Scrie un eseu, de 2 – 3 pagini, despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat,

aparţinând lui Mihail Sadoveanu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru realizarea personajului ales ( de exemplu: acţiune,
conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare a
personajului etc. );
- prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul / conflictele textului
narativ studiat;
- relevarea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade / secvenţe narative / situaţii semnificative sau prin
citate comentate;
- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema textului narativ studiat în
construcţia personajului pentru care ai optat.

În literatura română, Mihail Sadoveanu este un exemplu de „prozator total” ( Constantin Ciopraga ). Scriitorul a
abordat diferite specii ale genului epic, de la proza scurtă la proza de mare întindere, imprimând operelor sale un stil
aparte, caracterizat de originalitatea compoziţiei şi a limbajului.
Baltagul este unul dintre romanele reprezentative ale scriitorului, considerat de Nicolae Manolescu „singura
capodoperă a seriei realiste a lui Sadoveanu” ( Arca lui Noe ). Acest roman impune prezenţa unui personaj singular în
literatura română – „aici, în centru, se află pentru prima oară un ins puternic, activ, victorios; aceasta e femeie […] şi
ţărancă.” ( Nicolae Manolescu, Arca lui Noe ).
Structura romanului permite interpretarea acestuia în două moduri: realist ( reconstituirea monografică a universului
păstoresc ) şi mitic ( sensul ritual al gesturilor personajelor ). Dincolo de încercarea Vitoriei de a reconstitui pas cu pas
evenimentele care au dus la moartea violentă a soţului său şi de a-i identifica pe ucigaşi, se desfăşoară, pe un al doilea plan
al romanului, o veritabilă aventură a cunoaşterii de sine şi, simultan, a cunoaşterii lumii. Personaj absent şi episodic,
creionat indirect, cu o prezenţă stăruitoare însă de-a lungul întregului roman, Nechifor Lipan aparţine mai curând planului
mitic decât celui realist. Pornită în căutarea soţului, Vitoria străbate simultan spaţiul real şi spaţiul mitopoetic, un univers
pragmatic şi comercial, dar şi o lume de „semne şi minuni”.
Monografie a comunităţii pastorale dintr-un sat de munte de la începutul secolului, Baltagul este un roman cu o
construcţie a subiectului complexă, în care se regăsesc deopotrivă forme ale romanului poliţist şi structuri specifice
naraţiunilor mitice (accentul este pus pe ritmicitatea existenţei cotidiene a oamenilor, guvernată de legi cosmice şi de
„rânduiala” străveche ).
Acţiunea prezintă căutarea lui Nechifor de către Vitoria, care parcurge drumul de la Măgura Tarcăului la Vatra
Dornei, descifrând semne şi stăruind în a face dreptate. Faptele sunt, aparent, banale: Nechifor Lipan, un cioban destoinic,
este ucis, iar soţia sa, Vitoria, îngrijorată de absenţa lui îndelungată, porneşte să-l caute. Deşi baba Maranda, vrăjitoarea
satului, o încredinţează că Nechifor s-a oprit la altă femeie, Vitoria este din ce în ce mai sigură că soţul ei e mort.
Cunoscându-şi bine bărbatul, ea se lasă condusă de vise – „semne cereşti” - , dar şi de intuiţia ei feminină; după ce-şi
trimite fata la mănăstire şi îşi aranjează toată gospodăria, Vitoria, însoţită de Gheorghiţă, pleacă la drum. Ea reface traseul
parcurs de Nechifor, poposind din cârciumă în cârciumă, punând pretutindeni întrebări. Află, la Vatra Dornei, că soţul ei a
cumpărat toate oile de vânzare şi că alţi doi ciobani s-au învoit cu Lipan să le dea şi lor o sută de oi. Cu răbdare şi
inteligenţă, femeia află totul de la sătenii care i-au văzut împreună pe cei trei, iar, după ce îl găseşte întâmplător pe Lupu,
câinele lui Lipan, descoperă şi cadavrul soţului într-o râpă. Din acest moment, Vitoria pune în scenă o confruntare a celor
doi ciobani, Ilie Cuţui şi Calistrat Bogza, cu propriile lor fapte, utilizând ca ultim argument câinele, care-l recunoaşte fără
ezitare pe ucigaş. După ce Nechifor este îngropat creştineşte, Vitoria dă un praznic la care îl acuză pe asasin, înfăptuind
astfel un act justiţiar şi restabilind echilibrul etic şi religios tulburat prin comiterea crimei; de acum înainte, viaţa îşi poate
relua cursul firesc, Vitoria şi fiul ei se pot întoarce acasă după îndeplinirea ultimelor datorii faţă de cel mort.
Nechifor şi Vitoria se definesc unul pe altul, prin iubirea care-i leagă definitiv, peste accidentele firii lor omeneşti şi
prin rolurile pe care şi le asumă. Dintru început, Nechifor se detaşează prin gesturi, comportament şi atitudini. Prin naşterea
lui specială, urmată de un simulacru de moarte şi de o nouă naştere, el îşi afirmă esenţa particulară şi destinul special; cele
două nume pe care le poartă, Gheorghe ( < gr. Georgos – lucrător al pământului; Sf. Gheorghe – biruitor al balaurului ) şi
apoi, Nechifor ( < gr. Nikefors – victoriosul, biruitorul ) sunt numele acestui destin. Vitoria îi este perechea
complementară, ataşată de el cu puterile unei legităţi mai presus de cele omeneşti. Acest personaj feminin, unic în literatura
română, este caracterizat complex pe tot parcursul acţiunii, direct şi indirect.
Caracterizarea directă se realizează din perspectiva naratorului obiectiv şi a altor personaje. Naratorul îi face un
portret fizic sumar în incipitul romanului, reţinând detaliul „ochilor căprii”, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie a
părului”. Într-una dintre primele scene ale romanului, Vitoria este prezentată în ipostaza meditativă specifică unui puternic
conflict interior. Ochii ei, „duşi departe”, sugerează ideea că femeia este preocupată de întârzierea lui Nechifor până la
uitare de sine.
 Din perspectiva Minodorei, Vitoria pare o păstrătoare severă a tradiţiei; Gheorghiţă o vede mai mult ca pe o deţinătoare
de puteri fermecate ( „cunoaşte gândurile omului”, „hotăra şi vremea”; „Dacă-i într-adevăr vrăjitoare, cugeta el, apoi eu
mănânc şi ea prinde puteri” ).
Cele mai multe trăsături se conturează prin caracterizarea indirectă, realizată prin consemnarea atitudinilor, a faptelor
şi a limbajului personajului. Înţelegerea specială a lucrurilor, spiritul pătrunzător definesc portretul moral al Vitoriei,
urmărită mai ales în datele sufleteşti, interioare, în întregul roman.
Firul narativ începe dintr-un punct de dezechilibru: absenţa bărbatului – stăpân şi legiuitor al gospodăriei; lipsa se
prelungeşte dincolo de limitele firescului, pe care legile traseelor lui Nechifor le respectaseră până atunci cu stricteţe.
Gospodăria lui Nechifor Lipan se pregăteşte, prin mişcări sumare, de întâmpinarea noului sezon, în absenţa stăpânului, prin
poruncile Vitoriei. În acest fel, Vitoria se impune din incipit ca personaj de acţiune, meditaţia ei singuratică de pe prispa
casei, în prag de iarnă, fiind pretextul declanşării acţiunii.
Hotărârea de a pleca în căutarea lui Nechifor se conturează treptat şi, în vederea acesteia, se săvârşesc ritualuri care o
arată pe Vitoria ca o păstrătoare a tradiţiei: postul, vizita la mănăstirea Bistriţa, închinarea la icoana Sfintei Ana, spovedania
şi împărtăşania. Trecerea printr-un alt ritual ( al formalităţilor oficiale ) determină pregătirile practice de plecare la drum
lung.
Cercetările Vitoriei, prezentate prin intermediul naraţiunii, urmează un plan stabilit cu precizie, ceea ce arată hotărârea
ei de a-l găsi pe Nechifor şi curajul de a înfrunta necunoscutul. Crescută în spiritul tradiţiilor, pe care le respectă cu
sfinţenie, Vitoria respinge noul. Vizita la Neamţ, unde anunţă autorităţile despre dispariţia lui Nechifor, nu o convinge că se
vor lua măsurile necesare pentru găsirea acestuia. De aceea, pregăteşte minuţios călătoria la Dorna. Toate gesturile
premergătoare o arată credincioasă, energică şi stăpână pe sine: vinde produse pentru a obţine bani de drum, merge la
Bistriţa pentru a se închina la icoana Sfintei Ana, o trimite pe Minodora la mănăstire, sfinţeşte baltagul pe care i-l dăruieşte
lui Gheorghiţă.
Atentă la semne şi la vorbele oamenilor, Vitoria reconstituie traseul lui Nechifor Lipan, reuşind să afle, cu diplomaţie,
amănunte despre soţul ei la hanurile unde poposeşte.
Intuiţia este o trăsătură fundamentală de caracter a personajului. Ea reuşeşte să înţeleagă oamenii şi să le cunoască
gândurile. Acest fapt este subliniat direct de monologul interior al lui Gheorghiţă: „Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare;
cunoaşte gândurile omului...”
Perseverenţa o ajută să depăşească momentele dificile. Descoperirea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nechifor Lipan o
afectează profund, dar nu o distruge, pentru că în conştiinţa Vitoriei este adânc înrădăcinat gândul că pedepsirea vinovaţilor
este scopul călătoriei sale. „Fără lacrimi”, Vitoria cercetează locul, privindu-l din perspectiva ucigaşilor. Dominându-şi
durerea, ceea ce arată forţa ei morală, Vitoria Lipan face pregătirile pentru înmormântare după datină.
La înmormântare, sunt poftiţi şi prefectul şi cei doi ucigaşi, iar atitudinea severă şi neînduplecată a muntencei va da
naştere unui conflict exterior violent, finalizat cu mărturisirea lui Calistrat Bogza. La praznic, ancheta începută de domnul
Anatase Balmez ia sfârşit, pentru că Vitoria ştie să conducă discuţia cu abilitate şi dezvăluie împrejurările crimei. Din nou,
iese la iveală relaţia specială dintre cei doi soţi: munteanca oferă detalii pe care numai un individ prezent ar fi putut să le
ştie, ceea ce îi înspăimântă pe ucigaşi, supuşi unui proces de tortură psihologică până când mărturisesc împrejurările
omorului. Scena se desfăşoară într-un ritm alert şi subliniază rolul femeii în îndeplinirea actului justiţiar, chiar dacă braţul
care îl loveşte pe ucigaş este acela al lui Gheorghiţă: „Împuns de alt ţipăt al femeii, feciorul mortului simţi în el crescând o
putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului. Primi pe Bogza în umăr. Îl dădu îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu muchea
baltagului, în frunte. Calistrat Bogza şovăi. Cânele se năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge. […]
- Ce vrei?
- Vreau să mă mărturisesc. […] Părinte, zise Bogza, gâfâind iar; eu văd că se poate întâmpla să pier. Pentru asta, fac
mărturisire aicea, să se ştie că eu am pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan şi l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit
nevasta lui. N-am înţeles de unde ştie; dar întocmai aşa este.”
După dovedirea vinovaţilor, Vitoria revine la grijile cotidiene. Gheorghiţă este considerat cap al familiei şi, de aceea, îi
sunt împărtăşite hotărârile în privinţa conducerii gospodăriei: „- Vină încoace, Gheorghiţă, vorbi ea, trezită din nou de griji
multe. Vezi de ţesală caii, după moda cea nouă care am aflat-o aici, şi-i întăreşte cu orz, căci drumurile încă nu s-au sfârşit.
[...] Iar pe soră-ta să ştii că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela înalt şi cu nasul mare al dăscăliţei
lui Topor.”
Personajul este reprezentativ pentru categoria socială prezentată în roman. Vitoria Lipan se încadrează în lumea
tradiţională a oamenilor de la munte, respectându-i legile nescrise şi transmiţându-le urmaşilor. Fire conservatoare şi
complexă, munteanca din Măgura Tarcăului rămâne o prezenţă memorabilă dincolo de paginile romanului, personaj de
referinţă în literatura română.