8 STUDII ŞI CERCETAM

alfabetizarea adulţilor, la educaţia de bază pentru cei care au părăsit sistemul formal de educaţie, la îmbunătăţirea
abilităţilor de viaţă şi la locul de muncă precum şi la cultura generală. Programele de educaţie nonformală nu
urmează în mod necesar un sistem de tip „scară în trepte** şi pot avea durate variate.
învăţarea în contexte nonformale este considerată ca fiind învăţarea integrată în cadrul unor activităţi
planificate, cu obiective de învăţare, care nu urmează în mod explicit un curriculum şi poate diferi ca durată.
Acest tip de învăţare depinde de intenţia celui care învaţă şi nu conduce în mod automat la certificarea
cunoştinţelor şi competenţelor dobândite.
Educaţia informală este procesul care se întinde pe toată durata vieţii, prin care individul dobândeşte
informaţii, îşi formează priceperi şi deprinderi, îşi structurează convingerile şi atitudinile, se dezvoltă, prin
intermediul experienţelor cotidiene. Când aceste „experienţe sunt interpretate de către cei mai în vârstă sau de
către membrii comunităţii, ele se constituie în educaţie informală/* (J. Kleis, 1973).
învăţarea în contexte informale reprezintă rezultatul unor activităţi zilnice legate de muncă, mediul
familial, timpul liber şi nu este organizată sau structurată din punct de vedere al obiectivelor, duratei ori
sprijinului pentru învăţare. Acest tip de învăţare nu este dependent de intenţia celui care învaţă şi nu conduce în
mod automat la certificarea cunoştinţelor şi competenţelor dobândite.
De ce avem nevoie de abilităţi de viaţă la şcoală?
Auzim frecvent plângeri sau acuze la adresa şcolii că formează oameni neadaptaţi nevoilor sociale, oameni
care, dincolo de bagajul de cunoştinţe, nu posedă abilităţi practice, nu ştiu să facă faţă unor cerinţe sociale sau nu
pot să se descurce în viaţă şi să fie independenţi. Acelaşi lucru îl spun şi educatorii, ei făcând referire la programa
şcolară supraîncărcată, la conţinuturile aride sau neadecvate vârstei elevilor. Cu toate acestea şi dincolo de orice
alte neajunsuri, ŞCOALA este unul dintre pilonii fundamentali pe care se clădeşte o viaţă de calitate.
Şcoala românească ar trebui să ajute elevul să înţeleagă legătura dintre ceea ce învaţă în cadrul formal şi ce
se petrece dincolo de mediul şcolar. A deprinde un set de abilităţi de viaţă funcţional pe care actualul elev şi
viitorul adult să le poate aplica în viaţa de zi cu zi este crucial. Un elev care învăţă să facă adunări, scăderi,
înmulţiri şi împărţiri „făcând piaţa** la ora de matematică va înţelege mai repede la ce îi foloseşte acest lucru decât
unul care „toceşte** mecanic o înşiruire de cifre şi semne pe caiet sau în carte.
Creativitatea şi spontaneitatea copiilor sunt elemente la fel de importante în educaţie ca şi acumularea de
informaţie, pentru că ele sunt cele care le vor permite elevilor să aranjeze date care pot părea seci astfel încât ele să
capete semnificaţie. Conceptul de abilităţi de viaţă se axează pe 8 categorii de competenţe - cheie determinate de
profilul de formare al elevului, conform curriculumului naţional pentru învăţământul primar, gimnazial şi liceal.
Abilităţi de viaţă pot fi dezvoltate la orice disciplină de învăţământ, fie inderdisciplinar (în cadrul aceleiaşi
arii curriculare), fie transdisciplinar, atât în cadrul orelor prevăzute în planul cadru, cât şi în cadrul CDŞ
(curriculum la decizia şcolii) prin dezvoltarea unor discipline opţionale.
Definirea termenului de „abilităţi de viaţă“
Conceptul de abilităţi de viaţă se auto-defineşte, reprezentând un set de abilităţi necesare pentru ca
persoana să poată duce o viaţă la un nivel de calitate acceptabil, pentru a se dezvolta şi a menţine relaţii optime
cu ceilalţi, pentru a-şi realiza scopurile propuse într-o anume perioadă de viaţă şi pentru a face faţă diferitelor
dificultăţi.
In general, prin abilităţi se înţelege comportamentul controlat care duce la atingerea unor ţeluri,
îndeplinirea unor obligaţii sau abordarea facilă a unei situaţii.
înţelesul conceptului de abilităţi de viaţă depinde şi de sensul pe care îl dăm termenului viaţă. Dacă luăm
termenul viaţă în sens larg şi îi atribuim sensul de supravieţuire, atunci abilităţile de viaţă vor fi acele abilităţi care
protejează viaţa şi asigură menţinerea ei. De cele mai multe ori însă, prin viaţă înţelegem, în acest context, viaţă
de calitate.
Când vorbim despre abilităţi de viaţă avem în vedere un set de deprinderi, aptitudini, competenţe,
trăsături şi calităţi, atitudini, comportamente şi valori care să mijlocească atingerea acelui nivel de calitate a vieţii
pe care îl avem în vedere.
Atunci când ne referim la abilităţile de viaţă ale unui copil, acestea vor viza dezvoltarea personalităţii
copilului, inteligenţa sa emoţională, abilităţile sociale şi cele de gândire. Unii autori folosesc termenul de
competenţă (Ivan Turek, Klucove kompetencie, 2003), referindu-se la o abilitate dezvoltată până la acel nivel care
permite obţinerea de performanţe deosebite în activitate. O persoană este competentă într-un anumit domeniu
dacă are abilitatea, motivaţia, cunoştinţele şi deprinderile necesare pentru a obţine performanţe ridicate în
respectivul domeniu. Abilităţile de natură intelectuală sunt, de multe ori, denumite „capacităţi**, spre deosebire
de abilităţile practice care sunt denumite „competenţe** (Turek, 2003).