” poate fi mai uşor anihilată prin presiuni economice, decât prin
presiuni juridice, de natură penală. România – şi nu numai – are, în ultimele două
decenii, numeroase de exemple de organizaţii de presă care au devenit partinice pentru
bani şi de jurnalişti care, pe lângă salariu, au semnat ştate de plată cu terţi, semnături

7
care le-au „reorientat” obiectivitatea şi i-au făcut să uite obligaţiile deontologice. Din
punct de vedere instituţional, îngrădirea libertăţii presei cu instrumente economice
poate funcţiona prin bugetele de publicitate, sistemul de taxe şi impozite şi investiţia în
compania de presă.
Contra tuturor acestor obstacole în calea unei prese libere şi responsabile,
instituţiile de presă trebuie să găsească, pe de o parte, metode eficiente de auto-
reglementare şi, pe de altă parte, să acorde importante resurse pregătirii profesionale a
jurnaliştilor.
Ca o soluţie pentru a elimina derapajele existente în mass-media românească,
coduri deontologice privind comunicarea corectă şi combaterea manipulării trebuie
adoptate de mass-media, de asociaţiile profesionale ale jurnaliştilor, precum şi de orice
asociaţii profesionale din domenii care au tangenţă cu comunicarea publică. În aceste
coduri ar trebui să se stabilească sancţiuni profesionale şi morale, dar şi remedii
aplicabile în cazurile de manipulare. De exemplu, trebuie făcută publicitate amplă
dezminţirilor, replicilor şi comunicărilor corective.
Evident, presa nu poate fi responsabilă înaintea oamenilor politici sau a
societăţii civile de toate aspectele negative ale vieţii politice, sociale, economice. Ea
nu se găseşte, însă, în afara răspunderii. De aceea, câtă vreme mass-media îndeplineşte
o activitate de interes public această activitate trebuie reglementată, tot aşa cum sunt
reglementate şi alte activităţi private de interes public.

5. Evaluarea chestionarelor
Întrebările din chestionar au vizat evaluarea fiecărui conferenţiar, având în
vedere criteriile conţinutului informaţional, noutăţii, interactivităţii şi eficienţei (pe o
scară de la 1 şi 5, 1 fiind cel mai jos nivel, iar 5 fiind cel mai înalt), aprecierea
organizării primului seminar, relaţionarea dintre cursanţi, dintre cursanţi şi
conferenţiari şi recomandări pentru seminariile viitoare.
Aprecierea organizării primului seminar a fost superioară şi peste medie –
majoritatea cursanţilor acordând în acest caz calificativele: „Foarte Bună” şi „Bună”.
În ceea ce priveşte aprecierea relaţiilor stabilite între cursanţi şi între cursanţi şi
conferenţiari, participanţii au considerat că acestea au fost foarte bune şi s-a realizat o
comunicare în parametri buni la ambele niveluri.
Recomandările cursanţilor vizează următoarele aspecte: organizarea unor
seminarii interactive pe grupuri de lucru, furnizarea unor suporturi de curs (broşuri,
cărţi, reviste) pentru fiecare modul şi fixarea unei limite de timp pentru întrebări şi
răspunsuri.