Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15/27 ianuarie 1850,[1] Botoșani, Moldova – d. 15/27
iunie 1889,[1] Iași, România) a fost un poet, prozator și jurnalistromân, socotit de cititorii români și de
critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[3] Receptiv
la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa
aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat
temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria
națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru
copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană
descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară.
Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice
ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire
ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o
vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi
ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la
urmă) și de teoriile lui Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele
sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri
importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu
ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau
guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre
viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al
momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul
oficial al Partidului Conservator.[4] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a
plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000
de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie
1902.[5] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost
transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în
sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul
Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat
de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul[6], fiul lui Iminul a fost
Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici,
în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[7][8]
Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni, abia
cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului
episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul
Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol
contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se
mărturisi unit.[8]. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[8]
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[8], iar din căsătoria acestuia cu
Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar
existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală
din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea
decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la
Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vărsta de 83 de ani.[8]
Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul
Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804,
unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei
feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai
Eminescu.[8][9] Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.[9]
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava[10][11], a fost în slujba
boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina, iar
mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl
numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger.[12]
Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu
din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe
malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu,
Catrina.[13] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.[14]
Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre
substanțială[15][16], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.[17]
Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al
Ralucăi.[18][19]
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de
tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[20]. Niculae, născut în 1843, se va sinucide
în Ipotești[20], în 1884. Iorgu (n. 1844)[21] studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de
succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște
în 1845[21], dar moare în copilărie[18]. Ilie (n. 1846)[21] a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în
mai multe poeme[22]. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria (n. 1848[21] sau 1849)
trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori și are doi
băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur
de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A
murit cu semne de tuberculoză.[20] Matei (n. 1856)[21] este singurul care a lăsat urmași direcți cu
numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat
cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la
un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.
La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a
născut la Soleni, un sat din Moldova[23]. Într-un registru al membrilor JunimiiEminescu însuși a notat
ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849[24]. În registrul școlii primare a fost
consemnată data de 6 decembrie 1850[25], iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data
de 14 decembrie 1849[26]. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea
ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești.[27] Fratele poetului, Matei, a susținut o
altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăvenii[28], iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire
veche unde tatăl poetului notase:
„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul
nostru Mihai.[29]”
Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani,
precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia
(Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a
botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.[30][31]
Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind prezenți
în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră
cu mama.[32][31]
Copilăria
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi[18], într-o totală
libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia
de mai târziu (Fiind băiet…[33] sau O, rămâi).
Nu se cunoaște unde face primele două clase primare[19]. Începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat
școala primară National Hauptschule(Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul clasei
a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi.[21][34] Frecventează aici și clasa a IV-a în anul
scolar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile
Ilasievici.[34] Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc
manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat clasa a IV-a
clasificat al 5-lea din 82 de elevi,[33][35][36].
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[33], liceu german înființat în 1808,
singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului
Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în
procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și colaborau
la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată
de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și
1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații
săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la
română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe
române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al
23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G.
Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de
ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut
insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele
semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei
rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte
bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de
vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului
din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind
nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i
s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile
concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu
dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani,
apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie
înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere
în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii
acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul
tom.
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul
de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor
gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La
mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie(stil nou)
debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl
convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În
același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt,
sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești,
un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând
documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că
drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al
adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității
naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate
normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și
s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a
participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu,
unde a fost prezentat lui Nicolae Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația
lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște
pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să
publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase
în manuscris; a făcut traduceri din germană(Arta reprezentării dramatice, de Heinrich Theodor
Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe
teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii,
aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan l-
a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei
marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste
poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit
în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a
angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează
contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă
să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei
organică de profesorul Heinrich Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă
pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de
roman Geniu pustiu.
Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și
Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre
altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a
400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o
cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează
ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și
ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între
altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura
patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze
diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător
în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat
hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu,
Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri
universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a
înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a
lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și
din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două
societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să
crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul
domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu
oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872,
când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu
mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în
publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de
poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi
propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la
organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat
pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună,
Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că
sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază
meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat
după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16
decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă
de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză,
intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an,
într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească
foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta
e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru
a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.
În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea
din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data
aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul
din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate:
din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe
la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și
Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi
numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100
galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul
român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit
la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în
postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat
acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare
adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de
ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu
nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie:
două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care
dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi
la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28
noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți
vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a
introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de
corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate
de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a
vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit
cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de
tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice
ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența
austriacă asupra românilor din principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă
și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul
domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția
de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul
Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și
cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca
lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această
vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat
Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași.
A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din
viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17
decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a
declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce
în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a
doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit
Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.
În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină
pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este
bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special
adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei Eminescu, care-i
trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai
trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat
să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie
și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai
mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că în
această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit
celebru sub numele de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe
marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...]
După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.[37]
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la
ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum
a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri
„Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu.
Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un
director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea
redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în
absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui
Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la
Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.
La București, în 23 iunie[Când?], pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintală,
iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu
diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura
somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă - opinie adoptată și de
criticul Nicolae Manolescu[38].
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care
au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au
fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20
octombrie și internat în sanatoriul de la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi
prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena,
care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe
Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară,
iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a
recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a
plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.[necesită citare]
Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la
Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii
Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost
internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita lui Alexandru Vlahuță,
care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.
În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani
pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei
în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de
plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru
convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților
universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la
bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul
local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste
de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un
consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall în Tirol, iar în 15
iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1
septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale,
Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani,
un spectacol în beneficiul bolnavului.
Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a
amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași.
Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la
București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe
biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un
proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost
susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit
la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a
stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23
noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea
s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat
la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe
Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail
Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un
institut”.[39][necesită sursă mai bună] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.
Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la
începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada
Plantelor nr. 9[40], București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este.
Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu
cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor".
După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar
doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi
cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se
îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori
din București au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din
cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.
George Călinescu a scris despre moartea poetului:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată,
poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau
cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și
să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[41]”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.
Există o teorie a conspirației,[42][43] care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai Eminescu.
Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea unui tratament
bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, conducând în final la moartea
poetului.[44] În acest complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce
l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”.[45] Conform lui Theodor Codreanu,
principala cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape
îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul
ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.[46] Diverse personalități, cum ar
fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu „au avut gânduri protectoare pentru
poet”,[46] iar A. C. Cuza chiar a susținut că acesta nu a fost nebun.[46] Există surse conform cărora
Eminescu, datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării personalităților
politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de informații ale Austro-Ungariei. Iar în acest caz,
Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta
„condiția de deținut politic”.[47] În această situație, Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o
scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa
până la moarte”. Iar în acest context, A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a
fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se
nasc la câteva secole unul”.[48]
Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15
iunie 1889 intoxicat cu mercur.[49]
De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932.[50] Grupul de
autori ai volumului Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor a susținut că
Eminescu a fost diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-depresiv[50] (sau puseu de
manie psihotică).[51] Eugen Simion s-a referit la ipoteza asasinării, cu ocazia lansării volumului:
„Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens de iresponsabilitate, ca să nu zic nesimțire, să
bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi putut să participe la un asemenea complot”.[50]
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după moartea
poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea
lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o
excesivă neegalitate”[52]. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între
atitudini introvertite și extravertite.[53]
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist;
comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci
de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător
ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită
pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales
după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele
sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar cîteva poezii publicate
în revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și
Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de
poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa
prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în
perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l
că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind
citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o
altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată
distincția „Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut
poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează
trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea
unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la
ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”[54].
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare
inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici
chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era
aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași
proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau
nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își
amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite.
Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate
de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până
la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată
când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica
Micle, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de
la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de
gelozie.[55]
„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără
cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu
și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te
urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că
ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât
departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o
colivie, unde numai eu să am intrarea.”
Ioan Slavici a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor
vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății României
june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de specialitate
sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul a asimilat viziunile poetice occidentale, unii
critici observînd malițios cum că creația sa ar aparține unui Romantism relativ întârziat, poetul fiind
ușor desincronizat față de Occident, care străbătea în acei ani tranziția către Modernism. În momentul
în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru
trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de
voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal
pe William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului meu",
nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură
etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane
Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filozofică, opera sa poetică a fost influențată de
marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon și de marile
sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință
și reprezentare, de idealismul lui Fichte și Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant,
de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu
Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan
nefinalizat până la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al operei
sale Constantin Noica, un cunoscut eseist și filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-
a denumit pe bună dreptate omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză
Mihai Eminescu era influențat de mari creatori romantici germani, de Novalis, de la care a preluat
motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori germani,
de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de filosofia indiană, citise Rig-Veda în
traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian,
și i-a recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe fragmente din
cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în caietele rămase
de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera sa, denumiți în mod generic eminescologi. La
Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină
legală etc. A fost influențat de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei sale
neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea Morților din mitologia egipteană, cunoștea și utiliza
figuri mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau
Ortodoxism. În peregrinările sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărți vechi, în alfabet chirilic, de
cărți populare, cu care dorea să alcătuiască o chrestomație a culturii nostre străvechi, după moartea sa
ele au intrat în arhiva Academiei Române și au fost utlizate de C.Chițimia sau de Moses Gaster.
Creația populară a constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme
în metrica poeziei populare, a cules cîntece de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase
simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul, poemul său cel mai cunoscut, o quintesență a temelor și
motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creație folclorică, de basmul popular „Fata în grădina de
aur", publicat de Richard Kunisch, un călător prin Țările Române, mai exact prin Oltenia, care
reprodusese mai multe asemenea creații într-o carte de-a sa de călătorie, editată în limba germană în
1861.[necesită citare]

Activitatea de jurnalist politic

Articol principal: Mihai Eminescu, jurnalist politic.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza
schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în
județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu
Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost
demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în
proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în
octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în
următorii șase ani.
Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o
meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o
ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi
în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina
înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu
las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării
e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi,
dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.[56]”
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:
„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate
din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și
mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul
sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [57]”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei
noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă
cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca
interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele
bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea
veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” [58]
Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării independenței,
a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței
și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale el s-a ocupat în articolele
sale de toate problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua
constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea
magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică
continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-
se atunci la guvernare.

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea antumă a
fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca
mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris,
predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial
de Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-
lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au
considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu
Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu
totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la
nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa
monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor
Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.
După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în
manualele școlare au pătruns doar cîteva texte, printre ele poezia „Împărat și proletar", iar poezia lui a
fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei
epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin cîteva
momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion
Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina
Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția mari
critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.
Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din care
făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog - profesorul de
științe politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase
numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a
constituit numarul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care a stîrnit o reacție foarte puternică a lumii
culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate
de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile
emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina
Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc.
"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a poeziei, pe care,
în numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege structura
roului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări ample și
coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului cu
categoriile de spațiu și timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de la o ipostază
filosofică la alta, modificările în concepția despre lume și erou a poetului, raportul dintre gândul
filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză, care oferă adesea și
valori estetice de mâna întâi.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultură și creație)
Traduceri
Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a publicat în
anul 1885 traducerea poeziei Atât de fragedă..., sub titlul Cseresznyefa fehér virága (Floare albă de
cireș). Al doilea traducător al unei opere eminesciene a fost preotul greco-catolic Laurențiu Bran, care
a publicat de asemenea traducerea în limba maghiară a unor poezii ale lui Mihai Eminescu în
anul 1889.[59]

Mihai Eminescu în conștiința publică

În muzică
Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu.
Teatru și film
Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé, imaginea: Victor de
Bon. Loc de depozitare actual: Arhiva Națională de Filme. Durata 23'. Prima parte: docudramă, a doua
parte: poem cinematografic, cu poeme recitate pe imagini exotice (Italia, Egipt).
Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și
achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea
autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing din Chicago,
câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală
Universitară din București ș.a.).
În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de
televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.

 Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis în 1958 o serie filatelică pe care erau
gravate portrete ale diferitelor personalități, între care Mihai Eminescu, reprezentat pe o marcă
poștală cu valoarea nominală de 55 de bani. (Era una dintre cele mai curente mărci poștale în
epocă, fiind folosită pentru francarea unei scrisori simple). Machetele acestei serii de mărci
poștale au fost realizate de gravorul Șerban Zainea.

 Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în 1996 o marcă poștală, pe care
este gravat portretul lui Mihai Eminescu; marca poștală are valoarea nominală de 0,10 lei
moldovenești.
Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are reprezentat arborele genealogic al lui Eminescu;
valoarea nominală a coliței este de 1,40 lei moldovenești.

 În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o marcă poștală care
reprezintă Medalia „Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani moldovenești.
 Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000 a fost emisă, de către
serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai Eminescu – 150 de ani de la
naștere.
 Banca Națională a României a pus în circulație mai multe emisiuni de bancnote, pe care a fost
gravat portretul lui Mihai Eminescu:

1. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1991;

2. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1993;
3. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1998;
4. bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în 2005.

 Pe o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică,

în 1989, a fost gravat chipul lui Mihai Eminescu.[60][61]Moneda, pusă în circulație pe 26
decembrie 1989, pentru a celebra centenarul Eminescu, a fost bătută la monetăria
din Leningrad (azi: Sankt Petersburg), cu un tiraj de 2 milioane de exemplare, dintre care 500
de exemplare de calitate proof sau BU. De remarcat că prenumele poetului este scris Mihail și
nu Mihai, variantă recunoscută de către eminescologi.[61]
 În anul 2000 Banca Națională a Moldovei a emis o monedă de argint, de calitate proof, care
are gravată efigia lui Mihai Eminescu.
 La 8 ianuarie 2016 Banca Națională a României, pentru a sărbători 150 de ani de la debutul lui
Mihai Eminescu în revista Familia, a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă de
argint cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de 10 lei. Moneda este rotundă,
are diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g, având cantul zimțat. Întreaga emisiune de 200
de exemplare este de calitate proof.[62]
Clădiri
Pe meleagurile copilăriei lui Mihai Eminescu, în satul Ipotești, județul Botoșani, se află singura
biserică din Europa închinată unui scriitor. A fost ridicată de Nicolae Iorga în memoria lui
Eminescu și are o pictură ieșită din comun.[63][64]

Portrete
În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în 1869,
cel mai cunoscut și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului, se pare că e un portret neretușat
al unui fotograf austriac. Mai sunt alte trei portrete retușate, unul din 1878, realizat de Frantz
Dushek la București, unul din 1884-1885, realizat de Nestor Heck la Iași, altul cu Eminescu ,
de Jean Bielig, realizat in 1887, și după acesta s-a făcut o litografie de către Th. Mayerhofer. Se
pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a fost arătat.[65]