Istoria pădurilor din

România
,,Când priveşti munţii noştri acoperiţi
cu păduri, fără să vrei te gândeşti la
VEŞNICIE…’’
( Constantin C..Giurescu )

Pădurea ţinutului carpato-danubian în

vremurile neguroase ale preistoriei era mult mai
întinsă decât astăzi, acoperea nu numai munţii,
dar şi dealurile şi o mare parte a cămpiei…

În anii 75 – 74 înainte de era noastră, proconsulul Macedoniei, C. Scribonius

Curio, atingea cu armata sa Dunărea în faţa Banatului – după alţi cercetători în faţa
Olteniei sau a Teleormanului – dar nu îndrăznea să treaca fluviul: s-a temut, după
spusa istoricului antic Florus ,, de ,,întunecimea codrilor" ( "Curio Dacia tenus
venit, sed tenebras saltuum expavit" ). A îndrăznit un alt general roman, Cornelius
Fuscus, pe vremea împaratului Domiţian, în anul 87 e.n., dar îndrăzneala i-a fost
funestă. Armata lui Decebal l-a surprins în locuri grele, în mijlocul pădurilor, şi, în
lupta care a avut loc, Fuscus a pierdut întreaga sa oaste, el însuşi căzând pe locul
bătăliei. In timpul războaielor dintre Traian şi Decebal în anii 101 - 102 si 105 – 106 ai
erei noastre, regele dacilor a avut ca aliat pădurea ; columna ridicată de împărat la
Roma arată în mai multe locuri pe daci luptând lângă padure. Istoricul antic Cassius
Dio, ne dă detalii asupra războaielor dintre daci şi romani, afirmând că, după o luptă
grea în Banat, în care ambele oştiri avuseseră pierderi. Decebal, spre a induce în

1
eroare pe romani, a pus să se taie copacii unei păduri tinere la un stat de om şi i-a
camuflat cu arme dacice, spre a da impresia, de departe, că mai are în rezervă, încă
o oştire.

Basorelief 1 – Columna lui Traian Basorelief 2 – Columna lui Traian

Cu greu ne putem face o imagine despre întinderea pădurilor acum două

milenii. Unde se înalţă azi Bucureştii erau păduri întinse, care mergeau spre
miazănoapte, incluzând viitorul codru al Vlăsiei, până dincolo de Ploieşti. Spre
miazăzi, ajungeau până la Dunăre, unde se legau de pădurea de luncă a fluviului. La
fel în regiunea Teleormanului,al cărui nume în limba cumană, adică veche turcească,
înseamnă ,,pădure nebuna"; de comparat cu ,,Deliormanul" din sudul Dobrogei
avand acelaşi inteles în turca mai nouă, osmanliie.

Codrul Vlăsiei – Bucureştii vechi Codrul Vlăsiei

2
 Deliorman

În Transilvania, existau păduri mari ce o despărţeau de vasta câmpie a Dunării

şi a Tisei. Moldova avea codrii uriaşi ce acopereau dealurile şi coborau pâna la
varsarea Siretului şi Prutului.În Muntenia sau Ţara Românească, cu excepţia
Bărăganului şi a stepei Burnazului, puteai să mergi de la munte până la Dunăre
numai prin codri. Un foarte bun cunoscător al pădurii, regretatul Emil Pop, afirma că
,,pământul românesc, trebuie să fi fost acoperit altadată în proporţie de 60-70
% cu păduri.’’

Codrii seculari de la Slătioara – judeţul Suceava

3
 Codrii seculari de la Slătioara – judeţul Suceava

Banatul central şi de răsărit era acoperit de păduri;doar spre apus se

întindeau câmpia şi bălţile provocate de revărsările Tisei şi Timişului, bălţi pe care
romanii le numeau "album". Maramureşul era în întregime păduros şi până târziu, în
secolul al XIII-lea, pădurile lui au fost greu accesibile formând o fortăreaţă naturală.

Codrii Banatului de odinioară - Reşiţa

Această descriere, de fortareaţă sau de cetate din cauza pădurilor

impenetrabile o întâlnim la diferiţi scriitori străini, referindu-se atât la Transilvania, cât

4
şi la Moldova. Călătorul Verancsis în secolul al XVI-lea afirmă că sultanul Soliman
Magnificul – cel ce a sfărmat statul ungar în lupta de la Mohacs (1526) şi a ocupat
apoi Buda – s-a temut să ocupe ţările romane ,,deoarece sunt foarte bine apărate de
muţtii cei mai abrupţi şi de pădurile cele mai grele de străbătut…" O descriere a
Moldovei făcută de un anonim catolic în 1587 afirmă că ţara e ,,acoperită cu dealuri
şi păduri şi de aceea, fiind întărită natural, s-a putut păzi de invaziile şi de
prădăciunile tătarilor".

Codrul - frate cu românul

- rolul pădurilor -
Pădurea a fost de un mare ajutor populaţiei româneşti de-a lungul istoriei, sub
raportul alimentaţiei. O seama din animalele vânate, precum bourul, zimbrul, ursul,
mistreţul, cerbul, căprioara, iepurele asigurând carnea necesară şi, totodata,
blănurile şi pieile trebuitoare pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte. Din alune, nuci, jir
se scotea şi ulei. Fragii, zmeura, murele, afinele, măceşele şi fructele păduretilor
erau folosite în alimentaţie. Pădurea oferea strămoşilor noştri tot soiul de ciuperci şi
bureţi – vineţi de fag, de brad, gălbiori, mânătărci, lăptoşi, ghebe, sbârciogi etc.
precum şi frunze – leurda, ale cărei foi ca ale mărgaritarului, sunt excelente
primăvara, dragaveiul, papadia, loboda sau stirul, grausorul, stevia – rădăcini şi
seminte ( chimionul, purul sau usturoiul salbatic). Să nu mai vorbim de peştii
pâraielor de munte, păstrăvii, lipanii, lostriţele, zglăvoacele, boiştenii, zvârlugele etc.
La alimente, la piei şi la blănuri, adăugam lemnul pentru construcţia bordeielor şi
caselor, pentru foc, pentru diverse unelte, precum şi pentru plute şi bărci… Acestea
din urmă constau adesea dintr-un trunchi de copac scobit cu ajutorul toporului şi al
focului – o "monoxilă" de genul celei ce poate fi vazută în Muzeul Marinei din
Constanţa, întâlnită şi astăzi pe unele bălţi.

Monoxila

5
 Ne putem da pe deplin seama, de importanţa pe care a avut-o pădurea pentru
străvechii locuitori ai ţinuturilor noastre, din epoca preistorica până astăzi.

In legătura cu focul… trebuie subliniat faptul că, pe lângă cel obţinut în mod
natural de la copacii aprinşi de trăznet, oamenii preistoriei au izbutit să-l obţină şi pe
altă cale, tot cu ajutorul pădurii frecând repede şi îndelung, între ele, două lemne
uscate, de duritate diferită. E aşa-zisul "foc viu" pe care-l mai făceau, încă, ciobanii
noştri, la începutul secolului trecut, şi care avea, după credinţa lor unele însuşiri
magice.

,,Focul viu’’
Pădurile … trepte spre veşnicie !
Copacii …esenţe de divinitate !!!
Pădurile…trepte spre veşnicie !!!

Românul de altadată, frate cu codrul !

Românul de astăzi ?