Societăţilor mixte sovieto-române

SOVROM

Masterand Andriu Cornel-George

BUCUREȘTI 2014
 Un moment aparte al raporturilor româno-sovietice l-a reprezentat semnarea la
Moscova, la 8 mai 1945, a Acordului de colaborare economică între Regatul României şi
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Prevederile acordului au condus la crearea
societăţilor mixte sovieto-române –SOVROM – bazate teoretic pe principiul parităţii aportului
de capital român şi sovietic. Acestea erau considerate societăţi anonime, pe durată nelimitată,
iar capitalul lor exprimat în acţiuni nominative era deţinut în proporţie de 50% de către fiecare
parte.
Sistemul de societăţi sovieto-române a cuprins ramuri esenţiale ale economiei
naţionale şi a fost format din următoarele unităţi: Sovrompetrol, înfiinţată la 17 iulie 1945;
Sovromtransport, înfiinţată la 19 iulie 1945; Sovrombanc, înfiinţată în august 1945; TARS
(Transporturile Aeriene Româno-Sovietice), înfiinţată la 8 august 1945; Sovromgaz, înfiinţată
la 20 martie 1946; Sovromlemn, înfiinţată la 20 martie 1946; Sovromfilm înfiinţată în cursul
anului 1946; Sovromconstrucţia, înfiinţată la 4 iulie 1948; Sovromchim, înfiinţată în august
1948; Sovromtractor, înfiinţată în august 1948; Sovrommetal, înfiinţată la 4 iulie 1949;
Sovromcărbune, înfiinţată la 4 iulie 1949; Sovromutilajpetrolier, înfiinţată la 15 august 1952;
Sovromnaval, înfiinţată la 15 august 1952; Sovromasigurare înfiinţată la 20 august 1949;
Sovrom Kvarţit, înfiinţat la 30 decembrie 1951.

Începutul

Relațiile economice romano-germane

Intre anii 1918 si 1929 activitatea comerciala a Romaniei s-a orientat cu precadere
spre Franta si Marea Britanie. Dupa anul 1933, Germania a inceput sa se impuna in
schimburile cu Romania.
Sub presiunea Germaniei, ca un pret al salvgardarii Romaniei, la 23 martie 1939 s-a
semnat Tratatul economic romano-german; in spiritul „colaborarii” economice Romania a
fost atrasa in sfera de influenta a Germaniei, constituindu-se peste 26 de societati mixte pentru
exploatarea petrolulul, lemnului, bauxitei, manganului, uranului, agricurlturii etc. Acest tratat
a reprezentat pentru administratia Reichului cel mai eficient model de subordonare economica
unui stat, asigurand treptat transformarea tarii intro zona agricola, desfintarea industriei
„nenaturale” si incadrarea economiei cerintelor Germaniei. Tot prin acest tratat a fost inlaturat
si oricare lege prin care se restrictiona investitiile de capital german in Romania.Dupa razboi
in iulie 1945 prin decretul lege capitalul german din Romania a fost „nationalizat” si a
constituit aportul URSS la infiintarea cele 193 de societati mixte romano-sovietice (pana in
anul 1948).

Începutul relațiilor româno-sovietice

Conform scrierilor istorice, sovromurile au fost societati mixte romano-societice, ce au

avut ca baza legala de infiintare acordul economic dintre Romania si Uniunea Sovietica
(semnat pe 8 mai 1945). in anul 1945, exporturile Romanei erau orientate spre URSS in
proportie de 90%, iar 51% din importuri veneau din aceasta tara.
Dincolo de interesul declarat de a „investi in intreprinderile romanesti”, intentia a fost
aceea de a controla sectoarele de baza ale economiei. Principiul infiintarii societatilor mixte a
fost acela al paritatii aportului (50% capital rusesc, 50% capital romanesc); deoarece erau
puse in exploatare aporturile a doi parteneri inegali (Uniunea Sovietica invingatoare si
Romania invinsa), s-a ajuns ca intr-un an (iunie 1945-iunie 1946) sa se infiinteze 19
sovromuri in ramurile industriale de cea mai mare importanta economica si strategica pentru
Romania.
Redefinirea rolului acestor societati mixte s-a realizat in baza Conferintei de Pace de la
Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), urmata de Tratatele de Pace semnate la 10 februarie 1947
dintre Aliati si statele Axei. Astfel, au fost stabilite daunele de razboi pe care Italia, Romania,
Ungaria, Bulgaria si Finlanda trebuia sa le plateasca puterilor aliate. Pretentiile Uniunii
Sovietice fata de Romania, la valorile din anul 1938, au fost de 300 milioane dolari (platibili
in 6 ani). Dincolo de aceasta suma, Romania era obligata, prin articolul 11, la plata unor
penalitati de intarziere de 5% din produsul nelivrat la termen (pentru fiecare luna intarziere);
se mai impune a fi precizat si faptul ca preturile marfurilor romanesti ce urmau a fi livrate
erau cele mondiale din 1938, cu o majorare de 15% pentru material rulant si de 10% pentru
celelalte, desi, in realitate, pe piata mondiala aceste preturi crescusera fata de cele din 1938 cu
33%. Cele 300 milioane de dolari (la paritatea de 35 de dolari o uncie de aur) reprezentau, la
nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul national al Romaniei, evaluat in 1945 la 519
milioane dolari.
In prim plan, scopul redefinirii rolului acestor societati mixte a fost acela de a asigura
gestionarea recuperarii datoriilor Germaniei fata de Uniunea. in fapt, prin aceste societati au
fost transferate in Rusia, la preturi derizorii, insemnate bogatii ale tarii, saracind astfel
economia si privand consumul intern de bunuri esentiale.
 Baza legală

Conform Protocolului lucrarilor Conferintei de la Berlin din 1 august (punctul III

„Reparatii germane”, paragrafele 8, 9, 10), guvernul sovietic „renunta la orice pretentii cu
privire la actiunile intreprinderilor germane situate in zonele occidentale al Germaniei,
precum si la activele externe germane aflate in tara cu exceptia celor aflate in Bulgaria,
Finlanda, Ungaria, Romania si Austria” si, „nu ridica pretentii cu privire la aurul capturat de
trupele aliate in Germania”. in acelasi timp, guvernele Marii Britanii si SUA renuntau la
pretentiile lor cu privire la actiunile intreprinderilor germane in zona rasariteana de ocupatie a
Germaniei, precum si la activele externe germane in Bulgaria, Finlanda, Ungaria, Romania si
Austria. Astfel, hotararea Marilor Puteri de la Postdam avea drept scop facilitarea Uniunii
Sovietice in recuperarea creantelor ei fata de Germania.
Trecere in patrimoniul sovietic a bunurilor germane din Romania s-a realizat in baza
art. 26 al Tratatului de pace incheiat la Paris, in anul1947, intre Romania si Puterile Aliate si
Asociate. Articolul prevedea ca „Romania recunoaste ca Uniunea Sovietica are dreptul la
toate averile germane din Romania care au fost transferate Uniunii Sovietice de catre
Consiliul de Control pentru Germania si se obliga sa ia toate masurile necesare pentru a
inlesni asemenea transferuri”. Totodata, art. 28 reglementa situatia bunurilor romanesti din
Germania, obligand Romania sa renunte „in numele sau si in numele cetatenilor sai la orice
pretentiuni impotriva Germaniei si a societatilor germane pendinte la 8 mai 1945, cu exceptia
pretentiunilor rezultate din contracte si alte obligatiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939”.
Ca urmare a acestor reglementari, transferul bunurilor germane catre URSS a avut ca efect
cresterea numarului sovromurilor.

Aspecte particulare privind cooperarea romano-sovieto-germana

Pentru a reflecta corect implicatiile acestor cooperari se impune a fi precizata maniera

in care s-a hotarat decontarea in contul despagubirilor pe care Germania le datora Uniunii
Sovietice. Fara a fi preocupati de cuantificarea exacta a despagubirilor de razboi, pe de o
parte, dar si de cuantificarea capitalului german extern, intelegerile germano-ruse s-au limitat
la a indeplini niste „pretentii” revendicate de partea sovietica. Totodata, nedefinirea
termenului pentru care averea germana externa avea sa fie exploatata de partea sovietica
accentueaza si mai mult ideea ca dincolo de intelegerile celor doua parti, tarile gazda ale
activelor externe germane trebuiau sa fie „stoarse” pana la epuizare pentru a plati un tribut pe
care, oficial, nu si-l asumau. Concret, povara Romaniei, conform Tratatului de pace incheiat
la Paris, in anul1947, era reprezentata de: 300 milioane dolari reprezentand despagubiri de
razboi asumate in nume propriu si atat cat se putea recupera din cele 2 miliarde dolari pe care
Germania ii datora Uniunii Sovietice conform intelegerilor. Daca cele 300 milioane de dolari
reprezentau (asa cum am mai mentionat), la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul national
al Romaniei, exploatarea activelor germane externe situate pe teritoriul Romaniei a diminuat
considerabil masura in care economia romaneasca urma sa fie exploatata in interes propriu.
Concret, apreciem ca a fost pus in aplicare un exemplu istoric (inedit la acea vreme) de a
despagubi o tara pe seama activelor altei tari aflate intr-o tara terta. Mai mult, deoarece acele
active nu se prezentau sub forma depunerilor in banci (precum in cazul Elvetiei) lichidarea
despagubirilor de razboi a presupus instrumentalizarea intregii economii pentru a raspunde
exigentei despagubirii in scurt timp (avandu-se in vedere atat posibilitatile de a genera capital,
cat si posibilitatile de a genera bunuri prin a caror contravaloare sa se asigure plata
despagubirilor). Astfel, capitalul german a constituit, in noile societati mixte infiintate, aport
sovietic. Conferinta de la Potsdam nu a fost, in cazul despagubirilor, o forma de reglementare
alternativa a unei succesiuni de actionari, ci o forma de protejare a Germaniei, exploatand
resurse straine, precum minereuri, petrol, dar mai ales forta de munca. Noul context creat ne
permite, fara nicio retinere, sa apreciem ca Romania a devenit, de drept, o exploatare
coloniala; paradoxul este si mai mult scos in evidenta prin aceea ca, desi Romaniei i s-a
recunoscut independenta politica, ea a ramas subjugata economic (exploatata fiind in interesul
Germaniei).

Dezvoltarea SovRom-urilor

Stalin si-a dat seama de importanta subjugarii economice a unei tari, deoarece de
economie depinde si independenta acesteia. De aceea, a fortat toate tarile socialiste sa
plateasca un imens tribut "mascat".
S-au inventat intreprinderi cu interes majoritar sovietic, care in Romania se numeau
"Sovrom", in Polonia "Sovleh" etc. Toate aceste "intreprinderi fratesti" erau menite sa
functioneze in cadrul unei organizatii supra-statale, de ajutor economic "reciproc", in care
Uniunea Sovietica avea rolul major.
Pentru Stalin, unica prioritate a economiilor “statelor frăţeşti” era slujirea intereselor
URSS. Încă din timpul războiului, sovieticii s-au dovedit extrem de interesaţi în bogăţiile
ţărilor ocupate. După 1945, una dintre modalităţile inventate de ei pentru a controla sectoarele
de bază ale economiilor ţărilor central-europene a fost înfiinţarea de “întreprinderi mixte”. În
România, acestea au luat naştere în urma acordului de la Moscova, prin care sovieticii s-au
declarat dispuşi să “investească” în câteva dintre întreprinderile romaneşti de stat sau private
50% capital, constând în special din utilaje, să asigure, la nevoie şi personalul de specialitate
(capitalul rusesc a fost extras din materialele furate de la nemţi). Partea românească trebuia să
contribuie la rându-i cu 50% capital şi forţa de muncă. Şi beneficiile de pe urma acestei
“colaborări” urmau a se împărţi tot pe jumătate. Acordurile uneau, doar pe hârtie, doi
“parteneri” inegali: o Uniune Sovietică învingătoare şi o Românie învinsă şi slăbită.
Controlul absolut asupra sovromurilor era deţinut de sovietici, care şi-au numit
oamenii în conducerea întreprinderilor mixte şi au interzis accesul romanilor în contabilitatea
sau pe exploatările sovromurilor. Astfel că timp de şapte ani industriile romaneşti extractivă
(petrol, gaze, cărbune), grea, chimică şi navală, de exploatare a lemnului, construcţiile,
transporturile altele decât pe calea ferată şi distribuţia filmelor au “înflorit” în mâinile ruşilor.
Situaţie care va determina redacţia revistei britanice Lumea azi, aparţinând Institutului Regal
pentru Afaceri Internaţionale, să afirme, în 1949, ca “singurul capitalist din industria
românească este Rusia comunistă.”
Într-un memoriu adresat prim-ministrului de atunci, Petru Groza, academicianul
Onisifor Ghibu califica înființarea societăților mixte româno-sovietice drept "un capitol al
tragediei noastre de astăzi, camuflat sub firma prieteniei 'româno-sovietice' ". Cât despre
activitatea lor, același Onisifor Ghibu considera că "sub acest nume benign, se duc în Rusia
cele mai de seamă bogății de tot felul ale țării noastre, cu prețuri derizorii, în timp ce pe
piețele noastre lipsesc cele mai necesare articole sau suntem nevoiți să le plătim înzecit mai
mult decât plătesc pe ele sovietele".
Un acord intre cele doua tari cu privire la infiintarea de intreprinderi comune a fost
semnat la Moscova pe 5.08.1945, intr-un moment cand Romania se afla in izolare economica.
Primul SovRom creat la 17.07.1945 a fost Sovrompetrol, care a avut ca obiectiv
exploatarea de petrol in judetul Prahova, zonele si rafinariile de petrol din Ploiesti.
Sovrompetrol a fost responsabil pentru 37% din forajul de petrol, aproximativ 30% din
productia totala de titei si peste 36% de petrol rafinat, care controla 37% din aprovizionarea
cu petrol intern si 38% din cel extern.
Valoarea totala a resurselor drenate din Romania de catre Uniunea Sovietica a depasit
de departe valoarea despagubirilor de razboi, fiind estimate la circa 2 miliarde de dolari. Pana
in 1952, 85% din exporturile romanesti au fost regizate de Uniunea Sovietica.
 Efectele negative ale SovRom-urilor asupra economiei romanesti s-au vazut cu ocazia
secetei severe si focarelor de foamete din 1946, laolalta cu puternica devalorizare a leului si
culminand cu o stabilizare fortata, prin reforma monetara din 1947.
. În 1947 situaţia economică a României era dezastruoasă, la aceasta adăugându-se
despăgubirile pe care le avea de plătit faţă de URSS şi care se ridicau la 1. 195 milioane
dolari, dintre care 75 milioane pentru întreţinerea armatelor, 300 milioane despăgubiri
propriu-zise, 470 milioane restituiri, 200 milioane reîntregiri în drepturi şi 50 milioane cu alte
destinaţii. Această nemiloasă exploatare la care era supusă România s-a reflectat dureros în
nivelul de trai al populaţiei. Astfel, indicele preţurilor în Bucureşti a crescut de la 100 în 1943
la 2. 712 în martie 1945, deci de peste 27 de ori.

Efectele SovRom-urilor

Insistenta rusilor pentru limitarea economiei romane la pozitia de furnizor de materii

prime, fara niciun fel de industrie, asa numita teza a lui Hrusciov, a iritat toate tarile
comuniste, provocand greve si sabotaje in Polonia si Cehoslovacia.
In Romania, exista o acceptare tacita din partea lui Gheorghiu-Dej, pana in anul in
care, datorita regulilor de la Sovrompetrol, intreaga productie de titei, crud sau rafinat, era
dusa in URSS, iar Romania isi importa de acolo, la preturi piperate, necesitatile de carburanti.
Mai mult, sovromurile agricole, care nu puteau niciodata tine pas cu cele planificate la
Moscova, erau obligate sa cumpere vite si produse agricole de la stat, pentru a le trimite,
gratis, in Rusia.
Despre pierderile înregistrate de ţara noastră în perioada funcţionarii acestor
sovromuri vorbesc cifrele care ilustrează activitatea doar a două dintre ele – Sovromquartit şi
Sovromlemn. În condiţiile în care Rusia aspiră să construiască bombă atomică, rezervele de
uraniu din exploatările romaneşti de la Băiţa şi Stei (jud. Bihor) deveniseră mai valoroase ca
aurul. Din chiar începutul activităţii sale (1952), Sovromquartitul adunase un număr de
15.942 de angajaţi. A livrat până în 1960 URSS-ului, peste 17.000 de tone de minereu de
uraniu. Dacă la începutul lui 1946 la Sovromlemn se lucra doar cu trei gatere care defrişau
355 mc de pădure pe lună, peste doar un an se lucra cu 47 de gatere care distrugeau peste
1.200 mc de teren împădurit pe lună.
Odată cu trecerea timpului, lipsa de control asupra propriilor resurse şi a procesului de
producţie, în condiţiile în care până şi ofiţerii de Securitate români aveau nevoie de permise
speciale pentru a pătrunde în unele sovromuri, la nivelul conducerii statului s-a pus problema
găsirii unei modalităţi de control a acestor întreprinderi. În 1947, adjunctul ministrului
Industriilor, Ion Gheorghe Maurer, a pus pentru prima dată problema înfiinţării comisiilor
mixte de verificare a activităţii sovromurilor. Oficial, chestiunea a fost discutată abia în
şedinţă Biroului Politic al PMR din 24 februarie 1953. Motivele formale invocate de români
pentru cererea de desfiinţare a sovromurilor erau necesitatea subordonării acestor întreprinderi
statului român şi respectarea legislaţiei romaneşti, pierderile înregistrate de unele întreprinderi
mixte, dificultăţi în asigurarea forţei de muncă.
Din punct de vedere economic tara noastra a avut de suferit foarte mult din cauza
acestor societati. Preturile marfurilor erau stabilite la nivelul anului 1938, iar 85 % din
exporturile romanesti se indreptau spre Uniunea Sovietica, aceasta iesind foarte avantajata din
acest schimb. In acelasi timp noi importam la pret intreg.
Reparatiile de razboi oficiale se ridicau la suma de de 300 de milioane de dolari, dar
sovieticii au reusit sa scoata peste doua miliarde de dolari din participatia lor in sovromuri.
Facand o comparatie, produsul intern brut al Romaniei in 1945 era de circa 500 de milioane
de dolari.

Sfârșitul SovRom-urilor.

Odata cu moartea lui Stalin conducerea Partidului Muncitoresc Roman a incercat sa

puna capat acestei practici de drenaj a economiei romanesti. Initiativa comunistilor romani a
fost aprobata de Hrusciov si in 1954, 12 dintre cele mai importante sovromuri au fost preluate
de statul roman urmand sa plateasca in schimb suma de noua miliarde de dolari.

Evaluarea romaneasca s-a ridicat doar la trei miliarde a capitalului sovietic investit in aceste
societati si dupa discutii diplomatice indelungate suma s-a stabilit undeva la cinci miliarde.
.
Prima masura a fost luata in 1954 (prin acorduri semnate in martie si septembrie):
actiunile sovietice in 12 din cele 16 intreprinderi au fost preluate de statul roman, in schimbul
unei sume care urma sa fie platita in transe de exporturi de marfuri (in 1959, datoria a fost
stabilită la peste 35 de miliarde de lei).
Platile au fost finalizate in 1975. Suma initiala la care partea sovietica a estimat
contributia sa a fost de 9,6 miliarde de lei, spre deosebire de 2.9 miliarde lei la care acesta a
fost evaluata de sursele romanesti si dupa discutii pe aceasta tema a fost redusa la un total de
5,3 miliarde de lei.
 In acelasi timp, Uniunea Sovietica a anuntat ca a renuntat la echipamentele germane
din intreprinderi, pentru care Romania a platit 1,5 miliarde lei cu titlu de despagubire
(deducere din totalul de 53 de miliarde).
Ultimele doua SovRom-uri ramase, Sovrompetrol si Sovromcuart, au fost desfiinţate
in 1956. Cu toate acestea, guvernul roman a semnat un acord care sa inlocuiasca Sovromcuart
cu o noua companie de stat care sa efectueze extractia si prelucrarea minereului de uraniu, cu
beneficiar Uniunea Sovietica. Acest succesor al companiei a fost dizolvata in 1961.
Odata cu desfiintarea ultimului sovrom in 1956 cuplata cu retragerea armatei sovietice
de pe teritoriul Romaniei doi ani mai tarziu se marcheaza indepartarea de controlul exercitat
de Moscova asupra afacerilor interne ale statului roman si sfarsitul ocupatiei sovietice
Evaluarea romaneasca s-a ridicat doar la trei miliarde a capitalului sovietic investit in aceste
societati si dupa discutii diplomatice indelungate suma s-a stabilit undeva la cinci miliarde.

Prin acordurile succesive s-a reglementat vanzarea si predarea catre Romania a partii
de participatie sovietica la sovromuri. Potrivit acestora, valoarea partii de participatie
sovietica urma sa fie rascumparata de statul roman – dupa ce in anul 1956 se cazuse de acord
asupra amanarii ratelor scadente in anii 1957-1959 – in rate anuale egale, esalonate pe un
numar de 10 ani (1966-1975), prin livrari de marfuri romanesti in URSS. La 1 ianuarie 1959,
datoria insuma 3.516.895 mii lei (la valuta de atunci).
Un citat dintr-o sedinta secreta a CC PMR din 1960, privind relatiile romano-sovitice,
atribuit lui Chivu Stoica, este extrem de semnificativ:
"Tot ce se produce in tara apartine Uniunii Sovietice, prin sovromuri. Ei cu profitul,
noi cu pagubele. Tot ce se produce in tara este transportat in URSS, de unde noi cumparam,
pentru a ne satisface nevoile tarii. Ce fel de relatii avem? Socialiste? Capitaliste? Sau
coloniale?".
Toate acestea ne determina sa apreciem ca Romania a scapat, oficial, de fascism in
anul 1945, dar „a platit” in numele lui pana in anul 1975. Apoi, daca privim prin prisma
relatiilor romano-sovietice (ca o consecinta a intelegerilor germano-sovietice), luand in calcul
si maniera in care s-a realizat rascumpararea capitalului rus, ca urmare a nationalizarilor,
putem afirma ca Romania „a platit” in numele intelegerilor germano-sovietice pana in anul
1975.

Banca Sovieto-Română
 Un moment aparte al raporturilor româno-sovietice l-a reprezentat semnarea la
Moscova, la 8 mai 1945, a Acordului de colaborare economică între Regatul României şi
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Prevederile acordului au condus la crearea
societăţilor mixte sovieto-române –SOVROM – bazate teoretic pe principiul parităţii aportului
de capital român şi sovietic. Acestea erau considerate societăţi anonime, pe durată nelimitată,
iar capitalul lor exprimat în acţiuni nominative era deţinut în proporţie de 50% de către fiecare
parte.
Sistemul de societăţi sovieto-române a cuprins ramuri esenţiale ale economiei naţionale
şi a fost format din următoarele unităţi: Sovrompetrol, înfiinţată la 17 iulie 1945;
Sovromtransport, înfiinţată la 19 iulie 1945; Sovrombanc, înfiinţată în august 1945; TARS
(Transporturile Aeriene Româno-Sovietice), înfiinţată la 8 august 1945; Sovromgaz, înfiinţată
la 20 martie 1946; Sovromlemn, înfiinţată la 20 martie 1946; Sovromfilm înfiinţată în cursul
anului 1946; Sovromconstrucţia, înfiinţată la 4 iulie 1948; Sovromchim, înfiinţată în august
1948; Sovromtractor, înfiinţată în august 1948; Sovrommetal, înfiinţată la 4 iulie 1949;
Sovromcărbune, înfiinţată la 4 iulie 1949; Sovromutilajpetrolier, înfiinţată la 15 august 1952;
Sovromnaval, înfiinţată la 15 august 1952; Sovromasigurare înfiinţată la 20 august 1949;
Sovrom Kvarţit, înfiinţat la 30 decembrie 1951.
În acest cadru, în conformitate cu prevederile Acordului de colaborare economică între
Regatul României şi Uniunea Republicilor Sovietice-Socialiste, care la capitolul I, litera D
stipula înfiinţarea de întreprinderi sovieto-române de bancă (ratificat prin decretul-lege publicat
în M.O. din 15 iulie 1945), la data de 14 august 1945 a fost încheiată Convenţia pentru
înfiinţarea Băncii Sovieto-Române între Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi
Guvernul Regatului României. Această convenţie prevedea faptul că guvernele celor două state
îi numeau ca fondatori ai Băncii Sovieto-Romîne după cum urmează: din partea Uniunii
Republicilor Sovietice Socialiste Banca Comerţului Exterior „Vnestorgbanc” şi Banca
Industrială „Prombanc”, ca deţinătoare de acţiuni ale Băncii Comerciale Române şi ale
Societăţii Bancare Române, iar din partea României Casa Alteţei Sale Regale Principesa
Elisabeta, ca deţinătoare de acţiuni ale Băncii de Credit Român; Banca de Credit Român S.A.;
Banca Chrissoveloni S.A.; Banca de Scont a României S.A.; Uzinele de Fier şi Domeniile
Reşiţa S.A.; Societatea „N. Malaxa”S.A.R., ca deţinătoare de acţiuni ale Băncii Agricole;
Dacia România, Societate Generală de asigurări S.A.
În conformitate cu prescripţiile Actului constitutiv (M.O. nr. 245 din 26 octombrie
1945), denumirea Băncii Sovieto-Române era „Sovrombanc” S.A. iar durata de funcţionare a
societăţii era nelimitată. Sediul băncii era stabilit la Bucureşti cu posibilitatea de a înfiinţa
sucursale, agenţii şi antrepozite legate de activitatea ei, atât în România, cât şi în străinătate.
Activitatea esenţială a Băncii Sovieto-Române urma a fi concentrată, în special, pentru
„finanţarea operaţiunilor comerciale dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi
România şi a operaţiunilor care urmau a fi făcute de societăţile constituite în România în
scopul executării Convenţiei Economice de Colaborare dintre Uniunea Republicilor Socialiste
Sovietice şi Regatul României, semnată la Moscova la 8 mai 1945, precum şi pentru efectuarea
tuturor operaţiunilor bancare uzuale, permise băncilor româneşti prin legi”. Capitalul social al
băncii era stabilit la suma de 1.200.000.000 lei româneşti care se acoperea în părţi egale de
grupurile de fondatori sovietici şi români iar această proporţie de egalitate între acţiunile
sovietice şi cele româneşti urma a se păstra pe tot timpul existenţei societăţii. Acest capital era
împărţit în 12.000 acţiuni în valoare nominală de 100.000. lei fiecare.
Organele de administraţie ale societăţii erau Adunarea Generală a Acţionarilor,
Consiliul de Administraţie, Directorul general şi locţiitorul directorului general. Adunarea
Generală a Acţionarilor urma a rezolva, în special, chestiunile legate de activitatea societăţii şi
se întrunea în şedinţe ordinare şi extraordinare. Consiliul de Administraţie al societăţii era
numit de Adunarea Generală a Acţionarilor pe o perioadă de patru ani şi se compunea din 8
membri, între care preşedintele consiliului era ales dintre reprezentanţii grupului român iar
vicepreşedintele dintre reprezentanţii grupului sovietic. Atribuţiile executive erau acordate unui
Director general, numit de Consiliul de Administraţie la propunerea grupului sovietic şi un
locţiitor de director general numit de Consiliul de Adminstraţie la propunerea grupului român.
Directorul general administra toate afacerile, averea şi mijloacele societăţii în conformitate cu
directivele fixate de Consiliul de Administraţie.
Pentru efectuarea controlului activităţii administrative şi financiare a societăţii, Adunarea
Generală a Acţionarilor numea o Comisie de Cenzori, compusă din patru membri, doi dintre ei
numiţi dintre candidaţii propuşi de grupul sovietic al acţionarilor iar doi dintre cei propuşi de
grupul român.
În conformitate cu art. 43 al Statutului Băncii Sovieto-Române, societatea putea fi
lichidată numai în baza unui acord între Guvernul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice şi
Guvernul Român.
Sub această formă Banca Sovieto-Române S.A. „Sovrombanc” a funcţionat până în
anul 1954 când activitatea sa a fost întreruptă.
La data de 31 martie 1954 statul român, reprezentat de Miron Constantinescu a semnat
cu U.R.S.S., un nou angajament economic, care viza activitatea „sovrom-urilor”. Astfel, a fost
încheiat protocolul de preluare a primelor „sovrom-uri” în patrimoniul statului român. Părţile
sovietice din companiile mixte au fost transferate sau vândute statului român. Acestui acord i-
au urmat alte două la 18 şi 25 septembrie, prin care U.R.S.S. a transferat României majoritatea
drepturilor sale din societăţile mixte. Valoarea participaţiei sovietice, răscumpărată de statul
român a fost stabilită la suma de 9,6 miliarde lei, iar ulterior statul sovietic a acordat o reducere
de 4,3 miliarde lei. Astfel, „sovrom-urile”, între care şi Banca Sovieto-Române S.A.
„Sovrombanc”, şi-au încetat activitatea în perioada 1954-1956.

Sovromcuart

Sovromcuart si-a inceput activitatea in 1950, la mina de la Baita, in judetul Bihor, sub
un nume care era menit sa ascunda activitatea principala a acesteia, adica, extractia de
minereu de uraniu. Forta de munca a constat initial din 15.000 de prizonieri politici; dupa ce
majoritatea dintre ei au murit din cauza radiatiilor, au fost inlocuiti de catre localnici, care nu
stiau ce minereu extrageau. In secret, Romania a livrat 17,288 de tone de minereu de uraniu in
Uniunea Sovietica intre 1952 si 1960, care a fost folosit, cel putin partial, in proiectul bombei
atomice sovietice. Extragerea minereului de uraniu a continuat pana în 1961. Toate
minereurile fost expediate in afara Romaniei pentru procesare, initial in Estonia; concentratul
de uraniu a fost apoi utilizat exclusiv de catre Uniunea Sovietica.

Sovromcuarțit (sau Sovromquarțit, Sovromcuarț) a fost o societate minieră româno-

sovietică de tip Sovrom care se ocupa de extragerea minereurilor de uraniu din Republica
Populară România precum și de cercetarea gelogică pentru zăcăminte de uraniu din România.
Denumirea aleasă pentru acest sovrom avea menirea de a camufla adevăratul scop de
activitate, care nu era aceea de extragere a cuarțului ci aceea de extragere a uraniului. [1]Deși
a avut o durată de viață de numai 4 ani, în mare parte prin intermediul ei, în perioada 1952 -
1960, România a furnizat Uniunii Sovietice circa 18.000 tone de uraniu metal, în condiții net
defavorabile Statului Român.
Înființarea
Convenția pentru înființarea Sovromcuarțit a fost semnată la 31 decembrie 1951. A
fost una dintre ultimele trei sovromuri înființate, și totodată una dintre ultimele desființate, cu
o durată de viață scurtă, dar o activitate deosebit de intensă. Înființarea ei a avut loc în cadrul
acordului semnat de România cu Uniunea Sovietică în vederea plății datoriilor de război și pe
fondul interesului crescând al sovieticilor pentru energia atomică. În această perioadă uraniul
căpătase o importanță strategică în lupta pentru supremația atomică în care se angajaseră
marile puteri ale lumii și în special URSS. În acest context, Uniunea Sovietică și-a manifestat
deosebitul interes pentru exploatarea uraniului din România, cu atât mai mult cu cât România
se afla sub dominația economică și politică a acesteia.
Sovromcuarțit și-a început activitatea productivă în aprilie 1952 iar actul constitutiv a
fost finalizat în luna august al aceluiași an. Aportul de capital a fost egal din partea celor două
state, iar cheltuielile și beneficiile urmau a fi, cel puțin teoretic, împărțite în mod egal.
Activitatea
Încă de la început, scopul Sovromcuarțit a fost acela de a exploata cele mai mari mine
de uraniu din țară, cele de la Ștei și Băița, din județul Bihor. În mare parte activitatea societății
s-a concentrat pe exploatarea acestor mine, dar nu s-a limitat doar la aceasta. A mai condus și
activități de cercetare geologică iar în paralalel s-a mai ocupat de executarea de construcții de
infrastructură (căi ferate, drumuri), clădiri de locuințe (colonii), clădiri industriale, linii de
energie electrică. Avea un personal de 15.942 angajați[2]
Societatea s-a concentrat pe exploatarea minereurilor de uraniu de cea mai bună
calitate și în cel mai scurt timp posibil, ignorând procedeele de exploatare rațională a
uraniului, dar și standardele și măsurile speciale de protecție necesare manipulării materialului
radioactiv. Mai târziu, impactul negativ pe care exploatarea irațională l-a cauzat minelor, a
fost suportat de Statul Român. În ciuda caracterului mixt al societății, sovieticii au impus
proprii specialiști în toate punctele cheie, împiedicând ocuparea și formarea specialiștilor
români. Practic întreaga conducere era sovietică. Aceasta decidea termenii tehnici de
exploatare, dar și mai mult, decidea prețul de vânzare al uraniului. Acesta era stabilit la un
nivel fix, care era mult sub prețul uraniului pe piața mondială. Deși partea română a încercat
să negocieze aducerea procesului de rafinare și prelucrare în România, pentru a mări valoarea
adăugată care ar fi rămas în țară, partea sovitică s-a opus, puterea contractuală permițându-i să
stabilească propriile condiții.
În ce privește activitatea de cercetare geologică, lucrările erau efectuate exclusiv de
specialiștii sovietici, specialiștii români fiind excluși. Cercetările și exploatările ulterioare care
au avut loc, au necesitat noi investiții, din moment ce planurile și documentele care au fost
întocmite de Sovromcuarțit, nu au fost puse la dispoziția Statului Român.
În perioada 1952 - 1960, România a furnizat Uniunii Sovietice 17.288 tone de uraniu
metal, care a fost utilizat, cel puțin parțial, la programul sovietic de bombe atomice[3]. Tot
minereul de uraniu era transportat în afara României pentru a fi procesat, la început în
Sillamäe, Estonia. Concentratul de uraniu era mai departe folossit în exclusivitate de Uniunea
Sovietică.[4] Într-o ședință plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român,
din 15-22 aprilie 1964, Bujor Almășanu îi raporta lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Am livrat
18.000 tone uraniu metal, iar pentru o centrală de 500 MW trebuie o încărcătură de 100 de
tone și apoi pentru fiecare an 70 de tone.”
Desființarea
Pe fondul nemulțumirii liderilor comuniști români, România a început să se distanțeze
de politica Uniunii Sovietice și în consecință a început să facă presiuni pentru limitarea
implicației sovieticilor în economia Românească, mai ales prin intermediul sovromurilor. S-a
constituit un plan pentru răscumpărarea sovromurilor de către Statul Român, Sovromcuarțul
fiind una dintre cele mai „sensibile” dintre acestea. Liderii comuniști nu au căzut de la început
de acord cu răscumpărarea ei, temându-se că vor deranja prea mult interesele sovieticilor.
Inițial s-a decis reevaluarea prețurilor cu care Sovromcuarțit furniza uraniul sovieticilor, de la
prețul fix precedent la valoarea internă din România.
La 22 octombrie 1956 s-a semnat Convenția de preluare, care ducea la desființarea
Sovromcuarțit și Sovrompetrol, ultimele 2 sovromuri rămase. Convenția stipula că Statul
Român va răscumpăra participația URSS, evaluată la 413 milioane ruble, pe o perioadă de 10
ani, în rate egale, începând cu 1961. Totodată guvernul înființa societatea „Cuarțit”, care
prelua activitatea Sovromcuarțit. La punctul 5 din Convenție, Statul Român se angaja ca
întreaga producție a noii intreprinderi Cuarțit să fie vândută URSS, „cu excepția părții de care
avea nevoie economia națională a R.P.R.” Prețul de vânzare a uraniului era unul stabilit de
comun acord de cele două părți iar plățile erau efectuate prin livrări de mărfuri din URSS în
R.P.R. la prețuri de acord comercial. „Cuarțit” a fost desființată în 1961
 Sovromtransport

Sovromtransport a fost o societate de navigație româno-sovietică de tip SovRom,

prima de acest tip, înființată la 14 iulie 1945 și care avea ca scop exploatarea în comun a
mijloacelor și resurselor de transport ale Statului Român, în vederea plății datoriei de război
către Uniunea Sovietică.
Înființarea ei a vut loc în contextul armistițiului încheiat în 1944 de România cu
Uniunea Sovietică. Armistițiul prevedea ca navele comerciale maritime și fluviale să fie
preluate de partea sovietică, ca o contribuție a părții române la efortul de susținere a
războiului antihitlerist. România a contribuit cu 16 nave. O dată războiul încheiat, în 1945, din
cele 16 nave ale ale flotei maritime din dotarea Serviciului Maritim Român, preluate de
sovietici, doar 2 au mai fost returnate. Era vorba despre motonava „Transilvania” și de
vaporul mixt „Ardeal”.
La constituirea Sovromtransport, partea sovietică a contribuit cu 4 cargouri iar partea
română a contribuit cu cele două nave dar, mai important, cu închirierea șantierelor navale de
la Constanța, Drobeta Turnu-Severin și Brăila. Cargourile sovietice se aflau într-un stadiu
avansat de uzură și necesitau reparații constante. În următorii ani, au mai fost achiziționate
alte 4 cargouri, 2 construite în România și 2 construite în Ungaria.
Societatea a fost desființată în 1954, lăsând locul Întreprinderii de Navigație Maritime
- NAVROM, înființată prin HCM 368 și aflată sub controlul exclusiv al Statului Român.

Sovromfilm a fost una dintre societăţile mixte româno-sovietice de tip sovrom în

domeniul cinematografiei. Înfiinţată în 1946, ea avea ca scop difuzarea filmului sovietic în
Republica Populară Română. A demarat un program de înfiinţare de cinematografe în mai
multe oraşe din ţară denumite "Timpuri Noi". Acestea aveau un caracter special, întrucât ele
serveau distribuţiei sovietice. Începând cu 1948, aici se proiectau ştiri din Uniunea Sovietică
sau filme documentare cu caracter social-propagandistic, privind realizările ştiinţifice,
culturale, economice, sportive din Uniunea Sovietică. Sovromfilm a fost desfiinţată în 1952.

Sovrompetrol a fost înființat pe 17 iulie 1945 pe fondul armistițiului dintre România

și Uniunea Sovietică. Aportul sovietic s-a constituit din bunurile inamice confiscate, în special
activele societăților petrolifere cu capital german. Denumirea legală a Sovrompetrol era
societate sovieto-română pentru explorarea, exploatarea, transformarea și comercializarea
petrolului brut și derivatelor petrolului.
După naționalizarea care a avut loc în 1948, companiile petrolifere din România au
trecut în proprietatea statului, care le-a organizat în două mari centre: Centrala Petroliferă
Moldova și Centrala Petroliferă Muntenia (incluzând 22 de foste intreprinderi). Cele două au
trecut în 1950 sub conducerea unică a Sovrompetrol.
Activiatea și desființarea
Societatea exploata și transporta petrolul și derivatele acestuia, în mare parte ca
despăgubiri de război pentru Uniunea Sovietică. În perioada de 1950-1956 ani cât
Sovrompetrol a deținut controlul total asupra industriei de petrol românești, s-au făcut diverse
investiții. Au fost potențate conductele, au fost deschise noi exploatări în Moldova, s-a
înființat o rafinărie la Onești și s-a optimizat transportul țițeiului spre rafinăriile celor două
mari regiuni producătoare de petrol din România. Societatea a fost desființată pe 1 septembrie
1956.