Funcţiile figurilor de stil

FIGURA DE STIL CE ESTE CE FACE

Epitetul exprimă calitatea obiectului poetic; el poate fi: Epitetul completează, fixează,
 simplu, de calificare a imaginii (luna argintie) desluşeşte, nuanţează,
sau ilustrează, detaliază,
 ornant, sau complex (dulce minune). amplifică, stilizează
Spre deosebire de primul, care exprimă o singură (împodobeşte), modifică
trăsătură a imaginii, cel de-al doilea dezvoltă mai multe sensul obiectului artistic.
sugestii.
Comparaţia desluşeşte sensul unei imagini poetice: „Fulgii zbor, Comparaţia creează un
plutesc în aer ca un roi de fluturi albi”; „În zadar striga- sistem de referinţă la
mpăratul ca şi leul în turbare.” îndemâna oricui, adică uşor
de imaginat, particularizează,
concretizează, obiectivizează,
detaliază, limitează obiectul
liric.
Metafora conotează o impresie subiectivă în formule de substituţie, Metafora asociază două sfere
cel mai simplu mod de construcţie metaforică fiind semantice ale căror trăsături
înlocuirea unui termen cu altul - măgarul de Ionescu în sunt cuprinse într-o imagine
loc de Ionescu este îndărătnic, obraznic, urecheat, hibridă şi concentrată;
nonconformist ca un măgar. sintetizează, transfigurează,
După Lucian Blaga, metaforele sunt: sublimează, conotează.
I. plasticizante - care stilizează imaginea poetică -
...noaptea îşi aprinde farul tainic de lumină, în loc de: Notă: Există numeroase
„luna pare un far aprins în întunericul nopţii, adică o opinii despre varietăţile de
lumină misterioasă, a cărei sursă rămâne necunoscută”; metaforă; Tudor Vianu aduce
sau: Ţesând cu recile-i scântei o mreajă de văpaie, în loc noţiunea de metaforă infinită
de: „lumina luceafărului se reflectă în oglindă creând o pentru acea metaforă care
misterioasă imagine a luminii astrale, comparabilă cu un oferă posibilităţi multiple de
foc învăluitor şi hipnotic”; interpretare; Dumitru Irimia
II. revelatorii - care dezvoltă mai multe sugestii, au consideră că există metafore
rădăcini mitico-religioase şi dezvăluie un mod implicite, explicite, de
fundamental de gândire: Revarsă linişte de veci\ Pe calificare, de identificare,
noaptea mea de patemi, sau Trăind în cercul vostru libere, condiţionate etc.
strâmt.., sau ...corola de minuni a lumii. Într-un context
precum Sufletu-mi nemângâiet \Îndulcind cu dor de
moarte, sintagma dor de moarte defineşte starea de
reverie poetică, declanşată de sunetul cornului, într-un
moment de linişte stimulatoare şi într-un decor unic, în
care peste vârfuri trece lună; melancolia binefăcătoare a
cornului conferă sentimentul participării la un mister
deopotrivă seducător şi tragic; rădăcinile metaforei dor
de moarte se fixează astfel în sfera trăirii mioritice
(Călinescu), dar şi a reveriei romantice, ca suferinţă
sublimată. Dar metafora, sugerează totodată şi trăirea
dilematică a fiinţei care intuieşte sensul neantului. (Peste
vârfuri de Mihai Eminescu).
Personificarea aduce natura neînsufleţită în sfera trăirilor omeneşti: Personificarea umnanizează,
Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri animă, individualizează,
reclădeşte în ordine umană.
Aliteraţia Subliniază fonic sentimentul liric prin repetarea unui Aliteraţia creează sugestii
sunet: Printre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună; auditive, completează fonic
Vâjâind ca vijelia... imaginea poetică.
Metonimia redenumeşte obiectul, transfigurează doar numele, Metonimia deplasează
(varietate de conservându-i identitatea. Pentru a ilustra masivitatea lui sensul, accentuează
metaforă) Lovinescu, G. Călinescu spune:...gura sa de Polifem; fragmentul de interes al unei
pentru cuvântul sicriu, Eminescu creează o metonimie, imagini, subliniază raportul
intrată în uz: „Mâna care-au dorit sceptrul universului şi dintre obiect şi eul artistic.
gânduri / Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru
scânduri”. În limbajul comun apar adeseori metonimii de
genul: trăieşte din munca sa, în loc de trăieşte din ceea
ce câştigă muncind, sau pe masă era un Eminescu şi alte
două cărţi.
Sinecdoca cuprinde sugestii prin intermediul unor imagini Sinecdoca redefineşte
(varietate de fragmentare sau prin numirea sferei semantice de reunind mai multe sensuri,
metaforă) referinţă pentru obiect. Cuvântul muritorii, deşi are un sintetizează sugestii, creează
câmp larg de desfăşurare, căci tot ceea ce este viu este imagini comprehensive,
destinat morţii, este folosit doar cu înţelesul de oameni. scoate detaliul din cadrul său,
Cuvântul undă din contextul O secundă, o secundă / eu amplificându-i importanţa
l-am fost zărit în undă, sugerează imaginea unei ape care
oglindeşte soarele. Tot astfel, cuvântul Poartă spus în loc
de Imperiul Otoman reprezintă tot o sinecdocă.
Anafora presupune prelungirea unui sens prin repetiţie marcată: Anafora absolutizează,
În veci îl voi iubi şi-n veci / Va rămânea departe... consfinţeşte legătura dintre
enunţuri.
Chiasmul (sau Este un joc de cuvinte creat pe inversiune: E stăpânul Conversia absolutizează,
conversia) fără margini peste marginile lumii; mândra nebunie şi îngroaşă, închide sensul,
nebuna mândrie. conferă enunţului caracter
sentenţios.
Oximoronul combinaţie lingvistică paradoxală care are, de regulă, Oximoronul ambiguizează
(varietate de funcţie persiflantă; în Istoria ieroglifică a lui Cantemir, universul artistic, şochează,
metaforă) Corbul primeşte un denotativ protocolar precum lumina alarmează cititorul, îl obligă la
negrimei, prin care autorul ironizează impostura reflecţie
personajului; de asemenea, despre Crocodil se spune că
în apă de sete să frige. În ambele cazuri sintagmele sunt
oximoronice. Tot astfel, sintagma eminesciană evlavie de
vulpe exprimă printr-un paradox ostentativ imaginea
ipocriziei.
Antiteza propune doi termeni contradictorii cu scopul de a-l Antiteza evidenţiază prin
evidenţia doar pe unul dintre ei, prin comparaţie: raportare la un sistem de
Eminescu evocă literatura înaintaşilor pentru a sublinia referinţă, clarifică şi fixează
decăderea artei în epoca sa: Voi credeaţi în scrisul vostru, locul şi rolul obiectului artistic
noi nu credem în nimic!
Alegoria reprezintă o viziune simbolică realizată descriptiv (printr- Alegoria transfigurează,
o aglomerare de simboluri) sau narativ (printr-o poveste accesibilizează idei şi viziuni
pilduitoare); în cadrul unei construcţii alegorice apar mai profunde, estompează
multe figuri de stil, enunţuri şi secvenţe cu sens figurat, sensurile, prelungeşte
dar toate se îndreaptă spre o singură semnificaţie; de sugestia simbolică.
pildă, în Mioriţa, fragmentul nunţii cosmice construieşte
contextual metafora nuntă-moarte, în Ţiganiada toate Du Marsais defineşte alegoria
episoadele subliniază alegoric destinul unei colectivităţi ca pe o metaforă continuă.
fără ţară, povestea din Luceafărul reia la nivelul fiecărui
tablou sugestia inadvertenţei dintre două lumi.
Repetiţia reia cuvinte sau secvenţe cu scopul de a impune o Evocă, subliniază fonic,
imagine, dar mai ales pentru a crea o sugestie auditivă: impune un ritm etc.
Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul... Uneori devine
refrenul unei poezii.
Enumeraţia este un procedeu care amplifică impresia artistică prin Enumeraţia sintetizează,
aglomerarea imaginilor: Pocit, şchiop, şi searbăd, abia se amplifică, întregeşte.
târăşte.
Epifora este, de fapt, o repetiţie specifică oralităţii, folosită ca Epifora motivează, simplifică,
mijloc direct de impunere a unei imagini, prin plasarea ei eludând amănuntele; de cele
la finele mai multor versuri: De-a fi de-aice din sat,/ De- mai multe ori localizează sau
a fi dintr-al treilea sat/ Sau dintr-al noulea sat,/ Nu-i da stabileşte locul unui personaj.
stare/ Şi-alinare…
Invocaţia procedeu care deschide oda, epopeea, în general creaţiile introduce o instanţă credibilă,
retorică grave invocaţia este o adresare directă către un personaj, motivează indirect,
un apel către o instanţă credibilă, admirată, idolatrizată: accentuează formula
Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleanul; sau confesivă.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă, tu,
dureros de dulce...
Interogaţia şi sunt figuri care accentuează un aspect printr-o întrebare, implică receptorul, îl dirijează
exclamaţia la care nu se aşteaptă răspuns, sau printr-o afirmaţie subtil; conferă oralitate
retorică pronunţat afectivă; de pildă, în Scrisoarea I poetul textului.
ironizează speranţele bătrânului dascăl de a rămâne în
memoria generală, printr-o întrebare retorică: ...când
propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată
alţii capul s-o pătrunză cum a fost?