CURS DE ISTORIA LITERATURII ROMÂNE MODERNE

E. LOVINESCU
(1881-1943)

Dr. prof. univ. Nicolae MECU

REPERE BIOBIBLIOGRAFICE

Scriitorul s-a născut la 31 octombrie 1881 la Fălticeni (jud. Neamţ), ca fiu al profesorului
Vasile Lovinescu. A urmat liceul la Iaşi (celebrul Liceul Internat), apoi Facultatea de Limbi Clasice a
Universităţii Bucureşti (în 1903 îşi ia licenţa cu o teză despre sintaxa latină). La Universitate îi are,
printre profesori, pe T. Maiorescu şi N. Iorga. După absolvirea facultăţii este profesor de liceu, mai
întâi la Ploieşti (până în 1906), apoi la Bucureşti. În 1909 obţine titlul de doctor în litere la Paris.
Tentativele de a intra în învăţământul universitar eşuând, Lovinescu va funcţiona toată viaţa ca
profesor de limbi clasice la liceu. Notăm, de asemenea, că nici Academia Română nu-l va primi în
rândurile ei. În 1923, i se naşte unicul copil, Monica, viitor critic literar şi polemist în cadrul postului
de radio occidental „Europa liberă”/”Free Europe”. La 16 iulie 1943, Lovinescu moare într-un spital
din Bucureşti.

Începuturile. Criticul debutează publicistic în 1904 (în suplimentul literar al ziarului

„Adevărul”) şi continuă să publice în ziarul „Epoca”. Foiletoanele apărute aici vor fi strânse în vol.
Paşi pe nisip, cu care debutează editorial în 1906. Până la primul război mondial mai colaborează,
între altele, la „Convorbiri literare”, „Viaţa românească”, „Convorbiri critice” (revista condusă de
Mihail Dragomirescu, unde publică numeroase articole), „Flacăra”, „Noua revistă română”, „Rampa”.
Foiletoanele apărute în aceste periodice sunt strânse ulterior în mai multe volume, intitulate, după

0
model maiorescian, Critice. În paralel cu activitatea foiletonistică, tânărul critic publică trei
monografii: Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), G. Asachi (1921).

După primul război mondial. Înfiinţează revista „Sburătorul” (1919-1922, 1926-1927) şi

cenaclul cu acelaşi nume, pe care îl va conduce până la sfârşitul vieţii.
 Teorie, critică şi istorie literară. În perioada interbelică publică următoarele lucrări:
 Istoria civilizaţiei române moderne ( 3 vol. , 1924-1925)
 Istoria literaturii române contemporane ( 4 vol., 1926-1929)
 Critice (ediţie definitivă, în 9 volume, 1925-1929)
 Istoria literaturii române contemporane (1937)
 Monografia T. Maiorescu (2 vol., 1940)
 T. Maiorescu şi posteritatea lui critică (1943)
 Antologia scriitorilor ocazionali [ai „Junimii”] (1943)
 T. Maiorescu şi contemporanii lui) ( 2 vol., 1943, 1944) (lucrare neterminată)
 Memorialistică. După 1930, publică o volumele:
 Memorii (3 vol., 1932)
 Aquaforte (1941)
Memorialistica este completată de Agende literare, 6 vol. (acestea sunt însemnări zilnice privind
activitatea din cenaclul Sburătorul şi viaţa literară a epocii). Au fost editate abia după căderea
comunismului, în anii 1993-2003, când Monica Lovinescu le-a putut publica în ţară.
Romanele:
 Bizu (1932)
 Firu-n patru (1934)
 Ciclul eminescian format din romanele Bălăuca (1935) şi Mite (1935).
Pe lângă acestea, a mai scris romanele: Aripa morţii, 1913; Lulu, 1920; Diana, 1936; Mili, 1937; Viaţa
dublă (apărut postum).
 Traduceri:
 Tacitus, Anale (2 vol., 1918)
 Horatius, Ode şi epode (1923) şi Satire şi scrisori (1923)
 Cicero, Catilinarele (1935)
 Vergilius, Eneida (1938)
 Homer, Odiseea (1946).

După 1947, opera lui E. Lovinescu este interzisă de regimul comunist, fiind condamnată ca
„reacţionară” şi „idealistă”. Abia după 1963-1965, o dată cu „reabilitarea” lui Maiorescu, opera sa
începe să fie reeditată şi comentată mai obiectiv.

1
Tot după această dată, apar monografii şi alte studii despre Lovinescu demne de luat în seamă, între
care:
Eugen Simion, E. Lovinescu, scepticul mântuit (1971)
Florin Mihăilescu, E. Lovinescu şi antinomiile criticii (1972)
Alexandru George, În jurul lui E. Lovinescu (1975).

OPERA

Activitatea de critic şi istoric literar a lui Lovinescu se împarte în două etape: cea de până la
1919 şi cea următoare acestei date. Linia de despărţire o constituie apariţia revistei şi a cenaclului
„Sburătorul” în anul 1919.
Prima etapă. Volumele Paşi pe nisip şi Critice sunt influenţate de critica estetică (întemeiată de T.
Maiorescu) şi de curentul criticii impresioniste.
Preluând de la Maiorescu principiul disocierii valorilor şi al primatului criteriului estetic în
judecarea operelor literare, Lovinescu se disociază astfel de ideologia sămănătoristă şi de cea
poporanistă, ca şi de „arta cu tendinţă” socială şi politică a lui Gherea. În timp ce Gherea, Iorga şi
Ibrăileanu evaluează opera literară în funcţie de conţinutul şi influenţa ei social-politică, etic şi,
repectiv, etnic (specificul naţional), trecând valoarea estetică pe al doilea plan, tânărul Lovinescu
afirmă întâietatea valorii estetice.
Critica de tinereţe a lui Lovinescu se dezvoltă în climatul creat de impresionism, curent aflat
la ordinea zilei în critica franceză de la confluenţa celor două secole şi ai cărei protagonişti erau Émile
Faguet, Jules Lemaître şi Anatole France. Impresionismul postulează empatia cu opera de artă, ca
mijloc de a accede la „înfăţişarea grafică a fiinţei morale” a creatorului, cum spune Lovinescu.
Impresionismul ca metodă face apel la talentul criticului (capacitatea empatică de a se emoţiona în
contact cu opera, gustul, imaginaţia critică pe marginea textului citit), prin care opera critică
reinventează opera literară. Acesta e un mijloc de a ajunge rapid şi imediat (adică direct, fără
intermediari) la esenţa operei, la spiritul ei, şi de a exprima „impresiile” într-o manieră simplă şi
literară. Critica este, astfel, eliberată de dogmatism, de presiunea principiilor şi „regulilor” (pentru
care, din necesităţile momentului, optase Maiorescu, propunând acel ghid de evaluare a poeziei: O
cercetare critică a poeziei române de la 1867). Deşi a pretins că critica pe care o practica „nu e nici
relativism, nici scepticism”, tânărul Lovinescu a ilustrat în chip evident aceste atribute ale criticii
impresioniste. Însăşi sintagma titulară a primului volum, „Paşi pe nisip”, trimite la o filozofie a
relativului şi a certitudinilor limitate, mai ales dacă „nisipul” este… mişcător, aşa cum este literatura
contemporană: un teren încă nefixat, în neîncetată şi imperceptibilă devenire şi reaşezare. Aşa este în
fond şi „impresia” însăşi: o stare schimbătoare, fulgurantă şi evanescentă, fără pretenţia de a da
verdicte/ judecăţi definitive. O formă literară frecvent întâlnită în critica impresionistă a lui Lovinescu
este figurina: schiţă portretistică sau eseistică pornind de la un scriitor sau de la o anumită problemă.

2
 Experienţa impresionismului critic a jucat un rol important în critica lui Lovinescu (aşa cum se
va întâmpla şi ulterior, la G. Călinescu, I. Negoiţescu, E. Simion, N. Manolescu etc.), ca prim moment
de receptare a operei. Însăşi teoria „mutaţiei valorilor estetice” (despre care vom vorbi într-un alt
paragraf) poate fi pusă în legătură cu această primă ipostază a criticii lovinesciene, ca o anticipare.

A doua etapă a criticii lui Lovinescu îl impune drept cea mai autorizată instanţă critică a
literaturii române interbelice. Pentru mulţi, el este însuşi Criticul.
 Cadrul imediat în care s-a manifestat magistratura critică lovinesciană a fost cenaclul
Sburătorul, ţinut săptămânal în apartamentul criticului (o plăcuţă memorială de pe un bloc de
locuinţe aflat vizavi de Universitatea din Bucureşti/Facultatea de Drept ne aminteşte astăzi acest
lucru). Aici Lovinescu îl aştepta zilnic pe „marele necunoscut”, adică pe viitorul mare poet,
prozator sau critic. Aşa cum ne-o arată şi „agendele”, prin şedinţele cenaclului s-au perindat
numeroşi scriitori „modernişti”, a căror operă a fost promovată de critica de întâmpinare a lui
Lovinescu. Îi enumăr pe cei mai cunoscuţi:
Hortensia Papadat-Bengescu*, Ion Barbu, Camil Petrescu, C. Baltazar, Gh. Brăescu, Ilarie
Voronca, Tudor Vianu, Felix Aderca, I. Peltz, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu,
Anton Holban, Dan Petraşincu, Şerban Cioculescu, G. Călinescu, Virgil Gheorghiu, Lucia
Demetrius, E. Jebeleanu, O. Şuluţiu.
Despre cei ale căror nume le-am notat mai sus, Lovinescu scrie în Istoria din 1937 că sunt, ca scriitori
modernişti, „creaţia exclusivă a Sburătorului” (cenaclul şi revista), iar despre cenaclu, că activitatea
acestuia
„de aproape douăzeci de ani s-a desfăşurat şi se desfăşoară încă în planul
esteticului, în deosebire de alte mişcări cu preocupări etice şi naţionale, şi al
modernismului dirijat” (s.n.)
Cenaclul întemeiat şi condus de Lovinescu a fost cea mai importantă instituţie literară de acest fel din
epoca interbelică.. Prin el, mentorul şi-a pus în operă programul direcţiei moderniste.

 Fundamentarea teoretică a modernismului şi sincronismului: Istoria civilizaţiei române

moderne
În Istoria literaturii române contemporane din 1937, sincronismul, considerat de Lovinescu axă a
activităţii lui de după 1918, este considerat un veritabil program critic:
„Dezvoltată în Istoria civilizaţiei române moderne, violent contestată de toată literatura
tradiţională a timpului, această idee de sincronism ce implică modernismul, ca un
principiu de progres, a fost aplicată apoi în cele 5 volume ale Istoriei literaturii române

*
Ca semn de recunoaştere a rolului jucat de cenaclu în creaţia sa, autoarea ciclului Hallipa avea să scrie pe
prima pagină a romanelor din acest ciclu epic: „Acest roman s-a citit pe măsură ce a fost scris şi a fost lucrat pe
măsură ce s-a citit în şedinţele literare ale cercului «Sburătorul»…”

3
 contemporane (1900-1925), în care scriitorii sunt judecaţi, pe de o parte, din punctul de
vedere al caracterului lor de sincronism nu numai în dezvoltarea vieţii noastre sociale şi
culturale, ci şi în legătură cu mişcările din Apus, iar, pe de alta, cu un criteriu de
valorificare şi din punct de vedere al efortului de diferenţiere faţă de ce a fost înainte.”
Tot în versiunea din 1937 a Istoriei..., autorul arată că, după 1918, din scrierile sale dispare
„scepticismul”, locul acestuia fiind luat de „demnitatea unui sistem” (s.n.), definitivat o dată cu cel de-
al şaselea volum al Istoriei literaturii române contemporane. Intitulat Mutaţia valorilor estetice,
volumul dezvoltă ideea că nu poate exista o ştiinţă a literaturii, ci numai o istorie a ei. (Acest lucru se
datorează – cum vom vedea - faptului că aprecierea unei opere literare şi de artă variază, în funcţie de
numeroşi factori.) Istoria literaturii, afirmă Lovinescu, abordează literatura prin raportare la
totalitatea factorilor sufleteşti care i-au determinat stilul.

Aşadar: fundamentul tuturor acestor dezvoltări teoretice şi practice de mai târziu e reprezentat
de Istoria civilizaţiei române moderne (1924-1925). Lucrarea cuprinde trei secţiuni:
I. Forţele revoluţionare,
II. Forţele reacţionare,
III. Legile formaţiei civilizaţiei române.
În prima secţiune, sunt trecuţi în revistă şi comentaţi factorii care au dus la modernizarea
/sincronizarea societăţii româneşti de la începutul scrisului în limba naţională. Ideea principală a
autorului este următoarea:
„Orice progres al culturii române e un produs al contactului cu Apusul” (s.n.).
Sau, şi mai tranşant:
„Civilizaţia română modernă este creaţia influenţelor occidentale”.
În ordine cronologică, aceşti factori sunt:
 Influenţa husită (sec. XV)
 Influenţa calvină (sec. XVI)
 Influenţa polonă (sec. XVIII)
 Influenţa occidentală sub forma curentului latinist (Şcoala Ardeleană) (sec. XVIII).

Trecând la sec. XIX (hotărâtor pentru modernizarea românilor), autorul arată că fazele „regenerării”
noastre se confundă cu fazele burgheziei române şi că influenţa modelului occidental s-a produs mai
întâi ca „acţiune ideologică” (adică în câmpul ideilor) şi numai apoi a venit „revoluţia economică”.
Această cale „revoluţionară” era singura cale pentru modernizarea României. Aici, Lovinescu se află
pe poziţii diametral opuse celor susţinute de Maiorescu (v. articolul din 1868, În contra direcţiei de
astăzi în cultura română şi teoria „formelor fără fond”), care era adeptul evoluţiei organice, de jos în
sus , adică de la fond (realităţile naţionale din timpul respctiv) către forme (instituţiile europene
introduse). Dimpotrivă, Lovinescu este adeptul progresului de sus în jos.

4
 În opinia lui Lovinescu, „adevărata revoluţie [de la 1848]” a fost cea din Muntenia, după cum
„adevăratul creator al burgheziei române” a fost tot un muntean, liderul liberal Ion C. Brătianu.
Revoluţia paşoptistă şi alte evenimente şi instituţii (ca Regulamentul Organic, însă într-o mult
mai mică măsură) alcătuiesc ceea ce Lovinescu numeşte „forţele revoluţionare”, care au înnoit
societatea românească prin singura modalitate posibilă: saltul rapid, „arderea etapelor”.

Care sunt „forţele reacţionare? Încă din prima secţiune a lucrării sale, autorul relevase rolul
reacţionar al ortodoxiei, ca „principiu esenţial al orientalizării” românilor. El adaugă acum alţi
factori, aşa încât forţele care s-au opus modernizării ar fi:
o „Rezistenţa vechiului regim” la schimbarea statutului proprietăţii agrare.
o Junimismul ca „stare de spirit caracteristică unei generaţii întregi”. Autorul demonstrează,
contrar tezei lui Maiorescu, că „prezenţa formelor fără fond nu e «stricăcioasă»”, dar
subliniază şi meritele mentorului junimist şi ale comilitorilor în campaniile de critică a
neadevărului.
 În cadrul junimismului, Eminescu (mai exact publicistica politică a poetului)
ocupă o poziţie extremă: „misticismul naţional şi misticismul ţărănesc” şi
xenofobia generată de acestea.
o Revista „Sămănătorul” şi „sămănătorismul”, mişcare pur culturală, care a confundat literarul
cu culturalul şi esteticul cu eticul.
o „Vechiul socialism moldovenesc”
o Parţial, şi poporanismul e „reacţionar”
o C. Rădulescu-Motru în ipostaza de critic acerb al „politicianismului român”
o Satira socială a lui Alecsandri şi Caragiale.
o Literatura (mai ales proza) care s-a referit la „procesul dizolvării marii proprietăţi”, idealizând
boierimea, ţărănimea şi trecutul şi denunţând polemic şi pamfletar „ciocoii” (burghezia):
Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu ş.a.

Secţiunea a treia, intitulată Legile formaţiei civilizaţiei române, fundamentează teoretic

imitaţia şi sincronismul.
Pornind de la constatarea de bun-simţ că în epoca modernă informaţia cicrulă tot mai rapid pe
măsură ce mijloacele de transport şi de comunicare se perfecţionează, Lovinescu arată că în lumea
modernă este evidentă
„tendinţa de generalizare şi de uniformizare a obiceiurilor şi a instituţiilor”
şi că
„acest proces de unificare e, negreşit, ireversibil”.

5
 Preluând conceptul de saeculum creat în Antichitate de istoricul roman Tacitus, autorul nostru
pune la baza acestei „generalizări şi uniformizări”„spiritul veacului” (aşa traduce Lovinescu cuvântul
latin „saeculum”). Iată pasajul esenţial:
„Există un spirit al veacului, numit de Tacit saeculum, adică o totalitate de condiţii
materiale şi morale configuratoare ale vieţii popoarelor europene într-o epocă dată.”
Urmează un exemplu:
„Spiritul Evului mediu, de pildă, se limitează la două principii esenţiale: la credinţa
religioasă, care a determinat natura existenţei sufleteşti a tuturor popoarelor europene
din acea vreme şi care, devenită o adevărată febră, a împins Occidentul la cucerirea
mormântului lui Hristos din mâinile păgânilor (1089-1200), şi, în al doilea rând, la forma
socială a feudalităţii.”
Imitaţia apare astfel ca un fenomen firesc. Lovinescu împrumută aici principiile francezului Gabriel
Tarde, autorul lucrării Les lois de l’imitation (1890). Imitaţia este un fenomen psihic, provocat de
admiraţia pentru ceva superior, respectiv – în cazul nostru - pentru o civilizaţie superioară, care e luată
ca model.
„La baza sincronismului e imitaţia”, spune el, care „se coboară de sus în jos”, adică de la superior
către inferior.
Prima fază a fenomenului de imitaţie constă în imitaţia pură: conformare integrală la model,
care e preluat fără spirit critic (fără discernământ).
Cea de-a doua fază constă în adaptarea modelului la psihologia „rasei” (Lovinescu foloseşte
acest cuvânt pentru „popor”, „etnie”, „naţiune”). Autorul ne oferă câteva exemple: budismul, născut în
India, a fost preluat şi adaptat (transformat potrivit spiritului şi tradiţiei lor) de către chinezi şi
japonezi.
Aşadar, nici imitaţia (ca şi „formele fără fond”) nu e „stricăcioasă”, cum credeau
Kogălniceanu şi Maiorescu, ci e un factor pozitiv, fecund, deoarece înseamnă, până la urmă, adaptare,
altfel spus, preluare creatoare.
Odată introduse, formele (instituţiile) imitate stimulează potenţialul creator al societăţii
influenţate.

Aşadar, în concepţia lui Lovinescu, procesul de modernizare înseamnă calea de la simulare la

stimulare. (Vă rog să vă amintiţi articolul lui Maiorescu din 1868: În contra direcţiei de astăzi
în cultura română.)

 Problema tradiţionalismului. Există, pe lângă imitaţia civilizaţiilor străine, şi o imitaţie a

propriului trecut, adică a tradiţiei interne. Această imitaţie stă la baza tradiţionalismului.

6
 Însă pentru ca tradiţionalismul să fie posibil, Lovinescu pune condiţia ca în cultura respectivă
să fi existat o tradiţie constituită, solidă. Această tradiţie este rezultatul unei epoci clasice, care
instituie un anume specific etnic şi acţionează ulterior ca un model.
Potrivit lui E. Lovinescu, românii nu aveau la 1848 (adică în epoca „revoluţionară” a
modernizării) o asemenea tradiţie.
Iată explicaţia pe care el o dă acestei absenţe:
„Abia după un veac şi jumătate de existenţă independentă, Principatele [Române] au
intrat sub sfera influenţei turceşti şi apoi fanariote şi ruseşti (criticul se referă la sec.
XVIII şi primele decenii ale sec. XIX, până la revoluţia paşoptistă – n.m.); ţinut departe
de ritmul civilizaţiei apusene, prin mediu şi religie, poporul român nu s-a putut dezvolta
în forme proprii şi a fost deviat de la virtualităţile rasei sale: veacuri întregi şi-a exprimat
gândul său latin în slove chirilice cu cerdacuri; urmaş al biruitorilor lumii întregi prin
energia voinţei neînvinse, sufletul său a fost dizlocat prin infiltraţiile fatalismului
oriental. Este aceasta formula definitivă a rasei noastre? Nu se poate da un răspuns
ştiinţific într-o chestiune în care optimismul este singurul fel de a nu dispera de sine”.
Aşa ajunge Lovinescu la ideea că „tradiţionalismul românesc este lipsit de bază”. Civilizaţia română
modernă nu se putea forma, prin urmare, prin evoluţie organică, ci în chip „fatal” (cuvântul e al lui)
printr-un progres de tip revoluţionar, care presupune imitaţia, simularea urmată de stimulare şi
„arderea etapelor” în vederea sincronizării. (Autorul arată că identic sau format civilizaţia modernă
rusească, cea japoneză etc., adică prin „sincronizare”, chiar dacă în aceste ţări tradiţionalismul are
raţiunea de a exista.)

Iată concluziile lucrării Istoria civilizaţiei române moderne:

„Pornind de la punctul de plecare al sincronismului, care domină întreaga mea lucrare,
civilizaţia română s-a format după legile imitaţiei, şi anume:
1. Scoborându-se de sus în jos, imitaţia şi-a găsit în păturile superioare elementul
plastic (adică mobil, receptiv, n.m.) prin mijlocirea căruia ideile Apusului s-au
răspândit chiar când intrau în contradicţie cu interesul de clasă.
2. Ţinând seamă de natura revoluţionară a formaţiei noastre, prin contact brusc şi
diferenţă de nivel, imitaţia a luat la noi un caracter de integralitate; am împrumutat
deci formele Apusului fără distincţiune, în masă, şi în nici un caz la lumina
deliberativă a «spiritului critic».
3. Acest caracter de integralitate se constată, fireşte, numai în prima fază, pur
revoluţionară, a imitaţiei; în faza a doua, în care am intrat de mai de mult, rolul
«spiritului critic» este incontestabil.
4. Cum numărul «invenţiilor» sau al «ideilor originale» ale unui popor este foarte
limitat, se poate spune fără exagerare că imitaţia e prima formă a originalităţii, în

7
 acel înţeles că, prin adaptare la unitatea temperamentală a rasei, orice imitaţie ia cu
timpul un caracter specific. Originalitatea civilizaţiei noastre, ca şi a civilizaţiei celor
mai multe popoare, nu stă, aşadar, în «elaboraţie», ci în adaptare şi în prelucrare.
5. Imitaţia nu procedează, după cum susţine Tarde, dinăuntru în afară, ci din afară
înăuntru, cu alte cuvinte, de la formă şi cu tendinţa probabilă spre fond. Prima parte
a acestei afirmaţii e evidentă şi scapă, deci, oricărei aprecieri; cea de a doua e,
întrucât ne priveşte, un adevăr în mers şi unica posibilitate de dezvoltare a
civilizaţiilor tinere.
6. Imitaţia nu e numai actuală, ci se poate îndrepta şi în trecut, constituind, astfel
tradiţionalismul, care, în sensul său strict, nu e posibil decât atunci când se poate
raporta la o epocă de expansiune naţională integrală. Pentru popoarele formate pe
cale revoluţionară fără un trecut cert, tradiţionalismul, în sensul imitaţiei acestui
trecut inexistent şi nu al dezvoltării în cadrele rasei, este o imposibilitate sociologică.
7. Tocmai lipsa unei tradiţii puternice, unită, de altfel şi cu lipsa unei autorităţi
organizate au făcut posibilă o transformare atât de bruscă a civilizaţiei noastre în
sens revoluţionar.”

Analizată azi, Istoria civilizaţiei române moderne ne apare ca o reacţie energică la manifestările
tradiţionalismului românesc din primul sfert al secolului XX (în primul rând ale sămănătorismului).
Era firesc ca, în focul polemicii, autorul să adopte o poziţie radicală.
Noi astăzi putem constata că Lovinescu avea dreptate să afirme că civilizaţia română modernă
s-a format, în chip „fatal”, pe cale „revoluţionară”, prin introducerea „formelor” occidentale, în
vederea „sincronizării” cu „spiritul veacului” european.
Însă autorul procedează prea tranşant în privinţa tradiţiei şi a tradiţionalismului (mai târziu, el
îşi va nuanţa poziţia). Chiar dacă nu a cunoscut o epocă clasică, de natură să o clarifice şi consolideze,
o tradiţie românească a existat şi, ca dovadă, ea avea să fie valorificată în capodopere literare scrise
chiar în timpul vieţii criticului (mă refer la creaţia lui Arghezi, Blaga, Barbu, Voiculescu, Pillat – în
poezie – şi a unui Sadoveanu în proză). Pe de altă parte, modernismul românesc a integrat tradiţia
(cum vom vedea la momentul potrivit, toţi scriitorii enumeraţi au valorificat tradiţia în formele şi
limbajul literaturii moderne).
Reacţia lovinesciană va fi salutară atunci când se va referi la tradiţionalismul doctrinar şi
reductiv–dogmatic al lui Nichifor Crainic şi al altor ideologi din cercul „Gândirii”.
Iată ultimul său punct de vedere în această problemă, exprimat în Istoria literaturii…din 1937:
„…din lipsa unei tradiţii seculare şi a unei epoci clasice nu putem avea un
tradiţionalism teoretic în sens strict ştiinţific, ci un conformism etnic, adică o
acţiune în spiritul rasei. În acest sens de conformism, în literatură el este
rezultatul fatal al psihologiei individuale integrate în parte în psihologia colectivă,

8
 şi al materialului lingvistic ce nu poate fi prelucrat decât după legile latente ale
geniului rasei.”

Sincronismul înseamnă, în concepţia lui Lovinescu, pe de o parte adecvarea literaturii

române la stadiul de dezvoltare al societăţii româneşti contemporane, iar pe de altă parte sincronizarea
cu literatura europeană şi universală modernă. Teoreticianul atrage însă atenţia că sincronizarea astfel
înţeleasă nu înseamnă dispariţia specificului literaturii române. Am văzut mai sus că procesul imitaţiei
conţine obligatorii o etapa a adaptării şi a stimulării potenţialului de originalitate, deci o etapă a
creaţiei originale. Această etapă poate fi considerată deja o diferenţiere. Dar ceea ce Lovinescu
numeşte în mod expres diferenţiere înseamnă deosebirea de tradiţia literară anterioară, distanţarea de –
cum formulează criticul - „ceea ce a fost înainte” în literatura naţională.
Rezultatul practic, adică în domeniul activităţii criticului de direcţie modernistă.
În poezie, aceasta înseamnă postularea lirismului şi dezideratul poeziei pure, adică:
- subiectivism (poezia ca expresie a eului liric; poezia-confesiune a unei subiectivităţi);
- renunţarea la ceea ce nu e propriu lirismului: epicul, anecdoticul, tezismul etic (demonstraţia
moralistă), didactic (instruirea prin poezie), politic etc.; renunţarea la limbajul discursiv (adică
expozitiv, declarativ şi abstract, de felul aceluia din poezia „filozofică”);
În roman:
- preferinţa pentru tematica citadină şi intelectuală;
- promovarea romanului psihologic şi de analiză (să notăm că înseşi romanele scrise de
Lovinescu sunt romane de analiză);
- romanul obiectiv, în sensul eliberării lui de tezismul etic şi etnic, precum şi de lirism (criticul
apreciază romanele lui Rebreanu tocmai datorită obiectivităţii cu care scriitorul prezintă realităţile
satului românesc şi figura ţăranului).
Dar totodată, roman obiectiv în sensul impersonalităţii naratorului (de aceea o va îndemna pe
Hortensia Papadat-Bengescu să părăsească metoda prozei subiective şi să treacă la romanul
obiectiv: ceea ce se şi întâmplă în ciclul Hallipa). Să notăm un fapt curios: în plină epocă de
expansiune a romanului proustian, subiectiv, Lovinescu propovăduieşte naraţiunea obiectivă,
impersonală, proprie romanului tradiţional, de secol 19. E adevărat însă că această teză teoretică
este contrazisă de cronicile criticului.
În critică:
- disocierea valorilor şi separarea esteticului;
- autonomia estetică a operei.
Astfel, urmând tradiţia maioresciană, E. Lovinescu ne apare drept cel mai consecvent apărător al
esteticului în epoca interbelică. Totuşi nu este vorba de ceea ce se cheamă „purism estetic”,
deoarece criticul ia în seamă şi determinările exterioare ale literaturii: factorii istorici şi culturali
sau care aparţin „spiritului veacului” (saeculum).

9
 Mai trebuie adăugat că pentru Lovinescu critica înseamnă magistratură, adică un corect şi
incoruptibil act de evaluare. Pentru el, comentariuzl critic este un fapt intelectual săvârşit cu
maximă onestitate şi în deplină independenţă. Criticul îşi asumă astfel şi riscul condiţiei sale
principiale, obiective: de a se pune rău cu întreaga lume literară. Din aceste motive, E. Lovinescu
simbolizează în literatura română onestitatea şi independenţa actului critic. Altfel spus, el este
simbolul criticului de caracter.

Istoric al literaturii române contemporane

Într-un pro-domo inserat în volumul VI al Istoriei literaturii române contemporane, volum
intitulat Mutaţia valorilor estetice, Lovinescu explică de ce a renunţat la studiile clasiciste pe care le
urmase la universitate:
„Dacă din primii ani am renunţat de a mă consacra exclusiv domeniului literaturii
clasice, n-am făcut-o din îndemnuri de actualitate, ci din convingerea incapacităţii
sufletului modern de a se identifica formelor de artă perimate.”
De exemplu, arată el, criticul modern nu se poate identifica cu spiritul religios al tragediei şi epopeii
greco-latine, spirit cu totul diferit de cel creştin european.
Aşa stând lucrurile, Lovinescu a considerat că singura literatură pe care o poate înţelege şi,
deci, comenta în cunoştinţă de cauză, este cea actuală, a vremii sale.

În forma sa din 1927-1929, Istoria literaturii române contemporane cuprinde următoarele

secţiuni:
1) Evoluţia ideologiei literare
2) Evoluţia criticei literare
3) Evoluţia poeziei lirice
4) Evoluţia „prozei literare”
5) Mutaţia valorilor estetice (Concluzii)
Într-o scurtă introducere, autorul expune planul general şi scopul lucrării. Literatura unui popor, arată
el, e un fenomen particular şi dinamic, care nu poate fi raportat „la un imuabil estetic”, ci „la
momentul istoric, adică la congruenţa tuturor factorilor sufleteşti ce i-au determinat stilul”. Există deci
un stil al epocii (moderne), dar în cadrul acestuia fiecare scriitor îşi afirmă originalitatea:
„orice operă de artă se preţuieşte şi prin efortul de diferenţiere faţă de stilul trecutului şi
de colaborare la fixarea sensibilităţii actuale”.
Aceasta deoarece
„talent adevărat şi real, în sens de creaţiune, înseamnă diferenţiere şi deci
discontinuitate”.
Aşadar, în Istorie

10
 „scriitorii vor fi judecaţi şi din punctul de vedere al caracterului de sincronism cu
dezvoltarea vieţii noastre sociale şi culturale şi cu multiple întretăieri de curente ideologice, dar
şi din punctul de vedere al efortului de diferenţiere faţă de ce a fost înainte, diferenţiere de
material de inspiraţie, în sensul evoluţiei preocupărilor momentului istoric, şi de expresie în
sensul capacităţii limbii de a se înnoi prin imagine şi armonie”.
Ne dăm seama din aceste citate că Istoria literaturii… se bazează pe teoria expusă în Istoria
civilizaţiei…
Meritul de ansamblu al acestei sinteze lovinesciene constă în faptul că e prima istorie literară
concepută pe criterii estetice de încadrare, evaluare şi ierarhizare a scriitorilor. Nu e o istorie
culturală, aşa cum erau istoriile lui N. Iorga. Urmărind „evoluţia” literaturii române de la 1900 până la
1927 (aşadar pe parcursul unui sfert de veac) ea propune o ierarhie de valori care au contribuit în chip
fundamental la impunerea canonului interbelic – cum am spune noi astăzi. Acestui canon, care,
corectat parţial, completat şi adâncit în compendiul din 1937, îi cuprinde pe marii scriitori interbelici, i
se va adăuga un altul – fără mari deosebiri în aprecierea valorilor – cel propus de G. Călinescu în
Istoria sa din 1941 şi, totodată, canonul criticii foiletonistice (adică al cronicarilor literari) dintre cele
două războaie mondiale (Perpessicius, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinecu, Vladimir Streinu,
Octav Şuluţiu ş.a.), rămânând, în linii mari, valabil şi astăzi.(Spun „în linii mari”, deoarece unele
modificări s-au produs totuşi. De pildă, Bacovia este evaluat de către critica şi istoria literară
interbelică mai degrabă ca un poet minor, iar extrem de modernele romane ale lui Max Blecher sunt
subapreciate, în vreme ce romanele lui Cezar Petrescu se bucură din partea multor comentatori
interbelici de o apreciere pe care nu o merită.)
În secţiunea despre ideologia literară, Lovinescu analizează şi evaluează, din perspectiva
propriei sale ideologii expuse în Istoria civilizaţiei…, sămănătorismul (cu principalul său doctrinar, N.
Iorga) şi rolul ideologiei eminesciene (exprimată mai ales în publicistica politică a poetului) în
cristalizarea doctrinei naţionaliste. Se referă apoi la reacţia antisămănătoristă ( H. Sanielevici, M.
Dragomirescu ş.a.), trece la ideologia poporanistă de la „Viaţa românească” (C. Stere, G. Ibrăileanu),
la cea simbolistă de la „Vieaţa nouă” (Ovid Densusianu ) şi la doctrina tradiţionalistă postbelică
(Nichifor Crainic şi ceilalţi teoreticieni gândirişti).
Secţiunea despre critica literară urmează, în mare, aceeaşi împărţire. Se referă în mod
deosebit la N. Iorga, G. Ibrăileanu (şi la teoria „specificului naţional”), H. Sanielevici , M.
Dragomirescu (şi la estetica sa „ştiinţifică”), E. Lovinescu, D. Caracostea, Ov. Densusianu.

Secţiunea intitulată „Evoluţia poeziei lirice” cuprinde o violentă denunţare a poeziei

sămănătoriste, decretată „cimitir al poeziei române”, totuşi poezia lui St. O Iosif şi mai cu seamă
Octavian Goga sunt preţuite, ca nişte fericite excepţii. Se trece apoi la poezia tradiţionalistă a lui Ion
Pillat, V. Voiculescu, Radu Gyr ş.a., se fac referiri şi la alte categorii de poeţi, sunt analizaţi judicios
pe D. Anghel şi ceilalţi simbolişti (cu excepţia lui Bacovia, tratat ca un poet minor).

11
 Ponderea secţiunii constă în capitolele despre „poezia modernistă”, unde se acordă un amplu
spaţiu lui T. Arghezi, trecându-se apoi la Adrian Maniu, Lucian Blaga, Aron Cotruş. Un capitol separat
e consacrat lui Ion Barbu, revendicat drept o „contribuţie modernistă a Sburătorului”. Un ultim capitol
se ocupă de „curentele extremiste”, prin care Lovinescu înţelege avangarda poetică interbelică
(Tristan Tzara, I. Vinea, B. Fundoianu, Ilarie Voronca ş.a.).

Secţiunea despre proză îl tratează pe M. Sadoveanu în cadrul prozei sămănătoriste, pe C.

Hogaş îl trece la poporanişti (ca şi pe Ionel Teodoreanu), pe I. Agârbiceanu la „sămănătorismul
ardelean”. Se trece la proza modernistă a lui D. Anghel, T. Arghezi, A. Maniu, Mateiu Caragiale.
Şi în cazul prozei, de un interes particular beneficiază „contribuţia Sburătorului”: F. Aderca,
Gh. Brăescu, Hortensia Papadat – Bengescu, Liviu Rebreanu (trecut acum la capitolul Creaţia
obiectivă, pe când, în chip bizar, versiunea din 1937 a Istoriei îl va plasa la capitolul Sămănătorismul
ardelean, după I.Agârbiceanu!).
Istoria trebuia să mai cuprindă şi „poezia dramatică”, adică dramaturgia, dar această secţiune
n-a mai fost scrisă.

Ultima parte a Istoriei, asupra căreia mă voi opri mai insistent, se intitulează Mutaţia valorilor
estetice.
Autorul porneşte de la premisa „neputinţei principiale a formulării unei doctrine estetice pe
baze strict ştiinţifice”. Cauza:
„Esteticul nu e […] o noţiune universală, uniform valabilă, ci numai expresia unei plăceri
variabile, individuale”.
În consecinţă, „estetica ştiinţifică a frumosului privit în universalitatea lui e cu neputinţă”.
Este posibilă, în schimb,
„o istorie a esteticei, adică a variaţiilor sentimentului estetic; este nu numai cu putinţă,
dar şi singura cale indicată pentru a percepe, pe cale intelectuală, de altfel, diferite forme
în care s-a realizat” (s.n.).
„Variaţiile sentimentului estetic” sunt determinate de doi importanţi factori:
1) „Rasa” – adică factorul etnic
şi
2) Timpul: sentimentul estetic variază în timp, potrivit cu acel „saeculum”.
Lovinescu mneţionează şi un al treilea factor: „percepţia individuală”. Sentimentul estetic variază
de la individ la individ, şi chiar în percepţia aceluiaşi individ, în funcţie de vârstă, stare sufletească,
îmbogăţirea experienţei culturale şi existenţiale ş.a.m.d.
Autorul atrage atenţia că mutaţia valorilor estetice „nu implică progresul”. De ex.,
Shakespeare, care vine după Dante, nu-i e superior acestuia, după cum nici Goethe nu-i e superior lui
Shakespeare. Operele literare nu sunt comparabile „decât în sânul aceluiaşi conţinut şi […], în sânul

12
aceleiaşi formule estetice”. De ex. , Shakespeare e superior tuturor dramaturgilor din marea epocă
elisabetană.
Mai sus, am subliniat sintagma „pe cale intelectuală”. Lovinescu afirmă că aceasta e singura
posibilitate de acces la operele trecutului. „Calea sensibilă” este imposibilă, deoarece nu ne putem
identifica sufleteşte cu operele din altă epocă şi din alt spaţiu cultural; cu alte cuvinte, din alt
„saeculum”. Tot ce putem face e să ne informăm pe cale raţională asupra lor, aşadar să le receptăm sub
aspect documentar.
De asemenea, prin trecerea timpului, se conservă doar funcţia noţională a textelor / a
cuvântului, nu şi cea sugestivă. Valoarea sugestivă variază de la individ la individ, de la o stare
sufletească la alta. Tot astfel, este imposibil să sesizăm valorile de sugestie ale unei limbi străine.
Acestea sunt intraductibile ca atare. Se pot da numai echivalenţe.
Timpul transformă, zice Lovinescu, trecutul literaturii într-un „columbariu”, adică în cenuşă.
Chiar marile opere îşi pierd funcţia „sensibilă”, valorile de sugestie (adresate sensibilităţii, sufletului).
Îi putem replica lui Lovinescu că timpul transformă în cenuşă unele valori, dar tot timpul le
consolidează pe altele: marile valori ies întărite din confruntarea cu trecerea, timpul le poate conferi
noi valenţe de sens, făcându-ni-le contemporane (ne vine mereu în minte cartea lui Jan Kott,
Shakespeare, contemporanul nostru). Timpul e deci un pariu, o probă, pe care n-o trec decât
capodoperele. Acestea ne oferă, neîncetat, noi faţete; ele vorbesc sensibilităţii noastre altfel decât
contemporanilor lor. Faptul că despre marii scriitori ai trecutului apar neîncetat noi interpretări este
edificator.
Datorită variabilităţii sentimentului estetic, este necesară, spune Lovinescu, revizuirea
periodică a vechilor percepţii critice. Asta nu înseamnă nici nesiguranţă a judecăţilor, nici cedare
conjuncturală. Statutul însuşi al literaturii ca artă, supusă „mutaţiilor” de sensibilitate, obligă la acest
lucru. Lovinescu însuşi şi-a făcut asemenea „revizuiri”, stârnind ironia – nedreaptă, de altfel - a unor
confraţi, care au ricanat: „D-l Lovinescu se revizuieşte”.
Pornind de la impresionismul şi scepticismul critic, Lovinescu ajunge aşadar la o estetică şi o
critică relativistă. Simţind însă că relativismul poate duce la nou scepticism critic şi poate deveni
pulverizant, el îşi creează o „dogmă” (adică un criteriu ferm de evaluare) din genurile literare. În fond,
Istoria sa împărţea materia pe genuri: poezia lirică, proza / epica, critica. În ultimul capitol din
Mutaţia valorilor estetice, intitulat „Mistica” genurilor literare, el se explică astfel:
„Raportarea […] unei opere de artă la genul din care face parte şi examinarea ei prin
prisma legilor de creaţie ale genului nu numai că nu e o atitudine excesivă, dar pune la
îndemâna criticului un instrument de relativă precizie şi-i dă putinţa unei oarecari
certitudini de clasificare. Iată de ce am înlocuit principiul naţional, etic sau pe cel al
simpatiei sociale (principii după care judecau arta N. Iorga, G. Ibrăileanu, C. D.
Gherea, n.n.) al vechei critice prin acest principiu pur estetic (al raportării la genurile

13
 literare, n.n.), care ne dă posibilitatea orientării, fără a cădea, totuşi, în excesele
dogmatismului strâmt”.
Lovinescu nu aplică însă mecanic şi purist această raportare a operelor la principiile genului
din care ele fac parte:
„Critica rămâne, în definitiv, tot o artă, şi criticul, tot un om de gust, care se pricepe să
umble cu instrumentele de investigaţie şi ştie să le rectifice acţiunea printr-o intervenţie
oportună.”
Să ne reamintim că criticul Lovinescu cerea poeziei conformarea la condiţia sine qua non a
lirismului, care este subiectivitatea, iar prozei / romanului – conformarea la o condiţie esenţială a
epicului, care este obiectivitatea. Atât şi nimic mai mult. Raportarea la genurile literare nu
funcţionează în critica sa ca un pat al lui Procust.

Istoria literaturii române contemporane din 1937 este, cum am spus, un compendiu, adus
însă la zi. Secţiunilor Evoluţia ideologiei literare, Evoluţia poeziei lirice şi Evoluţia poeziei epice li se
adaugă Evoluţia poeziei dramatice. Clasificarea este acum mai clară, mai decisă. De exemplu, proza e
împărţită în două mari secţiuni: Poezia epică rurală şi Poezia epică urbană. Despre marii scriitori
interbelici se dau judecăţi mai ferme, deoarece opera lor se rotunjise. Criticul îşi vedea acum, el însuşi,
realizată opera de promovare a valorilor moderniste. T. Arghezi, Ion Barbu, L. Rebreanu, Hortensia-
Papadat-Bengescu, Camil Petrescu şi ceilalţi – fie ei frecventatori ai cenaclului „Sburătorul” sau nu –
certificau succesele „sincronismului” modernist mai mult decât o făcuseră în Istoria din 1927, când, la
redactarea ei, nici Arghezi şi nici Barbu nu debutaseră încă în volum, Camil Petrescu se exprimase
doar ca poet, dramaturg şi publicist, iar Hortensia Papadat-Bengescu abia începuse să publice ciclul
Hallipa.

Ciclul junimist. Criticul care se încercase, începând cu 1910, şi în istoria literară, scriind
câteva monografii (despre Asachi, Negruzzi, Alexandrescu), revine la istoria literară spre sfârşitul
vieţii sale.
Faptul că el cercetează fenomenul maiorescian şi junimist poate fi înţeles şi ca replică la
ofensiva extremismelor politice, care riscau să inducă şi în literatură o stare de confuzie a valorilor, de
subestimare a esteticului prin promovarea, în prim-planul criteriilor de evaluare, a etnicului, eticului şi
religiosului (v., de ex., fenomenul ortodoxist), intoleranţa agresivă. Dar a scrie despre junimişti
însemna a aminti contemporanilor în primul rând opera lui Maiorescu, cel care, pentru prima dată la
noi, a disociat valorile, a separat esteticul şi l-a propus drept criteriu fundamental şi indispensabil în
evaluarea literaturii. A scrie despre criticul întemeietor însemna totodată a resuscita principiile
bunului-simţ, ale logicii, raţiunii şi deschiderii către civilizaţia şi cultura europeană; însemna, în fine, a
evoca civilitatea şi spiritul lui tolerant.

14
 Tocmai de aceea prima lucrare din ciclul junimist este o monografie, intitulată T. Maiorescu
(1940). Lucrarea acordă o deosebită atenţie personalităţii armonioase a lui Maiorescu, pe care –
urmărind disciplina prin care el şi-a format-o - monograful o consideră principala lui operă. Cartea
urmăreşte cronologic viaţa şi activitatea criticului. Este o monografie clasică, asemenea celei
călinesciene despre Eminescu sau celei scrise de Adrian Marino despre Macedonski.

Ciclul continuă cu lucrarea T. Maiorescu şi posteritatea lui critică (1943). Este o panoramă a
criticii estetice româneşti, adică a criticilor care continuă linia maioresciană. Lovinescu stabileşte trei
generaţii de maiorescieni. Din cea dintâi, fac parte, între alţii: M. Dragomirescu şi Duiliu Zamfirescu
(cel din articole şi din corespondenţa cu Maiorescu, apărută postum). Din cea de-a doua (critici
născuţi în jurul lui 1880) fac parte E. Lovinescu însuşi, Paul Zarifopol, D. Caracostea ş.a. Cea de-a
treia generaţie îi cuprinde pe criticii născuţi în jurul lui 1900: G. Călinescu, Şerban Cioculescu,
Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Tudor Vianu...

Cea de-a treia lucrare din ciclul junimist, neterminată şi apărută postum, este T. Maiorescu şi
contemporanii lui şi cuprinde studii ample despre: V. Alecsandri, M. Eminescu, A. D. Xenopol, Gh.
Panu, Iacob Negruzzi – toţi aceştia fiind abordaţi din perspectiva legăturilor cu Maiorescu şi Junimea.

Pe lângă aceste studii, ciclul cuprinde şi două antologii de texte:

1) Antologia scriitorilor ocazionali (1943), adică a junimiştilor care s-au consacrat altor
activităţi, şi doar întâmplător şi temporar literaturii (cum ar fi G. Panu, V. Pogor şi alţii, mai tineri);
2) Antologia ideologiei junimiste (1942), conţinând studii şi eseuri de ideologie literară scrise
de P. P. Carp, Th. Rosetti, A. D. Xenopol ş.a.

Memorialistica reprezintă un capitol foarte important al creaţiei lui Lovinescu. Cele trei
volume de Memorii (1932), completate de volumul Aqua forte (1941), de medalioanele rămase în
reviste şi de jurnalul de cenaclu intitulat Agende literare, conturează imaginea unui moralist în sensul
clasic al termenului, adică a unui caracterolog şi portretist de mare talent. Memorialistica, în acelaşi
timp, completează opera critică a autorului.

Primul volum al memoriilor se referă la anii 1900-1916, aşadar la epoca formării autorului, la
„ambianţa universitară” (portrete de profesori, între care Iorga şi Maiorescu, dar şi de colegi) şi la
personaje ale vieţii literare de la începutul secolului (între ele, O. Goga, D. Anghel, St. O. Iosif, I.
Minulescu, Gala Galaction).
Cel de-al doilea volum subîntinde anii 1916-1930 şi se referă în special la scriitorii care
frecventau cenaclul „Sburătorul” (între aceştia, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil
Petrescu, Ion Barbu, B. Fundoianu, Tudor Vianu, G. Călinescu).

15
 Al treilea volum, subintitulat Portrete şi scene din viaţa literară, conţine relatări despre I.L.
Caragiale şi fiii săi scriitori (Luca şi Mateiu) ca şi despre alte figuri pitoreşti.

Aqua forte continuă galeria de scene şi portrete, în secţiunile Fauna domestică şi provincială
şi Fauna vieţii literare. Scene şi portrete. Prima… faună ne aduce aminte de tabletele lui Arghezi
privitoare la universul ogrăzii şi grădinii. Cealaltă cuprinde scene şi portrete umane, inclusiv de
scriitori cunoscuţi îndeaproape. Printre ei, G. Călinescu, dar şi Nichifor Crainic, Cella Serghi, Bebs
Delavrancea.

În toate aceste scrieri de moralist şi totodată de critic literar, găsim aspecte asemănătoare cu o
formă critică practicată de autor în tinereţe: figurina. Aceasta fie porneşte de la un subiect, în jurul
căruia divaghează inteligent, cu spirit, fie se constituie într-un portret, de asemnea spiritual. Lovinescu
ştie să surprindă ceea ce se cheamă „la faculté maîtresse”, trăsătura dominantă şi definitorie în jurul
căreia e brodat întregul portret. Această trăsătură cardinală unifică. De ex., portretul complex al lui
Iorga se ţese în jurul trăsăturii numite „gigantomahie intelectuală” sau al „autoritarismului mesianic”.
Memorialistul – mai ales moralistul din Aqua forte – scrie cu sentimentul că lucrarea lui nu va
schimba lumea, nu va avea ecou. Reapare aici scepticul, scriitorul resemnat. Dar nu e vorba de o
resemnare şi de un scepticism care paralizează acţiunea, ci doar o învăluie cu un uşor abur al
conştiinţei relativităţii celor omeneşti şi, tot din perspectiva absolutului, al zădărniciei. Căci acelaşi
spirit uşor sceptic şi resemnat, E. Lovinescu, a scris o sută de cărţi, printr-o, cum zice el, „activitate
creatoare tenace”. A fost, aşadar, un sceptic activ. A vrut, cum singur mărturiseşte, să-şi pună scrisul
ca obstacol în calea timpului, a trecerii:
„Voim să ne prelungim fiinţa pieritoare prin eternitatea artei”.
Şi totuşi, Memoriile, mai ales Aqua forte, sunt survolate de fantoma morţii şi neantului.
Autorul lor e un elegiac ce trăieşte acut sentimentul metafizic al nefiinţei, un autor pe care scrisul doar
îl alină şi-l face activ, dar nu-l vindecă de conştiinţa morţii.
Scena literară, pe care o priveşte şi o cunoaşte din interiorul ei, îi înfăţişează tabloul
tragicomic al unor orgolii nemăsurate, al unor uriaşe vanităţi. Memorialistica sa alcătuieşte o vastă
galerie umană (gândul ne duce iarăşi spre proza lui Arghezi), în zugrăvirea căreia autorul dovedeşte
talent caricatural, ironie şi spirit – uneori nedrepte, dar ceea ce rămâne peste timp nu sunt aceste
injustiţii, ci arta cu care scriitorul Lovinescu creează scene şi portrete, relatează anecdote, comentează
cu spirit, dar şi cu moldovenescul har al povestirii…, dându-ne impresia că ne aflăm în plină proză de
ficţiune.

Raportate la Memorii şi la Aqua forte, cele şase volume de Agende literare sunt, prin chiar
intenţia lor, mult mai „telegrafice”. Ele au în primul rând o valoare documentară, constituid principala
bază de date pentru reconstituirea istoricului şi atmosferei cenaclului Sburătorul în evoluţia lui pe

16
parcursul celor peste 20 de ani de existenţă. Observatorul moral nu lipseşte însă nici de aici, numai că
el este, fireşte, mult mai lapidar, şi, poate de aceea, şi mult mai casant.

Romancierul s-a ilustrat prin două cicluri epice. Cel dintâi, Bizu, cuprinde romanele Bizu,
Firu-n patru, Diana, Mili şi Acord final. Sunt romane de analiză pe tema inadaptării, în care
Lovinescu îşi proiectează propria psihologie şi filozofie de viaţă.
Al doilea ciclu epic este alcătuit din romanele Mite şi Bălăuca şi încearcă să pătrundă
psihologia erotică a lui Eminescu (în relaţia lui cu Mite Kremnitz şi Veronica Micle). Poetul e
perceput, în perspectiva viziunii lui Maiorescu, ca un inadaptat superior (cum este şi Bizu, cum este şi
eroul Memoriilor), abstras din contingent, spiritualizat

BIBLIOGRAFIE

Ediţii
Scrieri, vol. I-VIII, ed. şi studiu introd. de Eugen Simion, 1969-1980
Opere, I-VIII, ed. critică de Maria Simionescu şi Alexandru George, 1982-1989
Memorii. Aqua forte, ed. de Gabriela Omăt, 2000
Agende literare, I-VI, ed. de Gabriela Omăt, Margareta Feraru şi Alexandru George, 1993-200

Repere critice
E.Lovinescu interpretat de...,1973
George, Alexandru, În jurul lui E.Lovinescu, 1975
Holban, Ioan, Proza criticilor, 1983
Manolescu, Nicolae, în vol. Istoria literaturii române. Studii, coord. Zoe Dumitrescu-
Buşulenga, 1978
Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la creaţia populară la
postmodernism, 2000
Mihăilescu, Florin, E.Lovinescu şi antinomiile criticii, 1972
Negoiţescu, Ion, în vol. Scriitori moderni, l966 (sau în ediţia de după 1989)
Simion, Eugen, E.Lovinescu. Scepticul mântuit, l971
Idem, în Dicţionarul general al literaturii române, vol. III, 2005

17