Obligatii PDF

CARTEA I
INTRODUCERE ÎN
TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR
TITLUL I
OBLIGAŢIILE CIVILE - CONCEPT ŞI IMPORTANŢĂ
CAPITOLUL I
PRELIMINARII
SECŢIUNEA I
ETIMOLOGIA NOŢIUNII DE OBLIGAŢIE
1 Preliminarii. Noţiunea de „obligaţie” provine dintr-un

cuvânt compus „obligatio-obligationes” de origine latină,
format din prepoziţia „ob” cu înţelesul de „pentru” şi din
verbul „ligo-ligare” cu semnificaţia „a lega” .
Deci, cu alte cuvinte, în latina veche „obligatio”
însemna „a lega pentru un anumit scop”, iar în dreptul
roman evoca, la început, înlănţuirea debitorului, aservirea
acestuia faţă de creditor, pentru ca mai târziu să reprezinte
legătura juridică în virtutea căreia creditorul putea cere
debitorului, sub sancţiunea constrângerii, executarea
obligaţiei sale1.
În limbajul uzual, termenul „obligaţie” înseamnă:
datorie, îndatorire, sarcină asumată sau impusă.
În accepţiunea sa iniţială, termenul de obligaţie
însemna o legătură pur materială (vinculum cocpocis) între
două persoane, iar obligaţia era un „ius in personam”, adică
un drept asupra unei persoane, asemănător dreptului de
proprietate, care era un drept asupra lucrului (ius rei). În
temeiul acestui drept (ius in personam), creditorul putea
dispune de persoana debitorului insolvabil după bunul său
plac, asemeni proprietarului unui lucru23.
Referitor la această legătură pur materială, Iustinian
afirma: „Obligaţiile se dobândesc pentru voi nu numai prin
voi înşivă, ci şi prin acele persoane care se află sub puterea
voastră, de exemplu prin sclavii şi fii voştri, încât totuşi,
1
A se vedea: I. A l bu , Drept civil - Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj Napoca,
1984, p. 17.
2
3
A se vedea: T.R. P o p es c u , P. Anc a , Curs de drept civil. Teoria generalã a obligaţiilor, Ed.
Academies, 1966; L. P o p , Drept civil. Teoria general a obligaţiilor,
Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, p. 9.
Obligaţiile civile - concept şi importanţă 3
ceea ce vi se dobândeşte prin sclavii voştri devine în

întregime al vostru, dar ceea ce s-a dobândit dintr-o
obligaţiune prin copiii pe care îi aveţi sub puterea voastră,
acest lucru se împarte potrivit cu imaginea proprietăţii şi a
uzufructului bunurilor, imagine pe care a decis-o Constituţia
noastră, astfel încât avantajul care provine dintr-o acţiune,
uzufructul acestuia îl are total, proprietatea însă este
păstrată pentru fiu” 4.
Cu timpul noţiunea de obligaţie încetează de a mai fi
înţeleasă doar ca o simplă legătură materială, ea devenind
o legătură pur juridică (vinculum juris), adică un raport
juridic în temeiul căruia creditorul poate pretinde
debitorului său să execute prestaţia ce i se datorează.
În dreptul roman creditorul era numit şi reus credendi, iar
debitorul reus debendi şi cum reus înseamnă pârât, aceste
denumiri arătau că la nevoie creditorul îl putea pârî pe
debitor, aşa se explică de ce cu timpul reus a fost rezumat
numai a-l desemna pe debitor5.
2 Limbaj tehnico-juridic. În limbajul tehnico-juridic
„obligaţia” exprimă existenţa unui raport juridic în
temeiul căruia o persoană numită „creditor” are dreptul
de a pretinde şi de a constrânge o altă persoană numită
„debitor”, „la efectuarea prestaţiei la care acesta s-a
obligat” .
3 Datorie. Noţiunea de „obligaţie” mai poate însemna
datoria pe care o are debitorul în cadrul unui raport
juridic de obligaţii de a da (dare), a face (facere) sau de
a nu face (non facere) ceva, prestaţie care constituie
obiectul dreptului de creanţă al creditorului.
4 Drepturi personale. Unii autori6 denumesc drepturile
de creanţă şi drepturi personale, spre a le delimita mai
pregnant de drepturile reale. Considerăm că asemenea
denumire este anacronică şi neavenită, în principal
pentru că, în dreptul actual, conţinutul acelor drepturi nu
mai conferă atribute asupra persoanei debitorului, iar
4
I u s t i n i a n , De obligationibus. Institutionum juris, Cartea a III-a, Titlul XII.
5
I. A l b u , Drept civil. Introducere în studiul obligaţiei, Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1984, p. 18-
19.
6
I. A l b u , op. cit., p. 20-22.
denumirea de „personale” poate duce la confuzii între

drepturile de creanţă şi drepturile strict ataşate titularilor
lor (intuitu personae).
5 Înscris. „Obligaţia”, desemnează uneori însuşi
înscrisul constatator al existenţei conţinutului unui raport
juridic obligaţional, destinat a servi ca mijloc de dovadă
al acestuia7. Ca titlu de valoare, obligaţia poate fi: nomi-
nală, la ordin sau la purtător.
6 Titlu de valoare. Prin „obligaţie” se mai înţelege şi
titlul de valoare emis de stat, de o instituţie publică sau
de o unitate, care conferă titularului sau posesorului,
calitatea de creditor al emitentului.
De exemplu, în cadrul titlurilor de credit la purtător,
dreptul de creanţă este încorporat în înscrisul ce-l constată
şi o dată cu transmiterea titlului se transmite însuşi dreptul.
Ori, a transmite dreptul încorporat în titlu, este o obligaţie
concretă (obligaţie în sens de datorie).
7 Alte valenţe. Cuvântul „obligaţie” poate avea şi alte
valenţe decât cele de natură civilă şi anume: obligaţii
morale, economice, politice, familiale, spirituale, etc.
Dacă acestea sunt reglementate de o normă de drept,
suntem în prezenţa unui raport juridic şi dacă această
normă aparţine dreptului civil, suntem în prezenţa unui
raport de drept civil.
8 Sinonim. În limba română, termenul de „obligaţie”
este sinonim cu acela de „îndatorire”, cu menţiunea că
acestuia din urmă i se atribuie înţelesuri mai variate
decât celui de obligaţie, atât în vorbirea curentă, cât şi în
terminologia juridică. De regulă, în dreptul civil este de
preferat termenul de obligaţie, spre deosebire de dreptul
constituţional unde se foloseşte mai mult termenul de
îndatorire.
9 Distincţie. În doctrina juridică occidentală, unii autori
fac distincţie între „obligaţie”, ca termen specific de
desemnare a obligaţiilor de drept civil, care formează
instituţia juridică a obligaţiilor şi „îndatorire juridică”, ca
7
A se vedea: Eugeniu S a f t a- Ro ma no , Drept civil. Obligaţii, Ed. Neuron, Focşani, p. 7.
termen generic de desemnare a numeroase îndatoriri

juridice generale şi particulare.
Astfel, sunt cuprinse în categoria îndatoririlor
generale: obligaţia de a nu aduce atingere drepturilor altora
sau de a nu comite infracţiuni, iar în categoria îndatoririlor
particulare, spre exemplu, îndatoririle dintre soţi sau dintre
părinţi şi copii.
În limbajul juridic francez, cuvântul „obligaţie”
reprezintă, în sens general, tot ceea ce legea sau chiar
morala comandă unui individ să facă, fără ca individul să
aibă vreo legătură directă cu o persoană determinată de
creditor, cum ar fi obligaţia oricărui proprietar să respecte
reglementările de igienă sau de transport, etc.
10 Concepţii în literatura juridică străină. Referitor la
noţiunea de „obligaţie” în doctrina juridică străină s-au
formulat mai multe concepţii pornindu-se tocmai de la
interpretarea diferită dată acestei noţiuni în dreptul comun.
Astfel, potrivit concepţiei moniste, „obligaţia” constă
într-un raport juridic în temeiul căruia creditorul poate
pretinde de la debitor efectuarea unei anumite prestaţii sau
să se abţină de a face ceva.
Caracteristică doctrinei juridice germane, franceze şi
elveţiene, concepţia dualistă, susţine că „obligaţia” ar
consta în două raporturi juridice distincte şi anume:
- raportul în temeiul căruia debitorul trebuie să dea,
să facă sau să nu facă ceva în folosul creditorului, care este
îndreptăţit să primească prestaţia, şi;
- raportul în temeiul căruia, la nevoie, creditorul îl
poate constrânge pe debitor.
Se mai întâlnesc şi concepţia relativă şi absolută
asupra raportului juridic de obligaţie, după cum efectele
acestuia sunt privite în relaţiile dintre părţi sau în relaţiile
dintre creditor şi terţi, precum şi concepţiile subiectivă şi
obiectivă.
Concepţia subiectivă consideră obligaţia ca o legătură
de drept între persoana creditorului şi cea a debitorului, pe
când concepţia obiectivă pune accentul pe obiectul
obligaţiei, considerându-l atât un raport juridic, cât şi o
valoare, un bun care figurează în activul patrimonial al

creditorului şi în pasivul debitorului.
Cu privire la aceste concepţii este de observat că
obligaţiile sunt raporturi juridice între persoane şi că nu
încetează de a-şi păstra acest specific nici prin aceea că
devin opozabile şi altor persoane decât subiecţii iniţiali, iar
faptul că, după unele opinii se pretinde că obligaţia nu
constă numai dintr-un singur raport juridic, se datorează
faptului că numai un element structural al acestuia este
considerat ca un raport juridic distinct (cum ar fi
sancţiunea).
SECŢIUNEA A II-A
SCURT ISTORIC AL CONCEPTULUI DE OBLIGAŢIE
11 Dreptul roman. Consolidarea teoriei asupra

obligaţiei a avut loc în perioada clasică a epocii romane
însă ordonarea sub o formă organizată a dreptului roman
şi transmiterea acestuia este opera împăratului Iustinian.
Opera sa este cunoscută sub denumirea de „Corpus iuris
civilis” şi este compusă din patru părţi: codex, digesta
(pandecte) institutiones şi novelae.
Teoria dreptului roman asupra instituţiei obligaţiilor a
parcurs secole până la definirea sa de către Gaius8
„Obligatio est juris vinculum, quo necessitate adstringimur
alicuius solvendae rei secundum nostrae civittatis jura” 9.
Tot în lucrarea lui Iustinian, „Digeste”, este
menţionată definiţia dată obligaţiei de jurisconsultul Paul:
„Esenţa obligaţiei nu constă în a face un lucru să fie al
nostru, ci în a constrânge pe altul să ne dea ceva sau să ne
facă ceva, sau să ne pună la dispoziţie ceva” 10.
Deci, raportul juridic definit în dreptul roman, evocă
două poziţii diferite a două persoane aflate la poli opuşi, cu
două denumiri diferite:
8
I u s t i n i a n , Institute, III, XX, 17, De obligationibus Şi Digeste Cartea XXXXIV, VII2. De
obligationibus et actionibus.
9
„Obligaţia e o legătură de drept prin care suntem constrânşi de nevoie sã plãtim un lucru
oarecare, potrivit normelor de drept ale cetãţii/ statului nostru”.
10
Obligationum substantiel non in io consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem
nostram faciat, sed ut alium nobis adstringat ad dandum aliquid vel faciendum vel praestandum.
- sub aspect activ, o primă persoană, denumită

creditor are un drept denumit creanţă în virtutea căruia
întreprinde prin intermediul organelor judiciare realizarea
scopului urmărit la data încheierii raportului juridic.
- sub aspect pasiv se află o altă persoană denumită
debitor care corelativ are o obligaţie de a aduce la
îndeplinire angajamentul luat.
Referitor la acest angajament în dreptul roman s-a
arătat că el este urmarea unei înţelegeri verbale sau scrise.
Astfel, Gaius arăta că: „obligaţia verbală se face prin
întrebare şi răspuns. De exemplu: Te legi să dai? - Mă leg.
Vei da? Voi da. Promiţi? Promit. Promiţi cu bună-credinţă?
Cu bună-credinţă promit. Dai cu chezăşie? Dau cu chezăşie.
Vei face? Voi face. Făgăduieşti să se dea? Făgăduiesc. -
Este proprie cetăţenilor romani.” 11
În dreptul roman, obligaţiile puteau izvorî, fie din
contracte, fie din delicte (obligationes vel contractu vel ex
delicto sunt)12.
12 Instituţie juridică. Ca instituţie juridică obligaţia
civilă poate fi definită atât în considerarea creditorului,
cât şi a debitorului. În considerarea creditorului, obligaţia
nu este decât un raport de creanţă născut dintr-un
raport juridic în timp ce în considerarea debitorului e o
prestaţie de executare a conţinutului acesteia, obligaţie
care constă în: a da, a face sau a nu face.
13 Codurile civile moderne. Codurile civile moderne
marchează o nouă etapă în evoluţia dreptului
obligaţional.
Prima codificare modernă a dreptului civil, Codul civil
francez cunoscut sub numele de Codul lui Napoleon, a fost
inspirată, mai ales în materia obligaţiilor, de dreptul roman.
Această etapă se caracterizează prin marile principii
ale autonomiei voinţei contractuale, consensualismului
actului juridic şi în acelaşi timp şi cu aceeaşi valoare, prin
garanţiile patrimoniale date creditorului de debitorului său.
Numeroase legi şi mai cu seamă doctrina şi jurisprudenţa s-
au adaptat noii viziuni a dreptului obligaţional.
11
Gaius, Obligationibus, Iustinian - traducere.
12
Idem.
SECŢIUNEA A III-A
UNIFICAREA INTERNAŢIONALĂ A
DREPTULUI OBLIGAŢIILOR
14 Consideraţii generale. Materia obligaţiilor prezintă

terenul cel mai favorabil tendinţelor de unificare
internaţională a regulilor de drept.
Această afirmaţie poate să pară surprinzătoare. Deoarece
dată fiind evoluţia constantă a dreptului obligaţiilor, cum poate fi
angajată o unificare internaţională a acestui drept?
Totuşi, nimic nu este contradictoriu, căci factorii
economici, morali şi sociali, sub influenţa cărora teoria
obligaţiilor evoluează, sunt sensibil aceiaşi în toate ţările
civilizate.
Unificarea internaţională a dreptului obligaţiilor ar fi
cu atât mai utilă dacă se are în vedere că pe acest drept se
sprijină securitatea comerţului, ori comerţul devine din ce în
ce mai mult internaţional, de unde şi necesitatea de a avea
pe teren principii uniforme.
15 Încercări. Încercările făcute în acest sens, până azi
nu au ajuns la capăt. În special, după primul război mondial
(1914) un proiect de cod al obligaţiilor comun Franţei şi
Italiei fusese elaborat de o comisie de experţi francezi şi
italieni. Proiectul, terminat în 1928 rămâne fidel tradiţiei
juridice comune celor două ţări, ţinând cont de anumite
reguli adoptate în codificări mai recente. Proiectul nu a fost
adoptat de nici una dintre cele două ţări. Unele dintre
dispoziţiile sale au inspirat totuşi, câteva articole ale
Codului civil italian revizuit în 1942.
Problema unificării dreptului obligaţiilor se pune în
cazul ţărilor care au aderat la Comunitatea Europeană, căci
ar fi dificil de a concepe pe termen lung o adevărată Uniune
Europeană sau Piaţă Comună fără ca să aibă la bază reguli
juridice comune.
Regulile care reglementează materia obligaţiilor au
suferit modificări în timp. Transformările s-au impus prin
intervenţia unui factor moral13, urmat de factori sociali şi

politici14.
În ceea ce priveşte factorul moral acesta s-a
manifestat în materia voinţei contractuale sub forma
protecţiei contractanţilor în contractul de adeziune, a
intervenţiei judecătorului în executarea contractelor sau în
exerciţiul excesiv al drepturilor subiective.
Factorii sociali şi politici s-au manifestat sub forma
declinului contractului faţă de organizarea economică a
statului, instituirii unui drept profesional şi a obligaţiei de
reparaţie a riscurilor.
Principiile adoptate de Codul civil francez în materia
obligaţiilor şi contractelor au fost preluate şi adoptate şi de
Codul civil român.
Codul civil român de la 1864 nu dă o definiţie
„obligaţiei”, ci tratează în mod pragmatic această materie
pe care o privim dispersată în mai multe capitole referitoare
la: izvoarele obligaţiilor: contractele şi convenţiile (art. 942-
997); delicte şi cvasi-delicte (art. 998-1003); diferite feluri
de obligaţii (art. 1004-1072); despre efectele obligaţiilor
(art. 1073-1090); sau stingerea obligaţiilor (art. 1091-1156).
„Materia obligatiilor este cuprinsa in Cartea a V-a a noului Cod
Civil. Noua reglementare propune o abordare unitara a raporturilor
obligationale. Astfel, se renunta la diviziunea traditionala in raporturi civile
si raporturi comerciale.
Pentru stabilirea regimului general al obligatiilor a fost avuta in
vedere si asigurarea unei protectii corespunzatoare a subiectelor de
drept aflate pe o pozitie de inferioritate economica, perspectiva ce se
reflecta, in special, in dispozitiile referitoare la formarea contractului,
integrarea clauzelor standard in contract, reducerea clauzei penale,
reparea prejudiciului nepatrimonial .
Structurata in 11 titluri si intinsa pe 1334 de articole, materia
obligatiilor cuprinde dispozitii generale referitoare la continutul raportului
de obligatie, dispozitii cu privire la izvoare, modalitati si tipuri de obligatii,
executarea, transmisiunea, transformarea si stingerea obligatiilor,
precum si un capitol special destinat restituirii prestatiilor. Un titlu distinct
este destinat contractelor speciale si modalitatilor de garantare a
obligatiilor.”15
13
G. Ri p er t , La régle morale dans les obligations, Paris, 1935.
14
G. Ri p er t , La régime démocratique et le droit civil moderne, Paris, 1936.
15
Expunerea de motive a proiectului Noului Cod civil.
CAPITOLUL II
NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE
SECŢIUNEA I
DEFINIŢIE
16 Definiţie. Art.1164 din Cod civil defineste

noţiunea de obligatie ca fiind „ o legatura de
drept in virtutea careia debitorul este tinut sa
procure o prestatie creditorului, iar acesta are
dreptul sa obtina prestatia datorata”.
Dupa cum se poate observa, definitia data de legiuitor are la baza
definirea notiunii de obligatie de catre doctrina, in incercarea de a
suplini inexistenta acesteia in vechea reglementare.
Aceasta definitie reglementeaza raportul juridic prin prisma
obligatiilor asumate de parti si nu din punctul de vedere al
drepturilor, asa cum impunea art.1073 din codul anterior.16
Codul civil anterior nu definea obligaţia, iar doctrina

modernă considera că această noţiune este sinonimă cu
dreptul de creanţă. Incontestabil că identificarea celor
două noţiuni creanţă şi obligaţie este criticabilă
deoarece, aşa cum cu justeţe s-a arătat17, pretinsa lor
sinonimie poate fi cel mult un mod de a exprima
legătura indisolubilă dintre dreptul de creanţă şi
obligaţie. În fond, însă, cele două noţiuni sunt diametral
opuse, una fiind negaţia celeilalte18.
16
Noul cod civil.Note.Explicatii. Corelatii, Ed. C.H. Beck, 2011, p. 445
17
P.C. V l a c h i d e , Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, p.
10.
18
Creditorul nu este obligat faţã de debitor, iar debitorul nu are un drept contra creditorului sãu,
decât, dreptul de a se elibera de obligaţie prin executarea acesteia, putându-l constrânge pe creditor
sã primeascã plata pe calea ofertei reale. Cele douã noţiuni sunt socotite corelate (ius et obligatio
corelata sunt) în concepţia scolasticã, dar nu sunt sinonime. Raportul efectiv dintre ele este de
subordonare, iar nu de egalitate. Obligaţia este în subordinea dreptului, ea având numai rolul de a
servi la realizarea acestuia; dreptul de creanţã nu s-ar putea realiza, dacã debitorul nu ar fi obligat.
Obligaţia este o ancilã (o slujitoare) a dreptului de creanţã.
Dacă prin definiţie, dreptul de creanţă este dreptul în

puterea căruia creditorul poate să pretindă şi să obţină de
la debitor, sub sancţiunea constrângerii, prestaţia sau
abţinerea datorată de acesta din urmă, obligaţia civilă este
un raport juridic de obligaţie, cu o structură proprie, o
finalitate specifică, acoperind un important domeniu de
reglementare şi cercetare - domeniul dreptului obligaţional.
În literatura juridică interbelică19, obligaţia civilă a fost
definită în funcţie de accepţiunile pe care le comporta
termenul de obligaţie. Astfel, s-a considerat că, în sens larg,
ea constituie „o legătură juridică între două sau mai multe
persoane, în virtutea căreia, o parte, numită debitor, se
obligă faţă de alta, numită creditor, la executarea unei
prestaţiuni pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o
abstenţiune” . De aici rezultă, că obligaţia este, în realitate,
un raport juridic al cărei conţinut este format din două
elemente: sarcina debitorului şi dreptul creditorului. Acesta
este motivul pentru care autorii respectivi denumesc
obligaţiile drepturi de creanţă, subliniind totodată, că
întrucât, în mod esenţial, ele constau în raporturi între
persoane, mai pot fi numite şi drepturi personale. În sens
restrâns, obligaţia este definită în perioada respectivă, în
funcţie numai de termenii raportului, şi anume sarcina
debitorului.
În doctrina juridică postbelică20, obligaţia civilă este
definită ca raportul juridic în temeiul căreia o persoană este
ţinută să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea unei
alte persoane .
După cum se poate observa, raportul juridic de
obligaţie primeşte sensuri diferite în funcţie de felul în care
este considerat. Dacă este privit din punct de vedere al
creditorului el se numeşte drept de creanţă, iar dacă este
privit din punct de vedere al debitorului se numeşte datorie.
Aşadar, obligaţia dobândeşte semnificaţii diferite în funcţie
19
C. Ha ma n g i u , I. Ro s et t i Bă l ă n es c u , Al. Bă i c oi a nu , Tratat de drept civil român, vol.
II, Ed. Naţionalã S. Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 511.
20
T.R. P op es c u , P. A n c a , Teoria generalã a obligaţiilor, Ed. Ştiinţificã, Bucureşti, 1968, p. 9;
Idem, Drept pentru învãţãmântul economic superior, Ed. Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1970,
p.112.
de unghiul sub care este privită, respectiv drept de creanţă

sau datorie.
Unii autori21 nu împărtăşesc această concepţie,
reproşându-i că identifică două noţiuni inconfundabile si
anume raportul juridic obligaţional cu unul din elementele
conţinutului său, adică cu dreptul de creanţă. Cu alte cuvinte
raportul obligaţional ce reprezintă întregul este confundat cu
dreptul de creanţă care reprezintă o parte a întregului, ori nu
este logic ca o parte să desemneze atât partea cât şi întregul.
Aceeaşi autori reproşează definiţiilor clasice care s-au
dat obligaţiei, faptul că sunt incomplete, deoarece nu conţin
nici o referire la sancţiunea juridică ce se asociază obligaţiei şi
nu se face prin raportare la ambii subiecţi ai raportului juridic.
Pe baza acestor elemente, în concepţia autorilor
respectivi, obligaţia este definită ca fiind acel raport juridic
stabilit între debitor şi creditor în virtutea căruia, subiectul
pasiv - debitorul - se obligă să dea, să facă sau să nu facă
ceva în beneficiul creditorului, care la rândul său, dobândeşte,
astfel, facultatea de a pretinde executarea acelei prestaţii,
precum şi posibilitatea ca, în caz de neexecutare de
bunăvoie, să recurgă la constrângerea de stat pentru
realizarea ei.
În accepţiunea noastră, într-o exprimare sintetică,
definim obligaţia ca fiind acel raport juridic în temeiul căruia
o persoană - numită creditor - poate să pretindă unei alte
persoane - numită debitor - să-i facă o prestaţie pozitivă
sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obţine în
mod forţat22.
21
M. C o s t i n, Marile instituţii ale dreptului civil român, vol. III, Ed. Dacia, Cluj - Napoca,
1993, p. 14-15. În acelaşi sens, D. Ha nt ea , Cu privire la conţinutul noţiunii de obligaţie civilã, în
Dreptul, nr. 5/1998, p. 40-43.
22
I. Do g ar u , Curs de Drept. Elemente de drept obligaţional, Partea a III-a, Reprografia
Universitãţii din Craiova, 1971, p.3
SECŢIUNEA A II-A
ACCEPŢIUNILE NOŢIUNII DE OBLIGAŢIE
Obligaţii – datorii23. Potrivit manualelor de drept, termenul

“obligaţie” desemnează în sens larg, “raportul juridic, în conţinutul căruia
intră atât latura activă, care este dreptul de creanţă ce aparţine creditorului,
cât şi corelativul acestui drept, adică latura pasivă a raportului, care este
“datoria ce incumbă debitorului”24, astfel că, din punctul de vedere al
debitorului “acest raport apare ca o datorie (obligaţie în sens restrâns)”25.
În terminologia juridică românească, termenul “datorie” este ambiguu. El

desemnează, în principal, “suma de bani sau orice alt bun datorat cuiva”,
termenul fiind sinonim cu obligaţia. În sens larg, datoria este tot ce cade în
sarcina cuiva, tot ce trebuie să facă sau să nu facă o persoană, având ca
repere legea sau morala, spre deosebire de obligaţie care este o datorie
sancţionată juridic, o legătură de drept (vinculum iuris). Din nevoia de a
distinge între datoria ca sumă de bani şi datoria de a respecta
convenienţele, morale sau legale, în drept se preferă uneori termenul
îndatorire, mai aproape de termenul francez devoir. Astfel, autorul celui
mai recent tratat de drept civil românesc destinat obligaţiilor civile, afirmă
că “în cel de-al doilea sens, mai larg, utilizat în limbajul juridic curent,
termenul de obligaţie desemnează orice îndatorire juridică, noţiune
generică prin care înţelegem îndatoririle juridice generale şi cele speciale
pe care le avem în societate. Îndatoririle generale sunt acelea care incumbă
tuturor sau unei categorii de persoane nedeterminate, cum ar fi obligaţia de
a respecta drepturile absolute ale fiecăruia (drepturile reale şi drepturile
23 Sache Neculaescu, Conf. dr. Facultatea de Drept şi Ştiinţe Social Politice, Târgovişte Avocat, NOUL COD CIVIL, ÎNTRE TRADIŢIE ŞI
MODERNITATE ÎN PRIVINŢA TERMINOLOGIEI JURIDICE NORMATIVE
24
C. Stătescu, C. Bîrsan, în Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX-a
revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 1
25
Ibidem
personale nepatrimoniale). Îndatoririle particulare sunt acelea care revin

anumitor persoane, determinate; ele pot să rezulte din acte sau fapte
juridice”26.
În drept, raportul dintre cele două noţiuni îl exprima cât se poate de

limpede Jean Carbonnier în urmă cu peste 50 ani. Potrivit eruditului autor
francez “în orice obligaţie există o datorie; dar nu orice datorie este o
obligaţie. Pentru a fi o obligaţie în sens tehnic, trebuie ca datoria să fie o
legătură de drept, care implică sancţiunea statală”27.
Înţelesul acestui termen poate fi diferit în raport de contextul în care este

utilizat. Astfel, dacă legea ne spune că trebuie să circulăm pe dreapta,
înseamnă că suntem obligaţi sau că avem datoria de a proceda astfel? Aşa
cum remarcă autorul unui manual relativ recent de obligaţii civile, ea este
o îndatorire şi nu obligaţie pentru că lipseşte creditorul căruia îi este
datorată28.
Dincolo de asemenea speculaţii terminologice care pot continua încă,

discuţia devine astăzi mai actuală ca oricând, în condiţiile în care
proiectele de codificare europeană a dreptului contractual introduce
distincţia dintre obligaţii şi îndatoriri generale. Astfel, potrivit Secţiunii 2
din capitolul I al Principiilor dreptului european al contractelor (Principiile
Lando) “îndatoririle generale” sunt cele prin care fiecare parte este ţinută să
acţioneze cu bună-credinţă (art. 1:201) şi să colaboreze cu cealaltă parte
pentru ca toate efectele contractului să se producă (art. 1:202). Tot astfel,
propunerile făcute de privativiştii de la Pavia, conduşi de profesorul Gandolfi,
sub denumirea Codul european al contractelor, referindu-se la faza precontractuală,
trimit la îndatoririle de corecţie a contractului, de informare, de confidenţialitate şi la
cele care decurg din clauzele implicite, ca fiind cele care se consideră că au fost
acceptate în mod tacit de părţi pentru că sunt necesare pentru producerea efectelor voite
26
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, p. 7
27
J. Carbonnier, Droit civil 4/ Les obligations, Éd. Presses Universitaires de
France, 1956, p. 7
28
Ph. Malinvaud, Droit des obligations, Éd. Litec, Paris, 2007, p. 3
de acestea, decurgând din datoria de bună-credinţă sau din cutume. La rândul său,
Anteproiectul de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei, cunoscut sub numele
Anteproiectul Catala, când defineşte obligaţia naturală, la art. 1151, se referă la
„îndatorirea de conştiinţă faţă de altul”, la fel cum este calificată şi loialitatea părţilor în
cazul obligaţiei pur potestative, în art. 1176.
Prin urmare, în timp ce obligaţia are un obiect determinat, îndatorirea

priveşte atitudinea de loialitate, de bună-credinţă, de colaborare a părţilor,
având un caracter abstract şi vizând principii de conduită, o anumită
mentalitate sau şi mai general, o stare de spirit a contractului, o etică a
acestuia, care nu se rezumă la un gest concret ci se constituie într-o
veritabilă “directivă”, cum recent a fost numită de un autor francez
preocupat de reforma dreptului contractelor29. Altfel spus, asemenea
obligaţii “nu sunt datorii care se plătesc ci datorii de urmat”30. Pentru a ne
referi la noul Cod civil, dacă potrivit art. 1176 din noul Cod civil “părţile
trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, atât la negocierea şi încheierea
contractului, cât şi pe tot timpul executării sale”, aceasta are semnificaţia
unei îndatoriri de loialitate.
Deşi noul Cod civil nu operează o asemenea distincţie, ea pare a fi totuşi

prezentă în spiritul unora dintre textele normative. Astfel, când sunt
evocate îndatoririle contractanţilor, noul Cod civil prevede că partea este
“ţinută” şi nu “obligată”. De exemplu, la art. 1183 alin. 2 se prevede că
“partea care se angajează într-o negociere este ţinută (s.n.) să respecte
exigenţele bunei-credinţe” sau la art. 1184 potrivit căruia “când o
informaţie confidenţială este comunicată de către o persoană în cursul
negocierilor, celalaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească
în interes propriu…”. La fel, în cazul impreviziunii, art. 1271 dispune că
“părţile sunt ţinute să-şi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a
devenit mai oneroasă”. Deşi, potrivit limbajului juridic tradiţional,
expresia “debitorul este ţinut” are aceeaşi semnificaţie cu cea care spune că
“debitorul este obligat”, se poate conveni că prima exprimare sugerează
mai bine caracterul extern al unor reguli morale de care părţile sunt
îndatorate să le respecte. Putem accepta că, înainte de a fi obligate de
prevederile contractuale, înainte chiar de a începe negocierile în vederea
29
Ph. Stoffel-Munk, Les sources des obligations, în volumul Pour une réforme du droit
des contrats,sous la direction de Fr. Terré, Éd. Dalloz, 2009, pp. 67-70.
30
Ibidem
încheierii unui contract, părţile sunt ţinute să acţioneze cu bună-credinţă şi

loialitate, sunt ţinute să se comporte civiliter31. Ele sunt externe
contractului, sunt situate deasupra lui, impunându-i-se.
Aceeaşi constatare o putem face şi în plan extracontractual. Dacă ne

referim la îmbogăţirea fără justă cauză, vom constata că obligaţia celui
îmbogăţit se naşte odată cu sporirea patrimoniului acestuia în mod
nejustificat pe seama altuia. Art. 1345 din noul Cod civil dispune că “cel
care s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia, este obligat la
restituire, în măsura propriei sale îmbogăţiri şi în limita pierderii
patrimoniale suferite de cealaltă persoană”. Prin urmare, obligaţia civilă se
naşte ca urmare a îmbogăţirii. Până atunci însă, suntem doar îndatoraţi să
nu ne îmbogăţim în detrimentul altuia, raportându-ne la imperativul moral
universal neminem laedere. Îndatorirea aceasta nu are un creditor anume ci
priveşte o conduită de urmat. Îndată ce sunt îndeplinite condiţiile
îmbogăţirii fără justă cauză, prin raportarea la patrimoniul celui sărăcit, se
naşte obligaţia de restituire, de această dată, în temeiul unui izvor distinct
de obligaţii civile.
Nevoia de a distinge între cele două categorii este cerută, nu doar de

acurateţea limbajului juridic dar şi de o corectă evaluare a consecinţelor
încălcării fiecăreia dintre ele. Din această perspectivă, avem cel puţin două
motive să operăm distincţia dintre obligaţii şi îndatoriri32:
-mai întâi, calificarea răspunderii pe care încălcarea lor o atrage este

diferită: dacă ne referim la încălcarea îndatoririlor, răspunderea va fi
delictuală, prin raportare la norma de la art. 1349 alin. 1 potrivit căreia
“orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile
ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”,
în timp ce, potrivit art. 1530 din noul Cod civil “creditorul are dreptul la
daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat
31
J. Darbellay, Théorie générale de l’ilicéité, Fribourg, 1955, nr. 69
32
B. Fauvarque-Cosson, Projet de cadre commun de référence, Terminologie
contractuelle commune, Société de Legislation Comparée, Paris, 2008, p. 86
şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei” 33[37]

(s.n.).
-al doilea motiv pentru care distincţia dintre îndatoririle generale ale
părţilor contractante şi obligaţiile acestora devine necesară priveşte
determinarea efectelor contractului: în timp ce obligaţiile leagă doar părţile
potrivit principiului res inter alios acta, îndatoririle părţilor pot profita şi
terţilor care se pot prevala de nerespectarea îndatoririlor de către una dintre
părţile contractante văzută ca faptă cauzatoare de prejudiciu, încălcare a
îndatoririi morale alterum non laedere. Este urmarea a ceea ce doctrina
franceză remarcă a fi tendinţa “de ataşare la contract a anumitor imperative
care sunt în realitate veritabile norme de comportament, sancţionate în
afara câmpului contractual, de răspunderea delictuală, calificate drept
obligaţii de mijloace”34.
33
Potrivit doctrinei noastre, angajarea răspunderii contractuale are loc ca
urmare a neexecutării totale sau parţiale a obligaţiilor, executarea
necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a acestora. Noul Cod civil
se aliniază proiectelor europene de codificare a dreptului contractelor de a
subsuma executarea necorespunzătoare şi executarea cu întârziere noţiunii
generice de neexecutare a obligaţiei. Astfel, potrivit art. 7.1.1 din
Principiile Unidroit “prin neexecutare se înţelege orice neaducere la
îndeplinire din partea unei părţi a oricărei dintre obligaţiile sale
contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere”.
La rândul lor Principiile Lando (PECL), se referă la neexecutarea esenţială
a obligaţiilor, în timp ce Codul european al contractelor defineşte la art. 89
noţiunea de neexecutare “orice comportament diferit al unuia dintre
contractanţi, al colaboratorilor sau prepuşilor diferit de cel prevăzut în
contract”.
34
G. Viney, Traité de droit civil. Introduction à la responsabilité, Éd. Librairie Générale de Droit et
de Jurisprudence, Paris, 1995, nr. 168
A. OBLIGATIA CIVILĂ ÎN SENS LARG
17 Sens larg. Dacă termenul „obligaţie” este

susceptibil a avea o serie de valenţe, între acestea
inserându-se şi valenţele juridice care se constituie în
ceea ce se cheamă obligaţia civilă, aceasta, la rândul
său este susceptibilă de mai multe înţelesuri (sensuri).
Din definiţie rezultă că obligaţia civilă este un raport
juridic de obligaţie. A considera astfel obligaţia civilă (ca
raport juridic de obligaţie) este sensul larg al noţiunii însăşi.
Aşadar, obligaţia civilă în sens larg exprimă însuşi
raportul juridic civil de obligaţie considerat în toate
componentele sale:
a) drepturile civile subiective dobândite de părţi în şi prin
acel raport juridic; şi,
b) obligaţiile propriu-zise asumate de părţi, de asemenea,
în şi prin raportul juridic respectiv.
În concluzie, obligaţia civilă în sens larg priveşte
deopotrivă drepturile dobândite de părţi şi obligaţiile
asumate de ele.
B. OBLIGAŢIA CIVILA IN SENS RESTRÂNS

18 Sens restrâns. Dacă în limbajul uzual cuvântul
obligaţie înseamnă datorie, îndatorire, aşa cum s-a
subliniat deja, în sens juridic acelaşi cuvânt desemnează
o legătură (o relaţie) între doi termeni (termenii fiind
părţile între care se stabileşte legătura).
Evident, sensul uzual al cuvântului „obligaţie” este
mai aproape, în privinţa conţinutului, de sensul restrâns al
noţiunii de obligaţie civilă. În această accepţiune termenul
„obligaţie” desemnează numai obligaţia în sens de datorie
(datoria debitorului din raportul juridic de obligaţie), fără
considerarea ei în legătură şi în unitate cu dreptul
creditorului.
Astfel, în raportul juridic de obligaţie nascut dintr-un
contract de vânzare - cumpărare, obligaţia în sens restrâns
este considerată a consta în:
a) obligaţiile vânzătorului de a transmite dreptul de

proprietate asupra lucrului vândut şi cea de predare a
acestui lucru; şi,
b) obligaţiile cumpărătorului de a plăti preţul şi de a primi
lucrul cumpărat.
C. OBLIGAŢIA CIVILĂ ÎN SENS DE TITLU

19 Sens de titlu. Uneori, termenul „obligaţie”
desemnează însuşi titlul prin care se constată existenţa
unei datorii. De exemplu, în cazul titlurilor de credit la
purtător, dreptul de creanţă este încorporat în înscrisul
ce-l constată şi, odată cu transmiterea titlului, se
transmite însuşi dreptul. Ori, a transmite dreptul, încor-
porat în titlu este o obligaţie concretă (obligaţie în sens
de datorie).
Prin consecinţă, transmiterea titlului valorează
transmiterea dreptului.
În acest context se poate afirma că:
a) dacă raportul juridic civil primeşte considerare din
perspectiva intereselor creditorului, acest raport va fi
desemnat prin formula bine cunoscută - „drept de
creanţă” ; şi,
b) dacă raportul juridic primeşte considerare din punctul
de vedere care exprimă interesele debitorului, el va fi
desemnat prin ceea ce se cheamă „obligaţie în sens
restrâns” (datorie).
SECŢIUNEA A III-A
CARACTERUL PATRIMONIAL AL OBLIGAŢIEI
20 Concepţia clasică. După concepţia clasică a

dreptului nostru, obligaţia sau mai exact dreptul de creanţă
- este un drept patrimonial. Acest drept are ca scop să
permită satisfacerea nevoilor economice ale creditorului
prin prestaţia pe care trebuie să i-o efectueze debitorul.
Dacă acesta nu o execută voluntar, creditorul poate să-l
constrângă pe diferite căi ale dreptului.
Dacă execuţia forţată în natură nu este posibilă,

creditorul se va îndestula prin echivalent cu bunurile debitorului sau
prin vânzarea bunurilor acestuia în profitul său.
Patrimoniul răspunde de datorii. Se spune că
creditorul are un drept de gaj general asupra patrimoniului
debitorului (art. 1718 C. civ.). ?????????????
Dreptul personal este deci, un element activ al
patrimoniului creditorului şi un element pasiv al
patrimoniului debitorului.
Caracterul patrimonial al obligaţiei nu este decât
rezultatul unei lungi evoluţii. Iniţial, dreptul roman nu vedea
în obligaţie decât o legătură personală între creditor şi
debitor, ajungând la un sechestru asupra persoanei fizice a
acestuia şi care nu era garantată printr-o acţiune asupra
lucrurilor.
21 Caracterul personal al obligaţiei. Caracterul
personal al obligaţiei era, in aşa fel încât, dreptul roman a
recunoscut, la început intransmisibilitatea creanţelor şi
datoriilor.Drept urmare când se dorea să se schimbe unul
dintre subiecţii obligaţiei, creditorul sau debitorul, trebuia
stinsă obligaţia, pentru a putea fi creată o alta (un alt caz).
La origine, intransmibilitatea se aplica chiar şi
moştenitorilor deoarece moartea unei persoane stingea
creanţele şi datoriile sale, ele neputând trece asupra
moştenitorilor. Intransmibilitatea asupra moştenitorilor,
nefastă pentru creditori, a fost abandonată, dar dreptul
roman a păstrat întotdeauna principiul intransmibilităţii
obligaţiilor între vii. Desigur acest principiu comportă şi
excepţii, dar nu a fost niciodată abolit.
Evoluţia ulterioară a tins să atenueze caracterul
personal al legăturii dintre creditori şi debitor, să pună
accentul pe ideea că obligaţia, fiind o legătură între două
persoane, implică un drept asupra bunurilor debitorului; ea
tinde la execuţia unei prestaţii, unui fapt sau unei reţineri
care are o valoare şi ea se găseşte garantată prin dreptul
de gaj general asupra bunurilor debitorului. Obligaţia este,
deci, ea însăşi o valoare patrimonială. Dar aceasta nu
înseamnă că obligaţia nu mai este un raport între persoane, ci,
că individualitatea acestor persoane este, în principiu,

indiferentă pentru existenţa raportului de obligaţie.
Creditorul şi debitorul pot să se schimbe, dar obligaţia
nu este stinsă sau modificată. Cum vom vedea, dreptul
modern încearcă să faciliteze din ce în ce mai mult
transmiterea obligaţiilor; această transmitere a fost mai
ales simplificată în dreptul comercial, când creanţele
îmbracă forma titlurilor la purtător, care se transmit din
mână în mână.
Dezvoltarea caracterului patrimonial al obligaţiei are
incidenţe economice importante din punctul de vedere al
creditorului deoarece dacă creditorul ştie că poate să-şi
cedeze cu uşurinţă dreptul, să-l transforme la dorinţa sa în
bani-numerar, nu va ezita să facă (să dea) credit debitorului
său.
SECŢIUNEA A IV-A
OBLIGAŢII STRĂINE DOMENIULUI PUR ECONOMIC ŞI
PATRIMONIAL
22 Remarcă prealabilă. O remarcă importantă trebuie

să fie făcută în legătură cu caracterul patrimonial care este
tipic evoluţiei dreptului obligaţiilor; există obligaţii al căror
obiect nu este reprezentat de satisfacerea intereselor
economice şi pecuniare ale creditorului.
Dacă luăm în considerare anumite raporturi pe care le
întâlnim în dreptul familiei, cum ar fi: îndatoririle personale
între soţi, îndatoririle părinteşti faţă de copii lor, constatăm
că, deşi suntem în prezenţa unui raport juridic permiţând
unui individ să ceară de la un altul un anumit
comportament, nu există, totuşi, un drept de creanţă
propriu-zis: legea aplică aici o reglementare specială.
Suntem în afara patrimoniului.
Dar, fără a ne plasa pe teren familial, întâlnim
obligaţii de ordin pur moral, pecuniare: astfel, obiectul unui
contract de asociaţie trebuie să fie nelucrativ, fiecare îşi ia
angajamentul de a munci în scop caritabil, ştiinţific, sportiv.
Astfel, jurisprudenţa admite reparaţia pe temei
delictual sau quasi-delictual a prejudiciului moral (atingerea
adusă onoarei etc.).
Totuşi, studiul obligaţiilor se corelează cu dreptul

patrimonial, căci, în principiu sancţiunea obligaţiilor constă
în daune-interese, adică în condamnarea debitorului la plata
unei sume de bani, mai mult sau mai puţin compensatoare
şi cu posibilitatea pentru victimă de a ridica bunurile
debitorului în caz de neplată a acestei sume. În aceste
cazuri, consideraţiile de ordin moral trebuie să aibă
greutate largă şi deasupra consideraţiilor de ordin material.
Astfel, acţiunile care tind să repare un prejudiciu moral
(prejudiciu născut dintr-o defăimare, durere cauzată de
moartea unei fiinţe dragi), nu aparţin decât victimei însăşi şi
nu pot fi exercitate de creditori prin intermediul acţiunii
oblice.
SECŢIUNEA A V-A
CONCLUZII ÎN LEGĂTURĂ CU NOŢIUNEA
DE OBLIGAŢIE CIVILĂ
23 Idei ce se degajă din definiţia şi sensurile

noţiunii de obligaţie. Din observarea împreună a
valenţelor termenului „obligaţie” - inclusiv valenţele
juridice - a definiţiei acesteia şi a accepţiunilor noţiunii de
obligaţie civilă se degajă următoarele idei:
a) cuvântul „obligaţie” are o serie de valenţe, inclusiv
valenţe juridice;
b) în drept, în general, cuvântul „obligaţie” desemnează
o legătură, (un raport între oameni) reglementată de o
normă juridică;
c) în dreptul civil, acest cuvânt desemnează o legătură (o
relaţie) între oameni reglementată de o normă de drept
civil;
d) istoriceşte, obligaţia - categorie juridică - a apărut o
dată cu dreptul (ca o componentă a acestuia), a cunoscut o
fundamentare şi o reglementare de vârf încă în dreptul
roman şi a evoluat o dată cu dreptul însuşi;
e) conceptual, obligaţia civilă se caracterizează prin
următoarele:
- este un raport juridic de obligaţie;
- părţile acestui raport juridic se numesc creditor
(subiectul activ) şi debitor (subiectul pasiv);
- în termenul acestui raport o persoană (debitorul - reus

debendi) este ţinută să dea (dare), să facă (facere), sau să
nu facă (non facere) ceva în favoarea acestei persoane;
- această „altă persoană” (creditorul - reus credendi -)
are posibilitatea juridică să pretindă debitorului
comportamentul impus de obligaţia asumată (dare, facere,
non facere) ;
- în situaţia în care debitorul nu răspunde unui asemenea
comportament de bună voie, creditorului i se recunoaşte
posibilitatea de a-l putea forţa la acest comportament (de a
obţine executarea prestaţiei în mod forţat) pe calea acţiunii
în justiţie, adică pe calea apelării la protecţia juridică a
dreptului său prin intervenţia forţei coercitive a statului;
f) obligaţia civilă are mai multe sensuri (accepţiuni), cele mai
importante fiind obligaţia în sens larg, obligaţia în sens restrâns şi obligaţia
în sens de titlu;
CAPITOLUL III
IMPORTANŢA OBLIGAŢIILOR CIVILE
SECŢIUNEA I
PRELIMINARII
24 Consideraţii generale. Veche ca şi dreptul,

obligaţia civilă este o prezenţă categorială juridică fără
de care viaţa economico - juridică nu poate fi concepută.
Pentru jurişti este aproape de prisos să-i subliniem
importanţa. Importanţa atât de considerabilă a acestei
categorii juridice se degajă din numărul impresionant de
instituţii juridice puse la îndemâna omului de rând şi pe
care le foloseşte în viaţa cotidiană, cunoscând sau nu
despre ce este vorba şi, bineînţeles, a specialistului care,
găseşte în aceste instrumente, „cheia universală” a atâtor
soluţii pe care le aşteaptă nesfârşitele şi variatele situaţii de
fapt ce viaţa însăşi le aduce în faţa sa.
Credem însă, că nu numai pentru specialiştii din
domeniul dreptului prezintă importanţă obligaţiile civile;
acestea sunt la fel de importante şi pentru alte categorii de
specialişti a căror atenţie se impune a fi atrasă asupra
legăturii dintre drept şi viaţa social-economică în general şi
dreptul obligaţional şi viaţa social-economică în special,
legătură care, în ultimă instanţă, face ca în viaţa juridică
cotidiană să se reflecte viaţa social-economică.
Interese de ordin teoretic, obligă nu numai juriştii, ci o
masă mult mai mare de oameni, pe toţi aceia care, cu sau
fără ştiinţă, săvârşesc zilnic numeroase operaţii juridice sau
acţionează pentru realizarea regimului juridic al valorilor, cu
deosebire cele de ordin patrimonial, între aceştia un loc
important ocupând economiştii, inginerii, tehnicienii etc., la
studierea atentă a materiei obligaţiilor civile, domeniu care
înglobează aşa cum am precizat deja, un număr mare de
categorii juridice cu care se operează, în primul rând, în
cadrul circuitului civil general.
SECŢIUNEA A II-A
IMPORTANŢA
A. IMPORTANŢA PRACTICĂ A OBLIGAŢIILOR CIVILE

25 Importanţa practică. Din punct de vedere practic35
este locul să subliniem că nu există moment al existenţei
noastre, în care să nu încheiem acte juridice sau să
executăm obligaţii, ori să exercităm drepturile născute
din asemenea acte juridice, să nu intrăm, deci, în
raporturi juridice dintre cele mai diverse, că, de fapt,
întreaga viaţă a omului, în ceea ce prezintă ea mai
important din punct de vedere al intereselor sale, se află
sub incidenţa reglementărilor juridice.
Sunt numeroase obligaţiile legale ce ne revin (de
exemplu, cele referitoare la circulaţia pietonilor sau
automobiliştilor, de întreţinere, de apărare a patriei etc.),
dar sunt şi mai numeroase obligaţiile pe care oamenii şi le
asumă pe baza raporturilor juridice civile în care intră,
încheind contracte; prin voinţa lor, oamenii, în deplin
consens, hotărăsc cu privire la valori materiale, de la cele
de cea mai mică importanţă, până la cele care interesează
dezvoltarea economică.
Circulaţia valorilor, fie ele bani, titluri de valoare sau
alte bunuri (întregul circuit civil), este marcată de prezenţa
masivă a instituţiilor juridice aparţinătoare dreptul
obligaţional care, aşa cum subliniază doctrina36, este un
compartiment indispensabil al dreptului. Iată de ce,
cunoaşterea materiei obligaţiilor ajută, de pildă, la înţele-
gerea drepturilor creditorului asupra bunurilor debitorului, ca
garanţie a executării prestaţiei pe care debitorul şi-a
asumat-o.
35
„Interesul practic se învederează, în primul rând, prin multitudinea, complexitatea şi nesfârşita
varietate a raporturilor juridice pe care oamenii, sub impulsul cerinţelor permanente ale vieţii, le
leagă în fiecare clipă. Pentru a-şi satisface cele mai elementare cerinţe ale vieţii de toate zilele - cum
ar fi: procurarea celor necesare traiului, transportul în comun, achiziţionarea de cãrţi, reviste, ziare,
bilete la spectacole etc., oamenii încheie zilnic felurite contracte, generatoare de obligaţii. Alături de
aceste raporturi juridice, create prin voinţa oamenilor, apar altele, care se nasc independent de voinţa
acestora cum sunt, de pildă, obligaţiile pe care le implică principiul răspunderii civile (în virtutea
căruia oricine provoacă altuia prejudicii este ţinut, sub anumite condiţii, să-l despăgubească).
Aşadar, cele mai obişnuite acte ale vieţii cotidiene sunt tot atâtea surse de raporturi juridice, care
formează obiectul teoriei generale a obligaţiilor” (T.R. Pop esc u , op. cit., 1986, p. 5).
36
„Le droit des obligations est donc partout, et c'est pourquoi il est indispensable de la
connaître pour des raisons practiques” (M.P. Ra y na u d , Cours de droit civil rédigé d'après la
sténotypie du cours, 1967/1968, Paris, p.12).
Studiul obligaţiilor prezintă importanţă şi pentru corecta

apreciere şi promovare a raporturilor economice externe (cele
din domeniul dreptului internaţional privat şi dreptului
comerţului internaţional), care se dezvoltă continuu.
B. IMPORTANŢA TEORETICÃ A OBLIGATIILOR CIVILE

26 Importanţă teoretică. Din punct de vedere
teoretic, studiul obligaţiilor prezintă o deosebită
importanţă datorită înaltului lor grad de tehnicitate,
caracterului profund ştiinţific al acestei părţi a dreptului,
stabilităţii mai mari faţă de alte ramuri ale dreptului şi
raportului deosebit pe care îl au în formarea juriştilor, în
deprinderea celor ce operează cu valori economice şi,
implicit, cu valori juridice, de a deosebi licitul de ilicit,
moralul de imoral, de a proceda, în fiecare caz, conform
legii şi bunelor moravuri.
Înaltul grad de tehnicitate a categoriilor juridice ce
formează obiectul de studiu al dreptului obligaţiilor, cea mai
importantă dintre ele fiind contractul, a reţinut întotdeauna
atenţia juriştilor, care n-au încetat să manifeste interes pentru
perfecţionarea acestui caracter şi, prin aceasta, pentru
dezvoltarea şi perfecţionarea aspectelor tehnice ale dreptului.
De aici, caracterul ştiinţific al acestei părţi a dreptului şi, în
acelaşi timp, din punct de vedere al tehnicii juridice, acest
domeniu nu trebuie lăsat în afara cercetării ştiinţifice, întrucât
este necesară, în fiecare moment, o concordanţă perfectă a
reglementărilor juridice cu relaţiile economice şi social-
politice, aflate şi ele într-o continuă evoluţie. Normele juridice
reglementează aceste relaţii, dar nu numai atât: prin maniera
în care le reglementează, dreptul stimulează dezvoltarea şi
perfecţionarea lor.
Din aceste motive, este destul de greu să se facă o
demarcare precisă între interesul practic şi cel teoretic, al
acestui domeniu al dreptului.
În acest compartiment - dreptul obligaţional - se
întâlnesc, ca într-o arenă, ideile filosofice, social-politice,
morale etc., căci regulile de drept, trecute prin filtrul voinţei
electoratului înfăţişat de legiuitor, expresie a intereselor
fundamentale ale entităţii organizate în stat, au menirea de a
asigura transpunerea în viaţă a acestor idei, potrivit

principiului în raport cu care „normele dreptului, legea, îşi trag
forţa din forţa moralei, iar morala nu poate fi concepută fără
ca cele mai importante dintre regulile sale să fie preluate şi
reglementate de planul dreptului: quid leges sine
moribus,quid mores sine legibus.37
C. OBLIGAŢIILE CIVILE - SEGMENT AL RAMURII

DREPTULUI CIVIL
27 Obligaţiile civile - segment al ramurii dreptului
civil.
Materia obligaţiilor civile este reglementată de Codul
civil în Cartea a V-a, „Despre obligaţii” propune o restructurare a
materiei şi o reformulare a principiilor şi conceptelor tradiţionale în
lumina tendinţelor moderne în materie.
Noua reglementare propune o abordare unitară a raporturilor
obligaţionale. Astfel, se renunţă la diviziunea tradiţională în raporturi
civile şi raporturi comerciale şi se consacră diferenţieri de regim juridic
în funcţie de calitatea de profesionist, respectiv non-profesionist a
celor implicaţi în raportul juridic obligaţional. La stabilirea regimului
general al obligaţiilor a fost avută în vedere şi asigurarea unei protecţii
corespunzătoare a subiectelor de drept aflate pe o poziţie de
inferioritate economică, perspectivă ce se reflectă, în special, în
dispoziţiile referitoare la formarea contractului, integrarea clauzelor
standard în contract, reducerea clauzei penale, repararea prejudiciului
nepatrimonial ş.a.
Structurată în 11 titluri, materia obligaţiilor cuprinde dispoziţii
generale referitoare la conţinutul raportului de obligaţie, dispoziţii cu
privire la izvoare, modalităţi şi tipuri de obligaţii, executarea,
transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor, precum şi un
capitol special destinat restituirii prestaţiilor. Un titlu distinct este
destinat contractelor speciale şi modalităţilor de garantare a
obligaţiilor.
Din simplul cuprins al Codului civil român, rezultă că,

materia obligaţiilor este un compartiment de reglementare
37
I. Do g a r u , Unele elemente de teorie generală a dreptului şi de drept constituţional, Partea I,
Repografia Universităţii din Craiova, 1971, p.32; Idem, op. cit., 1983, p. 61.
al ramurii dreptului civil, integrat între celelalte

compartimente:
- Cartea I-a intitulată „Despre persoane
- Cartea a II-a „Despre familie”
- Cartea a III-a intitulată „Despre bunuri”
- Cartea a IV-a „Despre mosteniri si liberalitati”
- Cartea a V-a „Despre obligatii”
- Cartea a VI-a „Despre prescriptia extinctiva, decaderea
si calculul „
- Cartea a VII-a Dispozitii de drept international privat”
Din această sumară prezentare a marilor
compartimente ale reglementărilor juridice care se constituie
în ramura dreptului civil rezultă că, într-adevăr, materia
obligaţiilor se constituie într-un segment important al acestei
ramuri.
28 Materia obligaţiilor civile - compartiment
important al ştiinţei juridice de ramură a dreptului
civil38. Ştiinţa dreptului, în general, are drept obiect
analiza normelor juridice în strânsă legătură cu
năzuinţele şi cerinţele din care s-au născut (cu relaţiile
sociale pe care le reglementează).
Ştiinţa de ramură - a dreptului civil - are drept obiect analiza
profundă a normelor de drept civil în raport cu relaţiile sociale
reglementate de aceste norme.
În acest context, teoria generală a obligaţiilor este
una din următoarele părţi ale ştiinţei de ramură39:
a) introducere în studiul dreptului civil (concept, raportul
juridic civil, actul juridic civil şi prescripţia extinctivă);
b) subiectele dreptului civil;
c) teoria generală a drepturilor reale;
d) teoria generală a obligaţiilor;
e) contractele speciale;
f) materia succesiunilor.
38
Pentru detalii cu privire la ştiinţă, ştiinţele juridice, inclusiv cele de ramură, cele ajutătoare şi
ştiinţele juridice istorice vezi I. Dog a ru , Elemente de teorie generală a dreptului, Ed. Oltenia,
1994, p. 15 - 53.
39
Compartimentare care se constituie în criteriul ce ne determină să tratăm dreptul civil într-un
număr de cinci volume, după cum urmează: volumul I - „Introducere în Dreptul civil. Subiectele
Dreptului civil” (apărut deja prin Ed. Europa, Craiova, 1996; volumul II „Teoria generală a
drepturilor reale”, apărut prin Ed. Europa, Craiova, 1996; volumul III „Teoria generală a
obligaţiilor” (cel de faţã); volumul IV - „Contractele speciale” ; şi, volumul V - „ Succesiunile” .
Aşadar, materia obligaţiilor este, deopotrivă, un

compartiment al ramurii dreptului civil şi al ştiinţei dreptului
civil.
TITLUL II
ELEMENTELE ŞI CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE
CAPITOLUL I
ELEMENTELE OBLIGAŢIEI CIVILE
SECŢIUNEA I
PRELIMINARII
29 Consideraţii generale. Aşa cum a fost definită,

obligaţia civilă se înfăţişează ca un raport juridic de
obligaţie, în temeiul căruia, o persoană numită creditor
(reus credendi) poate pretinde unei alte persoane
numite debitor (reus debendi) să dea (aut dare), să facă
(aut facere), sau să nu facă (aut non facere) ceva, iar,
dacă debitorul nu respectă comportamentul la care s-a
obligat chiar prin intrarea în acest raport juridic, se
recunoaşte creditorului posibilitatea de a-l forţa la acest
comportament, pe calea acţiunii în justiţie, ca mod de
protecţie juridică a dreptului său subiectiv şi de inter-
venţie a forţei coercitive a statului.
Astfel privită, obligaţia civilă, în sens larg, (raportul
juridic de obligaţie) are o structură proprie, clădită pe
următoarele elemente40:
a) subiectele obligaţiei;
b) obiectul obligaţiei;
c) conţinutul obligaţiei;
d) sancţiunea.
SECŢIUNEA A II-A
ELEMENTE
A. SUBIECTELE OBLIGAŢIEI CIVILE
I. NOŢIUNE
40
Elemente ce vor fi prezentate sintetic în continuare.
Elementele şi clasificarea obligaţiilor civile 31
30 Noţiune. În raportul juridic civil de obligaţie, subiectul

activ, titularul dreptului, se numeşte creditor (creditor,
reus credendi) iar subiectul pasiv, persoana căreia îi
incumbă obligaţia, se numeşte debitor (debitor, reus
debendi).
Aşadar, subiectele raportului juridic de obligaţie sunt
persoanele între care se leagă (intervine) acest raport.
Pe de altă parte, subiectele raportului juridic civil (fie
active, fie pasive), pot fi persoane fizice - angajate personal
(prin manifestarea voinţei personal) sau prin reprezentant-,
sau persoane juridice, fără a deosebi în privinţa acestora.
În operaţiunile juridice de drept civil în care intră
statul, prin Ministerul de Finanţe, acesta se comportă ca şi
când ar fi persoană juridică, poziţia sa având regimul juridic
al poziţiei unei persoane juridice, ceea ce înseamnă că, pe
cale de excepţie, statul poate fi subiect al obligaţiei civile.
Cetăţenia părţilor sau lipsa acesteia, în principiu, nu
poate constitui o piedică în privinţa calităţii de drept
obligaţional41.
II. DENUMIRI
31 Denumiri. Subiectele obligaţiei civile pot purta
denumiri diferite (nu numai creditor sau debitor, ori
subiect activ sau subiect pasiv), în funcţie de natura
raportului juridic în care intră: în contractul de vânzare-
cumpărare (emptio-venditio) părţile se numesc vânzător
şi cumpărător; în contractul de locaţie (locatio-
conductio) - locator şi locatar, în contractul de furnizare -
furnizor şi beneficiar, etc.
Raportul juridic de obligaţie poate fi încheiat de
persoane fizice (între ele), persoane juridice (între ele) sau
de persoane fizice şi persoane juridice, aşa cum s-a precizat
deja.
B. OBIECTUL OBLIGAŢIEI CIVILE

I. NOŢIUNE
41
Chestiunea prezintă importanţă din punct de vedere al dreptului internaţional privat, dreptului
comercial şi dreptului comerţului internaţional, ţinând seama de poziţia acestora faţă de dreptul civil.
32 Definiţie. Obiectul raportului juridic de obligaţie

constă întotdeauna într-o prestaţie, care poate fi pozitivă
(a da şi a face) sau negativă (a nu face).
Prin definiţie, obligaţia civilă pretinde, datorită
legăturii juridice concrete în care au intrat părţile, ca una
dintre ele - creditorul- să fie îndrituit a cere un anume
comportament din partea celeilalte părţi - debitorul -, iar
acesta din urmă este ţinut (obligat) să dea curs acestui
comportament.
Nerespectarea comportamentului datorat de debitor
atrage după sine consecinţe juridice constând, în primul
rând, în determinarea forţată a părţii în cauză să-i dea curs
şi, în măsura în care s-au produs şi alte urmări, să acţioneze
în consecinţă, protecţia dreptului creditorului fiind asigurată
de forţa coercitivă a statului.
Comportamentul debitorului este dat de prestaţiile la
care el se obligă, prestaţii care pot fi:
a) pozitive (a da şi a face);
b) negative (a nu face).
II. PRESTAŢIA POZITIVĂ

1. Obligaţia de a da
33 Noţiune. Obligaţia de a da (dare) constă în
îndatorirea juridică concretizată în constituirea ori
transmiterea de drepturi reale cu privire la un bun.
34 Regulă. Când obligaţia de a da priveşte
transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun
cert, se consideră executată din momentul în care se
încheie convenţia părţilor. Înstrăinătorului îi rămâne,
practic, după realizarea acordului de voinţă, numai
obligaţia de a preda bunul la care se referă prestaţia
respectivă.
Aceasta este regula. O asemenea regulă decurge din
caracterul abstract al obligaţiei de a da, caracter care
surprinde tocmai consecinţa firească a acordului de voinţă -
transmiterea dreptului real , transmitere care operează fără
a fi nevoie de o anume acţiune (fizică) concretă, aşa cum

pretinde, de pildă, predarea lucrului.
35 Excepţie. Prin excepţie de la această regulă,
obligaţia de a da are o anumită existenţă în timp în
următoarele situaţii:
a) când convenţia se referă la bunuri de gen (când, între
momentul acordului de voinţă şi momentul transmiterii
dreptului real prin individualizarea bunurilor, se scurge o
anumită perioadă de timp);
b) când convenţia priveşte bunuri certe, dar părţile au
convenit ca dreptul de proprietate să se transmită la o dată
ulterioară încheierii acesteia;
c) când convenţia priveşte un lucru cert, dar viitor (care
nu a fost făurit încă);
d) când convenţia priveşte un lucru care nu aparţine
înstrăinătorului, caz în care transmiterea dreptului de
proprietate operează după ce înstrăinătorul însuşi a
dobândit proprietatea bunului respectiv;
e) când convenţia priveşte un drept real imobiliar, supus
regimului cărţii funciare în privinţa înstrăinării, caz în care
intabularea în cartea funciară fiind o condiţie ad validitatem
(de existenţă) a contractului de înstrăinare, transmiterea
dreptului de proprietate nu operează pe data când părţile
încheie convenţia, ci pe data intabulării dreptului în cartea
funciară;
f) când prin lege sau alte acte normative se stabileşte că
dreptul de proprietate, sau un alt drept real, se transmite
ulterior încheierii convenţiei.
Ceea ce caracterizează obligaţia de a da este, aşa
cum s-a subliniat deja, faptul că, ea constă într-o prestaţie
pozitivă abstractă; priveşte constituirea sau strămutarea
unui drept real cu privire la un bun, ca o consecinţă a
exprimării consimţământului părţilor cu prilejul încheierii
unui contract42, şi nu ca urmare a unei acţiuni concrete.
2. Obligaţia de a face
36 Noţiune. Obligaţia de a face (facere) constă în
îndatorirea juridică de a săvârşi o prestaţie, pozitivă, alta
42
Art.1674” Cu exceptia cazurilor prevazute de lege
decât cele care se referă la constituirea ori strămutarea

de drepturi reale cu privire la un bun (adică, obligaţia de
a da), de pildă de a preda un lucru, de a face un serviciu,
de a executa o lucrare etc.
Spre deosebire de obligaţia de a da, obligaţia de a
face este întotdeauna materializată într-o activitate
concretă, ceea ce face ca ea însăşi (obligaţia) să fie
concretă, iar data la care se execută să fie chiar data când
se realizează activitatea (acţiunea) a cărei constatare se
poate face fizic.
Obligaţia de a face poate urma o obligaţie de a da,
dar poate fi săvârşită şi independent.
III. PRESTAŢIA NEGATIVĂ

37 Noţiune. Obligaţia de a nu face (non facere) constă
în îndatorirea juridică pe care debitorul şi-o asumă, în
sensul de a se abţine de la a săvârşi o prestaţie,
prestaţie pe care o putea săvârşi dacă nu-şi asuma
această obligaţie. De pildă, autorul unei lucrări se poate
adresa oricărei edituri pentru publicarea acesteia. Dar,
dacă s-a adresat unei anume edituri, iar contractul de
editură conţine clauza, potrivit căreia publicarea lucrării
se va face numai prin editura respectivă, autorul lucrării
şi-a asumat obligaţia de a nu face, obligaţie care îl ţine
să nu se adreseze altei edituri în acelaşi scop.
Evident, în lipsa clauzei amintite (dacă autorul nu-şi
asuma obligaţia de a publica lucrarea numai prin editura
respectivă) el se putea adresa şi altor edituri.
IV. PARALELÃ ÎNTRE OBLIGAŢIA DE A NU FACE

(NON FACERE) ŞI OBLIGAŢIA GENERALĂ ŞI NEGATIVĂ
A TUTUROR DE A NU ADUCE ATINGERE UNUI DREPT
ABSOLUT
38 Modul de punere a problemei. Obligaţia de a nu
face este considerată astfel ca urmare a clasificării
obligaţiilor civile după obiectul lor (în obligaţii de a da, a
face şi a nu face) şi se asumă anume de către debitor, în
condiţiile concrete ale convenţiei.
Obligaţia generală şi negativă a tuturor de a nu
înfrânge (aduce atingere) un drept absolut - deci şi un drept
real -, se discută pe planul caracterelor juridice ale acestor
drepturi. Astfel, în cazul drepturilor absolute:
- numai subiectul activ este cunoscut din momentul
naşterii lor;
- drepturilor absolute le corespunde obligaţia generală şi
negativă a tuturor de a nu le aduce atingere; şi,
- drepturile absolute sunt opozabile erga omnes (tuturor
celorlalte subiecte de drept).
Drepturile reale, alături de cele personale
nepatrimoniale, sunt drepturi absolute şi, pe cale de
consecinţă, au aceleaşi caractere juridice.
Drept urmare, se impune a deosebi între cele două

obligaţii.
39 Asemănări. Cele două obligaţii (obligaţia de a nu
face şi obligaţia generală şi negativă de a nu aduce
atingere unui drept absolut) sunt obligaţii negative în
sensul că impun subiectelor de drept o abstenţiune:
- în cazul obligaţiei de a nu face - abstenţiunea de la a
săvârşi ceva, pentru că aşa s-a obligat prin convenţie
subiectul pasiv; şi
- în cazul obligaţiei generale şi negative - abstenţiunea de
la a săvârşi acte sau fapte prin care s-ar aduce atingere
unui drept absolut.
40 Deosebiri. Între cele două obligaţii există o serie de
deosebiri, între care:
a) obligaţia generală şi negativă îşi are izvorul în
dispoziţiile legale care reglementează drepturile personale
nepatrimoniale şi drepturile reale, pe când, obligaţia de a
nu face îşi are izvorul în convenţie;
b) obligaţia generală şi negativă în privinţa respectării
dreptului absolut, nu este lăsată la latitudinea unui subiect
de drept, în timp ce asumarea obligaţiei de a nu face
depinde numai de subiectul de drept;
c) titularii obligaţiei generale şi negative sunt toţi ceilalţi,
subiecte nedeterminate, consideraţi astfel - „toţi ceilalţi” în
raport cu titularul dreptului absolut, în timp ce, în cazul
obligaţiei de a nu face, cel obligat este subiect pasiv
determinat (cel ce s-a angajat la această abstenţiune);
d) obligaţia generală şi negativă este o obligaţie
corelativă dreptului absolut, în timp ce, obligaţia de a nu
face este corelativă unui drept de creanţă ca drept relativ;
e) obligaţia de a nu face se naşte şi se consideră în
legătură cu un singur raport juridic (raportul juridic de
obligaţie), în timp ce obligaţia generală şi negativă primeşte
considerare în cazul unui anume raport juridic, înainte de
încălcare, iar, după încălcare, consecinţele acesteia primesc
considerare în cadrul altui raport juridic care, de data aceasta,
este un raport juridic de obligaţie:
- raportul juridic iniţial este raportul în temeiul căruia

titularul dreptului absolut pretinde şi toţi ceilalţi - subiecte
pasive nedeterminate - sunt obligate să nu înfrângă dreptul
absolut;
- raportul juridic născut în urma încălcării obligaţiei
generale şi negative, este:
1. un raport juridic nou, intervenit între titularul dreptului
încălcat - de data aceasta în calitate de creditor - şi cel ce a
încălcat obligaţia respectivă - de data aceasta subiect pasiv
determinat având, deci, calitatea de debitor; de asemeni,
conţinutul noului raport este altul: el constă în prerogativa
conferită titularului dreptului absolut de a pretinde
repararea consecinţelor juridice care decurg din încălcarea
obligaţiei generale şi negative şi în obligaţia corelativă de a
repara prejudiciul produs; şi,
2. este un raport juridic de obligaţie, cu toate
consecinţele ce decurg din aceasta.
C. CONTINUTUL OBLIGAŢIEI CIVILE

I. NOTIUNE
41 Noţiune. Conţinutul obligaţiei civile este acel
element din structura raportului juridic de obligaţie ce se
alcătuieşte din drepturile subiective civile dobândite de
părţi şi din obligaţiile asumate de ele.
II. COMPONENTE
42 Componente. Ca element al structurii obligaţiei
civile, conţinutul acesteia se clădeşte pe următoarele
componente:
a) drepturile subiectului activ (drepturile creditorului).
Este vorba de drepturile subiective civile dobândite de
creditorul raportului juridic de obligaţie prin şi înlăuntrul
acestui raport. Dreptul subiectiv civil al creditorului constă
în facultatea (posibilitatea, prerogativa) acestuia de a
pretinde subiectului pasiv (debitorului) să săvârşească
anumite acţiuni (prestaţii pozitive - a da, a face - sau să se
abţină de la săvârşirea a ceva - a nu face); şi,
b) obligaţiile corelative drepturilor creditorului,

obligaţii care incumbă debitorului şi care constau în
îndatorirea juridică a acestuia de a săvârşi ceva, sau de a
se abţine de la a săvârşi ceva şi care, în măsura în care nu
este executată de bună voie, poate fi adusă la îndeplinire
cu ajutorul forţei coercitive a statului.
D. SANCŢIUNEA
43 Noţiune. Element din structura obligaţiei civile,
sancţiunea constă în posibilitatea juridică recunoscută
titularului dreptului subiectiv civil născut dintr-un raport
juridic de obligaţie:
- de a introduce acţiune în justiţie; sau,
- de a proceda la executarea silită.
În ambele situaţii (intentarea acţiunii în justiţie şi
posibilitatea de a proceda la executarea silită) se tinde la
realizarea drepturilor subiective civile aparţinând
creditorului, născute dintr-un raport juridic de obligaţie.
Sancţiunea este cel mai caracteristic dintre
elementele ce intră în structura raportului juridic de
obligaţie, pentru obligaţia civilă; este elementul care face
ca obligaţiile civile să se distingă de obligaţiile naturale.
CAPITOLUL II
CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
SECŢIUNEA I
OBLIGAŢIILE NATURALE ŞI OBLIGAŢIILE CIVILE
44 Criterii. Majoritatea autorilor tratează clasificarea obligaţiilor

pornind de la criteriul sancţiunii în funcţie de care obligaţiile se împart în
obligaţii civile (perfecte) şi obligaţii naturale (imperfecte), care la rândul
lor sunt obligaţii civile degenerate43 şi obligaţii civile avortate44.
Considerăm, însă, că mai întâi trebuie făcută delimitarea obligaţiilor civile
de obligaţiile naturale, urmând ca numai după aceasta să se facă
clasificarea obligaţiilor civile în funcţie de diferite criterii, sancţiunea
nereprezentând altceva decât elementul în funcţie de care o obligaţie poate
sau nu să fie realizată prin forţa de constrângere a statului.
A. OBLIGATIILE NATURALE
I. NOŢIUNE ŞI EXEMPLE
45 Noţiune. În general, obligaţiile sunt de două feluri :
- obligaţiile naturale;
- obligaţiile civile.
Obligaţiile naturale sunt acele obligaţii care nu
conferă titularului dreptului corelativ (creditorului)
posibilitatea de a proceda la executarea lor silită; ele se
caracterizează prin aceea că pot fi executate numai
voluntar.
46 Exemple. Câteva exemple de obligaţii voluntare pot
întregi imaginea asupra noţiunii acestora:
a) obligaţiile civile stinse prin prescripţie;
43
Obligaţiile civile degenerate sunt obligaţii iniţial perfecte, care şi-au pierdut dreptul la acţiune,
în sens material, ca efect al neexercitării lui în termenul de prescripţie extinctivă.
44
Obligaţiile civile avortate sunt acele obligaţii ce s-au născut de la bun început fără a fi însoţite
de dreptul la acţiune în justiţie. Totuşi, ele sunt obligaţii juridice imperfecte care produc două efecte
juridice: 1. dacă debitorul execută voluntar prestaţia el face o plată valabilă, chiar dacă nu ştia că
obligaţia nu este însoţită de acţiune în justiţie. De aceea, nu se poate cere restituirea prestaţiei pe
motiv că ar fi făcut o plată nedatorată. Potrivit art. 1092 C. civ., „repetiţiunea nu e admisă în privinţa
obligaţiilor naturale care au fost achitate de bunăvoie”; 2. recunoaşterea obligaţiei naturale de către
debitor şi promisiunea fermă că o va executa are ca efect transformarea ei într-o obligaţie înzestrată
cu acţiune în justiţie.
40
b) obligaţiile civile încheiate de o persoană aflată în stare

de incapacitate, dacă sunt executate de către moştenitorii
acesteia;
c) datoriile de onoare care rezultă, de pildă, din
contractul de joc sau rămăşag etc.
Obligaţia naturală o regăsim, aşadar, în acele cazuri în
care a existat o obligaţie civilă care este însă lipsită de
efect, fie că este lovită de nulitate, fie că a fost stinsă
înainte ca creditorul să-şi fi primit plata. Dacă debitorul
plăteşte totuşi, spunem că el execută o obligaţie naturală
deoarece aceasta supravieţuieşte obligaţiei civile ineficace.
Astfel, cel care plăteşte o datorie la care nu mai este ţinut,
execută o obligaţie naturală, dar, această împerechere a
unei datorii de conştiinţă şi a unei obligaţii civile imperfecte
nu este necesară deoarece obligaţia naturală nu cere cu
necesitate existenţa unei obligaţii civile. Aşa cum este
cazul, în datoriile de asistenţă pentru ajutor alimentar,
oferită persoanelor care nu sunt creditori civili, de exemplu
fraţilor şi surorilor; copiilor nerecunoscuţi etc.
Tot astfel, poate fi şi cazul obligaţiei de a nu vătăma pe
altul, care conduce la repararea prejudiciului pe care l-am
cauzat, chiar şi când condiţiile unei acţiuni în
responsabilitate nu sunt întrunite. Spre exemplu, cea care
rezultă din ruptura unui concubinaj sau într-un alt domeniu
cu totul diferit, în cazul unui sfătuiri proaste de plasament.
II. POSIBILITATEA TRANSFORMÃRII OBLIGATIILOR

NATURALE ÎN OBLIGAŢII CIVILE
47 Prezentare. În condiţiile legii, este admisă
posibilitatea transformării obligaţiilor naturale în obligaţii
civile.
Un asemenea proces se finalizează (obligaţiile
naturale se transformă în obligaţii civile) în condiţiile legii,
în următoarele două ipoteze:
a) în situaţia în care obligaţiile naturale sunt recunoscute,
în scris, de către debitor;
b) în situaţia în care debitorul face o promisiune de
executare a obligaţiilor naturale, în scris.
41
În aceste ipoteze dacă sunt îndeplinite cerinţele

arătate, obligaţiile naturale se transformă în obligaţii civile
şi, drept urmare, pot fi executate silit.
B. OBLIGAŢIILE CIVILE
I. NOŢIUNE
48 Definiţie. Obligaţiile civile sunt obligaţiile a căror
aducere la îndeplinire este asigurată prin forţa coercitivă
a statului, în situaţia în care debitorul nu le execută de
bună voie.
Drepturile corelative obligaţiilor civile beneficiază de
protecţie juridică din partea statului, protecţie care se
materializează tocmai în posibilitatea de a se apela la forţa
statală pentru realizarea lor.
II. ELEMENTUL DEFINITORIU PENTRU OBLIGAŢIILE

CIVILE
49 Element definitoriu. Ceea ce distinge obligaţiile
civile de cele naturale este sancţiunea. În timp ce
obligaţiile civile pot fi executate silit, cele naturale pot fi
executate numai voluntar. Inversând termenii, se
constată că, pe când drepturile subiective civile născute
dintr-un raport juridic de obligaţie se pot realiza cu
ajutorul forţei coercitive a statului, pe calea acţiunii în
justiţie, dreptul corelativ unei obligaţii naturale nu poate
fi astfel realizat; acest din urmă drept poate fi realizat
numai în măsura în care debitorul, voluntar, execută
obligaţia naturală corelativă.
42
SECŢIUNEA A II-A
CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE
ÎN RAPORT DE OBIECTUL LOR
50 Clasificare. În raport de obiectul lor, obligaţiile civile

se clasifică în obligaţii de a da, obligaţii de a face şi
obligaţii de a nu face45.
Deosebirile între obligaţiile de a da46, a face şi a nu face se
manifestă mai ales, din perspectiva posibilităţilor de executare
a acestora (art. 1073, 1090 C. civ.anterior).
Când vânzătorul transferă dreptul de proprietate asupra
lucrului înstrăinat, el face implicit şi remiterea posesiei de
drept a acestuia, deoarece de la data contractului de
vânzare-cumpărare, cumpărătorul devine şi posesorul de
drept al obiectului dobândit de el, chiar dacă nu i s-a făcut
şi predarea efectivă a posesiei de fapt.
Aşadar, transferul posesiei de drept este prezumat că
operează simultan cu acela al dreptului de proprietate47.
Obligaţia de a da este expresia consensualismului
dreptului modern, ce se exprimă prin ideea că simplul
consimţământ transferă dreptul de proprietate sau mai
exact că obligaţia de a face predarea posesiei de drept a
lucrului, se consideră îndeplinită prin chiar încheierea
contractului.
Dacă bunul nu a fost predat efectiv la data încheierii
actului juridic, obligaţia debitorului se disjunge în două
obligaţii distincte şi anume: obligaţia de a conserva şi
păstra bunul până la predare (obligaţie de a face ce
urmează să fie executată) şi obligaţia de a preda bunul (tot
obligaţie de a face ce urmează să fie executată)48.
45
Vezi, supra, II) Prestaţia pozitivă;şi III) Prestaţia negativă, din prezentul capitol.
46
Obligaţia proprietarului, care închiriază farmacia sa altei persoane, constând numai în
îndatorirea de a pune la dispoziţia locatarului fondul de comerţ al farmaciei împreună cu autorizaţia,
este o obligaţie de „a da”, iar nu o obligaţie de „a face” (C. Ha m a ng i u ,
N. G eo r g ea n , Codul civil adnotat, cu textul art. Corespunzător francez, italian şi belgian, cu
trimiteri la doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa completă de la 1868-1925, Ed. Librăriei
„Universala” Alcalay & Co., Bucureşti, 1925, vol. II, p. 620).
47
Cumpărătorul unui imobil închiriat, spre exemplu, este în drept să perceapă chiriile, chiar dacă
nu a intervenit predarea posesiei de fapt, după cum, poate greva cu ipoteci sau vinde bunul, deşi
acestea se găseşte încă în posesia de fapt a vânzătorului.
48
Disjungerea în discuţie operează în temeiul art. 971 şi 1074 alin. (1) C. civ.
43
Tot referitor la obligaţia de a da, trebuie reţinut că

uneori, aceasta este de executare unică (când priveşte
înstrăinarea unor bunuri indivizibile), iar alteori este de
executare succesivă la date prestabilite (cum este cazul
contractelor de furnizare).
La rândul său, obligaţia de a face poate fi de executare
unică, cum este predarea unui bun cert sau de executare
succesivă, la diferite intervale de timp (cazul medicului care
acordă îngrijiri medicale), iar uneori continuă (cazul
asigurării condiţiilor de locuit pe durata existenţei
contractului de închiriere).
Obligaţia de a nu face nu poate fi concepută decât ca o
obligaţie de executare continuă, întrucât orice faptă a
debitorului potrivnică abstenţiunii datorate duce, de fapt, la
încălcarea acestei obligaţii.
Distincţia dintre obligaţiile de a da, a face şi a nu face se
poate realiza şi prin raportare la posibilitatea executării
acestora.
Obligaţia de a da, se execută totdeauna în natură.
Creditorul acestei obligaţii poate obţine oricând posesia de
fapt a lucrului asupra căruia a dobândit dreptul de
proprietate prin apel la forţa de constrângere a statului.
Obligaţia de a face ca şi obligaţia de a nu face, în caz de
neexecutare, se transpune într-o executare prin echivalent
sau mai exact, duce la plata de daune-interese, potrivit art.
1075 C. civ., dacă nu se poate obţine executarea în natură.
De asemenea, obligaţia de a da, a face şi a nu face se
disting între ele şi după cum executarea lor presupune sau
nu fapta exclusivă a debitorului.
Astfel, dacă obligaţiile de a da şi a face pot fi executate
uneori şi de către un terţ49, obligaţia de a nu face necesită
cu exclusivitate fapta de a se abţine a debitorului.
SECŢIUNEA A III-A
ÎN RAPORT DE SCOPUL URMĂRIT (OBLIGAŢII DE
REZULTAT SAU DE SCOP ŞI OBLIGAŢII DE DILIGENŢĂ)
49
Cum este cazul plăţii unei sume de bani sau cazul livrării unor bunuri de gen
(art. 1093 C. civ.), când obligaţia de a da se poate executa şi de către un terţ sau cum este cazul art.
1094 C. civ., unde referitor la obligaţia de a face, se prevede că aceasta poate fi executată şi de un
terţ atunci când creditorul acceptă.
44
A. OBLIGATIILE DETERMINATE (DE REZULTAT, DE

SCOP)
51 Noţiune. Obligaţiile determinate sau de rezultat,

odată executate, asigură obţinerea unui anumit rezultat
(exemplu, obligaţia cărăuşului de a transporta lucrul
încredinţat în acest scop la destinaţie). Aceste obligaţii
se consideră executate numai dacă se obţine rezultatul
urmărit.
B. OBLIGAŢIILE DE DILIGENŢĂ
52 Noţiune. Obligaţiile de diligenţă (obligaţiile-mijloace)
tind către atingerea unui scop, dar nu pretind neapărat
realizarea scopului, cerând din partea debitorului o
conduită, care constă numai în depunerea strădaniei (dili-
genţelor) cerute de realizarea scopului, fără a se cere
acestuia să realizeze scopul (exemplu, medicul are
obligaţia de a îngriji bolnavul potrivit regulilor profesiunii şi
cuceririlor ştiinţelor medicale, nu însă şi cea de a evita
sucombarea lui).
45
SECŢIUNEA A IV-A
CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR ÎN RAPORT DE
OPOZABILITATE
A. OBLIGAŢIILE ORDINARE
53 Noţiune. Obligaţiile ordinare se caracterizează prin
aceea că debitorul este ţinut să răspundă cu întregul său
patrimoniu pentru executarea acestora.
Aşadar, obligaţiilor ordinare, care alcătuiesc regula, le
sunt proprii sub aspectul opozabilităţii toate regulile care
cârmuiesc drepturile relative.
B. OBLIGAŢIILE REALE
54 Noţiune. Obligaţiile reale50 se caracterizează prin
aceea că debitorul este ţinut să răspundă pentru
îndeplinirea lor, în limitele unui bun sau unor bunuri
determinate anume.
Literatura de specialitate, distinge două categorii de
obligaţii reale: unele sunt obligaţii de a face ce apar ca
accesorii ale unui drept real a cărui soartă juridică o
urmează (obligaţii propter rem)51.
C. OBLIGAŢII OPOZABILE TERŢILOR

50
Obligaţiile reale reprezintă, de fapt, unele îndatoriri reglementate de dreptul civil, ce corespund
unor drepturi de creanţă fiind strâns legate de anumite drepturi reale sau de posesia unor lucruri de unde
şi denumirea lor de obligaţii reale. Practic, aceste obligaţii sunt plasate la frontiera dintre drepturile de
creanţă şi drepturile reale.
51
Aceste obligaţii apar ca un accesoriu al unui drept real şi reprezintă adevărate sarcini reale
care incumbă titularului. Caracterele juridice ale acestor obligaţii sunt următoarele: debitorul să fie
în raport direct cu lucrul; obligaţia reală este autonomă în raport cu dreptul real, dar are, în acelaşi
timp, un regim de accesorietate faţă de acest drept; obligaţia propter remse impune debitorului
exclusiv din cauza şi în timpul deţinerii lucrului, ea grevează o persoană cu o sarcină din cauza unui
drept real şi derivă din lege sau din convenţia părţilor. Obligaţia are ca obiect fie o prestaţie pozitivă
fie o abstenţiune, şi nu se poate transforma nici într-un drept real, nici într-un drept de creanţă; se
transmite la toţi succesorii particulari, iar vechiul proprietar care a grevat lucrul cu o obligaţie
propter rem se găseşte complet liber, ceea ce înseamnă că, creditorul nu are decât un singur debitor,
şi anume pe actualul deţinător al lucrului grevat.
Referitor la domeniul de aplicare a obligaţiilor propter rem este de precizat că în doctrina de
specialitate s-au conturat două tendiţe şi anume: o tendinţă restrictivă potrivit căreia obligaţiile reale
pot exista numai în legătură cu drepturile reale şi o tendinţă de interpretare extensivă, la care
subscriem şi noi, potrivit căreia obligaţiile propter rem pot exista ori de câte ori stăpânirea ori
dobândirea unor bunuri implică îndeplinirea unor obligaţii accesorii de a face sau o abstenţiune. Spre
exemplu, obligaţiile funciare reale prevăzute în Legea nr. 18/1991 (obligaţia de a cultiva terenul,
obligaţia de a executa unele lucrări de îmbunătăţiri funciare etc.)
46
55 Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem)

sunt obligaţiile strict legate de posesia lucrului. Creditorul
nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât dacă
posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest
drept, deşi nu a participat direct şi personal la formarea
raportului de obligaţie (de ex: în cazul locatarului, folosinţa
lucrului închiriat rămâne neschimbată şi în cazul în care
înainte de a expira contractul, locatorul înstrăinează lucrul,
noul proprietar fiind obligat să respecte drepturile ce revin
locatarului, chiar dacă nu a fost parte la încheierea
contractului)52.
Literatura juridică cunoaşte şi alte clasificări ale
obligaţiilor: obligaţii juridice şi obligaţii morale; obligaţii
patrimoniale şi extrapatrimoniale; obligaţii reale şi perso-
nale, asupra cărora nu este cazul să mai insistăm întrucât
au format obiect de studiu în cadrul teoriei generale a
drepturilor subiective.
D. IMPORTANTA CLASIFICĂRII
56 Importanţa. Această clasificare prezintă o
importanţă deosebită sub aspectul posibilităţilor de
realizare a intereselor creditorilor.
În cazul obligaţiilor ordinare, creditorul are doar
dreptul de gaj general asupra bunurilor existente în
patrimoniul debitorului, ceea ce nu opreşte efectuarea unor
operaţii juridice care pot avea drept obiect aceste bunuri.
Creditorul este, în acest caz, expus riscului
insolvablităţii, risc ce poate avea două cauze:
a) este foarte probabil ca debitorul să fie de rea-credinţă
şi să-şi provoace insolvabilitatea prin acte de înstrăinare a
bunurilor, chiar simulate, situaţie în care creditorul, pentru
realizarea creanţei sale, va trebui mai întâi să acţioneze în
justiţie pe debitor şi pe terţii cu care acesta a intrat în
raporturi juridice pentru a revoca actele juridice încheiate în
dauna sa (acţiunea pauliană sau revocatorie) şi, numai
după aceea să poată urmări bunurile debitorului;
52
Această obligaţie este prevăzută în mod expres de art. 1441 C. civ., care dispune „dacă
locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută
înainte de vânzare ...”
47
b) este, posibil, însă, ca debitorul să nu fie de rea-

credinţă, dar el să nu poată să fie în măsură de a se ocupa
în cele mai bune condiţii de propriile sale treburi (un
neglijent sau un risipitor - prodigus - cum spuneau romanii),
stare de pe urma căreia să profite terţii. În această situaţie,
evident, creditorul poate acţiona pentru refacerea
solvabilităţii, introducând acţiune în justiţie, de această
dată subrogându-se în locul debitorului, împotriva terţilor
(acţiunea oblică sau subrogatorie), după care poate realiza
urmărirea bunurilor din patrimoniul său.
Nu încape îndoială asupra faptului că, din acest punct
de vedere, obligaţiile reale prezintă serioase avantaje
pentru creditor: debitorul nu mai poate dispune de bunul
sau bunurile afectate a garanta realizarea obligaţiilor sale
de creditor, căci acesta din urmă are la îndemână dreptul
de urmărire, în baza căruia va putea urmări acele bunuri în
mâinile oricui s-ar afla ele, dar şi dreptul de preferinţă, în
baza căruia, în cazul în care şi alţii ar ridica pretenţii
împotriva debitorului, el, creditorul, se va îndestula cu
preferinţă (primul) în pretenţiile sale şi numai după aceea,
dacă mai este posibil, şi ceilalţi.
48
SECŢIUNEA A V-A
CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
ÎN RAPORT DE IZVORUL LOR
57 Prezentarea clasificării. În funcţie de criteriul

izvorului lor, obligaţiile civile sunt de mai multe feluri:
a) obligaţii născute din actele juridice civile:
1. obligaţii născute din convenţii;
2. obligaţii născute din actul unilateral de voinţă;
b) obligaţii născute din faptul juridic licit:
1. obligaţii civile născute din îmbogăţirea fără just
temei;
2. obligaţii civile născute din gestiunea de afaceri;
3. obligaţii născute din plata lucrului nedatorat (plata
nedatorată);
c) obligaţiile civile născute din faptul juridic ilicit
(cauzarea de prejudicii, adică, din delictul civil).
d)
58 Enumerare. Potrivit acestui criteriu, obligaţiile civile
sunt:
1. obligaţiile civile născute din convenţii;
2. obligaţiile civile născute din actul unilateral de
voinţă;
3. obligaţiile civile născute din îmbogăţirea fără just
temei;
4. obligaţiile civile născute din gestiunea de afaceri;
5. obligaţiile civile născute din plata nedatorată;
6. obligaţiile civile născute din delictul civil (cauzarea
de prejudicii).
SECŢIUNEA A VI-A
CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR DUPĂ CUM
SUNT SAU NU AFECTATE DE MODALITĂŢI
59 Clasificare generală.
49
Privite din punct de vedere al modalităţilor ce le pot

afecta,conform art 1396 din Noul Cod civil, obligaţiile pot
fi:
1 Pure si simple
2. Simple;
2. Afectate de modalitati (Complexe).
60 Obligaţiile sunt simple - (sau pure şi simple) când
cuprind numai elementele structurale ale raportului juridic
de obligaţie, adică: subiecţii, obiectul, conţinutul şi
sancţiunea.
Obligatiile sunt pure intrucat se nasc sigur si imediat,
fiind executate imediat ce s-au nascut, din proprie initiativa
sau la cererea creditorului.
Obligatiile sunt simple deoarece reprezinta legaturi
juridice intre doua persoane si au ca obiect o singura
pretatie, Acestea nu sunt susceptibile de modaltati.53
Obligatia este simpla si nu conditionata si in cazul in
care depinde de un eveniment care, fara ca partile sa stie,
avusese deja loc in momentul in care debitorul s-a obligat
sub conditie.54
In actuala reglementare a codului civil, obligatia simpla
nu mai este definita prin raportare la obligatia complexa. Se
observa ca nu mai sunt pastrate distinctiile, operate de
doctrina, intre obligatiile pure si simple si obligatiile pure si
cimplexe, deoarece obligatia simpla se identifica, in noul
inteles, cu obligatia pura, iar o obligatie nu poate fi in
acelasi timp si simpla si complexa.55
53
art 1396 alin 2 Cod civil. De asemenea, in art 1397 C.civ. se arata ca
„Obligatia simpla nu este afectata de termen sau conditie si poate fi
executata imediat, din proprie initiativa sau la cererea creditorului ”.
54
Alineatul 2 al art. 1397 C.civ. arata ca „obligatia este simpla si nu
conditionala, daca eficacitatea sau desfiintarea ei depinde de un eveniment
care, fara ca partile sa stie, avusese deja loc in momentul in care debitorul s-a
obligat sub conditie.”
55
Noul Cod civil. Instrumente juridice. Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011, p.521.
50
61 Obligaţiile sunt complexe - când pe lângă aceste

elemente, cuprind şi altele ca: termenul sau condiţia.
Prin denumirea „modalităţile obligaţiilor” înţelegem să
evocăm obligaţiile complexe afectate de termen sau
condiţie, deşi această denumire este frecvent folosită
pentru evocarea tuturor obligaţiilor complexe, adică nu
numai a celor afectate de termen sau condiţie, ci şi a celor
cu subiecte multiple şi cu obiecte multiple.
62 Feluri. Legea reglementează obligaţiile condiţionale
şi obligaţiile cu termen în cadrul contractului (1396-1420C.
civ.)56, acesta însă nu exclude faptul că pot fi afectate de
modalităţi şi obligaţiile extracontractuală.
a) Obligaţia cu termen (art. 1411-1420 C. civ.)57
În principiu, orice obligaţie poate fi afectată de termen.
Termenul - este un eveniment viitor şi cert în privinţa
realizării sale, însă în privinţa datei realizării el poate fi:
sigur, când este dinainte cunoscut şi nesigur când nu se
ştie întinderea (De ex: îţi voi presta întreţinere pe timpul
vieţii).
Termenul este suspensiv58 - când are ca efect amânarea
executării unei obligaţii (De ex: îţi voi presta întreţinere
începând cu data de 1.01.1999).
Termenul este extinctiv59 - când are ca efect stingerea
executării unei obligaţii (Ex: îţi voi presta întreţinere până la
data de 01.05.2000). La implinirea lui, obligatia se stinge.
Termenul este legal când este prevăzut de lege; judiciar60
când este fixat de instanţă şi convenţional când este stabilit
printr-un act juridic.
Termenul se deosebeşte de condiţie prin faptul că el nu
suspendă angajamentul, ci numai amână executarea.
56
art. 1004-1025- Codul civil anterior
57
art1022-1025 Cod civil anterior
58
Art.1412 Noul cod civil “ Termenul este suspensiv atunci cand, pana la implinirea lui,
este amanata scadenta obligatiei”.
59
Art. 1412 alin.2 “ Termenul este extinctiv atunci cand, la implinirea lui, obligatia se
stinge”
60
Art. 1415 Noul Cod civil
51
b) Obligaţiile condiţionale sunt obligaţiile afectate de

condiţie, iar drepturile la care dau naştere aceste obligaţii
se numesc drepturi condiţionale.
Obligaţiile sunt condiţionale când perfectarea lor depinde
de un eveniment viitor necert (art.1399 C. civ.)61.
Obligaţiile pot fi afectate de orice fel de condiţii: cauzale,
potestative sau mixte, cu excepţia condiţiilor imposibile,
ilicite, imorale care, conform legii, sunt lovite de nulitate.
Condiţia cauzală este aceea care depinde de hazard,
întâmplare şi nu este nici în puterea creditorului şi nici în
cea a debitorului.
Condiţia potestativă - este aceea a cărei realizare
depinde de voinţa părţilor raportului juridic de obligaţie şi
ea poate fi:
- condiţie potestativă pură62 - este cea a cărei realizare
depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi (de obicei se
regăseşte sub formularea: „dacă voi vrea”, „dacă voi dori”
etc.).
- condiţie potestativă simplă - este cea a cărei realizare
depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de un element
exterior acesteia (de ex.: „îţi voi vinde apartamentul dacă
plec în alt oraş” ).
Condiţia mixtă - este cea a cărei realizare depinde de
voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa unei terţe persoane (de
ex: îţi vând casa dacă mă voi căsători).
După efectele pe care le produce, condiţia poate fi:
suspensivă sau rezolutorie.
Condiţia suspensivă63 - este cea de a cărei realizare
depinde naşterea unei obligaţii (de ex: îţi vând maşina dacă
iau examenul la facultate).
61
Art 1004 Codul civil anterior
62
Art. 1403 Noul cod civil” Obligatia contractata sub o conditie suspensiva ce depende
exclusiv de vointa debitorului un produce niciun efect”.
63
“Conditia este suspuensiva atunci cand indeplinirea ei determina desfiintarea
obligatiei”- art 1400 Noul cod civil.
52
Condiţia rezolutorie64 - este cea de a cărei realizare

depinde stingerea unei obligaţii (de ex: îţi vând maşina,
însă dacă reuşesc la facultate, vânzarea va fi reziliată).65
64
“Conditia este rezolutorie atunci cand indeplinirea ei determina desfiintarea obligatiei.
Pana la proba contrara, conditia se prezuma a fi rezolutorie ori de cate ori scadenta
obligatiilor principale preceda momentul la care conditia s-ar putea indeplini”- art. 1401
Noul cod civil.
65
Conform art. 1019 C. civ. anterior - este acea condiţie care supune
desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi necert.
53
CARTEA A II-A
IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
TITLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA
IZVOARELOR OBLIGAŢIILOR CIVILE
CAPITOL UNIC
NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA IZVOARELOR
OBLIGAŢIILOR CIVILE
SECŢIUNEA I
NOŢIUNE
63 Noţiune. Prin izvorul obligaţiei înţelegem sursa care îi dă naştere.

Sursa obligaţiilor civile o constituie faptele juridice
stricto senso de producerea cărora legea leagă naşterea
anumitor efecte juridice, adică crearea raporturilor juridice
de obligaţie.
De asemenea, actele juridice civile, cu deosebire cea
mai importantă specie a acestora - contractul -, constituie
sursă a obligaţiilor civile, ele născând raporturi juridice de
obligaţie.
SECŢIUNEA A II-A
CLASIFICAREA IZVOARELOR OBLIGAŢIILOR CIVILE
POTRIVIT CODULUI CIVIL ROMÂN
64 Clasificare66. Codul civil clasifică izvoarele obligaţiilor în con-

tracte, actul unilateral, gestiunea de afaceri, imbogatirea fara justa
cauza, plata nedatorata, fapta ilicita si, ca noutate, orice alt act sau fapt
pe care legea leaga nasterea unei obligatii.
65 Deosebiri. Codul civil anterior de la 1864, clasifica izvoarele
obligaţiilor în contracte, delicte, cvasidelicte şi legea.
Aceasta clasificare era susceptibila de a primi urmatoarele critici: pe de
o parte, clasificarea pare a fi prea complexa, deoarece se complica cu
notiuni inutile; pe de alta parte si în sens opus, ea este incompleta
pentru ca nu cuprinde toate izvoarele de obligatii. Astfel:
a) clasificarea legală este inexactă, în primul rând
pentru că distincţia ce se face între delicte şi cvasidelicte
66
Codul civil anterior, clasifică izvoarele obligaţiilor în contracte, delicte, cvasidelicte
şi legea.
55
nu antrenează după sine nici o consecinţă practică 67. Astfel,

potrivit reglementărilor din Codul civil, delictul şi
cvasidelictul au acelaşi regim juridic. Deşi delictul este o
faptă săvârşită cu intenţia de a produce un prejudiciu, iar
cvasidelictul - o faptă săvârşită fără o asemenea intenţie,
ele nu produc consecinţe juridice distincte deoarece, şi într-
un caz şi în celălalt, prejudiciul va fi reparat în întregime.
Este foarte probabil ca legiuitorul francez de la 1804, după
care legiuitorul nostru s-a inspirat, să fi avut în vedere o
eventuală simetrie cu distincţia, de asemenea destul de
contestată, între contracte şi cvasicontracte. si această din
urmă clasificare este inexactă, pentru că mai ales noţiunea
de cvasicontract produce confuzii. Mai degrabă, ideea de
cvasicontract se fundează pe o greşită înţelegere a
termenului care fusese folosit în Codicele Iustinian, unde
avea alt înţeles decât acela de izvor (sursă) de obligaţii
civile. Or, este lesne de înţeles că în realitate obligaţia dintr-
un cvasicontract nu este rezultatul voinţei care, la contract,
este elementul esenţial. Între cvasicontracte, în concepţia
Codului civil, se enumera plata lucrului nedatorat,
admiţându-se că cel care a primit o astfel de plată este
dator s-o restituie ca şi când s-ar fi angajat la aceasta, în
caz că a primit suma, ca şi cum la bază ar sta un contract.
Acest lucru este inexact, pentru că nu se poate depista în
nici un caz voinţa de restituire, voinţă care este proprie con-
tractului.
S-ar mai putea adăuga faptul că plata nedatorată
este, într-un anume sens, o ipoteză particulară a îmbogăţirii
fără just temei (fără însă a se confunda între ele), or,
îmbogăţirea fără just temei nu conţine nici o idee
contractuală.
Un alt cvasicontract, în concepţia legiuitorului, îl
constituie gestiunea de afaceri, care dă naştere la obligaţii
în sarcina celor două părţi: gerantul şi geratul. În cazul
uneia dintre părţi (gerantul) distingem bine voinţa sa de a
săvârşi anumite acte de gestiune pentru gerat, din proprie
iniţiativă. Suntem în prezenţa unei singure voinţe (nu a unui
67
D'abord la distinction qu'elle fait entre les délits et les quasidélits n'entraine aucune conséqunce
pratique (M.P. Ra y n a u d , op. cit., p. 26.).
56
acord de voinţe, adică a unui contract) şi nu se poate

admite că o singură voinţă ar putea da naştere la obligaţii
în sarcina ambelor părţi, mai ales a geratului care, de fapt,
n-a vrut nimic, putând fi chiar străin de tot ceea ce a
întreprins gerantul.
Aşadar, nici plăţii nedatorate şi nici gestiunii de
afaceri nu li se aplică regulile contractului.
b) clasificarea legală este, în al doilea rând,
incompletă. Codul civil omite a enumera printre izvoarele
obligaţiilor actul unilateral de voinţă.
Prin actualul Cod Civil se observa « largirea sferei
izvoarelor obligatiilor impuse pentru a tine pasul cu
realitatea reglementarilor dintre cele mai variate din ultima
perioada, caracterizata, printre altele, de diversificarea
imprejurarilor care, potrivit legii, genereaza raporturi
juridice obligationale, fata de care conceptia traditionala,
intemeiata pe distinctia act juridic – fapt juridic stricto
sensu, se dovedeste a fi nesatisfacatoare ».68
SECŢIUNEA A III-A
CLASIFICAREA IZVOARELOR OBLIGAŢIILOR
A. ENUMERARE
66 Enumerare.69Din art 1165 din Noul Cod Civil,rezulta ca sunt

izvoare ale obligaţiilor civile:
1. contractul
2. actul juridic unilateral:
- promisiunea unilaterala
68
Expunere de motive.
69
In Condul Civil anterior, izvoarele obligatiilor se cclasificau in :
1. actul juridic civil:
a) convenţiile (contractele);
b) actul unilateral de voinţă;
2. faptul juridic:
a) faptul juridic licit:
- îmbogăţirea fără just temei;
- gestiunea de afaceri;
- plata nedatorată (plata lucrului nedatorat);
b) faptul juridic ilicit (delictul civil)
57
- promisiunea publica de recompensa

3. faptul juridic licit:
- gestiunea de afaceri
- imbogatirea fara justa cauza
- plata nedatorata
4. fapta ilicita (raspunderea civila)
- raspunderea civila delictuala
- raspunderea civila contractuala
5. orice alt act sau fapt de care legea leaga nasterea unei obligatii.
B. CLASIFICAREA IZVOARELOR OBLIGAŢIILOR

CIVILE ÎN RAPORT DE MANIFESTAREA VOINŢEI ORI
LIPSA MANIFESTĂRII ACESTEIA
67 Clasificare. Din acest punct de vedere, izvoarele obligaţiilor civile
se clasifică în :
a) izvoare voluntare (cele ce constau în manifestarea de
voinţă în scopul producerii unor anume efecte juridice).
Intră în această categorie actele juridice civile (contractul si
actul unilateral de voinţă);
b) izvoarele nevoluntare (faptele juridice stricto senso):
- evenimentele juridice;
- acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice.
CARTEA A II-A
IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
TITLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA
IZVOARELOR OBLIGAŢIILOR CIVILE
CAPITOL UNIC
NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA IZVOARELOR
OBLIGAŢIILOR CIVILE
SECŢIUNEA I
NOŢIUNE
68 Noţiune. Prin izvorul obligaţiei înţelegem sursa care îi dă naştere.

Sursa obligaţiilor civile o constituie faptele juridice
stricto senso de producerea cărora legea leagă naşterea
anumitor efecte juridice, adică crearea raporturilor juridice
de obligaţie.
De asemenea, actele juridice civile, cu deosebire cea
mai importantă specie a acestora - contractul -, constituie
sursă a obligaţiilor civile, ele născând raporturi juridice de
obligaţie.
SECŢIUNEA A II-A
CLASIFICAREA IZVOARELOR OBLIGAŢIILOR CIVILE
POTRIVIT CODULUI CIVIL ROMÂN
69 Clasificare70. Codul civil clasifică izvoarele obligaţiilor în con-

tracte, actul unilateral, gestiunea de afaceri, imbogatirea fara justa
cauza, plata nedatorata, fapta ilicita si, ca noutate, orice alt act sau fapt
pe care legea leaga nasterea unei obligatii.
70 Deosebiri. Codul civil anterior de la 1864, clasifica izvoarele
obligaţiilor în contracte, delicte, cvasidelicte şi legea.
Aceasta clasificare era susceptibila de a primi urmatoarele critici: pe de
o parte, clasificarea pare a fi prea complexa, deoarece se complica cu
notiuni inutile; pe de alta parte si în sens opus, ea este incompleta
pentru ca nu cuprinde toate izvoarele de obligatii. Astfel:
a) clasificarea legală este inexactă, în primul rând
pentru că distincţia ce se face între delicte şi cvasidelicte nu
70
Codul civil anterior, clasifică izvoarele obligaţiilor în contracte, delicte, cvasidelicte
şi legea.
34 Consideraţii generale asupra izvoarelor obligaţiilor civile
antrenează după sine nici o consecinţă practică 71. Astfel,

potrivit reglementărilor din Codul civil, delictul şi
cvasidelictul au acelaşi regim juridic. Deşi delictul este o
faptă săvârşită cu intenţia de a produce un prejudiciu, iar
cvasidelictul - o faptă săvârşită fără o asemenea intenţie,
ele nu produc consecinţe juridice distincte deoarece, şi într-
un caz şi în celălalt, prejudiciul va fi reparat în întregime.
Este foarte probabil ca legiuitorul francez de la 1804, după
care legiuitorul nostru s-a inspirat, să fi avut în vedere o
eventuală simetrie cu distincţia, de asemenea destul de
contestată, între contracte şi cvasicontracte. si această din
urmă clasificare este inexactă, pentru că mai ales noţiunea
de cvasicontract produce confuzii. Mai degrabă, ideea de
cvasicontract se fundează pe o greşită înţelegere a
termenului care fusese folosit în Codicele Iustinian, unde
avea alt înţeles decât acela de izvor (sursă) de obligaţii
civile. Or, este lesne de înţeles că în realitate obligaţia dintr-
un cvasicontract nu este rezultatul voinţei care, la contract,
este elementul esenţial. Între cvasicontracte, în concepţia
Codului civil, se enumera plata lucrului nedatorat,
admiţându-se că cel care a primit o astfel de plată este
dator s-o restituie ca şi când s-ar fi angajat la aceasta, în
caz că a primit suma, ca şi cum la bază ar sta un contract.
Acest lucru este inexact, pentru că nu se poate depista în
nici un caz voinţa de restituire, voinţă care este proprie con -
tractului.
S-ar mai putea adăuga faptul că plata nedatorată
este, într-un anume sens, o ipoteză particulară a îmbogăţirii
fără just temei (fără însă a se confunda între ele), or,
îmbogăţirea fără just temei nu conţine nici o idee
contractuală.
Un alt cvasicontract, în concepţia legiuitorului, îl
constituie gestiunea de afaceri, care dă naştere la obligaţii
în sarcina celor două părţi: gerantul şi geratul. În cazul
uneia dintre părţi (gerantul) distingem bine voinţa sa de a
săvârşi anumite acte de gestiune pentru gerat, din proprie
iniţiativă. Suntem în prezenţa unei singure voinţe (nu a unui
71
D'abord la distinction qu'elle fait entre les délits et les quasidélits n'entraine aucune conséqunce
pratique (M.P. R ay na ud , op. cit., p. 26.).
Consideraţii generale asupra izvoarelor obligaţiilor civile 35
acord de voinţe, adică a unui contract) şi nu se poate

admite că o singură voinţă ar putea da naştere la obligaţii
în sarcina ambelor părţi, mai ales a geratului care, de fapt,
n-a vrut nimic, putând fi chiar străin de tot ceea ce a
întreprins gerantul.
Aşadar, nici plăţii nedatorate şi nici gestiunii de
afaceri nu li se aplică regulile contractului.
b) clasificarea legală este, în al doilea rând,
incompletă. Codul civil omite a enumera printre izvoarele
obligaţiilor actul unilateral de voinţă.
Prin actualul Cod Civil se observa « largirea sferei
izvoarelor obligatiilor impuse pentru a tine pasul cu
realitatea reglementarilor dintre cele mai variate din ultima
perioada, caracterizata, printre altele, de diversificarea
imprejurarilor care, potrivit legii, genereaza raporturi
juridice obligationale, fata de care conceptia traditionala,
intemeiata pe distinctia act juridic – fapt juridic stricto
sensu, se dovedeste a fi nesatisfacatoare ».72
SECŢIUNEA A III-A
CLASIFICAREA IZVOARELOR OBLIGAŢIILOR
A. ENUMERARE
71 Enumerare.73Din art 1165 din Noul Cod Civil,rezulta ca sunt

izvoare ale obligaţiilor civile:
1. contractul
2. actul juridic unilateral:
- promisiunea unilaterala
72
Expunere de motive.
73
In Condul Civil anterior, izvoarele obligatiilor se cclasificau in :
1. actul juridic civil:
a) convenţiile (contractele);
b) actul unilateral de voinţă;
2. faptul juridic:
a) faptul juridic licit:
- îmbogăţirea fără just temei;
- gestiunea de afaceri;
- plata nedatorată (plata lucrului nedatorat);
b) faptul juridic ilicit (delictul civil)
- promisiunea publica de recompensa

3. faptul juridic licit:
- gestiunea de afaceri
- imbogatirea fara justa cauza
- plata nedatorata
4. fapta ilicita (raspunderea civila)
- raspunderea civila delictuala
- raspunderea civila contractuala
5. orice alt act sau fapt de care legea leaga nasterea unei obligatii.
B. CLASIFICAREA IZVOARELOR OBLIGAŢIILOR

CIVILE ÎN RAPORT DE MANIFESTAREA VOINŢEI ORI
LIPSA MANIFESTĂRII ACESTEIA
72 Clasificare. Din acest punct de vedere, izvoarele obligaţiilor civile
se clasifică în :
a) izvoare voluntare (cele ce constau în manifestarea de
voinţă în scopul producerii unor anume efecte juridice).
Intră în această categorie actele juridice civile (contractul si
actul unilateral de voinţă);
b) izvoarele nevoluntare (faptele juridice stricto senso):
- evenimentele juridice;
- acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice.
TITLUL II
ACTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAŢII
CAPITOLUL I
CONTRACTUL
SECŢIUNEA I
NOŢIUNE
A. DEFINIŢIA LEGALĂ
73Definiţia data de Codul civil român.74 Codul civil reglementeaza contractul in

art.1166 ca fiind „acordul de vointe dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a
constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.
....
74 Definiţia dată de Codul civil anterior si Codul civil francez. Potrivit art. 942 din
Codul civil anterior de la 1864,in vigoare pana la aparitia actualului Cod civil,
"Contractul este acordul între doua sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge
între dânsii un raport juridic".
Deşi reglementările noastre de la 1864 sunt de inspiraţie franceză,75 definiţiile date de

cele două izvoare de drept se aseamănă, dar nu sunt identice.
În art. 1001 Codul Civil francez dă urmatoarea definiţie: "le contrat est une convention
par laquelle une ou plusieurs personnes s'obligent envers une ou plusieurs autres à
donner, à faire, ou à ne pas faire quelque chose" (contractul este convenţia prin care
una sau mai multe persoane se obligă faţă de una sau mai multe persoane să dea, să
facă sau să nu facă un anumit lucru).
75 Paralelă între cele două definiţii legale. Aşa cum am subliniat deja, deşi
reglementările noastre de la 1864 sunt de inspiraţie franceză, definiţiile date
contractului se aseamănă, dar nu sunt identice.
În concepţia legiuitorului francez contractul este privit ca o
convenţie generatoare de drepturi şi obligaţii, mai exact, ca o convenţie
particulară, generatoare de drepturi şi obligaţii, între convenţie şi
contract fiind un raport ca de la parte la întreg.
Literatura franceză de specialitate76, consideră că termenul de
„convenţie” are un sens mai larg decât cel de contract. Convenţia poate
avea drept obiect naşterea unei obligaţii şi atunci poate fi privită ca un
contract, dar ea poate avea şi un alt obiect, de exemplu - transmiterea,
modificarea sau stingerea unei obligaţii. Se consideră că o convenţie
74
Potrivit art. 942 din Codul civil român de la 1864,in vigoare pana la aparitia actualului Cod civil, "Contractul este
acordul între doua sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânsii un raport juridic".
75
După Codul civil francez de la 1804.
76
M.P. Ra y n au d , op. cit, p. 12.
poate avea şi alte efecte decât cele referitoare la o obligaţie: ea poate

privi transferarea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real.
Observăm că textul art. 942 din Codul civil român anterior nu a
preluat în definiţie termenul de „convenţie”, folosind drept echivalent
formula „acordul între două sau mai multe persoane”. Pe de altă parte,
se observă că, pe când textul art. 1001 din Codul civil francez
precizează că prin convenţie părţile se obligă unele faţă de altele „să
dea, să facă sau să nu facă un anumit lucru”, art. 942 din Codul civil
român conchide că acordul părţilor intervine „spre a constitui sau stinge
un raport juridic”.
În acest context şi privind lucrurile prin prisma celor două
reglementări, este neîndoielnic că, la modul cel mai general, orice acord
de voinţă asupra unui obiect, care prezintă interes juridic este o
convenţie, că singurele acorduri de voinţă, ce nu pot fi considerate
convenţii sunt cele care nu produc nici un efect juridic, în această
situaţie fiind acordurile ce se situează în planul complezenţei sau al
curtoaziei.
B. DEFINIŢIA DATĂ DE DOCTRINĂ

76Definiţia. Potrivit art. 942 C. civ. „contractul este acordul între două sau mai multe
persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”. În afară de
constituirea sau stingerea unui raport juridic, contractul are şi virtutea de a modifica şi
pe aceea de a transmite un asemenea raport. Deşi codul nu defineşte contractul ca izvor
de obligaţii, în formularea textului indicat, noţiunea este cuprinsă în „raportul juridic”
care implică deopotrivă dreptul creditorului şi obligaţia debitorului. În cuprinsul
articolelor care succed definiţiei (art. 943-947) codul prezintă însă contractul ca izvor
de obligaţii în mod precis.
Literatura juridică defineşte contractul ca fiind acordul între două
sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice77, adică
de a naşte, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice78.
77 Paralelă între convenţie şi contract. Pornind de la textul de inspiraţie al Codului
civil român, respectiv art. 1001 din Codul civil francez care defineşte contractul ca
fiind „o convenţie prin care una sau mai multe persoane se obligă să dea, să facă sau să
nu facă ceva”, unii autori79 au considerat că noţiunea de convenţie ar avea o sferă de
cuprindere mai mare decât cea de contract. În conformitate cu această opinie, contractul
este întotdeauna o convenţie, pe când convenţia nu este întotdeauna un contract.
Contractul ar fi speţă în cuprinsul genului, genul fiind convenţia.
77
T.R. P op es c u , Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 21; Idem, Drept pentru învăţământul
economic superior, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 120.
78
I. Do g ar u , op. cit., Reprografia Universităţii din Craiova, 1971, p. 16; Idem, Contractul - Consideraţii teoretice şi
practice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1983, p. 8.
79
A se vedea M.B. C a nt a c u z i n o , Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, p. 47; G.
Plastara, Curs de drept civil, vol. IV,
Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925, p. 45-48; D. Al exa ndr esc o , Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului
civil român, vol. V, Iaşi, 1898, p. 9.
S-a apreciat, astfel, că ceea ce caracterizează contractul este

însuşirea lui de a fi izvor de obligaţii, pe când convenţia poate fi un
acord de voinţă cu o sferă mai mare de cuprindere care să producă
efectul de a modifica un raport de drept, dar care nu generează o
obligaţie, ci o face să se modifice pe cea existentă (spre exemplu,
schimbarea obiectului obligaţiei).
Majoritatea autorilor consideră că, în spiritul Codului civil român,
contractul şi convenţia sunt noţiuni echivalente, sinonime, aducându-se
ca argument printre altele, şi faptul că, art. 942 C. civ. este înscris în
cuprinsul Titlului III denumit „Despre contracte sau convenţii”. De altfel,
practica judiciară, foloseşte termenii de contract şi convenţie cu acelaşi
înţeles80.
Este astfel, neîndoielnic, iar practica judiciară a statuat în mod
constant, că legiuitorul român nu a preluat în dispoziţiile art. 942 C. civ.
textul de inspiraţie (art. 1101 C. civ. francez), care defineşte contractul
prin raportare la convenţie, ci a conferit acelaşi înţeles termenilor
respectivi.
Cu toate acestea, atât din punct de vedere semantic, dar mai ales
în lumina unor situaţii practice, se poate aprecia că sfera de cuprindere
a noţiunii de convenţie este mai vastă decât aceea de contract. Este,
astfel, de discutat, dacă în unele situaţii juridice, cum ar fi înţelegerea
intervenită între coindivizari pentru suspendarea diviziunii [art. 728 alin.
(2) C. civ.], nu ar fi mai adecvată folosirea termenului de convenţie,
termen mai cuprinzător şi mai potrivit decât cel de contract. Tot astfel,
este mai potrivit termenul de convenţie pentru înţelegerea intervenită
între o parte dintre comoştenitori privind renunţarea la succesiune.
Contractul, ca acord de voinţă ce implică de regulă o serie de
clauze care sunt punctele diferite ale acordului şi care prezintă o
autonomie mai mare sau mai mică, caracterizat prin forţa obligatorie ce
rezultă din aceasta, trebuie distins de acordurile de pură curtoazie,
complezenţă sau toleranţă.
Dacă în cazul contractului, părţile sunt conştiente că se expun prin
acordul lor în caz de neexecutare la tot arsenalul mijloacelor de
constrângere al puterii de stat, cel care acceptă o întâlnire, o invitaţie la
cină etc., nu-şi asumă prin aceasta o răspundere juridică. De asemenea,
cel care acceptă să ia în maşina sa un prieten sau un autostopist, nu-şi
asumă prin aceasta responsabilitatea unui contract de transport. Toate
aceste situaţii pot atrage uneori consecinţe de drept (răspundere civilă
în caz de accident) dar toate aceste consecinţe se vor aprecia în afara
regulilor contractului, ca între străini.
80
Cu titlu exemplificativ, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 595/1985 în „Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980 - 1985” de I.G. Mi hu ţ ă , Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986,
p. 80.
Aşadar, prin angajamentele de onoare, trebuie să înţelegem acele

acorduri ale căror părţi ştiu sau trebuie să ştie că nu pot apela la forţa
de constrângere a statului în caz de neexecutare.
Frontiera dintre angajamentele de onoare şi contract trebuie
stabilită pornind de la ideea care animă acordul de voinţă, lucru ce este
dificil de realizat în anumite situaţii.
Este, astfel, în afară de orice dubiu, că nu există un acord de
voinţă care să implice aplicarea regulilor contractului de depozit în faptul
că o persoană acceptă ca un furnizor al său să-şi parcheze automobilul
într-o curte sau în cazul clientului care-şi lasă un obiect la un barman.
Dar, în cazul unei înţelegeri în care, spre exemplu, o bătrână s-ar oferi
să sprijine un tânăr cu o sumă de bani pentru cumpărarea unui
autoturism, iar acesta să o plimbe cu autoturismul cumpărat astfel, ar fi
dificil pentru instanţa sesizată cu judecarea cauzei în eventualitatea unui
litigiu, să stabilească care este frontiera dintre acordurile de pură
curtoazie şi contract şi în ce măsură se aplică regulile acestei din urmă
instituţii.
În concluzie, contractului îi este caracteristică natura sa bilaterală,
natură pe care o au şi convenţiile, dar şi faptul că, fără rezerve, el dă
naştere unei obligaţii, ceea ce-l deosebeşte de unele categorii de
convenţii.
SECŢIUNEA A II-A
LIBERTATEA CONTRACTUALĂ ŞI ROLUL VOINŢEI
ÎN CONTRACT 81
78 Concept şi evoluţie. Conceptul de libertate contractuală a fost formulat în doctrina

medievală mai întâi cu motivarea că este un drept natural, permanent şi imuabil, iar
după emiterea teoriei filosofice a autonomiei de voinţă, cu motivarea că este un corolar
juridic al acestei teorii82.
De la formalismul inflexibil al dreptului roman quiritar la
consensualismul dreptului modern, acordul de voinţă al părţilor, ca
element esenţial care stă la baza contractului, a fost reconsiderat în
acord cu evoluţia concepţiei filosofice faţă de ideea de libertate.
În vechiul drept roman pentru încheierea contractelor nu era
suficient simplul acord de voinţă, acestea fiind supuse unui ritual rigid şi
complicat, care era diferit în funcţie de importanţa economică a
obiectului său83. Astfel, pentru vânzări (mancipatio) privind lucrurile de
mare valoare economică (res manicipi - pământul, animalele) era
necesară prezenţa a 7 martori, spre a aminti de primele 7 triburi ale
cetăţii, înfigerea suliţei în pământul cumpărat ca semn al puterii
dobândite asupra lui, a unei bucăţi de aramă, a balanţei, a libripensului,
precum şi folosirea unor formule consacrate invariabile, iar pentru
lucrurile de mai mică valoare economică (nec mancipi) modul de
transmitere a dreptului de proprietate era traditio, adică remiterea
lucrului vândut.
Formalismul a fost atenuat, mai târziu, când au apărut contractele
care se formau re verbis litteris, consensum, care însă nu au avut
finalitatea de a despovăra negoţul juridic de rigorile lui.
În dreptul feudal, influenţat de concepţia conform căreia actele
omului îşi au izvorul în voinţa sa, care singură poate da naştere şi
obligaţiilor juridice fără îndeplinirea unei formalităţi, contractele
consensuale s-au înmulţit concomitent cu restrângerea contractelor
formale, ajungându-se în mod firesc la impunerea regulii
consensualismului.
Indiferent de perioada la care ne raportăm, la baza oricărui
contract, a stat voinţa comună a părţilor de a contracta, de aici
rezultând rolul determinant pe care aceasta îl are în crearea contractelor
precum şi în stabilirea conţinutului lor.
81
Pentru detalii,a se consulta:
- în literatura de specialitate din ţara noastră: T.R. Pop esc u , op. cit., 1968,
p. 21-24; Idem, op. cit., 1970. p. 120-122; C. Opr i ş a n , Drept economic, Reprografia Universităţii din Craiova, 1967,
p. 128; I. Do g a r u , op. cit., partea a III-a p. 16 şi urm;
- în literatura juridică străină: Fouillée, citat de G. Ma r t y şi P. Ra y nau d , Les obligations, vol. II, nr. 33; M.P.
Ra y n au d , op. cit., 1967/1968, p. 39-55; R. von Ihering, Der Zweck im recht, vol. I, p. 96, Traducere în lb. franceză
de Meulenaere; H., L. şi
J. Ma z ea u d , Le cours de droit civil, Paris, 1966, vol. II, p. 99.
82
P. Du r l i a c , J. de Ma l a f o s s e , Histoire du droit privé, I, Les obligations, Press Universitaires de France, Paris, 1969,
p. 99-100; A. We i l l , Droit civil, Introduction générale, Dalloz, Paris, 1973, p. 52-53.
83
Pentru dezvoltări în acest sens, a se vedea I. Al bu , op. cit., Ed. Dacia, Cluj - Napoca, 1984, p. 150.
Evoluţia rolului voinţei în contracte explică şi evoluţia concepţiilor

privitoare la libertatea contractuală.
Dacă gândirea comentatorilor Codului civil, sub impulsul
iluminismului, era impregnată de un liberalism total, ce pornea de la un
mare individualism, care pe planul dreptului civil s-a tradus în
fundamentarea principiului autonomiei de voinţă, gândirea modernă
circumscrie voinţa juridică ce stă la baza contractului, necesităţilor de
ordin juridic pe care le configurează textele legale edictate în scopul
asigurării ordinii publice şi respectării bunelor moravuri.
79 Teoria autonomiei de voinţă. Teoria autonomiei de voinţă a fost enunţată şi
dezvoltată în climatul individualist al secolului al XVIII-lea de către J.J. Rousseau şi I.
Kant84. Fondatorii contractului social afirmă că, omul prin natura sa este liber,
concluzionând, astfel, că limitarea sau îngrădirea libertăţii acestuia nu se poate face
decât prin propria sa voinţă. Teoria autonomiei de voinţă a promovat pe plan politic
liberalismul politic, pe plan economic liberalismul economic, iar pe plan juridic
libertatea contractuală, ea fiind considerată ca un adevărat postulat al vieţii sociale. În
esenţă, teoria autonomiei de voinţă, pornind de la conceptul de libertate, se fundamen-
tează în planul dreptului pe trei idei:
- libertatea de a contracta sau nu, contractul fiind principalul izvor
de obligaţii, celelalte izvoare, delictele, cvasidelictele şi cvasicontractele
având un rol nesemnificativ;
- libertatea formelor de contract, în sensul că dacă există acordul
de voinţă, contează foarte puţin forma sub care se exprimă aceasta.
Codul civil a consacrat, astfel, principiul consensualismului, potrivit
căruia pentru a da naştere, modifică sau stinge raporturi obligaţionale,
este suficient simplul acord de voinţă al părţilor;
- libertatea de conţinut a contractului, contând foarte puţin
echilibrul obiectiv al drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Simplul fapt că un
contract a fost acceptat de o parte înseamnă că el corespunde
intereselor sale.
Se recunoştea astfel, o putere în voinţa individuală care constituia
unica bază a forţei contractuale. Era vremea când legea nu găsea
principiul forţei sale decât în voinţa participanţilor la contractul social.
Dar, dacă este adevărat că voinţa nu se învaţă85, tot atât de adevărat
este şi faptul că omul cu cât este mai liber, cu atât vrea să fie mai liber.
Excesele unei libertăţi sălbatice au avut însă, consecinţe nefaste
asupra vieţii economice şi sociale a secolului al XIX-lea, în principal prin
răspândirea contractelor de adeziune, în care o parte nu făcea decât să
adere la o întreagă convenţie pregătită de un altul.
Astfel, liberalismul contractual, a condus în mod paradoxal la
dominaţia celor puternici asupra celor slabi, prin pârghia contractului,
ceea ce a impus o importantă mişcare legislativă, care a urmărit
84
J.J. Ro u s s ea u , Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957; I. Ka nt , Întemeierea metafizică a moravurilor.
Critica raţiunii practice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 118-130.
85
Velle non discitur, S en e c a , Epistole, 81-13.
reglementarea prin norme imperative, în diferite domenii destinate

protejării părţii aderente la un contract de adeziune.
Aşa cum just s-a afirmat, dirijismul contractual nu a apărut pentru
a înlocui libertatea contractuală, ci ca o completare în vederea asigurării
unei protecţii minime tuturor indivizilor societăţii86.
80 Restrângerea libertăţii contractuale. Restrângerea libertăţii contractuale se face
prin: obligaţii legale de a contracta; interdicţia inserării unor clauze abuzive; obligaţia
includerii unor clauze de protecţia consumatorului; autorizări administrative prealabile
etc.
Autoritatea publică a instaurat astfel, un control, pentru a
compensa inegalitatea părţilor. Ea acţionează adeseori, ca un standard
al contractelor. Cel care redactează contractul supus adeziunii, fiind
obligat să se raporteze la un contract-tip, căruia să-i anexeze dispoziţiile
legale ce-l reglementează. În prezent, jurisprudenţa şi doctrina sunt
unanime în a aprecia că libertatea contractuală constă în dreptul
subiectiv de a acţiona pe tărâm contractual, în conformitate cu dreptul
obiectiv şi în limitele prevăzute de acesta.
Libertatea contractuală nu mai este concepută, aşadar, ca o
libertate absolută, dedusă din voinţa autonomă a omului „ci ca o
libertate concretă, dedusă din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, din Constituţie, din Codul civil şi din alte legi organice87“, este,
aşadar, „o libertate limitată de normele legale de ordine publică şi de
regulile sociale de comportare, care privesc ordinea publică, adică de
norme şi reguli superioare contractului, întrucât fac parte din ordinea de
drept a societăţii”.
81 Comparaţie între contract şi lege. A compara contractul cu legea înseamnă a
sublinia următoarele deosebiri mai importante:
- legea conţine reguli de conduită generale, abstracte şi impersonale
obligatorii pentru toţi subiecţii de drept civil, pe când contractul obligă
numai părţile şi avânzii lor cauză;
- legea reglementează raportul juridic civil abstract, pe când
contractul (specie a actului juridic civil) reglementează raportul juridic
civil concret, adică legăturile în care părţile intră în limitele cadrului
juridic oferit de dreptul obiectiv;
- legea exprimă voinţa de stat, voinţa electoratului înfăţişată de
organul legislativ, în timp ce contractul, fiind opera părţilor,
încorporează voinţa părţilor (este fructul acesteia);
- legea este opera unui organ de stat - organul legislativ -, pe când
contractul este opera părţilor, persoane fizice sau persoane juridice;
- contractul poate fi modificat prin voinţa părţilor, legea numai de
către organul legislativ, cu respectarea unei proceduri anume.
82 Părere izolată. În literatura de specialitate88 s-a exprimat şi părerea potrivit căreia,
86
I. T u r cu , L. P op , Contracte comerciale, Ed. Lumina Lex, 1997, vol. I, p. 15.
87
I. A l b u , Libertatea contractuală, în Dreptul, nr. 3/1993, p. 29-37.
88
Punctul de vedere al doctrinei socialiste în materie.
dacă contractele nu pot fi executate pentru că, între timp, s-a schimbat situaţia
economică a părţilor, se admite revizuirea lor pentru ceea ce s-a numit „impreviziune în
privinţa schimbării situaţiei economice”, din iniţiativa creditorului. Este ceea ce se
exprimă prin formula: rebus sic standibus.
83 Recunoaştere. Libertatea de a contracta este recunoscută în favoarea tuturor89, dar
ea este ţărmurită, în sensul că „numai convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante”90.
Libertatea contractuală se exprimă, din punctul de vedere al
formei, în regula consensualităţii convenţiilor, potrivit căreia, pentru
validitatea unei convenţii este suficient acordul de voinţă al părţilor,
afară numai dacă ar fi vorba de contracte reale sau solemne, iar
executarea obligaţiilor se face aşa cum ele au fost asumate: pacta sunt
servanda.
SECŢIUNEA A III-A
CONTRACTUL ŞI ACTUL JURIDIC CIVIL
....de facut
84 Concepţie. Actul juridic civil a fost definit ca fiind „(...) o manifestare de voinţă cu
intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica şi stinge un raport
juridic civil concret”91 sau „(...) manifestarea de voinţă intervenită în scopul de a
produce efecte juridice concretizate în crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea
unui raport juridic civil concret”92.
Contractul a fost definit ca fiind „(...) acordul între două sau mai multe persoane în
scopul de a produce efecte juridice93, adică de a naşte, modifica, transmite sau stinge
raporturi juridice94.
85 Sferă de cuprindere. Din analiza definiţiei celor două categorii juridice - actul
juridic civil şi contractul - rezultă:
a) actul juridic civil este manifestarea de voinţă intervenită în intenţia
de a produce efecte juridice, în timp ce contractul este un acord (acordul
de voinţă) intervenit pentru a produce efecte juridice;
b) manifestarea de voinţă în cazul actului juridic civil este
necircumstanţiată sub aspectul numărului subiectelor de drept civil,
ceea ce înseamnă că, în acest caz, voinţa poate fi unilaterală
(manifestată de o singură persoană) sau, putem fi în prezenţa unui
acord de voinţă (voinţa manifestată de două sau mai multe persoane
care, împreună, realizează acordul voinţelor lor );
c) în cazul contractelor se vorbeşte numai de „acordul” (de voinţă)
intervenit între două sau mai multe persoane în scopul (...);
89
A se vedea art. 1 şi 2 din Decretul, nr. 31/1954 în privinţa recunoaşterii, de către lege, a drepturilor civile ale
persoanelor fizice şi juridice.
90
Art. 969 C. civ. A se vedea şi dispoziţiile art. 5 C. civ., potrivit cărora „nu se poate deroga prin convenţii sau
dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
91
Gh. Be l e i u , Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa şi presa Şansa, Bucureşti,
1992, p. 114.
92
I. Do g ar u , Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presa
Şansa, Bucureşti, 1993, p. 137.
93
Vezi supra, nota nr. 3.
94
Vezi supra, nota nr. 4.
d) în raport de aceste elemente rezultă că actul juridic civil are o sferă

de cuprindere mai mare decât contractul, ca deci între actul juridic civil
şi contract există un raport ca de la gen (întreg), la specie (parte),
întregul (genul) fiind primul (actul juridic civil), iar specia (partea) -
contractul.
86 Contractul este principala specie a actului juridic civil. Principala specie a
actului juridic civil este contractul. Că este aşa, rezultă din următoarele precizări:
a) ca sferă de cuprindere, contractul acoperă în mare măsură sfera de
cuprindere a actului juridic civil;
b) actele juridice bilaterale (contractele) au o frecvenţă în viaţa
juridică cotidiană incomparabil mai mare decât actele juridice civile
unilaterale; oamenii, realizând sau nu imaginea a ceea ce fac, încheie
zilnic un număr impresionant de contracte. Este suficient că, de pildă,
zilnic oamenii cumpără cele necesare hranei şi avem, prin extrapolare la
toate nevoile lui, imaginea aproximativă a impresionantului număr de
contracte pe care le încheie;
c) între actele juridice civile, contractul constituie categoria juridică de
drept civil fără de care operaţiile juridice între subiectele de drept civil
nu pot fi concepute;
d) contractului îi sunt consacrate numeroase texte legale, de unde
câmpul de reguli juridice mult mai vast în raport cu celelalte acte
juridice civile etc.
87 Reglementările juridice în materia contractului, prin extrapolare, se aplică în
unele privinţe actului juridic civil. Chiar din modul de definire a actului juridic civil de
către literatura de specialitate - definirea, pe de o parte, a diferitelor specii ale sale, iar,
pe de altă parte, definirea generală a acestui act -95 rezultă că, în conturarea conceptului
de act juridic civil se porneşte de la reglementările juridice consacrate celei mai
importante sale specii - convenţia (contractul) - şi de alte specii precum oferta,
testamentul etc.
Sub aspectul reglementării categoriilor juridice - act juridic civil şi
contract - prezintă interes cu titlu de exemplu - următoarele precizări:
a) în cazul unor clasificări în materia actelor juridice civile se porneşte
de la reglementările consacrate fie în materia contractelor, fie în materia
altor categorii juridice de drept civil, Codul civil neconţinând o
reglementare generală în această privinţă;
b) în privinţa condiţiilor actului juridic civil nu există reglementări
juridice anume destinate a le reglementa; în această situaţie doctrina şi
practica judecătorească au decis că dispoziţiile art. 948 C. civ.96 care
reglementează „condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii
(...)” sunt aplicabile, în acelaşi timp, (prin extrapolare) şi actului juridic
civil etc.
95
Vezi I. Do g a r u , op. cit., 1993, p. 35 şi urm.
96
Art 948 C.civ. anterior : „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1. Capacitatea de a contracta;
2. Consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3.Un obiect determinat; 4. O cauză licită”.
SECŢIUNEA A IV-A
CLASIFICAREA CONTRACTELOR
A. PRELIMINARII
Pentru prima dată, într-o reglementare de importanţa Codului civil este introdusă o clasificare a
contractelor (Secţiunea a 2-a din Titlul II al Cărţii a V-a – „Despre obligaţii”).
Până la acest moment, clasificarea actelor juridice a rămas doar pe seama doctrinei, astfel încât în literatura
de specialitate nu a existat unanimitate de păreri cu privire la criteriile de clasificare şi la numărul de
clasificări ale contractelor.
88 Importanţa clasificării. Contractele se clasifică din mai multe puncte de vedere.

Fiecare dintre clasificările ce le vom sublinia nu prezintă numai un interes pur teoretic,
ci şi un interes practic. Cel mai adesea, calificarea contractului ca făcând parte dintr-o
anume categorie, face ca acel contract să producă anumite consecinţe juridice, distincte
de cele pe care le produc contractele aparţinând altor categorii.
89 Clasificarea contractelor. În raport de cetăţenia părţilor. În funcţie de cetăţenia
părţilor, contractele se clasifică în contracte interne şi contracte externe. Atunci când
ambele părţi, indiferent de faptul dacă este vorba de persoane fizice sau de persoane
juridice, sunt subiecte române de drept, suntem în prezenţa unui contract intern. Dacă
una dintre părţi este o persoană fizică sau juridică străină, iar cealaltă, o persoană fizică
sau juridică română, suntem în prezenţa unui contract extern.
Criteriile de clasificare şi categoriile de contracte ce rezultă din dispoziţiile art. 1171-1177

C.civ.:
B. CLASIFICAREA CONTRACTELOR DUPĂ CONŢINUTUL LOR97

90 Criteriul folosit. În funcţie de conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte sinalagmatice şi
contracte unilaterale.
In conformitate cu art.1171 din Cod Civil „Contractul este sinalagmatic atunci cand
obligatiile nascute din acestea sunt reciproce si interdependente. In caz contrar,
contractul este unilateral chiar daca executarea lui presupune obligatii in sarcina
ambelor parti.”
In reglementarea anterioara, contractul sinalagmatic si ce unilateral erau definite in art.
943 si respectiv 944. Conform acesteia, contractul bilateral era asociat cu contractul
sinalagmatic, situatie care nu se mai regaseste in noua reglementare.98
91 Contractele sinalagmatice. Contractele sinalagmatice: sunt contractele care
dau naştere la obligaţii reciproce între părţi99. Fiecare parte din contract îşi asumă
obligaţii şi, bineînţeles, dobândeşte şi drepturi. De pildă, în contractul de vânzare-
97
Vezi schema de pe pagina următoare.
98
Nota din Noul Cod civil. Instrumente juridice, op. cit., p. 448
99
„Contractul este bilateral ori sinalagmatic când părţile se obligă reciproc, una către alta” (art. 943 C. civ. anterior).
cumpărare100, vânzătorul îşi asumă obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra

lucrului vândut sau, dupa caz, dreptul vandut, de a-l preda si sa il garanteze pe
cumparator contra evictiunii si viciilor bunului, iar cumpărătorul se obligă sa preia
bunul vandut si să plătească preţul.
Neîndoielnic, vânzătorul are dreptul de a pretinde preţul, iar
cumpărătorul, de a pretinde predarea lucrului, ceea ce demonstrează că
în contractele sinalagmatice:
a) părţile îşi asumă obligaţii, dar dobândesc şi drepturi;
b) obligaţiile părţilor sunt reciproce, adică tuturor părţilor dintr-un
astfel de contract le revin obligaţii;
c) obligaţiile părţilor sunt în strânsă legătură (conexe), adică unei
anume obligaţii a unei părţi îi corespunde o anume obligaţie a unei alte
părţi; de pildă, obligaţiei vânzătorului de a transmite dreptul de
proprietate asupra bunului vândut îi corespunde obligaţia
cumpărătorului de a plăti preţul, sau, obligaţiei vânzătorului de a preda
bunul vândut, îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a primi bunul
vândut;
d) în sfârşit, mai rezultă că drepturilor dobândite de o parte le
corespund obligaţiile celeilalte părţi, cu alte cuvinte, unui drept îi
corespunde o obligaţie corelativă. De pildă, dreptului vânzătorului de a
pretinde preţul îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul,
iar dreptului cumpărătorului de a cere predarea lucrului vândut îi
corespunde obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut (vezi schema
de pe pagina următoare
e) Reciprocitatea obligaţiilor presupune ca ele să aibă ca izvor comun acelaşi
contract.
Din această sumară analiză, se trage concluzia că raporturile
juridice ce nasc dintr-un contract sinalagmatic sunt raporturi complexe.
Schema sintetică a raporturilor sinalagmatice pe modelul contractului

de vânzare-cumpărare
1. De a pretinde
preţul pentru bunul
vândut
Pentru
vânzător
2. De a pretinde ca
bunul vândut să fie
primit de
cumparator
Drept
uri
1. De a cere să se
100
Vezi art.1650 si urm Cod Civil si art. 1294 şi urm. C. civ. anterior
transmită dreptul de
proprietate sau
dreptul vandut
Din Pentru
contractul cumpărăto
de r
vânzare-
cumpărar
e
2. De a cere să i se
predea bunul vândut
1. De a transmite
dreptul de
proprietate asupra
bunului sau dreptul
vandut
Pentru
vânzător
2. De a preda
bunul vândut
Obliga 3. Sa il garanteze
ţii pe cumparator
contra evictiunii si
viciilor bunului
1. De a plăti preţul
Pentru
cumpărăto
r
2. De a primi bunul
vândut
Dintre cele mai importante contracte sinalagmatice, amintim:

contractul de vânzare-cumărare, contractul de schimb, contractul de
locaţiune, contractul de asigurare etc.
Contractelor sinalagmatice li se mai spune contracte bilaterale
tocmai pentru a sublinia faptul că ele conţin obligaţii pentru toate
părţile.
92 Contractele unilaterale. Contractele unilaterale sunt contractele care nasc obligaţii
numai pentru una din părţi101, cealaltă parte fiind titulara unor drepturi corelative.
Se impune următoarea precizare: este foarte probabil ca atât în
contractele unilaterale, cât şi în cele sinalagmatice să fie, de pildă, mai
mulţi vânzători şi mai mulţi cumpărători, mai mulţi locatori şi mai mulţi
locatari etc.; noţiunea de parte în contract se referă nu la o singură
persoană ci chiar la două sau mai multe persoane care îşi asumă în
acelaşi timp aceeaşi obligaţie faţă de cealaltă parte102.ior
Printre cele mai importante contracte unilaterale se enumeră:
contractul de împrumut103, contractul de depozit104, contractul de
mandat (dacă este gratuit)105, contractul de fidejusiune106, etc.
93 Raportare la actul juridic civil. Contractul unilateral nu este unul şi acelaşi
lucru cu actul juridic unilateral. Într-adevăr, contractul este un act juridic, un acord de
voinţă manifestat în scopul de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica,
transmite ori stinge raporturi juridice, dar, pe când actul juridic unilateral este opera
(rodul, fructul) unei singure voinţe, contractul este întotdeauna opera a două sau mai
multe voinţe, natura sa fiind, fără excepţie, bilaterală.
Chiar dacă denumirea lor (acte juridice unilaterale şi contracte
unilaterale) este aceeaşi, deşi contractele sunt acte juridice civile, ele nu
se confundă, pentru că baza de distincţie este diferită, la fel ca şi planul
pe care se poartă discuţia:
- clasificarea actelor juridice civile în acte unilaterale şi bilaterale are
la bază criteriul numărului de voinţe încorporate în actele juridice
respective;
pe când clasificarea contractelor în contracte bilaterale
(sinalagmatice) şi unilaterale are la bază criteriul numărului părţilor care
se obligă.
94 În literatura juridică franceză. În literatura juridică franceză recentă, se discută
problema existenţei unei categorii aparte de acte juridice ce se nasc din manifestări
complexe de voinţă. În esenţă, se susţine că această categorie de acte juridice implică
necesitatea concurării mai multor voinţe la formarea lor, ca şi la contract, dar ele se
apropie şi de actul unilateral de voinţă, întrucât această multitudine de voinţe urmăreşte
realizarea aceluiaşi scop, urmăreşte un ideal comun, ajunge la o decizie, care va sluji
aceluiaşi interes, ceea ce nu valorează însă o situaţie contractuală.
Această categorie a primit calificarea de „acte colective”. Se dă ca
exemplu actul, care încorporează deliberarea unei adunări, ce rezultă
din întâlnirea voinţelor concordante ale majorităţii.
Credem că discuţia prezintă interes, mai ales din punct de vedere
al stabilirii criteriilor ce dau graniţa dintre aceste „acte colective” şi
actele juridice administrative, al căror regim este riguros stabilit în
dreptul nostru.
101
„ Contractul este unilateral, când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca
acestea din urmă să se oblige” (art. 944 C. civ. anter)
102
A se vedea T.R. P op es c u , op. cit., 1970, nota nr. 1, p. 128.
103
Vezi art. 2144 si urm. Cod civil si art.1576 şi urm. C. civ.anterior
104
Vezi art.2103 si urm Cod civil si art. 1591 şi urm. C. civ.anterior
105
Vezi art. 2009 si urm. Cod civil si art. 1534 C. civ.anterior
106
Vezi art.2280 si urm. cod civil si art 1652 şi urm. C. civ.anterior
…..de modificat
95 Importanţa acestei clasificări. Clasificarea contractelor în contracte

sinalagmatice şi contracte unilaterale rezultă, în primul rând, din faptul că reciprocitatea
obligaţiilor în contractele sinalagmatice face ca aceste contracte să aibă anumite reguli
specifice, proprii, reguli care nu funcţionează în contractele unilaterale, si anume:
Art.1555 c.civ (al.1) „ daca din conventia partilor sau din imprejurari nu rezulta
contrariul, in masura in care obligatiile pot fi executate simultan, partile sunt tinute sa
le execute in acest fel”.(alin.2) In masura in care executarea obligatiei unei parti
necesita o perioada de timp, acea parte este tinuta sa execute contractul prima, daca din
conventia partilor sau din imprejurari nu rezulta altfel”.
Art. 1556 C.civ.(1) Atunci cand obligatiile nascute dintr-un contract sinalagmatic sunt
exigibile, iar una din parti nu executa sau nu ofera executarea obligatiei, cealalta parte
poate, intr-o masura corespunzatoare, sa refuze executarea propriei obligatii, afara de
cazul in care din lege, din vointa partilor sau din uzante rezulta ca cealalta parte este
obligata sa execute mai intai”.
(2) Executarea nu poate fi refuzata daca, potrivit imprejurarilor si tinand seama de mica
insemnatate a prestatiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinte”.
Art.1557 C.civ. (1) „ Atunci cand imposibilitatea de executare este totala si definitiva si
priveste o obligatie contractuala importanta, contractul este desfiintat de plin drept si
fara vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispozitiile
art. 1274 alin.(2)107 sunt aplicabile in mod corespunzator.
(2) Daca imposibilitatea de executare a obligatiei este temporara, creditorul poate
suspenda executarea propriilor obligatii ori poate obtine desfiintarea contractului. In
acest din urma caz, regulile in materia rezolutiunii sunt aplicabile in mod
corespunzator”.
........
a) o parte nu poate pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia,
dacă ea nu şi-a executat-o pe a sa; aceasta din urmă îi poate opune
excepţia neîndeplinirii contractului (exceptio non adimpleti contractus);
b) partea, care si-a executat obligaţia sau dovedeşte că este gata să
şi-o execute, poate cere rezoluţiunea contractului, dacă cealaltă parte
refuză să execute obligaţia la care este ţinută prin contract;
c) dacă obligaţia nu poate fi executată datorită forţei majore108,
cealaltă parte este liberată de obligaţia sa, pentru că riscul contractual îl
suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori).
...............
107
Art. 1274 Riscul in contractul translativ de proprietate. (1) « In lipsa de stipulatie contrara, cat timp
bunul nu est predat, riscul contractului ramane in sarcina debitorului obligatiei de predare chiard aca
proprietatea a fost transferata dobanditorului. In cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligatiei de
predare pierde dreptul la contraprestatie, iar daca a primit-o este obligat sa o restituie.
(2) Cu toate acestea, creditorul pus in intarziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera
chiar daca ar dovedi ca bunul ar fi pierit si daca obligarea ar fi fost executata la timp. »
108
Art.1634 C.civ. – privind imposibilitatea fortuita de executare
Această clasificare prezintă importanţă şi dintr-un alt punct de

vedere: înscrisul, ce constată contractul sinalagmatic cerut a fi făcut în
formă scrisă, se va întocmi în atâtea exemplare câte părţi cu interese
contrarii sunt. Este ceea ce se cheamă „formula multiplului exemplar”,
care face ca înscrisul să aibă forţa probantă a unui înscris sub formă
privată.
Această cerinţă nu este pretinsă şi la contractele unilaterale, în
schimb, dacă obiectul acestora priveşte sume de bani sau bunuri
fungibile, se pretinde formula „bun şi aprobat pentru...”
………………….
C. CLASIFICAREA CONTRACTELOR ÎN FUNCŢIE DE SCOPUL

URMĂRIT (CONTRACTE CU TITLU ONEROS ŞI CONTRACTE CU
TITLU GRATUIT
96 Contractele cu titlu oneros.109 Conform (alin.1 ) art.1172 Noul cod civil,

„contractul prin care se urmareste sa isi procure un avantaj in schimbul obligatiilor
asumate este cu titlu oneros”.
În aceste contracte, fiecare dintre părţi urmăreşte un folos, o contraprestaţie, adică
realizarea unui interes patrimonial propriu. Intră în această categorie: contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de locaţie, etc.
Contractele cu titlu oneros sunt întotdeauna contracte
sinalagmatice, întrucât toate părţile îşi asumă obligaţii, fiecare urmărind
să obţină un echivalent în schimbul a ceea ce se obligă.
Nu are importanţă, dacă prestaţiile, la care se obligă o parte, sunt
de o valoare mai mică sau mai mare decât echivalentul primit.
Contractele lezionare nu pierd caracterul oneros, pentru simplul
motiv că există o disproporţie vădită între prestaţiile conexe la care
părţile s-au obligat.
97 Contractele cu titlu gratuit.In alin.2 ale art.1172 Noul cod civil

„ contractul prin care una dintre parti urmareste sa procure celeilalte parti
un beneficiu, fara a obtine in schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit.”
Aceste contracte se încheie în interesul exclusiv al unei părţi, şi
anume, al părţii căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a
se da ceva în schimb.
Contractele cu titlu gratuit sunt de două feluri:
a) liberalităţile, adică cele ce implică diminuarea patrimoniului celui ce
se obligă cu contravaloarea prestaţiei la care se obligă, de exemplu:
donaţia; şi,
109
Art.946 Cod civil anterior
b) contractele de binefacere sau dezinteresate, în care cel ce se

obligă, prin realizarea prestaţiei la care s-a angajat, nu-şi diminuează
patrimoniul, de exemplu comodatul, contractul de depozit şi contractul
de mandat.
98 Importanţa clasificării. Importanţa clasificării contractelor în contracte cu titlu
oneros şi contracte cu titlu gratuit se vădeşte în situaţia în care sunt supuse analizei
contractele ce se află la graniţa dintre cele cu titlu gratuit şi cele cu titlu oneros.
Sunt unele contracte care nu pot fi decât cu titlu oneros (de pildă,
contractul de vânzare-cumpărare), iar altele, care nu pot fi decât cu titlu
gratuit (de pildă, donaţia şi comodatul); unele contracte care, de regulă,
sunt cu titlu gratuit, pot fi şi cu titlu oneros, de pildă, donaţia afectată de
sarcini, comodatul în care se stipulează un preţ etc.
Pe de altă parte, această clasificare prezintă importanţă şi din

următoarele puncte de vedere:
a) răspunderea debitorului se apreciază mai sever în contractele cu
titlu oneros;
b) viciul erorii la contractele cu titlu gratuit prezintă însemnătate
deosebită şi duce întotdeauna la anularea lor;
c) acţiunea pauliană sau revocatorie poate fi promovată mai uşor la
contractele cu titlu gratuit;
d) legea impune condiţii speciale în privinţa contractelor cu titlu
gratuit, referitor la capacitatea părţilor, cerând uneori forma solemnă
(exemplu, contractul de donaţie).110
Clasificarea contractului in oneros si cu titlu gratuit se realizeaza in
functie de caracteul bilateral sau nu al avantajelor generate de acesta.
D. CLASIFICAREA CONTRACTELOR ÎN RAPORT DE ÎNTINDEREA

PRESTAŢIILOR CE CONSTITUIE OBIECTUL LOR (CONTRACTE
COMUTATIVE ŞI CONTRACTE ALEATORII)
99 Contractele comutative. In conformitate cu dispozitiile art.1173 Cod civil,
„ contractul comutativ este contractul in care, la momentul incheierii sale, existenta
drepturilor si obligatiilor este certa, iar intinderea acestora este determinata sau
deterinabila”
În aceste contracte, întinderea prestaţiilor la care părţile se obligă se cunoaşte de la
început, în sensul că este determinată din momentul încheierii lor.
În contractul de vânzare-cumpărare, de pildă, vânzătorul cunoaşte
de la început întinderea prestaţiilor la care se obligă (transmiterea
dreptului de proprietate asupra unui bun sau a mai multora, certe sau
generice, existând şi în acest din urmă caz - al bunurilor generice -
elemente necesare pentru stabilirea întinderii prestaţiei sale) că trebuie
şi să predea bunul sau bunurile respective, cumpărătorul ştiind precis
110
Art.1011 c.civ « donatia se incheie prin inscris autentic sub sanctiunea nulitatii absolute. » ; art.1014
C.civ. « Sub sanctiunea nulitatii absolute, promisiunea de donatie este supusa formei autentice ».
care este preţul şi că trebuie să plătească. Părţile au, deci, de la început,

imaginea exactă a consecinţelor juridice pe care angajatul le produce.
100 Contractele aleatorii. Alin.2 al art. 1173 Cod civil, defineste contractul
aleatoriu ca fiind „contractul care, prin natura lui sau prin vointa partilor, ofera cel
putin uneia dintre parti sansa unui castig si o expune totodata la riscul unei pierderi, ce
depind de un eveniment viitor si incert.”
În aceste contracte întinderea prestaţiei părţilor, ori a unei părţi, depinde de un
eveniment incert, ceea ce face ca în momentul încheierii contractului să nu se poată
cunoaşte cu certitudine şansele de pierdere sau de câştig ale părţilor, (exemplu,
contractul de lotopronosport, contractul de asigurare).
Şi în aceste contracte părţile au imaginea consecinţelor juridice care
decurg din angajamentul juridic asumat, dar numai într-un anume sens;
părţile îşi asumă de la început riscul de a pierde, risc ce se acceptă în
considerarea şansei de câştig care, obiectiv, este posibilă.
Şansa de pierdere sau de câştig în contractele aleatorii depinde de
un eveniment viitor - alea -, care în cazul contractului de lotopronosport,
de pildă, constă în extragerea numerelor câştigătoare care se pot regăsi
înscrise pe buletin, eveniment care întotdeauna este ulterior încheierii
raportului juridic (cumpărării biletului).
In vechea reglementare, Contractele aleatorii erau considerate
contracte cu titlu oneros, independent de riscul asumat sau de şansa de
pierdere sau câştig. Caracterul oneros se apreciază la momentul
încheierii contractului, nu la momentul când acel alea face să primească
realizare riscul, sau şansa de câştig.
101 Importanţa clasificării. Codul civil anterior, reglementa ambele contracte in
art. 947.Ambele categorii facand parte din clasa contractelor cu titlu oneros.
Actualul cod civil aduce o modificare importanta in sensul ca nu se mai conditioneaza
existenta clasificarii in comutativ sau aleatoiu de existenta caracterului oneros al
contractului, astfel nu mai reprezinta o subclasificare a contractului cu titlu oneros, ci
vor fi o clasificare distincta, propriu-zisa.111
Importanţa clasificării constă într-un interes juridic: contractul aleatoriu nu poate fi
anulat pentru leziune şi nu se poate cere rezoluţiunea pentru neexecutare. Va fi, însă,
lovit de nulitate dacă lipseşte elementul aleatoriu sau dacă acest element este cauza
juridică a unor jocuri de noroc nepermise de lege.
E. CLASIFICAREA CONTRACTELOR ÎN FUNCŢIE DE EXECUTAREA

LOR (CONTRACTE CU EXECUTARE IMEDIATĂ ŞI CONTRACTE CU
EXECUTARE SUCCESIVĂ)
102 Contractele cu executare imediată (instantanee). Executarea acestor contracte
se face imediat după încheierea lor, de regulă, obiectul obligaţiei constând într-o
singură prestaţie.
103 Contractele cu executare succesivă. Executarea acestor contracte se
desfăşoară în timp, sub forma unor prestaţii continue (de exemplu, contractul de
închiriere de locuinţe), sau sub forma unor prestaţii succesive (de exemplu, contractul
111
Nota. Noul cod civil, Instrumente juridice, op. cit. p.448
de furnizare).
104 Importanţa clasificării. Importanţa acestei clasificări rezidă în următoarele:
a) pentru neexecutarea din culpă a contractelor cu executare
imediată operează rezoluţiunea şi se desfiinţează cu efect retroactiv (ex
tunc), pe când pentru neexecutarea din culpă a contractelor cu
executare succesivă operează rezilierea şi sunt desfiinţate numai pentru
viitor (ex nunc);
b) unele contracte cu executare succesivă pot fi reziliate fie prin
voinţa oricărei părţi, de pildă contractul de locaţiune fără termen, fie
numai prin voinţa unei părţi, cum este contractul de închiriere de
locuinţe sau contractul de depozit;
c) de regulă, problema suspendării obligaţiilor se pune numai la cont-
ractele cu executare succesivă;
d) de asemenea, această clasificare prezintă importanţă şi în privinţa
suportării riscurilor contractuale, potrivit regulilor ce guvernează această
materie.
F. CLASIFICAREA CONTRACTELOR ÎN RAPORT DE FORMAREA

LOR (CONTRACTE CONSENSUALE, CONTRACTE REALE ŞI
CONTRACTE SOLEMNE)
105 Contractele consensuale. Contractele consensuale sunt contractele pentru a căror
formare (validitate) este suficient acordul de voinţă al părţilor112.
În dreptul nostru funcţionează regula (principiul) consensualităţii
(solus consensus obligat), potrivit căreia pentru formarea contractului
este suficient acordul de voinţă al părţilor.
De la această regulă întâlnim următoarele două excepţii:
contractele reale şi contractele solemne.
106 Contractele reale. Contractele reale sunt contractele pentru a căror validitate
(formare valabilă), pe lângă acordul de voinţă al părţilor, se cere şi remiterea (predarea)
unui lucru de către o parte celeilalte părţi (de exemplu: contractul de împrumut113,
contractul de comodat114, contractul de depozit115 şi contractul de gaj116).
107 Contractele solemne. Contractele solemne sunt contractele care, sub
sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie făcute în anumite forme. Deci, pe lângă
acordul de voinţă al părţilor, pentru validitatea contractelor solemne se mai cer a fi
întrunite unele condiţii de formă, unele formalităţi. Se spune că aceste formalităţi sunt
112
Art. 1174 C.civ.
113
Art. 2158 c.civ- imprumutul de consumatie,.
In vechiul cod, „Împrumutul este un contract prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucruri, cu îndatorire
pentru dânsa de a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate” (art. 1576 C. civ.anterior).
114
Art. 2146 – imprumutul de folosinta (comodatul)
„Comodatul este un contract prin care cineva împrumută altuia un lucru spre a se servi de dânsul, cu îndatorirea de a-l
înapoia” (art. 1560 C. civ. anterior).
115
„Depozitul, în genere, este un act prin care se primeşte lucrul altuia spre a-l păstra şi a-l restitui în natură (art. 1591 C.
civ. anterior)., art. 2103 c.civ.
116
„Oricine este obligat personal, este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare” (art.
1718 C. civ.anterior). Vezi şi art. 1685 C. civ anterior.: „Amanetul este un contract prin care datornicul remite
creditorului său un lucru mobil spre siguranţa datoriei”.
cerute ad validitatem (ad solemnitatem), adică pentru validitatea contractului.

Sunt contracte solemne: donaţia117, actele de înstrăinarea
imobilelor şi contractul de ipotecă118.
Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) nu trebuie
confundată cu forma scrisă pe care legea o cere uneori pentru dovada
contractelor (ad probationem). În acest din urmă caz, legea nu
condiţionează existenţa contractului de existenţa unei astfel de forme, ci
numai posibilitatea dovedirii lui; contractul (operaţia juridică) există
independent de faptul dacă s-a făcut un înscris care să consemneze
acordul de voinţă al părţilor, numai că operaţia juridică va fi foarte greu
de dovedit.
108 Importanţa clasificării. Importanţa acestei clasificări rezidă în nevoia de a
stabili dacă părţile au încheiat un contract valid (valabil) cu respectarea cerinţelor
impuse de lege. În acest scop se va stabili dacă, fiind vorba de un contract consensual,
consimţământul s-a dat în condiţiile prevăzute de lege; dacă, fiind vorba de un contract
real, pe lângă consimţământ, a fost respectată şi cerinţa remiterii bunului; şi, dacă fiind
vorba de un contract solemn, pe lângă consimţământul părţilor, au fost respectate
cerinţele de formă impuse de lege sub sancţiunea nulităţii absolute.
G. CLASIFICAREA CONTRACTELOR ÎN CONTRACTE NUMITE ŞI

CONTRACTE NENUMITE
109 Contractele numite. Contractele numite sunt contractele care au o reglementare
specială, corespund unor anumite operaţii economice. Exemple: contractul de
vânzare119, contractul de locaţiune120, contractul de schimb121, etc.
110 Contractele nenumite. Contractele nenumite sunt contractele care nu au
nume propriu şi nu sunt supuse unei reglementări speciale, întrucât nu aparţin unei
anumite categorii. Prin mijlocirea acestor contracte se realizează operaţiile juridice cele
mai variate, pe care părţile doresc să le săvârşească.
Fiind contracte neformale, contractele nenumite au ca obiect o
prestaţie şi o contraprestaţie.
Această categorie de contracte a fost cunoscută şi în dreptul
roman sub denumirea de nova negotio (acte juridice noi), cuprinzând:
- do ut des (dau ca să-mi dai);
- do ut facias (dau ca să-mi faci);
- facio ut des (fac ca să-mi dai); şi
- facio ut facias (fac ca să-mi faci).
111 Importanţa clasificării. Importanţa acestei clasificări rezidă în aceea că, pentru
contractele numite, părţile nu trebuie să prevadă toate implicaţiile raporturilor în care
117
„Nimeni nu va dispune de avutul său, cu titlu gratuit, decât cu formele prescrise de lege pentru donaţiuni între vii sau
prin testament” (art. 800 C. civ. anterior);Vezi şi
art. 813 C. civ.: „Toate donaţiunile se fac prin act autentic”.
118
„Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii”
[art. 1746, alin. (1)]; Vezi şi art. 1747 C. civ.: „Dreptul de ipotecă nu se poate constitui decât în cazurile şi cu formele
prescrise de lege”.
119
Vezi art. 1294 şi urm. C. civ.
120
Vezi art. 1410-1490 C. civ.
121
Vezi art. 1405 şi urm. C. civ.
intră, deoarece acestea sunt reglementate de lege, decât dacă fac abateri de la
reglementările - bineînţeles supletive - ale legii, pe când, în cazul contractelor
nenumite, părţile trebuie să prevadă clauze care se referă la toate implicaţiile unor
asemenea raporturi.
H. CONTRACTE PRINCIPALE ŞI CONTRACTE ACCESORII

112 Contractele principale. Aceste contracte au o existenţă de sine stătătoare; ele nu
depind de alte contracte (exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
împrumut, contractul de antrepriză etc.).
113 Contractele accesorii. Contractele accesorii sunt contractele care, neavând o
existenţă de sine stătătoare, depind de existenţa altor contracte (exemplu: clauza
penală).
114 Importanţa clasificării. Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că soarta
juridică a contractului accesoriu depinde de soarta contractului principal (accesorium
sequitur principale), ceea ce înseamnă că:
a) validitatea contractului accesoriu se apreciează în funcţie de
validitatea contractului principal;
b) rezilierea sau rezoluţiunea contractului principal atrage după sine
rezilierea sau rezoluţiunea contractului accesoriu;
c) dacă s-a executat contractul principal, tot astfel se consideră şi
contractul accesoriu, etc.
I. CLASIFICAREA CONTRACTELOR ÎN FUNCŢIE DE EFECTELE LOR

115 Contracte constitutive. Contractele constitutive sunt contractele care creează
raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii noi, drepturi şi obligaţii
inexistente anterior ca atare.
Intră în această categorie: contractul de ipotecă, contractul de uzufruct, etc.
116 Contracte translative. Contractele translative sunt contractele prin care se
strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul. Intră în această categorie: contractul de
vânzare-cumpărare, cesiunea de creanţă, etc.
117 Contractele declarative de drepturi. Contractele declarative de drepturi
sunt contractele care definitivează şi consolidează drepturi preexistente (care au existat
anterior momentului încheierii lor), de exemplu, tranzacţia.
J. CLASIFICAREA CONTRACTELOR ÎN FUNCŢIE DE MODUL ÎN

CARE SE EXPRIMĂ VOINŢA PĂRŢILOR
118 Contracte negociate. Contractele negociate denumite şi „tradiţionale” sunt
acelea în care părţile discută, negociază toate clauzele, fără ca din exteriorul voinţei lor
să li se impună ceva. În cazul încheierii lor, va putea exista o perioadă aşa-zisă
precontractuală în care au loc negocierile sau discuţiile între părţi. Majoritatea
contractelor sunt contracte negociate.
114. Contracte de adeziune. 122 Contractul de adeziune este contractul ale cărui
clauze sunt stabilite de una dintre părţi, fără posibilitatea ca cealaltă parte să le
discute, ci doar ca aceasta să le accepte, situaţie în care contractul se încheie, sau să
nu le accepte, refuzând astfel încheierea lui.
Acordul de voinţă în cadrul acestor contracte se încheie, de regulă, într-
un mod sui-generis, oferta nefiind adresată unei persoane determinate,
ci publicului (exemple: contracte încheiate cu societăţile de telefonie, de
gaze, de electricitate, contractul de transport pe cale ferată, etc.).
Noul Cod civil se ocupă de reglementarea expresă a contractului de adeziune, stabilind prin dispoziţiile art.
1175 că există un asemenea contract „atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de
una dintre părţi, pentru aceasta sau urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte
ca atare”.
Specificul acestor contracte de adeziune constă în aceea că ele nu se formează pe baza discuţiilor sau a
negocierilor libere, ci pe baza adeziunii părţii mai slabe din punct de vedere economic la proiectul de
contract a cărui redactare este realizată de către partea
mai puternică.
În aceste contracte, opţiunea aderentului se reduce între a încheia sau a nu încheia contractul, la stabilirea
conţinutului căruia voinţa sa nu a avut nicio contribuţie, întrucât ofertantul a stabilit, de la început, toate
clauzele.
Prin reglementarea acestui tip de contract, noul Cod civil vine să dea expresie unei realităţi juridice,
precum şi să concretizeze o orientare a doctrinei şi a practicii dreptului privat care au identificat existenţa
unor asemenea contracte, în opoziţie cu cele negociate.
La interpretarea contractelor de adeziune trebuie sa se tina seama de art. 1269 alin.2 C. Civ., care stabilesc
ca stipulatiile inscrise in contractele de adeziune se interpreteaza impotriva celui care le-a propus., precum
si de art. 80 din Codul consumatorului, contine o reglementare similara, aplicabila exclusiv
consumatorilor. 123
119 Contracte obligatorii.124 Contractele obligatorii sunt contractele la care

condiţiile încheierii lor sunt delimitate, impuse de lege. Ele se mai numesc şi „forţate”
iar impunerea lor de către lege are în vedere, fie protejarea intereselor contractanţilor,
122
Pentru amănunte în legătură cu categoria de contracte negociate, contracte de adeziune, contracte forţate,
a se vedea L. Pop, op. cit., pp. 126-131
123
Nota. Noul Cod. Civl. Instrumente juridice, p. 449.
124
Art. 1177 C.civ. – Contractul incheiat cu consumatorii
care sunt obligaţi să le încheie (exemplu: asigurarea imobilelor), fie protejarea

intereselor unor terţi, cum este cazul asigurării de răspundere civilă pentru proprietarii
de autovehicule, în această situaţie urmărindu-se indemnizarea de către societatea de
asigurare a victimelor accidentelor produse cu autovehicule.
120 Tendinţe. Dreptul contemporan este pe cale de a elabora o nouă clasificare
pornind de la conţinutul termenilor de „profesionişti” şi „profani” (amatori).
Conform acestei noi orientări, exprimată pentru prima dată în
dreptul francez, contractele încheiate între ei, fie de „profesionişti”, fie
de „profani” (particulari), rămân supuse unui regim tradiţional, dar
contractele încheiate între un „profesionist” şi un particular se pot numi
„contracte de consum” şi trebuie să fie guvernate de un regim de
protecţie a consumatorilor, regim din ce în ce mai extins.
Aşadar, acelaşi contract, după calitatea părţilor sale, va fi supus unui
regim diferit; de exemplu, vânzarea automobilelor între proprietarii de
parcuri auto sau între particulari nu presupune aceleaşi garanţii, ca în
cazul garanţiei dată de contractul încheiat între un proprietar de parc
auto şi un particular. Tot astfel, împrumutul, cerut de un particular
prietenului său, nu este supus aceloraşi formalităţi ca acela cerut de la o
bancă.
Fundamentarea acestei teorii rezidă în ideea de pricepere şi
abilitate pe care o au profesioniştii în comparaţie cu particularii
(amatori, profani) şi implicit nevoia acestora din urmă de a fi protejaţi
prin lege.
În prezent, în literatura franceză se vorbeşte din ce în ce mai mult
de un drept de consum125, iar numeroasele texte edictate începând cu
1972 au fost grupate în 1992 într-un ” Cod de consum126”.
În acest scop, Comisia Comunităţilor Europene a adoptat Directiva nr.
93/13 CEE din 5 aprilie 1993, privind clauzele abuzive în contractele în-
cheiate cu consumatorii127.
În dreptul românesc pentru armonizarea legislaţiei române cu
legislaţia comunitară, la noi în ţară, a fost adoptată Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive dintre contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori128.
Legea instituie un tratament juridic egal tuturor categoriilor de consu-
matori, fără a face deosebire între consumatorii persoane fizice, ori
persoane juridice.
În termenii legii [art. 2 alin. (1)], prin noţiunea de consumator, se
înţelege „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constitite în
125
Cf. C a l a i s - A u l oy , Droit de la consommation, Paris, Dalloz, 30 éd, 1991;
Cf. Mes t r e , La moindre du professionel lors de la conclusion du contrat, Rev. Trim. 1987, 84; C a l a i s - Au l oy ,
L'influence du droit de la consommation sur le droit civil des contrats, Rev. Trim, 1994, 239; Sinay - Cytermann,
Protection ou surprotection du consommateur, J.C.P. 94.1.3804.
126
Cf. P i z z i o , Code de la consommation commenté, Montchrestien, 1995; Bu r ea u , Remarques sur la codification, D.
1994, chr. 291, din Droit civile, A. Ber n a b ent .
127
Publicată în Journal officiel des Communautés éuropéennes nr. L nr. 95 din 21 aprilie 1993, p. 29. În text, în
continuare, Directiva din 5 aprilie 1993.
128
Publicată în M. Of., P. I, nr. 560/10.11.2000, republicată in baza Legii 65/2002 .
asociaţii, care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate

profesionale sau comerciale”, iar prin noţiunea de comerciant se
înţelege „orice persoană fizică sau juridică, ce încheie un contract in
cadrul unei activităţi autorizate, comerciale sau profesionale” [art. 2
alin. (2) din lege].
Din analiza art. 3 al legii129, rezultă că aceasta priveşte, fără excepţie,
toate actele, indiferent de forma lor, care vizează vastul domeniu al
consumului.
Art. 4 alin. (1) din actul normativ analizat, defineşte clauza abuzivă,
arătând că prin aceasta, se înţelege orice „clauză contractuală care nu a
fost negociată direct cu consumatorul... dacă, prin ea însăşi sau
împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul
consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”130, iar prin alin. (2) se
arată în mod expres că va fi considerată ca nefiind negociată în mod
direct cu consumatorul, clauza „dacă aceasta a fost stabilită, fără a da
posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi:
contractele standard sau condiţiile generale de vânzare, practicate de
comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.
Este de reţinut că, interpretarea caracterului abuziv al unei clauze
contractuale, presupune o evaluare globală a contractului, spre a se
putea reţine dacă acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. În
situaţia în care, numai o parte din clauze au fost negociate cu
consumatorul, legea se va aplica în restul clauzelor.
Evident, după adoptarea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive
din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, lege în baza
căreia instanţa de judecată are posibilitatea să modifice clauzele
contractuale sub sancţiunea daunelor în măsura în care contractul
rămâne în fiinţă sau să desfiinţeze contractul cu daune-interese, se pune
problema dacă nu s-a lărgit domeniul de aplicare a leziunii în sistemul
nostru de drept, aceasta devenind aplicabilă şi în cazul contractelor
dintre majori, atunci când există o disproporţie vădită a prestaţiilor.
Apreciem că nu în această direcţie trebuie să avanseze disputa
juridică, intenţia legiuitorului fiind impunerea unui principiu de echilibru
în relaţiile contractuale pornind de la distincţiile ce trebuiesc făcute între
profesionişti şi profani.
Profitând de abilitatea lor, într-un anumit domeniu, profesioniştii pot
să-şi creeze avantaje, luând prin surprindere consumatorii, ceea ce în
fond reprezintă, de fapt, încălcarea obligaţiei pozitive precontractuale de
informare pe care o au faţă de aceştia şi implicit realizarea unei
convenţii cu cauză imorală.
129
Potrivit art. 3 „intră sub incidenţa prezentei legi contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, inclusiv
contractele de garanţie, bonurile de comandă, facturile, borderourile sau bonurile de livrare, biletele, tichetele care
conţin stipulaţii sau referiri la condiţii generale prestabilite”.
130
Trebuie precizat că acest text de lege reproduce, practic, art. 3 al Directivei din 5 aprilie 1993 a CEE.
Nulitatea convenţiei sau a clauzelor abuzive trebuie să se constate nu

în temeiul leziunii, ci al cauzei imorale, care stă la baza unui atare act.
De altfel, această problemă a fost luată în discuţie de Instanţa
Supremă cu mult timp în urmă într-o decizie de speţă, care a rămas
oarecum izolată în momentul adoptării, dar care acum revine în
actualitate.
Astfel, confruntată cu următoarea problemă de drept, dacă - şi, în caz
afirmativ, în ce condiţie - poate fi anulat sau declarat nul un contract cu
titlu oneros comutativ, în cazul în care se constată o vădită disproporţie
între prestaţiile părţilor, prin decizia nr. 73 din 22 mai 1969, Instanţa
Supremă a statuat că, „în situaţia în care, contrar regulilor de
convieţuire socială un contractant a profitat de ignoranţa sau de starea
de constrângere în care s-a aflat celălalt, spre a obţine avantaje
disproporţionate faţă de prestaţia pe care a primit-o aceasta din urmă,
convenţia respectivă, nu va putea fi considerată valabilă întrucât s-ar
întemeia pe o cauză imorală în sensul art. 968 C. civ”.
Trebuie reţinut că secţia civilă a aceleiaşi instanţe se mărginise
anterior în rezolvarea problemei de drept în discuţie doar să enunţe
principiul inadmisibilităţii acţiunii în resciziune între majori, invocând
dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954.
Instanţa supremă a statuat însă că, un act juridic lezionar între majori
poate fi declarat nul, dacă a fost încheiat prin exploatarea stării de
constrângere în care se afla cocontractantul lezat, contrar regulilor de
convieţuire socială, dar nu în temeiul leziunii, ci al cauzei imorale care
stă la baza unui atare act.
Prin aceeaşi decizie, promovând ideea că în cauza respectivă partea
lezată, poate, în principiu, obţine constatarea nulităţii absolute a
convenţiei pe temeiul cauzei imorale şi, pe cale de consecinţă,
restituirea prestaţiei efectuată în baza actului nul, Instanţa Supremă a
statuat implicit asupra inadmisibilităţii opunerii, în cazul dat, a excepţiei
deduse din regula „nemo auditur (...)”, sau din regula înrudită cu
aceasta „in pari causa turpitudinis, cessat repetitio”. Într-adevăr,
beneficiarul convenţiei morale ar fi putut invoca, eventual,
inadmisibilitatea acţiunii părţii lezate, deoarece aceasta se prevalează
de propria sa turpitudine pentru a obţine restituirea prestaţiei.
Nesocotind o atare apărare posibilă Instanţa Supremă a decis implicit că
în situaţia cercetată regula „nemo auditur (...)” nu este aplicabilă.
Potrivit art. 8 din legea în discuţie, controlul respectării dispoziţiilor
acesteia se face de către reprezentanţii împuterniciţi ai Oficiului pentru
Protecţia Cosumatorului, care, la sesizarea persoanelor fizice sau juridice
prejudiciate, ori din oficiu, efectuează verificări încheind procese-
verbale, în care se consemnează faptele constatate, cât şi articolele de
lege încălcate de comercianţi.
Actul încheiat de organele de control se transmite, de îndată, la jude-

cătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta, sau în a cărui rază
teritorială contravenientul îşi are domiciliul ori sediul său.
În situaţia în care constată existenţa clauzelor abuzive, potrivit art. 13
din lege, instanţa aplică sancţiunea amenzii contravenţionale şi dispune
după caz, fie modificarea clauzelor contractuale, sub sancţiunea
daunelor, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă, fie desfiinţarea
contractului cu daune-interese.
Dacă nu se constată existenţa clauzei abuzive în contract procesul-
verbal este anulat. Dacă se constată, însă, că fapta a fost săvârşită în
astfel de condiţii, încât, potrivit legii penale, să fie considerată
infracţiune, instanţa judecătorească, va scoate cauza de pe rol şi va
sesiza organele de urmărire penală competente.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 14, consumatorii prejudiciaţi
prin contractele încheiate cu încălcarea prevederilor legii, pot intenta
acţiuni în justiţie, în condiţiile dreptului comun.
După structura lor, se poate distinge între contracte simple şi

K.
contracte complexe sau contracte-cadru.
În timp ce contractele simple sunt acelea prin intermediul cărora se realizează o singură operaţie juridică, în
situaţia contractelor complexe, sunt realizabile două sau mai multe operaţii juridice.
Cod civil reglementează (art. 1176) situaţia contractului-cadru, înţeles ca „acordul prin care părţile convin
să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate
de acesta (alin. 1).
Prin acest contract se definesc termenii generali in care urmeaza sa se deruleze anumite raporturi juridice,
fiind incheiate in principal de profesionisti deoarece presupun desfasurarea unei activitati in mod
continuu ,in sensul art. 3 alin.3 din Codul civil care defineste notiunea de intreprindere. 131
Modalitatea de executare a contractului – cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă
este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare (alin. 2).
SECŢIUNEA A V-A
IMPORTANŢA ŞI FUNCŢIILE CONTRACTULUI
A. IMPORTANŢA CONTRACTULUI
121 Izvor de obligaţii. Contractul este unul din izvoarele obligaţiilor, mai mult, este
cel mai important izvor de obligaţii.
El mijloceşte cele mai variate legături între oameni, de la cele mai
simple care, prin valoarea lor economică, par neînsemnate şi cel mai
adesea scapă ca semnificaţie juridică atenţiei subiecţilor de drept
(procurarea de cărţi, ziare, reviste, bilete de autobuz etc.), până la cele
mai complexe.
131
Nota in Noul cod civil. Instrumente juridice, p. 449.
Întreaga activitate a oamenilor, fie priviţi individual - ca persoane

fizice fie priviţi în colectiv - ca persoane juridice -, nu poate fi concepută
fără a asigura haina ei juridică, cel mai adesea realizată prin mijlocirea
contractului.
122 Frecvenţă. Frecvenţa deosebită a operaţiilor contractuale subliniază cât se
poate de bine importanţa unei instituţii juridice a cărei caracteristică esenţială constă în
asigurarea egalităţii părţilor în raporturile juridice astfel stabilite.
Raporturile juridice civile, născute cel mai adesea din contract,
sunt raporturi sociale, au caracter voliţional şi se deosebesc de celelalte
categorii de raporturi juridice prin caracterul lor dublu voliţional, dar,
mai ales, prin faptul că asigură egalitatea părţilor între care se leagă.
Sub acest aspect contractul stabileşte raporturi între părţi egale,
între care este exclusă relaţia tehnico-juridică de subordonare întâlnită
în raporturile juridice care cad sub incidenţa reglementărilor
aparţinătoare altor ramuri ale dreptului132.
123 Planul considerării. Acest atât de important caracter al raporturilor juridice
civile şi, deci, şi al celor ce nasc din contract, se apreciază pe planul încheierii acestor
raporturi, pe planul formării contractelor. Părţile pot sau nu să intre în raporturi
contractuale. Nu se are în vedere întinderea prestaţiilor la care părţile se obligă, ci doar
faptul dacă subiecţii de drept, părţi egale în drepturi, şi-au manifestat - liber, conştient
şi cu intenţia de a se obliga - voinţa lor, element esenţial al contractului.
B. FUNCŢIILE CONTRACTULUI
124 Diversitate. Contractul îndeplineşte funcţii pe cât de diverse, pe atât de utile
omului.
125 În raporturile dintre persoanele fizice şi persoanele juridice. În raporturile
dintre persoanele juridice şi persoanele fizice, funcţiile contractului privesc modalităţile
concrete de îmbinare a intereselor particulare, ale individului, cu cele generale, ale
societăţii atunci când este vorba de persoane juridice de stat. Se poate tot astfel
considera, dacă este vorba de persoane juridice private, pentru că, în general vorbind,
asemenea persoane juridice creează locuri de muncă, plătesc impozite şi realizează alte
activităţi care interesează entitatea organizată în stat. Prin intermediul contractului de
muncă se asigură, pe de o parte, realizarea concretă a sarcinilor şi funcţiilor statului de
către masa mare de salariaţi, participanţi în mod organizat, instituţionalizat, la această
mare operă şi, pe de altă parte, realizarea veniturilor necesare salariaţilor pentru
întreţinerea proprie şi a familiilor lor.
În raporturile dintre persoanele fizice, contractul îndeplineşte cele
mai variate funcţii, asigurând haina juridică a celor mai diverse legături
pe care le stabilesc oamenii.
126 Concluzie. În concluzie, contractul este omniprezent; el are loc în fiecare
moment şi latură a vieţii omului, asigurând satisfacerea celor mai diverse trebuinţe ale
lui şi mijlocind unitatea de acţiune a oamenilor în viaţa economică şi socială,
implicându-i în legături dintre cele mai variate, între ei, cu persoanele juridice sau cu
132
Vezi I. Do g a r u , op. cit., partea a III-a, p. 19: Idem, Elemente de drept civil, partea generală, Curs, partea a-II-a,
Reprografia Universităţii din Craiova, 1971,
p. 11 şi urm.
statul.
Contractul este o categorie juridică indispensabilă vieţii juridice
moderne şi, implicit, vieţii economico-sociale. Iată de ce este nevoie de
o continuă perfecţionare a raporturilor contractuale.
În acest context se poate aprecia că cel mai important dintre
mijloacele juridice civile, folosite în realizarea transmiterii drepturilor
reale asupra bunurilor de la un subiect de drept la altul, este contractul.
Această mişcare a bunurilor, corespunzătoare conţinutului
conceptului economic cunoscut sub denumirea „schimbul de mărfuri”, în
plan juridic este acceptată sub denumirea de „circuitul juridic al
bunurilor”, iar în planul dreptului civil sub aceea de „circuitul juridic
civil”. Contractul este principalul instrument juridic prin care se
realizează circuitul juridic civil, mecanism care asigură smulgerea
întregii utilităţi a bunurilor, indiferent de natura dreptului de proprietate,
sub toate formele sale.
SECŢIUNEA A VI-A
A. SCURTE CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA STRUCTURA

CONTRACTULUI
127 Enumerare133. Potrivit art. 1179 din Nou civil, „Conditiile esentiale pentru
validitatea contractului sun:1) capacitatea de a contracta; 2) consimtamantul partilor;
3)un obiect determinat si licit; 4) o cauza licita si morala.”
Dupa cum se poate observa, codul civil prin articolul mentionat aduce o modificare in
ce priveste conditiile de validitate ale contractului in ce priveste obiectul si cauza.
Daca in art. 948 Cod civil anterior, prevedea pentru validitatea unei conventii „un
obiect determinat si o cauza licita”, noul cod prevede „un obiect determinat si licit” si
„o cauza licita si morala”.
Conform Noului Cod civil, obiectul contractului trebuie sa fie determinat134 sau cel
putin determinabil135 si licit136 , sub sanctiunea nulitatii absolute.137
Obiectul este ilicit atunci cand este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori
bunelor moravuri138
In ce priveste cauza139, aceasta trebuie sa existe. sa fie licita si morala140. Cauza este
ilicita cand este contrara legii si ordinii publice, precum sin in caz de fraudare a legii141,
si imorala cand este contrara bunelor moravuri.
Cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absoluta a contractului daca este comuna ori,
in caz contrar, daca cealalta parte a cunoscut-o sau trebuia sa o cunoasca, iar lipsa
cauzei atrage nulitatea relativa, cu exceptia cazului in care contractul a fost gresit
calificat si poate produce alte efecte juridice.142
În mod excepţional, atunci când legea pretinde, sub sancţiunea
nulităţii absolute, ca un contract să fie făcut cu respectarea unor condiţii
de formă (contractele solemne) se adaugă încă o condiţie esenţială:
forma.143
133
„Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul
valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită”. Aceste elemente de structură sunt obligatorii
pentru toate contractele (interne şi externe).- art. 948 Cod civil anterior
134
Art. 1225 C. civ.
135
Art.1226 C.civ
136
1225,1226 C.civ.
137
Idem, A se vedea si disp.art. 1246 si urm. C. civ., privind nulitatea
138
Art.1225 C.civ
139
Art. 1235 si urm. C.civ. “ cauza este otivul care determina fiecare in parte sa incheie contractul”
140
Art. 1236 C.civ.
141
Art. 1237 C.civ.
142
Art. 1238 C.civ.
143
Art. 1242 C.civ. “ este lovit de nulitate absoluta contractul incheiat in lipsa formei p care, in chip
neindoielnic, legea o cere pentru incheierea sa valabila”.
Art. 1243 C.civ. “ Daca prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusa
conditiilor de forma cerute de legepentru incheierea sa”.
Codul civil, in art. 1244, reglementeaza obligativitatea

incheierii prin inscris autentic, sub sanctiunea nulitatii absolute, a
conventiilor care stramuta sau constituie drepturi reale care urmeaza a
fi inscrise in cartea funciara, iar in art. 1245 se instituie obligativitatea
incheierii contractelor prin mijloacele electronice in forma prevazuta in
legile speciale.
Atunci când una din părţi este o persoană juridică, în ceea ce
priveşte condiţiile esenţiale pentru validitatea actelor juridice, se va ţine
seama de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, principiu potrivit
căruia persoana juridică poate intra în raporturi juridice şi, deci, poate
dobândi drepturi şi asuma obligaţii, numai dacă acestea corespund
scopului pentru care a fost înfiinţat. Contractele care sunt făcute cu
încălcarea acestui principiu sunt nule144.
Pe de altă parte, este de observat că în cazul contractului de
societate, pe lângă condiţiile esenţiale întâlnite la orice contract, mai
sunt necesare două: aportul asociaţiilor şi realizarea de beneficii.
În felul acesta, se pune accentul pe libertatea de voinţă contractuală, fără ca aceasta să fie supusă, de
principiu, unor rigori formale, solemne, asigurându-se astfel, celeritate circuitului civil.
Cu privire la cele patru condiţii de fond, ele pot fi grupate în două mari componente: acordul de voinţe al
părţilor (reprezentat de consimţământul părţilor şi capacitatea lor de a contracta) şi conţinutul contractului
(obiectul şi cauza fiind cele care dau conţinutul actului juridic).
Capacitatea de a contracta
1. Noţiuni generale
.1.1. Definiţie
Este acea condiţie generală, de fond, esenţială pentru încheierea contractului, care constă în aptitudinea
subiectelor de drept de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii, prin încheierea de acte juridice, regula fiind
aceea a capacităţii, iar excepţia, de strictă reglementare, a incapacităţii.
In Cod civil anterior, sediul materiei privind capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu atât a persoanei fizice,
cât şi a persoanei juridice, se regăsea în principal, în dispoziţiile Decretului nr. 54/1958.
Astfel, potrivit art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 54/1958, „capacitatea de folosinţă (a persoanei fizice) este
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”, iar capacitatea de exerciţiu este „capacitatea persoanei de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice” (alin. 3).
În privinţa persoanei juridice, nu exista o definiţie a capacităţii de folosinţă, aplicându-se însă, pornindu-se
de la corelaţia dintre capacitatea juridică a acesteia şi capacitatea sa civilă şi de la formularea generală a art.
5 alin. 2, aceeaşi abordare a conceptului de capacitate (înţeles ca aptitudine a subiectului colectiv de drept
civil de a avea drepturi şi obligaţii civile).
La fel, în privinţa capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, în absenţa unei definiţii legale, aceasta era
înţeleasă în doctrină 145, ca reprezentând aptitudinea subiectului colectiv de drept civil, de a dobândi drepturi
şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte
juridice de către organele sale de conducere.
1.2. Principiul capacităţii de a contracta.
144
„Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare
sau statut. Orice act juridic, care nu este făcut în vederea realizării acestui scop, este nul” (art. 34 din Decretul nr.
31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice).
145
A se vedea, de ex., Gh. Beleiu, op. cit., 505
Excepţii
Cod Civil păstrează, evident, principiul capacităţii de a contracta, care reprezintă regula, excepţiile fiind
de strictă reglementare şi aplicare.
În acest sens, potrivit art. 1180 N. C. civ., poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă
de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte, iar dispoziţiile art. 1181 N.C.civ. fac trimitere, în privinţa
capacităţii de a contracta, la dispoziţiile generale cuprinse în Cartea I a Codului („Despre
persoane”)146.
.
În ce priveşte persoanele fizice, persoanele incapabile de a contracta, întrucât nu pot exprima un

consimţământ valabil sunt, potrivit art. 43 N.C.civ., minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii
judecătoreşti, situaţii în care actele se încheie prin reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege 147
si prin modalitatile reglementate de art. 104-186 Cod civil.
2.2.1.3. Capacitatea persoanei juridice

Şi în privinţa persoanei juridice, regula este, de asemenea, aceea a capacităţii (persoana juridică poate avea
orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât
persoanei fizice, conform art. 206 N.C.civ.).
Principiul capacităţii de a întocmi acte juridice este subordonat principiului specialităţii capacităţii în
situaţia persoanelor juridice fără scop patrimonial, având în vedere că acestea pot avea „doar acele drepturi
şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau
statut” (art. 206 alin. 2 N.C.civ.).
Deşi regula este ca persoana juridică să dobândească aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii de la data
înfiinţării acesteia148, se recunoaşte în acelaşi timp, o capacitate de folosinţă anticipată, în sensul ca aceasta
să poată, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai
în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 205 alin. 3 N.C.civ.).
O derogare de la capacitatea de folosinţă anticipată (recunoscută doar în legătură cu naşterea valabilă a
persoanei juridice) este reglementată în legătură cu liberalităţile care pot fi primite în condiţiile dreptului
comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii
146
29 Potrivit art. 28 N.C.civ. „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor (1) Orice persoană are
capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu (2); art. 29
dispune: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea
de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege (1). Nimeni nu poate renunţa, în tot sau
în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu (2)”. De asemenea, este reglementată
dobândirea capacităţii de exerciţiu a minorului prin efectul căsătoriei (art. 39), capacitatea de exerciţiu
anticipată a minorului, când pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu (art. 40), capacitatea de exerciţiu restrânsă pentru
minorul care a împlinit vârsta de 14 ani. Pentru situaţia minorului care a împlinit vârsta de 15 ani este
reglementată posibilitatea întocmirii de către acesta a anumitor acte juridice referitoare la munca, la
îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, cazuri în
care minorul exercită singur drepturile şi îndeplineşte tot astfel obligaţiile născute din aceste acte (art. 42).
147
Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia singură actele anume
prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi
care se execută la momentul încheierii lor (art. 43 alin. 3 N.C.civ.).
148
Înfiinţarea persoanei juridice se face potrivit modalităţilor reglementate de art. 194 N.C.civ., respectiv:
a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor
administrativteritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către
unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă
autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică; b) prin actul de înfiinţare al celor care
o constituie, autorizat, în condiţiile legii; în orice alt mod prevăzut de lege.
succesiunii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să
ia fiinţă în mod valabil (art. 208 N.C.civ.).
În ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor de către persoana
juridică, aceasta se realizează prin intermediul organelor de administrare ale persoanei juridice, de la data
constituirii lor149.
1.4. Sancţiunea nerespectării incapacităţii de
a încheia acte juridice
Fiind vorba de nerespectarea unei condiţii de fond, esenţială şi de validitate a contractului, sancţiunea care
intervine, în principiu, este aceea a nulităţii actului încheiat cu neobservarea regulilor referitoare la
capacitatea civilă a persoanei. a) În cazul persoanei fizice, actele făcute de cel lipsit de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, precum şi actele făcute de tutore fără
autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt lovite de nulitate
relativă, chiar fără dovedirea vreunui prejudiciu (art. 44 N.C.civ.).
Caracterul nulităţii este determinat, fără îndoială, de natura interesului ocrotit, care este unul personal, dar
în acelaşi timp, se observă instituirea unui regim specific prin noua reglementare, câtă vreme nu se cere să
se facă dovada existenţei unei vătămări, a unui prejudiciu, ceea ce se întâmplă de obicei în cazul nesocotirii
unor norme de interes particular pentru a atrage anulabilitatea.
Pe de altă parte, această sancţiune nu este înlăturată de simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă în sensul că este capabil să contracteze şi doar în situaţia în
care incapabilul a folosit manopere dolosive, instanţa va putea, la cererea părţii induse în eroare, să
considere valabil contractul, dacă apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată (art. 45
N.C.civ.).
În ce priveşte invocarea nulităţii relative, ea poate fi făcută de către incapabilul însuşi care, în apărare,
poate pretinde nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub
interdicţie judecătorească, fără ca pe de altă parte, persoanele capabile de a contracta să poată opune
minorului sau interzisului judecătoresc incapacitatea acestuia.
Acţiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani,
precum şi de ocrotitorul legal, iar în situaţia în care actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă,
necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul pentru promovarea acţiunii.
Actul anulabil poate fi confirmat de către minorul devenit major (când este vorba de actul făcut singur de
acesta în timpul minorităţii, atunci când trebuia să fie reprezentat sau asistat).
De asemenea, este posibilă confirmarea actului anulabil făcut de tutore fără respectarea tuturor
formalităţilor cerute pentru încheierea lui valabilă, dar aceasta, după ce a avut loc descărcarea
tutorelui (art. 48 N.C.civ.).
b) În cazul persoanei juridice, lipsa capacităţii de folosinţă (cu excepţia celei recunoscute anticipat), ca şi
nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă pentru persoanele juridice fără scop
patrimonial sunt sancţionate cu nulitate absolută.
În schimb, atunci când este vorba despre acte încheiate de organele de administrare ale persoanei în
alcătuirea cărora au intrat incapabili, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a
exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire
incompatibili să ocupe o astfel de funcţie, sancţiunea care intervine este aceea a nulităţii relative.
Aceasta înseamnă că actul nu poate fi anulat pentru simpla împrejurare că persoanele care au făcut parte din
organele de administrare şi de control au fost incapabile sau incompatibile, dacă nu s-a produs o
vătămare15033.
149
Potrivit art. 209 N.C.civ, au calitatea de organe de administrare persoanele fizice sau persoanele juridice
care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual
sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
150
Conform art. 211 C.civ
B. CONSIMŢĂMÂNTUL
I. NOŢIUNE
1. Accepţiuni
128 Reglementare.151 Consimţământul este enumerat de dispoziţiile art. 1179C. civ.
printre condiţiile esenţiale ale contractului.
129 Consimţământ în sens larg. În sens larg (consimţământul - cum sentire),
prin consimţământ se înţelege însuşi acordul de voinţă al părţilor dintr-un contract.
Din această formulare s-ar putea trage concluzia că n-ar mai fi

nevoie de celelalte elemente structurale, de vreme ce prin
consimţământ înţelegem însuşi acordul de voinţă al părţilor. Este
adevărat, voinţa este cel mai important element structural al
contractului. Dar, manifestarea de voinţă a părţilor, luată fiecare în
parte, în sens de a consimţi (consimţământ) nu acoperă în întregime
toate sensurile şi valenţele producătoare de efecte juridice152.
Analiza completă a voinţei exprimate de părţi implică privirea
împreună a consimţământului şi a cauzei, ambele elemente esenţiale
ale contractului, fiecare dintre ele cu consecinţe juridice distincte în
planul formării contractului care, în condiţiile legii, pot duce până la
anularea contractului (negotium juris). Pe de altă parte, nu trebuie omis
faptul că unirea voinţei părţilor (consimţământul) trebuie să se refere la
ceva, la prestaţiile la care părţile se obligă, ceea ce constituie un al
treilea element structural al contractului. Şi dacă adăugăm faptul că
voinţa se poate exprima şi poate produce efecte juridice numai dacă
autorul manifestării de voinţă este, potrivit legii, capabil s-o facă, ceea
ce subliniază necesitatea unui alt element esenţial - capacitatea de a
contracta, putem conchide că o asemenea concluzie (a considera
consimţământul drept echivalentul contractului însuşi) este greşită.
Numai existenţa şi legătura indisolubilă dintre toate aceste elemente
acoperă, structural, noţiunea de contract. Aşadar, prin consimţământ în
sens larg trebuie să înţelegem exprimarea voinţelor ambelor părţi, adică
luarea lor în considerare împreună, nu însuşi contractul.
130 Consimţământ în sens restrâns. În sens restrâns, consimţământul înseamnă
151
Art.948 C.civ. anterior
152
A se vedea în acest sens, I. Do g ar u , Contractul, consideraţii teoretice şi practice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
1983, p. 105 şi urm.
voinţa uneia dintre părţi manifestată la încheierea contractului153. Rezultă că, în această
accepţiune primeşte considerare voinţa fiecăreia dintre părţi.
2. Definiţie
131 Definiţie. Din prezentarea celor două sensuri ale noţiunii se poate conchide că
prin consimţământ se înţelege acel element structural (acea condiţie esenţială) al cărei
conţinut este dat de exprimarea valabilă a voinţei părţilor - considerate fiecare în parte
şi împreună - la încheierea contractului.
132 Dezvoltare. Din analiza definiţiei consimţământului şi din prezentarea sensurilor
pe care acesta le poate avea, se degajă următoarele idei:
- voinţa este un element fundamental al contractului;
- voinţa este un element lăuntric, psihologic, deci este subiectivă;
- voinţa este un proces psihologic complex ca structură, pentru că se
clădeşte, aşa cum se va vedea, pe două elemente: consimţământ şi
cauză, dar şi în privinţa formării sale;
- formarea voinţei este un proces ce se realizează în următoarele etape:
a) existenţa obiectivă a unor nevoi pe care omul doreşte să le
satisfacă;
b) reprezentarea (reflectarea) subiectivă a unor asemenea nevoi în
mintea omului, mai exact formularea scopului urmărit;
c) deliberarea în privinţa a ceea ce urmează a se hotărî, în funcţie de
avantajele ce se pot întâlni în procesul împlinirii dorinţelor şi conturarea
motivului determinant care impulsionează viitoarea parte la încheierea
contractului;
d) hotărârea de a încheia contractul, hotărâre exteriorizată de parte;
şi,
e) pentru procesul volitiv de formare a consimţământului - condiţie
esenţială a contractului - prezintă relevanţă nu numai motivul impulsiv,
ci şi motivul determinant care a împins partea să ia hotărârea (hotărârea
exteriorizată).
II. CONDIŢIILE VOINŢEI (CONSIMŢĂMÂNTUL)
Reglementare.154Conditiile de valabilitate ale consimtamantului se gasesc

expres in dispozitiile art. 1204-1205 C.civ. Conform acestor relementari,
pentru a fi valabil exprimat şi a produce efecte juridice, consimţământul
153
A se vedea dispoziţiile art. 948 C. civ. anterior, care folosea expresia „(...) consimţământul valabil al părţii ce se
obligă”, atunci când enumeră condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract.
154
Conform art. 953 din Codul civil de la 1865, consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare,
smuls prin violenţă sau surprins prin dol.
trebuiesa fie serios, dat în deplină libertate (să nu fie afectat de vicii care
să-l altereze)155 si exprimat în cunoştinţă de cauză.
Spre deosebire de vechiul cod civil, unde conditiile de valabilitate ale
consimtamantului erau reglementate de art. 953,. in care se facea referire
doar la viciile de consimtamant, actualul cod civil impune pe langa conditiile
legate de inexistenta viciilor de consimtamant, necesitatea seriozitatii
consimtamantului. Lipsa conditiei seriozitatii consimtamantului
156
atragenulitatea relativa, conform art. 1252 C.civ.
133 Consimţământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ.

Problema capacităţii formează obiectul tratării unei alte condiţii a contractului:
capacitatea de a contracta.
Este important a se preciza, cu prilejul prezentării acestei condiţii
de valabilitate a consimţământului, că nu este suficient ca aceasta să
emane de la o persoană capabilă, fiind necesar ca persoana respectivă
să aibă discernământ, adică să aibă puterea efectivă de a aprecia asupra
consecinţelor juridice care se vor produce în baza respectivului act.
Lipsa discernamantului este acea stare de fapt care gaseste partea, chiar si
numai vremelnic, intr-o stare care o pune intr-o neputinta de a realiza
urmarile faptelor sale.157
Precizarea se impune pentru că sunt persoane care, potrivit
condiţiei de vârstă, sunt considerate a avea capacitatea deplină de a
încheia acte juridice (capacitate de exerciţiu deplină), dar nu au
discernământ datorită unor tulburări vremelnice, precum: beţia,
hipnoza, somnambulismul, mânia puternică (ab irato).
În acord cu doctrina, practica judiciară a statuat că lipsa
discernământului în exprimarea voinţei nu relevă inexistenţa
consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia.
155
Contractul încetează de a fi valabil atunci când consimţământul uneia sau alteia dintre părţi este afectat
de un viciu care îi alterează luciditatea sau libertatea. Aceasta, deoarece consimţământul este o voinţă la
baza formării căreia se află procesul de reflexie şi deliberare al autorului său. De aceea, numai prin
deliberare, fiecare parte va decide sau nu să se angajeze juridic, a sevedea T. R. Popescu, P. Anca, Teoria
generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 54-55; D. Chirică, Tratat de drept civil.
Contracte speciale,vol. I, Vânzarea şi schimbul, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 225., -comentariu facut
de Adina Georgeta Nicolae, SNF,op.cit.p, 37
156
Nota, Noul cod civil. Istrumente juridice, p. 458
157
Nota, Noul cod civil. Instrumente juridice, p. 458
Consimţământul este unul din elementele esenţiale ale oricărui

act juridic şi exprimă voinţa persoanei la încheierea actului respectiv.
Lipsa cu desăvârşire a consimţământului face, ca actul astfel încheiat, să
fie sancţionat cu nulitatea absolută.
Lipsa discernământului în exprimarea voinţei relevă, însă, nu
inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece -
în acest caz - consimţământul există. Ne aflăm, deci, în faţa unui viciu
de consimţământ care nu atrage decât nulitatea relativă a actului,
sancţiunea nulităţii fiind edictată de data aceasta în vederea protejării
persoanei interesate şi nu a unui interes obştesc. Soluţia se impune cu
atât mai mult, deoarece actele juridice încheiate personal chiar de cei
puşi sub interdicţie pentru cauză de alienaţie sau debilitate mintală, deci
pentru lipsă de discernământ, nu sunt sancţionate cu nulitate absolută, ci cu
nulitate relativă de protecţie158.
Conform art. 1205 alin. 1 N.C.civ., este anulabil contractul încheiat de o
persoană care, la momentul încheierii acestuia se afla, fie şi numai
vremelnic, într-o stare care o punea fie şi numai vremelnic în neputinţă de
a-şi da seama de urmările faptei sale159.
In situatia in care contractul este incheiat de o persoana care este pusa
ulterior sub interdictie, acesta poate fi anulat daca la momentul cand actul a
fost facut, cauzele punerii sub interdictie existau si erau indeobste
cunoscute160. In aceasta situatie, judecatorul investit cu solutionarea cererii
de punere sub interdictie va trebui, in situatia admiterii ei, sa stabileasca prin
hotarare de la ce moment au existat cauzele punerii sub interdictie.161
134 Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a se obliga. Numai

consimţământul făcut cu intenţia de a se obliga produce efecte juridice (animo
contrahendi negotii). Se poate deduce cu uşurinţă că manifestarea voinţei făcută în
glumă, din prietenie, curtoazie sau complezenţă nu poate produce efecte juridice.
Tot astfel, manifestarea voinţei cu o rezervă mintală (reservatio
mentalis), manifestarea voinţei în mod foarte vag sau sub o condiţie
potestativă pură nu poate angaja, deci nu poate produce efecte juridice.
Exercitarea efectivă (manifestare efectivă) a voinţei înseamnă mai
mult decât „a vrea”, înseamnă a vrea în mod efectiv, ceea ce presupune
seriozitate în exprimarea ei, presupune o voinţă sigură. Exprimarea
158
Trib. Suprem, s. civ. dec. civ. 1998/1989 în Dreptul, nr. 7/1990, p. 66; În acelaşi sens, Trib. Suprem s. civ. dec. nr.
377/1972 în Contracte speciale - practică juridică adnotată de Cristiana T ur i a nu , C. Tu r i a nu , Ed. Continent XXI,
Bucureşti, 1998, p. 40.
159
Este supus anulării şi contractul încheiat de o persoană pusă sub interdicţie ulterior întocmirii actului,
dacă la momentul exprimării consimţământului cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte
cunoscute (art. 1205alin. 2 N.C.civ.).
160
ibidem
161
Nota, in Noul cod. Civil.Instrumente juridice, p. 458.
voinţei cu intenţia de a se obliga nu este unul şi acelaşi lucru cu o

simplă glumă, căci cel ce doreşte ceva nu înseamnă neapărat că vrea
să-şi asume un angajament juridic, iar cel ce face o simplă glumă sau
face o ofertă în joacă, ori o ofertă cu rezerve care produc îndoieli asupra
a ceea ce vrea, nu realizează un act de voinţă cu valoare juridică
proprie.
Este foarte important a se stabili dacă părţile au dorit să realizeze
doar un act pur aparent, simulat, care în realitate nu exprimă adevărată
lor voinţă, situaţie în care un asemenea act nu produce neapărat efecte
juridice, pentru că este greu de stabilit dacă părţile au acţionat cu
adevărat în sensul asumării unor angajamente juridice privind săvârşirea
unei prestaţii. Trebuie văzut, însă, dacă nu cumva astfel de manifestări
de voinţă produc, totuşi, efecte faţă de terţi (penitus extranei), căci
aceştia nu aveau de unde să cunoască, dacă părţile şi-au deghizat
voinţa, motiv pentru care ei pot alege, în privinţa efectului, fie actul
public, dar mincinos, fie actul secret, dar sincer.
În concluzie, partea contractantă autoare a unei manifestări de
voinţă, într-un contract sinalagmatic, îşi dă consimţământul pentru a-şi
asuma un angajament juridic. Chiar în contractele unilaterale, partea
care se obligă (cum şi cea în folosul căreia se încheie contractul) îşi
manifestă voinţa cu intenţia de a se obliga, de a-şi asuma un
angajament juridic. Consimţământul trebuie exprimat cu seriozitate, nu
în glumă (iocandi cauza).
135 Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Voinţa internă produce efecte
juridice numai dacă este exteriorizată, adică făcută cunoscută către alţii, întrucât numai
astfel se poate uni cu o altă voinţă dacă este vorba de acte bi ori multilaterale.
În cazul contractelor solemne, exteriorizarea voinţei se va face, întotdeauna, în
forma cerută de lege, iar celorlalte acte li se aplică regula consensualităţii.
136 Voinţa trebuie să fie liberă. Este liberă voinţa care s-a format şi exteriorizat
în mod liber, fără presiuni exterioare şi fără captatio benevolantia. Altfel spus, voinţa
manifestată trebuie să exprime hotărârea proprie a celui ce o manifestă, neimpusă şi
neinfluenţată.
Voinţa trebuie să fie nu numai conştientă, ci şi liberă, în sensul că
ea trebuie să se fi format normal, iar formarea ei să nu fi fost eronată
sau determinată, în ceea ce priveşte exprimarea, de către un viciu de
consimţământ. Este foarte probabil ca o persoană să fie perfect capabilă
să încheie acte juridice. Ea nu va fi obligată prin contract, dacă voinţa sa
a fost determinată de o eroare, eroare provocată ori printr-un act de
violenţă, sau prin alte manopere dolozive.
Prin urmare, partea contractantă (autoare a unei manifestări de
voinţă la încheierea contractului) este considerată a-şi fi manifestat liber
voinţa numai dacă aceasta este urmarea propriei sale hotărâri, care nu
trebuie să fie influenţată, nu trebuie să fie rezultatul unei constrângeri
sau captaţiuni.
137 Voinţa trebuie să fie conştientă. Cel ce a luat hotărârea să-şi manifeste voinţa,
trebuie să aibă imaginea exactă a consecinţelor juridice ce decurg din angajamentul

respectiv, adică a drepturilor dobândite de părţi şi a obligaţiilor asumate de ele şi, mai
exact, imaginea exactă şi asupra întinderii acestor drepturi şi obligaţii.
Fiind un act juridic, contractul încorporează în el manifestarea de
voinţă a părţilor. Contractul este, înainte de toate, o operaţie intelectivă,
pentru că voinţa de a contracta implică conştiinţa elementelor operaţiei
ce se întrevede, operaţie „cântărită” de fiecare parte înainte de a se
încheia contractul. Este, aşadar, o operaţie juridică premeditată, părţile
analizând în prealabil toate avantajele şi dezavantajele ce decurg din
această operaţie.
Trebuie, pe de altă parte, pornit de la premisa că fiecare parte
avea facultăţile intelectuale necesare, mai întâi pentru „a înţelege” şi
apoi pentru „a vrea” şi că părţile au exercitat în mod efectiv aceste
facultăţi.
Se înţelege că cel care contractează trebuie să fie apt din punct
de vedere psihic să-şi manifeste conştient voinţa, pentru că, de pildă, un
infans (după terminologia romană), adică un copil de vârstă redusă, sau
un alienat, care acţionează în afara momentelor de luciditate, nu pot
avea voinţa veritabilă, lipsind exact conştiinţa consecinţelor juridice ce
decurg din manifestarea voinţei. Tot astfel, persoana care se află în
stare de ebrietate sau hipnoză nu-şi poate manifesta conştient voinţa.
Este necesară, deci, o voinţă constantă, ce nu poate emana decât de la
o persoană care este în măsură să-şi dea seama de consecinţele
faptelor sale.
În unele cazuri, această condiţie trebuie apreciată de către
instanţă în funcţie de toate elementele care concură la stabilirea măsurii
în care partea a acţionat conştient.
În concluzie, consimţământul trebuie să fie dat de o persoană,
care are conştiinţa (imaginea) consecinţelor juridice ce decurg din
acestea, să aibă, deci, conştiinţa nu numai a drepturilor ce nasc din
contract, ci şi a obligaţiilor ce şi le asumă. Este necesar, ca acela ce dă
un consimţământ valabil să aibă capacitatea cerută de lege de a
contracta.
138 Consimţământul sa fie liber, adica nu trebuie să fie afectat de vicii,
Această condiţie va fi tratată separat cu prilejul analizei viciilor de consimţământ
(eroarea, dolul, violenţa şi leziunea).
III. MODUL DE EXPRIMARE A VOINŢEI

139 Regula în materie. În această privinţă, în dreptul nostru funcţionează regulă
consensualităţii actelor juridice, regulă potrivit căreia pentru ca un act juridic să fie
exprimat valabil, este suficient să se realizeze acordul de voinţă.
140 Excepţii. De la regula consensualităţii contractelor sunt posibile câteva
excepţii:
a) exprimarea în scris a voinţei, excepţie care priveşte următoarele situaţii:
- voinţa se exprimă obligatoriu în formele cerute de lege, în cazul

contractelor solemne (se spune că forma este cerută ad validitatem);
- voinţa se exprimă în scris, ori de câte ori legea pretinde această
formă ad probationem (pentru dovadă), cu precizarea că lipsa formei nu
afectează actul juridic în sens de negotium iuris, dar nu asigură dovada
acestei operaţii juridice;
- părţile pot întocmi un contract în formă scrisă, chiar dacă nu sunt în
una din cele două situaţii, voind a confecţiona înscrisul probator. Altfel
spus, nimeni nu poate împiedica părţile să încheie un contract în formă
scrisă, atunci când legea nu o pretinde;
b) exprimarea voinţei prin gest sau prin fapte concludente. Este cazul
semnului de oprire a unui taxi, etc.;
c) prin atitudine. Este cazul şoferului care staţionează în staţie cu
taxiul, care, prin aceasta, îşi manifestă voinţa de a transporta pe cei ce
vor apela la el; şi,
d) uneori, qui tacet consentire videtur (tăcerea valorează
consimţământ). Acest mod de exprimare (prin tăcere) a voinţei este
admis în următoarele situaţii:
- când legea prevede expres162;
- când printr-un act anterior părţile au hotărât astfel;
- în cazul actelor juridice civile încheiate în favoarea exclusivă a celui
care tace;
- când, după obicei (uzanţe), tăcerea valorează acceptare (este cazul
situaţiei în care între părţi există relaţii permanente de a face).
141 Dezvoltări. Este absolut necesar, dar nu şi suficient, ca manifestarea voinţei la
încheierea contractului să fie serioasa, conştientă, liberă şi exprimată cu intenţia de a se
obliga. Voinţa părţilor trebuie exteriorizată, exprimată într-o anumită formă, pentru a
putea fi constatată atât fiecare voinţă încorporată în contract, cât şi unirea lor, realizarea
acordului de voinţă şi, bineînţeles, momentul în care voinţele se unesc (momentul
formării contractului) întrucât, numai din acest moment încep să se producă efectele
juridice avute în vedere de părţi.
Problema formei de exprimare a voinţei la încheierea contractului
se discută în strânsă legătură cu condiţiile de formă ale acestuia,
ţinându-se seama că în dreptul nostru funcţionează regula
consensualităţii potrivit căreia, pentru formarea valabilă a unui contract,
este suficient acordul de voinţă al părţilor.163 De asemenea, nu poate fi
neglijată problema dovezii operaţiei juridice în sens de negotium iuris, în
care scop se cere constatarea prin înscris a voinţei părţilor (înscrisul
este cerut ad validitatem) sau existenţa unui început de dovadă scrisă
care, completat cu alte probe, face dovada acestei operaţii.
162
A se vedea dispoziţiile art. 1810 C.Civ.( art. 1437 C. civ.anterior) privitor la tacita reconducţie.
163
A se vedea dispozitiile art. 1178 C.civ. “Contractul se incheie prin simplul acord de vointe al partilor,
daca legea nu impune o anumita formalitate pentru incheierea sa salabila” si disp.art. 1179 alin.2 C.civ. « In
masura in care legea prevede o anumita forma a contractului, aceasta trebuie respectata, sub sanctiunea
prevazuta de dispozitiile legale. »
Adăugăm că, în cazul în care forma scrisă a contractului este

cerută sub sancţiunea nulităţii absolute (ad validitatem), voinţa părţilor
contractante se exprimă şi este constatată obligatoriu în scris, în
condiţiile şi cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege.
În acest context este admis că părţile îşi pot manifesta voinţa pe
mai multe căi:
a) în scris (se încheie un înscris care consemnează conţinutul voinţei
lor);
b) verbal (părţile, de regulă, pot încheia un contract prin manifestarea
orală a voinţei, fără a fi nevoie de vreo formă, pentru că, în dreptul
nostru, în această privinţă, funcţionează regula consensualităţii
contractelor);
c) indirect; prin anumite atitudini (de pildă, conducătorul auto care
staţionează cu maşina destinată transportului de persoane într-o staţie
de taxi, prin simplul fapt al staţionării în acel loc, îşi manifestă voinţa de
a încheia un contract de transport cu orice persoană care este
interesată);
d) tăcerea, uneori, înseamnă manifestarea valabilă a
consimţământului; de pildă, dacă părţile, printr-o convenţie anterioară,
au stabilit astfel, sau dacă părţile sunt în raporturi permante de „a face”,
când, la cererea uneia dintre ele cealaltă parte execută obligaţia fără a
trebui să răspundă în scris, caz în care, tăcerea acesteia din urmă are
valoarea de acceptare a propunerii făcute.
Se admite, de asemenea, că tăcerea valorează consimţământ
valabil exprimat (quid tacet consentire videtur) în situaţia în care
contractul se încheie în favoarea exclusivă a celui care tace.
IV. PRINCIPIILE VOINŢEI

1. Principiul libertăţii contractelor
142 Definiţie. Potrivit acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie
contracte sau să facă acte unilaterale cu respectarea legii, a ordinii publice şi a bunelor
moravuri.
143 Reglementare.164 Potrivit dispozitiilor art. 1169 C.civ. „ partile sunt libere sa
incheie orice contracte si sa determine continutul acestora, in limitele impuse de lege,
de ordinea publica si de bunele moravuri”, ale dispozitiilor art. 1270 C.CIV.’’
Contractul valabil incheiat are putere de lege intre partile contractente”, iar potrivit
disp.art. 11 C.civ.”Nu se poate deroga prin conventii sau acte juridice unilaterale de la
legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri”
Din economia celor acestor texte privite împreună rezultă că

principiul libertăţii contractelor primeşte decât o reglementare directă şi
că, textele citate se referă la contracte.Prin extrapolare ele pot fi
164 In reglementarea anterioara, art. 969 alin. (1) C. civ., „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”, iar potrivit dispoziţiilor art. 5
din Codul civil, „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. »
considerate a se referi şi la actele juridice civile, datorită raportului de la

parte (contractul e este cea mai importantă specie), la întreg, actul
juridic civil.
Din definiţia ce o comportă principiul libertăţii contractelor şi din modul în care
este reglementat în textele citate, rezultă următoarele idei:
a) subiectele de drept civil pot încheia contracte;
b) puterea lor este ţărmurită numai de limitele date de dreptul
obiectiv şi bunele moravuri;
c) libertatea în această privinţă trebuie privită şi sub aspectul
următor: subiectele de drept civil pot să încheie sau pot să nu încheie
contracte165;
d) principiul are o reglementare expresa
e) fundamentul principiului libertăţii contractelor rezidă în ideea
potrivit căreia legea recunoaşte voinţei subiectului de drept puterea
generatoare de efecte juridice;
f) principiul libertăţii contractelor este ţărmurit de următoarele
limite:
- normele juridice imperative;
- bunele moravuri;
- ordinea publică, prin aceasta înţelegând totalitatea principiilor şi nor-
melor juridice care reglementează ordinea economică, socială şi politică
din statul de drept.
Art.12 din Codul civil instituie o restrictia a dreptului de a dispune si
implicit a libertatii de a contracta cu titlul gratuit pentru insolvabil.
Starea de insolvabilitate este definita de art. 1417 alin.2 c.civ.166
Pe de altă parte, apariţia şi „folosirea” tot mai intensă a unei categorii noi de
contracte – contractele de adeziune (cărora li se alătură cele impuse, controlate, tipizate, de
consumaţie), a dus la reconsiderarea limitelor principiului autonomiei de voinţă a actelor
juridice. În fapt, proliferarea acestor tipuri de contracte s-ar părea că reprezintă unul dintre
simptomele înfrângerii principiului autonomiei de voinţă de către un alt fenomen social
economic şi în final juridic, acela al dirijismului, care desemnează intervenţia pregnantă a
statului în domeniul economic, concretizat prin legiferarea unor noi reglementări sau
modificarea celor existente sau prin sancţionarea pe cale judecătorească a noilor
interpretări date unor instituţii juridice mai vechi.
2. Principiul voinţei reale (interne)

165
A se vedea Decizia nr. 831/1989 a Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem, în Dreptul, nr. 4/1990, p. 64.
166
Nota. Noul cod civil. Instrumente juridice, p. 448
a. Consideraţii generale
144 Voinţa internă. Ca act juridic, contractul este acordul de voinţă a două sau mai
multe persoane, în scopul de a produce efecte juridice. Fiind act juridic bilateral, el
încorporează cel puţin două voinţe: pe de o parte voinţa de a se obliga a celui ce se
angajează juridic să săvârşească o prestaţie iar, pe de altă parte, voinţa creditorului
(cealaltă parte) de a accepta angajamentul, el fiind beneficiarul actului de voinţă. Dacă
sunt mai mulţi debitori şi mai mulţi creditori (ori un debitor şi mai mulţi creditori, sau
un creditor şi mai mulţi debitori) situaţia este aceeaşi sub aspectul considerării voinţelor
exprimate; deosebirea subzistă doar în numărul voinţelor încorporate în contract (mai
mult de două).
Voinţa este, în ultimă instanţă, un act psihologic, dar, pentru a
avea valoare juridică, este nevoie să fie exteriorizată.
Această cerinţă ne obligă să luăm în considerare două elemente:
- mai întâi, elementul intern, voinţa propriu-zisă (lăuntrică) a părţilor,
adică ceea ce ele au vrut cu adevărat, sensul exact şi întinderea acestui
act psihologic;
- în al doilea rând, elementul extern, exteriorizarea voinţei,
considerarea ei în sensul şi în limitele, date de forma de exprimare.
Luarea în considerare a acestor două elemente pune problema impor-
tanţei lor relative sub aspectul efectelor juridice pe care le produc în
planul raporturilor dintre părţi, pe de o parte, şi terţi (penitus extranei)
pe de altă parte.
Pentru a surprinde elementul intern în adevăratul său conţinut,
trebuie stabilit, înainte de toate, dacă voinţa manifestată de părţi la
încheierea contractului este conştientă, liberă şi exprimată cu intenţia
de a se obliga.
Este posibil ca declaraţia de voinţă să nu exprime exact voinţa
părţilor sau ca ea să exprime deformat ceea ce ele au urmărit în
realitate, fie datorită unor neajunsuri de exprimare orală sau în scris
(după caz), fie datorită faptului că aşa s-au înţeles părţile. În acest din
urmă caz suntem în prezenţa unei voinţe deghizate (simulate), în
prezenţa simulaţiei.
În raporturile dintre părţi va produce efecte voinţa internă, nu cea
declarată, dacă aceasta din urmă nu corespunde întru totul primei;
acesta este motivul pentru care trebuie surprins elementul intern al
voinţei.
Pentru a stabili voinţa psihologică în toată realitatea şi
complexitatea sa, va trebui ca instanţa să supună propriei aprecieri
mobilurile, orice alte elemente care au putut împinge o parte să
consimtă, cum şi orice ale elemente întâlnite în planul intenţiei care ar
putea determina partea în acest sens. Iată de ce, în aprecierea voinţei
reale a părţilor, instanţa va ţine seama şi de cauza (în sens de scop)
contractului, cu deosebire de motivul psihologic care a determinat
partea să încheie contractul (scopul mediat), iar când apreciază asupra
cauzei, va trebui neapărat să desluşească voinţa reală încorporată în
contract. În consecinţă, pentru a produce efecte juridice, voinţa trebuie

să se sprijine pe o cauză licită.
145 Voinţa declarată. Elementul extern. Voinţa psihologică (voinţa internă) nu
este suficient să existe pur şi simplu. Pentru a putea conduce la încheierea contractului,
ea trebuie să fie completată cu o manifestare exterioară, trebuie să fie exprimată în
condiţiile şi în forma cerute de lege pentru realizarea acordului de voinţă (pentru
încheierea contractului).
O voinţă care nu este exteriorizată nu produce nici un efect.
Exteriorizarea voinţei este necesară pentru ca ea să poată fi adusă la
cunoştinţa celorlalţi, spre a putea produce efecte juridice opozabile lor.
Deşi absolut necesară, declaraţia de voinţă (exteriorizarea voinţei)
nu este supusă vreunei formalităţi anume, afară numai dacă suntem în
prezenţa contractelor solemne. Rezultă că, în principiu, declaraţia de
voinţă nu este afectată de lipsa unei forme anume, funcţionând regula
consensualităţii contractelor.
146 Relaţia dintre elementul intern şi voinţa declarată. Ori de câte ori
declaraţia de voinţă (voinţa exteriorizată) nu exprimă exact voinţa reală, suntem în
prezenţa unei discordanţe între elementul intern, psihologic, şi cel extern, situaţie care
se cere soluţionată prin a decide care dintre cele două elemente au preponderenţă sau,
mai exact, care dintre ele (voinţa internă - reală, sau cea externă - declarată) produc
efecte juridice, pentru că pe baza acestei decizii se va determina conţinutul contractului.
147 Concepţii. În această privinţă, în doctrină167 se confruntă două concepţii:
teoria clasică franceză, care ia în considerare voinţa internă, reală, atribuindu-i efecte
juridice, şi teoria germană care, dimpotrivă, atribuie efecte juridice voinţei declarate
(elementului extern).
În prima concepţie se constată că dreptul francez a rămas fidel
principiului potrivit căruia forţa obligatorie a contractelor se
fundamentează pe voinţa reală a părţilor. În consecinţă, se cere să se
stabilească şi trebuie stabilit conţinutul exact al acestei voinţe.
În cea de-a doua concepţie se vede în actul juridic (bineînţeles şi
în contract, specie a actului juridic), în primul rând, un fapt social pe
care se pot baza toţi membri comunităţii sociale, ceea ce este de natură
să asigure securitatea juridică a operaţiilor de voinţă. Din acest motiv se
dă considerare voinţei declarate.
În dreptul nostru se dă considerare elementului intern,
voinţei psihologice reale, decizându-se că produce efecte juridice ceea
ce partea a vrut în realitate, ceea ce a hotărât în forul său intern,
considerare care în plan tehnico-juridic antrenează o serie de
consecinţe, între care subliniem:
a) cu prilejul interpretării contractelor trebuie descoperită voinţa
reală si concordanta a părţilor, trecând chiar peste termenii folosiţi de
părţi pentru a o exprima;168
167
Vezi M.P. Ra y n a u d , op. cit., p. 120 şi urm.
168
Art.1266 C.civ.(1) “Contractele se interpreteaza dupa vointa concordanta a partilor, iar nu dupa sensul
literal al termenilor. (2) La stabilirea vointei concordante se va tine seama, printre altele, de scopul
contractului, de negocierile purtate de parti, de practicile statornicite intre acestea si de comportamentul lor
b) viciile de consimţământ la voinţa internă, reală, teren pe care ele

pot opera mai uşor, sunt apreciate mai exigent, atrăgând nulitatea
relativă a contractului;
c) în descoperirea adevăratei voinţe este nevoie ca voinţa internă să
fie analizată împreună cu scopul mediat al contractului, cu acele
mobiluri interne, psihologice, care au determinat părţile să încheie
contractul;
d) dacă voinţa reală nu este concordantă cu cea declarată, aplicaţiile
noţiunii de cauză169 se vor raporta la elementul intern;
e) spre deosebire de voinţa declarată care, în măsura în care ar primi
considerare, ar produce în toate împrejurările efecte juridice, voinţa
internă nu produce efecte juridice (dacă nu concordă cu cea declarată)
decât în raporturile dintre părţi (nu şi în cele ce se leagă între părţi, pe
de o parte, şi terţi pe de altă parte).
Considerăm că nu trebuie să absolutizăm, susţinând că,
necondiţionat, numai voinţa internă (în prima concepţie) sau numai
voinţa declarată (în cea de-a doua concepţie) produc efecte cu
excluderea totală a celeilalte, că şi într-un caz şi în celălalt este mai
potrivit să se vorbească de o preponderenţă, după caz, a voinţei interne
(în prima concepţie) sau externe (în cea de-a doua concepţie), pentru că
numai astfel se va reuşi să se evite ruperea artificială între cele două
elemente, lucru aproape imposibil de întâlnit în realitate.
b. Precizarea principiului
148 Noţiune. Potrivit acestui principiu, în dreptul nostru este precumpănitoare voinţa
internă (reală), în raport cu cea externă (socială).
149 Elementele voinţei. Voinţa juridică se clădeşte pe două elemente:
a) elementul psihologic (voinţa internă);
b) elementul social (voinţa declarată).
Cel mai adesea, între cele două elemente există deplină
concordanţă. Aceasta este regula.
Prin excepţie, cele două elemente nu concordă, nu se suprapun.
În această din urmă situaţie se pune întrebarea: care dintre cele
două voinţe (elemente) produce efecte juridice.
150 Concepţii. În această privinţă, în literatura juridică de specialitate şi potrivit
unor reglementări naţionale, s-au conturat două concepţii:
1. concepţia subiectivă care acordă prioritate voinţei interne
(reale), în legătură cu care se impun următoarele precizări:
a) este consacrată în codul civil francez de la 1804 şi în literatura
juridică franceză de specialitate;
b) prezintă avantajul materializat în aceea că acordă deplină
satisfacţie securităţii statice a circuitului civil, în sensul că se poate pune
ulterior incheierii contractului.”

169
Art 1235 C.civ.” cauza este motivul care determina fiecare parte sa incheie contractul”.
în discuţie valabilitatea actului translativ de drepturi din cauza

neconcordanţei dintre cele două elemente;
c) are dezavantajul că nu ţine seama de nevoia asigurării stabilităţii
circuitului civil, privind ocrotirea dobânditorului;
2. concepţia obiectivă care acordă prioritate voinţei externe,
declarate în raport cu cea internă. Şi în legătură cu această concepţie se
impun câteva precizări:
a) este consacrată în dreptul german (Codul civil de la 1900) şi de
literatura de specialitate din ţara respectivă;
b) prezintă avantajul asigurării unei depline satisfacţii securităţii
dinamice a circuitului civil;
c) are dezavantajul neglijării intereselor înstrăinătorului.
151 Codul civil român anterior. Codul civil român de la 1864 nu se pronunţă expres
asupra unuia din cele două sisteme.
Cu toate acestea, fiind de inspiraţie franceză, Codul civil român
adoptă ca regulă sistemul voinţei reale (interne) şi admite, în mod
excepţional (ca excepţie) şi sistemul voinţei declarate170.
Că este adoptat cu titlu de regulă sistemul voinţei reale
(interne)171, rezultă neîndoielnic din următoarele:
a) din reglementarea viciilor de consimţământ;
b) din dispoziţiile art. 1266 C.civ. referitoare la interpretarea172
contractelor, şi anume, aceasta se va face după intenţia comună a
părţilor;
c) din reglementarea consacrată instituţiei juridice numită
„simulaţie”, în sensul că este susceptibil a produce efecte juridice în
raporturile dintre părţi, actul juridic (operaţia) secret, dar sincer, real;173
d) principiul voinţei interne este o urmare şi, în acelaşi timp, o
cerinţă a principiului libertăţii actelor juridice.
Că este admis cu titlu de excepţie sistemul voinţei declarate
(externe) rezultă din următoarele:
a) în materia probelor funcţionează regula potrivit căreia un înscris
nu poate fi combătut, în principiu, decât tot printr-un înscris;
b) dispoziţiile art. 1191 alin. (2) C. civ. prevăd că „Nu se va primi
niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde
actul (...)”;
170
Pentru detalii, vezi I. Do g ar u , Valenţele juridice ale voinţei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1966, în
întregul ei, în general şi p. 73-78.
171
Practica judiciară s-a pronunţat în acest sens arătând că „instanţa nu se poate mărgini, atunci când urmăreşte să
determine care a fost intenţia părţilor, numai la cercetarea actului scris în care se constată încheierea convenţiei, ci
trebuie să facă investigaţii prin administrare de probe, pentru a stabili obiectul convenţiei, adică drepturile şi obligaţiile
corelative ale părţilor, ce decurg din voinţa lor comună”, Trib. Suprem
s. civ., dec. nr. 549/1975, în Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, de S. Z i l ber st ei n şi colectiv, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 129.
172
.Art.977 C. civ anterior
173
Art.1289 c.civ.
c) în materia simulaţiei, produce efecte faţă de terţi fie actul public

dar neadevărat, fie actul secret, dar sincer, după cum acestora le este
mai favorabil.
În concluzie, caracterul tranşant în privinţa considerării unuia sau
altuia dintre cele două elemente (intern şi extern) este mult atenuat în
dreptul nostru, în sensul că nu se poate vorbi de o excludere a unuia
faţă de celălalt, ci de ceea ce am încercat într-o lucrare mai veche
(Contractul, consideraţii teoretice şi practice) să sugerăm -
preponderenţa elementului intern asupra celui extern.
V. AUTORII MANIFESTĂRII DE VOINŢA LA ÎNCHEIEREA

CONTRACTULUI
1. Preliminarii
152 Interesul cunoaşterii autorilor manifestării de voinţă. Interesul cunoaşterii

autorilor manifestării de voinţă la încheierea contractelor. Cunoaşterea autorilor
manifestării de voinţă la încheierea contractelor prezintă interes din două puncte de
vedere:
a) consimţământul este o condiţie esenţială a contractului. Existenţa
sau inexistenţa lui şi exprimarea valabilă a voinţelor, care sunt
încorporate în el, se apreciează în funcţie de comportarea juridică a
părţilor contractante în procesul formării contractului.
Analiza manifestării de voinţă nu poate fi desprinsă de autorul ei,
de condiţiile concrete în care acesta îşi exercită calitatea de subiect de
drept, intrând în raporturi juridice, încheind acte juridice, personal sau
prin reprezentant, în baza cărora dobândeşte drepturi şi îşi asuma
obligaţii.
Voinţa de a contracta nu poate fi privită ca ceva abstract, ci numai
în relaţia apartenenţei ei la părţile contractante - ayant causae;
b) angajamentele juridice asumate de părţi, cum este şi firesc,
produc efecte cu precădere în raporturile dintre ele. Din acest motiv,
voinţa exprimată de ele trebuie să fie conştientă, liberă şi exprimată cu
intenţia de a se obliga. Numai în acest context se pot aprecia corect
raporturile dintre părţi şi se poate realiza distincţia între acesta şi cele
ce se nasc, pe baza contractului, între părţi, pe de o parte, şi terţi, pe de
altă parte.
VI. PĂRŢILE CONTRACTANTE

1. Manifestarea voinţei
153 Consideraţii generale. Contractele se încheie de persoane fizice, între ele, sau de
persoane fizice cu persoane juridice. Părţile în aceste contracte poartă cele mai diverse
denumiri, în funcţie de natura juridică a operaţiilor pe care le încheie.
154 Denumiri în funcţie de felul contractelor. În contractul de vânzare-cumpărare174

părţile poartă denumirea de vânzător şi - respectiv - cumpărător. Vânzătorul este partea
care, în cadrul raporturilor contractuale în care intră, transmite dreptul de proprietate
asupra unui bun şi predă bunul respectiv, în schimbul preţului la care este obligată
cealaltă parte. Cumpărătorul primeşte bunul şi dreptul de proprietate asupra lui, plătind
preţul convenit.
Contractul de schimb175 este un „un contract numit”176, ce are
două părţi denumite „copermutanţi”, şi care îşi dau una alteia bunuri în
natură, bunul dat de o parte ţinând loc de preţ pentru bunul primit de la
cealaltă parte şi invers.
La contractul de donaţie177, părţile se numesc donator şi donatar.
Donatorul este partea care se obligă şi, prin aceasta, îşi micşorează
patrimoniul cu lucrul donat. Donatarul este beneficiarul donaţiei, cel ce
primeşte bunul de la donator.
Locatorul şi locatarul sunt părţile contractului de locaţiune178.
Locatorul este partea care asigură folosinţa totală sau parţială a unui
lucru pe timp determinat, iar locatarul - partea care plăteşte un preţ în
schimbul acestei folosinţe.
În contractul de mandat179, părţile se numesc mandatar şi
mandant. Mandatarul este partea care se obligă fără plată, iar
mandatele - partea pe seama căreia se îndeplinesc asemenea acte.
În contractul de comodat180, (împrumut de folosinţă), comodantul
este partea care remite un lucru nefungibil şi neconsumptibil spre
folosinţă unei alte persoane, iar comodatarul este partea care se
foloseşte de acest lucru, fără a plăti ceva în schimb.
Cealaltă formă a împrumutului, împrumutul de consumaţie181
(împrumutul propriu-zis) are următoarele părţi:
174
„Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părţi (vânzătorul) strămută proprietatea unui bun al său
asupra celeilalte părţi (cumpărătorul), care se obligă în schimb a plăti vânzătorului preţul lucrului vândut” (Fr. Dea k ,
Drept civil - Teoria contractelor speciale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 5; vezi şi
art. 1294 şi urm. C. civ.
175
„Schimbul este un contract prin care părţile îşi dau respectiv un lucru pentru altul” (art. 1405 C. civ.); Vezi şi Fr.
Dea k , op. cit.,1963, p. 41 şi urm.; A se vedea dispoziţiile 1406 şi urm. C. civ.
176
Este un contract numit pentru că are o reglementare juridică proprie.
177
Donaţia este un contract solemn prin care donatorul îşi micşorează în mod irevocabil patrimoniul său cu un bun,
mărind patrimoniul donatarului cu acelaşi bun, fără a urmări să primească ceva în schimb” (Fr. Dea k , op. cit., 1963,
p. 87).
178
„Contractul de locaţiune este un contract prin care o persoană numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane,
numită locatar, folosinţa unui lucru în schimbul unei sume de bani” (Fr. Dea k , op. cit., 1963, p. 106); Vezi şi art.
1410 şi urm. C. civ.
179
„Ma n datul este un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă fără plată să îndeplinească anumite acte
juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant” (Fr. Dea k , op. cit., 1963, p. 206); Vezi şi art. 1532 şi urm. C.
civ.
180
„Împrumutul de folosinţă (comodatul) este un contract prin care o persoană, numită comodant, remite spre folosinţă
altei persoane, numită comodatar, un lucru nefungibil şi neconsumptibil cu obligaţia pentru acesta de a-l restitui la
termen în natură, în individualitatea sa” (Fr. Dea k , op. cit., 1963, p. 219); Vezi şi art. 1560 şi urm. C. civ.
181
Împrumutul de consumaţie (împrumutul propriu-zis) este un contract prin care o persoană, numită împrumutător,
transmite unei alte persoane, numită împrumutat, proprietatea unui lucru fungibil sau consumptibil, cu obligaţia pentru
împrumutat de a-i restitui la termen lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate ( Fr. Dea k , op. cit., 1963, p. 222, 223); Vezi
şi art. 1576 şi urm. C. civ.
a) împrumutătorul, adică partea care transmite proprietatea unui

lucru fungibil sau consumptibil unei alte persoane care îi va restitui
bunuri de aceeaşi calitate şi cantitate;
b) împrumutatul - partea care le primeşte şi îşi asumă obligaţia de a
restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate.
În contractul de depozit182, părţile se numesc deponent
(depunător) şi depozitar. Deponentul este partea care încredinţează un
lucru altei persoane, iar depozitarul este cel ce se angajează, cu sau fără
plată, să păstreze lucrul şi să-l restituie la cerere ori la termenul stipulat.
Din aceste exemple rezultă cu certitudine faptul că părţile poartă
denumiri diferite, în raport de natura raporturilor contractuale în care
intră.
2. Părţile îşi pot manifesta voinţa prin reprezentant
155 Modul de punere a problemei. În mod normal, contractul se încheie personal de
către părţi. El se poate încheia, însă, şi de către o parte cu reprezentantul celeilalte părţi,
ori de către reprezentanţii ambelor părţi.
156 Scurte consideraţii cu privire la reprezentare. În funcţie de izvorul său,
reprezentarea este:
a) legală (în cazul părintelui pentru copilul său minor mai mic de 14
ani, sau în cazul tutorelui pentru minorul mai mic de 14 ani, aflat sub
tutelă);
b) convenţională, când se realizează în baza unui contract de
mandat.
Reprezentantul este ţinut să acţioneze numai în limitele puterilor ce îi
sunt conferite de lege sau prin convenţie.
Contractul încheiat de reprezentanţii părţilor se consideră a fi
încheiat de ele, pentru că, în realitate, autorii manifestărilor de voinţă la
încheierea contractului sunt părţile, numai că ele nu şi-au manifestat-o
personal, ci prin mijlocirea reprezentantului lor legal sau convenţional.
Jurisprudenţa a statuat că, „în situaţia în care o persoană a încheiat
un contract de vânzare - cumpărare prin reprezentare convenţională
(contract de mandat), în baza unei procuri autentice, nu se poate
constata nulitatea contractului pentru lipsa consimţământului său, dacă
nu se dovedeşte că procura a fost falsă”183.
VII. LIMITELE VOINŢEI

157 Limite. Persoanele fizice şi persoanele juridice sunt libere să-şi manifeste voinţa,
dar nu în afara oricăror limite.
182
Contractul de depozit este contractul în baza căruia „o persoană numită deponent sau depunător, încredinţează un
lucru altei persoane, numită depozitar, care se obligă, cu sau fără plată, să-l păstreze şi să-l restituie la termenul
stipulat sau la cerere”
(Fr. Dea k , op. cit., 1963, p. 225).
183
Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. civ. nr. 264/1997, în Culegere de practică judiciară aTribunalului Bucureşti pe anii
1993-1997, p. 46-47.
Potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ.anterior „Convenţiile

legal făcute au puterea de lege între părţile contractante”
Rezultă că o primă limită adusă manifestării de voinţă o constituie
legea pentru că se recunoaşte puterea cuvenită numai convenţiilor
„legal făcute”. In actuala reglementare, in art. 1169 c. civ.,
« partile sunt libere sa incheie orice contracte si sa determine continutul
acestora, in limitele impuse de lege, de ordinea publica si de bunele
moravuri. »
Se consideră că voinţa se manifestă cu încălcarea limitelor legii,

când convenţia ce ia naştere este contrară principiilor şi normelor
legale, care consacră şi oglindesc ordinea politică, economică şi socială,
adică ceea ce se întâlneşte frecvent în Codul civil sub expresia „ordine
publică”.
O a doua limită în calea manifestării voinţei o constituie, ceea ce
se întâlneşte frecvent sub expresia „bunele moravuri”.
Bunele moravuri îngrădesc manifestarea de voinţă la încheierea
convenţiilor, în sensul că, părţile nu pot încheia acte juridice care ar fi
contrare acestora. Potrivit legii184, drepturile civile sunt recunoscute
persoanelor fizice în scopul satisfacerii intereselor lor personale, de ordin
material şi cultural, în acord cu interesul obştesc, cu respectarea
cerinţelor legii şi bunelor moravuri.
Pe de altă parte, apariţia şi „folosirea” tot mai intensă a unei categorii

noi de contracte – contractele de adeziune (cărora li se alătură cele impuse,
controlate, tipizate, de consumaţie), a dus la reconsiderarea limitelor
principiului autonomiei de voinţă a actelor juridice. În fapt, proliferarea
acestor tipuri de contracte s-ar părea că reprezintă unul dintre simptomele
înfrângerii principiului autonomiei de voinţă de către un alt fenomen social
economic şi în final juridic, acela al dirijismului, care desemnează
intervenţia pregnantă a statului în domeniul economic, concretizat prin
legiferarea unor noi reglementări sau modificarea celor existente sau prin
sancţionarea pe cale judecătorească a noilor interpretări date unor instituţii
juridice mai vechi.
184
A se vedea art. 1 din Decretul nr. 31/1954. A se vedea şi art. 5 C. civ., potrivit căruia „Nu se poate deroga prin
convenţii sau dispoziţii particulare (adică acte juridice unilaterale, n.n.) la legile care interesează ordinea publică şi
bunele moravuri”.
VIII. VICIILE DE CONSIMŢĂMÂNT
In privinta viciilor de consimtamant, noutatile pe care le aduce noua

reglementare sunt semnificative. Astfel, numai eroarea esentiala va deschide
calea unei actiuni in anularea contractului. Spre deosebire de vchea
reglementarea, eroarea asupra naturii sau obiectului contractului este tratata ca o
cauza de nulitate relativa. In plus, sunt reglementate expres eroarea de drept si
dolul prin reticenta , iar leziunea dobandeste o vocatie generala de protejare a
partii defavorizate intr-un raport contractual si de remediere a dezechilibrelor
contractuale grave provocate prin comportamentul incorect al celeilalte parti.
1. Preliminarii
158 Consideraţii generale. Pentru ca un contract să fie valabil format, nu este suficient
ca părţile să-şi fi manifestat pur şi simplu voinţa cu prilejul încheierii lui. Este necesar
ca voinţa fiecărei părţi să fie o voinţă veritabilă, serioasa, conştientă, liberă şi clară,
exprimată cu intenţia de a se obliga.
Imaginea exactă asupra tuturor consecinţelor juridice decurgând
din voinţa exprimată la încheierea contractului, şi corecta prevedere a
urmărilor actului juridic pe care partea îl încheie depind, bineînţeles, în
primul rând, de autorul manifestării de voinţă care este presupus a avea
capacitatea intelectivă şi volitivă de a cunoaşte ceea ce doreşte şi a
vrea să acţioneze juridic.
Împrejurări care depind şi de cealaltă parte pot influenţa voinţa
părţii, în primul rând, făcând-o pe aceasta să aibă o falsă reprezentare
asupra realităţii şi, deci o imagine nereală asupra consecinţelor juridice
ce decurg din angajamentul său şi, în al doilea rând, s-o constrângă la
încheierea contractului, chiar dacă de această dată are imaginea exactă
a ceea ce face, a urmăririlor ce decurg.
Constrângerea poate fi realizată direct de către o parte asupra
celeilalte sau, indirect, prin specularea de către o parte a nevoii
evidente în care se află cealaltă parte.
Rezultă că această condiţie esenţială a contractului -

consimţământul poate fi afectat de anumite vicii care nu fac neapărat ca
operaţia juridică (negotium juris) să fie considerată a nu se fi încheiat,
motiv pentru care viciile de consimţământ atrag doar sancţiunea
nulităţii relative a contractului.
Consimţământul poate fi viciat prin eroare, dol, violenţă şi, în
anumite condiţii şi limite, prin leziune.
2. Scurtă prezentare a viciilor de consimţământ

a. Eroarea
a1. Noţiune şi reglementare

159 Noţiune. Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a
realităţii în mintea unei părţi, la încheierea contractului. Eroarea în care s-
a aflat un contractant, în momentul încheierii actului juridic, are efect
asupra consimţământului său. De principiu, nu trebuie să se considere că
fundamentul psihologic al consimţământului, starea de spririt a
contractantului care s-a înşelat, buna sau reaua-credinţă a partenerului său
sunt indiferente, deoarece dacă se admite că există eroare, nulitatea
actului poate prejudicia convenţia părţilor.
Fiind o stare de fapt, eroarea presupune o examinare
atentă din partea instanţelor de judecată, care vor stabili,
dacă contractantul ar fi putut descoperi sau prevedea
eroarea celeilalte părţi.
Pentru realizarea echilibrului dictat de protecţia
contractantului care s-a înşelat şi apărarea securităţii
juridice, asigurând celeilalte părţi un minim de stabilitate
contractuală, dreptul pozitiv a ajuns la soluţii nuanţate,
adesea subtile şi impregnate cu o doză de subiectivism,
ţinând de puterea de apreciere a judecătorilor.
Înţelegerea punctului asupra căruia cade eroarea,
presupune examinarea diferitelor feluri ale acesteia,
consacrate de doctrină şi jurisprudenţă.
160 Reglementarea erorii ca viciu de consimamant.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care eroarea185 era

tratată într-un singur text (art. 954 şi, cu caracter general, în
dispoziţiile art. 953, 961, alături de alte vicii de consimţământ),in
Coul civil actual sediul materiei se regăseşte în mai multe articole (art.
1207-1213), care reglementează diferite feluri de erori care pot apărea la
momentul încheierii actului (eroarea nescuzabilă, eroarea asumată,
eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau de transmitere), cu
sancţiunile corespunzătoare care pot interveni.
Se poate observa ca, daca in vechea reglementare, eroarea cunostea doua
modalitati care determinau desfiintarea contractului: eroarea obstacol si
eroarea grava, actualul cod civil inglobeaza eroarea grava si eroarea
obstacol in notiuea de eroare esentiala.
Conform art. 1207 C.civ,(1) „Partea care, la momentul incheierii

contractului, se afla intr-o eroare esentiala poate cere anularea acestuia,
daca cealalta parte stia sau, dupa caz, trebuia sa stie ca faptul asupra
caruia a purtat eroarea era esential pentru incheierea contractului”.
Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să se fi aflat

într-o eroare esenţială, iar cealaltă parte să ştie sau, după caz, să fi trebuit să
ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţiala pentru încheierea
contractului.
Este considerată ca având caracter esenţial eroarea care, potrivit art
1207 alin 2 C.civ.:
1. cand poarta asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio
şi error in corpore);
2. cand poarta asupra identitatii obiectului prestatiei sau asupra unei
185
„Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară
numai când consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenţia”.
Jurisprudenţa a stabilit că prin substanţă, se înţelege orice calitate esen ţială a obiectului
convenţiei, pe care părţile au avut-o în vedere în principal în momentul contractării şi a în cărei
lipsă, dacă ar fi fost cunoscută, ele nu ar fi contractat.
Deşi, de cele mai multe ori, eroarea asupra substanţei se referă la obiec tul
contraprestaţiei, ea poate să privească şi substanţa prestaţiei proprii, caz în care efectele
produse în privinţa validităţii actului juridic încheiat sunt aceleaşi. A se vedea in acest sens ,
C.S.J., s. civ., dec. nr. 160/1993 în Repertoariu de doctrină şi jurisprudenţă română, 1989-1994, vol. I, C. Cr i ş u şi
colectiv, Ed. Argessis, 1995, p. 266.
calitati a acestuia ori asupra unei alte imprejurari considerate esentiale de

catre parti in absenta careia contractul nu s-ar fi incheiat (error in
substantia);
3. cand poarta asupra identitatii persoanei sau asupra unei calitati a
acesteia in absenta careia contractul nu s-ar fi incheiat(error in persona,
în cazul contractelor încheiate intuitu personae).
De asemenea este considerata esentiala, conform alin.3 art. 1207

C.civ., eroarea de drept atunci cand priveste o norma juridica
determinanta, potrivit vointei partilor, pentru incheierea contractului.
(4) Eroarea care priveste simple motive ale contractului nu este
esentiala, cu exceptia cazului in care prin vointa partilor asemenea motive
au fost considerate hotaratoare.”
a2. Clasificare
161 Criteriul naturii realităţii fals reprezentate.
Eroarea se clasifică după mai multe criterii.
În funcţie de natura realităţii fals reprezentate. Potrivit acestui criteriu,

eroarea ca viciu de consimţământ se clasifică în:
1. Eroarea esentiala :
a) eroare de fapt, prin care se înţelege falsa
reprezentare asupra unei stări faptice în legătură cu
încheierea unui contract, considerată la momentul încheierii
lui;
b) eroare de drept, înţelegând prin aceasta falsa
reprezentare asupra existenţei sau conţinutului unui act
normativ sau unei norme de drept, după caz, la încheierea
contractului.
În privinţa erorii de drept s-au conturat următoarele

puncte de vedere:
- eroarea de drept este esentiala si implicit conduce la anularea actului

doar atunci cand priveste o norma de drept determinanta pentru parti, la
incheierea contractului ;
- eroarea de drept nu poate sa fie invocata in cazul unor norme juridice
accesibile si previzibile(art.1208 alin.2 C.civ).
Per a contrario, eroarea de drept poate fi invocata in cazul unor norme
juridice mai putin accesibile sau previzibile, fiind o veritabila execeptie a
principiului „nemo censetur ignorare legem“.
Prin inserarea acestei prevederi in Noul Cod Civil, legiuitorul a inteles
sa relativizeze principiul anterior mentionat, ce nu reprezinta in realitate
decat o fictiune juridica, nicidecum o realitate. Or, necunoasterea de catre
una dintre parti a unei norme juridice determinante pentru incheierea
contractului, generata nu de lipsa de diligenta in vederea informarii, ci de
motive obiective, ce urmeaza a fi apreciate de instanta, altereaza
consimtamantul in egala masura cu necunoasterea realitatii faptice.
Posibilitatea invocarii cu succes a necunoasterii legii in vederea

declararii nulitatii contractului este limitata insa, prin dispozitiile art.1208
alin.2 C.civ., la textele de lege « inaccesibile » si « imprevizibile ».Chiar
daca dispozitiile legale amintite nu ofera criterii clare in functie de care sa se
aprecieze caracterul inaccesibil si imprevizibil al normei de drept,
consideram ca o asemenea analiza nu poate fi facuta decat cu antamarea
nivelulului de pregatire profesionala, inteligenta etc ale persoanei care
invoca un asemenea viciu de consimtamant.
In reglementarea anterioara s-a apreciat că necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a unei legi nepenale constituie o cauză care înlătură
caracterul penal al faptei, având aceeaşi eficienţă ca şi eroarea de fapt.
Spre exemplu, s-a admis că necunoaştea unor prevederi legale

extrapenale (instrucţiunile nr. 103/1970) constituie o eroare de fapt, de
natură să înlăture caracterul penal al faptei de trafic de stupefiante .
De altfel, deşi utilitatea aplicării principiului « nemo censetur ignorare
legem » nu poate fi contestată pentru apărarea ordinii de drept, s-ar impune,
aşa cum de altfel just s-a arătat insa, in practica, se pot ivi cazuri când din
condiţii obiective o persoană este practic în imposibilitate de a cunoaşte o
anumită lege :
-daca se produce, eroarea de drept are aceleaşi efecte ca şi cea de fapt;
În felul acesta, a fost tranşată controversa din doctrină, care, în

absenţa unei reglementări exprese, admitea186 sau nu anulabilitatea actului
pentru eroare de drept, considerându-se că falsei reprezentări a unei
asemenea realităţi juridice i se opune maxima nemo censetur ignorare legem
(nimeni nu poate invoca
necunoaşterea legii).
Era însă un argument neconvingător, acesta tras din obligativitatea
cunoaşterii legii de către toţi destinatarii ei, câtă vreme el se constituie, mai
degrabă, într-un deziderat decât într-o realitate şi aceasta, mai ales în
condiţiile instabilităţii şi fluctuaţiei legislative prezente.
Totuşi, eroarea de drept nu va putea fi invocată în cazul
dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile (art. 1208 alin. 2).
In privinta erorii de fapt, trebuie observat ca in reglementarea

actuala aceasta imbraca trei forme concrete:
1.eroarea cu privire la natura sau obiectul contractului ;

2.eroare asupra identitatii obiectului prestatiei sau asupra unei calitati a
acestuia ori asupra unei alte imprejurari considerate esentiale de catre parti
in absenta careia contractul nu s-ar fi incheiat ;
3.eroare referitoare la calitatea persoanei sau cu privire la calitatea acesteia
in absenta careia nu s-ar fi incheiat.
2. Eroarea indiferentă. Eroarea indiferentă este falsa reprezentare

asu¬pra unor elemente neesenţiale la încheierea contractului (de exemplu,
erorile de calcul).
Eroarea indiferentă nu cade sub incidenţa sancţiunii nulităţii.
3. Eroarea nescuzabila . Eroarea nescuzabila reprezinta falsa

reprezentare asupra elemente de fapt sau de drept determinata de lipsa unor
diligente rezonabile din partea unei persoane care incheie un contract.
Desi textul art.1208 alin.1 C.civ. nu este foarte explicit, este evident
ca legiuitorul a avut in vedere eroarea esentiala si a inteles sa sanctioneze
186
Conform opiniei dominante exprimate în doctrină (a se vedea, de ex., Gh. Beleiu, Drept civil român:
Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VIII-a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P.
Truşcă, Ed. Universul juridic, p. 177, J. Kocsis, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept,
în Dreptul nr. 8/1992, I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 149-176. În sens
contrar, A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 235.
dezinteresul si lipsa de informare culpabila a persoanei care incheie un

contract.
Este nescuzabila numai eroarea care s-a produs dintr-o neglijenta sau
o lejeritate nepermisa, caracterul „nescuzabil” urmand a fi apreciat in functie
de circumstantele concrete, nivelul de pregatire al persoanei care o invoca,
diligentele depuse de aceasta in vederea informarii etc.
Cod civil reglementează deci, eroarea nescuzabilă, căreia nu i se
recunoaşte caracteristica de viciu de consimţământ, sancţionabil cu
anularea187, întrucât aceasta ar fi incompatibilă cu buna-credinţă şi cerinţele
unei conduite corecte şi oneste, care trebuie să caracterizeze pe omul diligent
(vigililantibus non dormientibus iura inveniunt).
Astfel, eroarea este nescuzabilă, atunci când ea este consecinţa unei
conduite culpabile a celui care reclamă anularea actului (căci neglijenţa
victimei erorii face ca aceasta să fie nescuzabilă când ea putea şi trebuia să
se informeze, iar cealaltă parte nu avea, după circumstanţe, această
obligaţie).
De asemenea, nu intervine anulabilitatea actului, atunci când eroarea

poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat
de cel care îl invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de către
acesta (eroarea asumată), precum şi atunci când este vorba despre o simplă
eroare de calcul, ce poate fi îndreptată printr-o simplă rectificare (aşa-numita
eroare de calcul), cu rezerva situaţiei în care a fost vorba despre o eroare
asupra cantităţii, esenţială pentru încheierea actului.
4. Eroarea asumata
Potrivit art.1209 C.civ “nu atrage anularea contractului eroarea care
poarta asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat
de cel care o invoca sau, dupa imprejurari, trebuia sa fie asumat de acesta”.
In esenta, ratiunea introducerii acestei prevederi legale vizeaza
excluderea posibilitatii invocarii unei erori contractuale asumate de catre o
persoana la momentul incheierii contractului sau care ar fi trebuit a fi
asumata.
Implicit, cele doua conditii prevazute alternativ au ca element comun
posibilitatea de prevedere a incertitudinii cu privire la corecta reprezenta a
realitatii in legatura cu un element contractual.
187
Potrivit art. 1208 alin. 1 N.C.civ., contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea
putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile.
Altfel spus, efectele erorii prevazute sunt inlaturate chiar de catre

persoana care o invoca prin incheierea contractului in conditii contractuale
incerte. Pentru incidenta textului amintit, este suficient sa se dovedeasca
faptul ca imprejurarile contractuale au furnizat suficiente elemente de
predictibilitate a riscului contractual, ce ar fi trebuit asumate de cel care o
invoca.
Pe de alta parte, se poate sustine si teoria potrivit careia in cazul in care
persoana care invoca eroarea a estimat existenta riscului de a se insela cu
privire la un element contractual, nici macar nu suntem in prezenta unei
erori, ci a unui fapt asumat.
5.Eroarea comuna si invincibila.

Potrivit dispozitiilor art.17 C.civ. “nimeni nu poate transmite sau constitui
mai multe drepturi decat are el insusi.(2) Cu toate acestea, cand cineva,
impartasind o credinta comuna si invincibila, a considerat ca o persoana are
un anumit drept sau o anumita calitate juridica, instanta judecatoreasca,
tinand seama de imprejurari, va putea hotari ca actul incheiat in aceasta stare
va produce , fata de cel care s-a aflat in eroare, aceleasi efecte ca si cand ar fi
valabil, afara de cazul in care desfiintarea lui nu i-ar cauza nici un
prejudiciu. (3) Eroarea comuna si invincibila nu se prezuma. (4) Dispozitiile
prezentului articol nu sunt aplicabile in materie de carte funciara si nici in
alte materii in care legea reglementeeaza un sistem de publicitate.
Comparatie intre eroarea asumata si eroarea de drept in cazul de

dispozitiilor legale previzibile si accesibile
Intre cele doua institutii exista o asemanare evidenta, prin faptul ca in

ambele situatii legea sanctioneaza lipsa de prevedere, de informare,
superficialitatea in raporturile contractuale.
In concret, situatia descrisa de criteriul obiectiv prev.de art.1209
C.civ.(posibilitatea de prevedere) a riscului de eroare cu privire la un
element contractual este aproape identica cu situatia descrisa de art art.1208
alin.2 C.civ., a necunoasterii unor dispozitii legale previzibile si accesibile,
in ambele situatii fiind sanctionata culpa partii contractante care a manifestat
o superficialitate in legatura cu aprecierea unor elemente contractuale
determinante in dauna falsei reprezentari cu privire la realitatea contractuala
a aceleiasi parti.Prin aceste institutii nou create legiutorul intelege sa creeze
premise pentru responsabilizarea persoanei care incheie un contract, sa
sporeasca stabilitatea contractuala, in dauna consimtamantului viciat.
5.Eroarea de calcul(art.1210 C.civ)

Eroarea de calcul nu da dreptul persoanei aflate in eroare la anularea
contractului, solutia propusa de legiuitor fiind aceea a rectificarii.
Per a contrario, daca eroarea de calcul se refera la o cantitate
prevazuta in contract si daca aceasta a fost esentiala pentru formarea
consimtamantului partii in sensul incheierii contractului persoana aflata in
eroare poate cere anularea contractului.
Simplul fapt ca una dintre s-a aflat intr-o eroare care sa se
circumscrie dispozitiilor art.1207 alin.2 C.civ. nu este suficient pentru
anularea contractului.
Eroarea esentiala confera partii prerogativa de a solicita anularea
contractului, cu conditia ca cealalta parte sa fi cunoscut sau sa fi trebuit a
cunoaste ca faptul asupra caruia a purtat eroarea era determinant pentru
incheierea contractului.
Invocarea erorii cu buna-credinta.
Cod civil consacra de asemenea expres obligatia partii de a actiona cu
buna-credinta188 in situatia in care a fost victima unei erori
esentiale(art.1212C.civ).
Cu alte cuvinte, persoana care s-a aflat in eroare la incheierea unui
contract nu poate specula acest fapt in vederea obtinerii unor avantaje
dincolo de repararea prejudiciului produs.
Dintr-o alta perspectiva, este evident si faptul ca legiutorul a inteles sa

realizeze o imbinare intre interesele persoanei aflate in eroare si co-contrant,
conferindu-i celui din urma posibilitatea de a executa contractul asa cum a
fost inteles de catre partea aflata in eroare.
Acest articol este o transpunere a principiului reglementat de ar. 14
c.civ. in materia erorii viciu de consimtamant.
Adaptarea contractului
Chiar pentru ipoteza erorii esenţiale, când partea a avut o falsă
reprezentare a realităţii care să o îndreptăţească la a cere anularea actului,
legiuitorul a prevăzut un remediu de natură să salvgardeze actul încheiat,
atunci când cealaltă parte este de acord cu executarea, urmând ca prevederile
contractuale să fie adaptate în mod corespunzător (art. 1213)189.
188
Art. 1212 C.civ. “Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigentelor
bunei-credinte.”
189
Art.1213 c.civ. : (1) « Daca o parte este indrepatita sa invoce anulabilitatea contractului pentru eroare,
dar cealalta parte declara ca doreste sa execute ori executa contractul asa cum aceasta fusese inteles de
partea indreptatita sa invoce anulabilitatea, contractul se considera ca a fost incheiat asa cum l-a inteles
În felul acesta, se asigură o mai mare stabilitate a circuitului civil şi

soliditatea raporturilor contractuale.
Dreptul partii de a solicita anularea contractului pentru eroare se
considera stins daca cealalta parte declara ca doreste sa execute sau executa
contractul in termenii intelesi de partea indreptatita sa invoce nulittea. Partea
nemultumita poate notifica cealalta parte cu privire la eroarea in care s-a
aflat la momentul incheierii contractului.
Dreptul de optiune trebue exercitat intr-un termen de 3 luni prevazut
de art.1213 alin.2 C.civ.ce curge de la momentul de la care a primit
notificarea sau cererea de chemare in judecata si nu inainte de a lua la
cunostinta de modul in care partea aflata in eroara a inteles clauza
contractuala asupra careia s-a aflat in eroare.
Daca declaratia a fost facuta si comunicata partii aflate in eroare in 3
luni sau contractul a fost executat conform solicitarii celui indreptatit sa
invoce eroarea, dreptul de a obtine anularea este stins.
Dupa obtinerea pe cale judecatoreasca a anularii sau dupa expirarea
termenului de 3 luni, adaptarea contractului nu va mai fi posibila, pentru cel
de-al doilea motiv intervenind decaderea in conditiile art. 2545 C.civ.190
Desi aceasta prevedere legala creaza premisele executarii contractului in
limitele bunei-credinte, garantiile oferite persoanei aflate in eroare sunt
insuficiente din punctul nostru de vedere, cata vreme victima erorii nu poate
refuza executarea contractului in conditiile prev.de art.1213 alin.2.
Sancţiunea
Dacă până la reglementarea actuală şi de altfel, în absenţa unor norme
ale dreptului pozitiv, în doctrină şi jurisprudenţă s-a considerat că eroarea-
obstacol (cea care poartă asupra naturii contractului sau asupra identităţii
obiectului acestuia) se sancţionează cu nulitatea absolută, prin dispoziţiile
actualului Cod civil (art. 1207 alin. 1) s-a prevăzut anulabilitatea actului
pentru eroarea esenţială care, sub aspect terminologic, trebuie înţeleasă ca
atrăgând nulitatea relativă.
aceasta din urma parte.

(2) In acest caz, dupa ce a fost informata asupra felului in care partea indreptatita sa invoce anulabilitatea a
inteles contractulsi inainte ca aceasta sa fi obtinut anularea, cealalta parte trebuie, ca in termen de cel mult 3
luni de la data cand a fost notificata ori de la data cand i s-a comunicat cererea de chemare in judecata, sa
declare ca este de acord cu executarea sau sa execute fara intarziere contractul, astfel cum a fost inteles de
partea aflata in eroare.
(3) Daca declaratia a fost facuta si comunicata partii aflate in eroare in terenul prevazut la alin.(2) sau
contractul a fost executat, dreptul de a cere anularea este stins si notificarea prevazuta la alin.(2) este
considerata lipsita de efecte. »
190
Nota in Instrumente juridice. P. 461.
În felul acesta, au fost valorificate observaţiile critice exprimate în

doctrina română sau străină191 şi, de asemenea, a fost îmbrăţişată teoria
modernă a contractului, conform căreia sancţiunea în cazul erorii trebuie să
fie nulitatea relativă, pentru că, în fapt, nu este pus în pericol interesul
general, ci sunt puse în cauză interesele părţilor contractante, existând riscul
de a fi lezate.
Nulitatea relativă într-o asemenea situaţie prezintă, însă, o
particularitate, întrucât ambele sau toate părţile contractante se află în eroare
şi toate au dreptul de a promova acţiunea în anulare.192
…………………………………………de vazut mai jos ce ramane……………….

− datorită acţiunii prezumţiei de cunoaştere a legii exprimată în
regula „nemo censetur ignorarem lege”, eroarea de drept nu poate
constitui viciu de consimţământ şi, prin consecinţă, nu duce la anularea
contractului;
− eroarea de drept este admisă ca viciu de consimţământ, afară

numai dacă ar fi vorba de norme legale imperative care privesc ordinea
publică, cu motivarea că aşa se înţelege din dispoziţiile art. 953 C.
civ.193, care admit că eroarea face nevalabil consimţământul, fără a face
distincţie între eroarea de fapt şi eroarea de drept194 şi că, atunci când
legea doreşte, prevede când nu este primită eroarea de drept195. Acestor
argumente li se mai adaugă următoarele:
a) dacă se produce, eroarea de drept are aceleaşi efecte ca şi cea de
fapt;
b) punctul de vedere favorabil al practicii judecătoreşti196. Astfel, în
practică s-a apreciat că necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei
legi nepenale constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei,
având aceeaşi eficienţă ca şi eroarea de fapt.
Spre exemplu, s-a admis că necunoaştea unor prevederi legale extra-
penale (instrucţiunile nr. 103/1970) constituie o eroare de fapt, de
natură să înlăture caracterul penal al faptei de trafic de stupefiante197.
De altfel, deşi utilitatea aplicării principiului nemo censetur ignorare
legem nu poate fi contestată pentru apărarea ordinii de drept, s-ar
191
Gh. Beleiu, op. cit., p. 177; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil,Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p. 156, L. Pop, op. cit., p. 239; J. Flour, J. Luc- Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les
obligations, Ed. Armand Colin, Paris, 2002, p. 135.
192
A se vedea disp.art, 1251- cauzele de nulitate relativa, art.1248-nulitatea relativa, art.1261-1265 Cciv.-
referitoare la validarea contractului”
193
Consimţământul nu este valabil „când este dat din eroare”.
194
Situaţie în care operează regula ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
195
De exemplu, dispoziţiile art. 1206 alin. (2) C. civ., referitor la mărturisire.
196
Vezi Decizia civilă nr. 474/1985 pronunţată de Tribunalul Judeţean Caraş-Severin, în R.R.D., nr. 12/1985, p. 55.
197
Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr. 1625/1979 în R.R.D., nr. 3/1972, p. 149, cu note de Elena Nicolae şi Ştefan Daneş.
impune, aşa cum de altfel just s-a arătat198 în doctrină, ca într-o

reglementare viitoare să se ajungă la o relativizare a acestei prezumţii
absolute de cunoaştere a legii justificat de faptul că se pot ivi cazuri
când din condiţii obiective o persoană este practic în imposibilitate de a
cunoaşte o anumită lege.
162 Criteriul gravităţii şi consecinţelor produse. În funcţie de gravitatea şi

consecinţele produse. În funcţie de acest criteriu eroarea se clasifică în eroare-obstacol
şi eroare-viciu de consimţământ.
163 Eroarea-obstacol. Eroarea obstacol, adică falsa reprezentare a realităţii în
mintea unei părţi poate privi natura juridică a actului (error in negotio), de exemplu, o
parte crede că vinde un lucru, cealaltă este convinsă că l-a împrumutat sau identitatea
obiectului (error in corpore), de exemplu, o parte vinde o bicicletă, cealaltă crede că a
cumpărat o motoretă.
Această instituţie nu este prevăzută în Codul civil, fiind acceptată
în practică şi doctrină cu motivarea că, de îndată ce poartă asupra
naturii actului juridic (error in negotio) sau a identităţii actului juridic
(error in corpore) este distructivă de consimţământ, adică echivalează
cu lipsa de consimţământ, ceea ce atrage nulitatea absolută a acelui
act.
164 Practica judiciară în materie. Probleme întâlnite în practică.
Practica a statuat că nu este necesar ca fiecare dintre părţi să fi fost în eroare, rămânând
suficient ca numai una dintre acestea să fi avut reprezentarea inexactă (falsă) asupra
naturii actului juridic ori identităţii obiectului.
În practică, este suficient să se constate inexistenţa acordului de
voinţă din cauza erorii, pentru a se decide nulitatea actului juridic
materializat prin înscrisul cel probează, fără a mai fi necesar să se
cerceteze şi cauza erorii, care ar putea fi chiar dol, ceea ce ar complica
situaţia victimei prin faptul că i-ar crea doar beneficiul sub prescripţia
extinctivă a unei nulităţi relative199.
De asemenea, practica a statuat că nulitatea pe motiv de eroare
cu privire la natura actului încheiat nu poate distruge şi actul juridic real
pe care, în temeiul art. 970 C. civ., părţile trebuie să-l execute întocmai
şi cu bună-credinţă. În speţă, s-a reţinut că voinţa reală a părţilor
declarată reciproc prin ofertă şi acceptare a fost aceea de a încheia un
contract de întreţinere cu rezerva uzufructului pentru reclamantă.
Înscrisul notarial n-a consemnat, însă, voinţa reală, ci voinţa declarată
de părţi, pe baza căreia actul a fost caracterizat ca fiind un contract de
vânzare-cumpărare simplă. Denaturarea voinţei vânzătoarei-reclamante
a fost cauzată de manoperele dolosive ale cumpărătorului, care
profitând de bătrâneţea ei a îmbătat-o şi a făcut-o să consimtă
198
C. Ni c u l e a n u , Studiu comparativ asupra prezumţiei în materie penală şi în domeniul răspunderii civile delictuale, în
Dreptul, nr. 10/1998, p. 67-68, care de lege ferenda propune ca textul art. 51, alin. ultim C. pen. să aibă următoarea
formulare: „Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale de către persoana care a avut posibilitatea şi ar trebui
să o cunoască nu înlătură caracterul penal al faptei”.
199
Decizia civilă nr. 245/1995 a Curţii de Apel Suceava în Dreptul, nr. 2/1996, p. 85.
redactarea şi autentificarea unui înscris ce a consemnat un act juridic

străin voinţei sale reale.
S-a considerat că această împrejurare nu poate pune la adăpost
actul juridic notarial (act aparent) de acţiunea în constatarea nulităţii
sale pe lipsă de concordanţă cu voinţa reală, deoarece declaraţiile
făcute de părţi cu ocazia redactării şi autentificării înscrisului, pot fi
răsturnate prin proba contrară, ştiut fiind că notarul nu a făcut altceva
decât să ia act de voinţa părţilor, fără a avea şi posibilitatea să
controleze în ce măsură aceasta corespunde voinţei lor reale.
Este corectă, aşadar, decizia instanţei care a statuat că acordul de
voinţă privind actul juridic materializat în înscrisul notarial n-a existat, pe
motiv de eroare-obstacol, dar a existat acordul de voinţă asupra actului
juridic real (contractul de întreţinere cu rezerva uzufructului), irevocabil
şi fără putinţă de a fi desfăcut decât prin „mutus disensus”. Acţiunea
dolosivă a pârâtului nu putea desface, modifica ori revoca acest
„pactum” pe motiv că actul juridic, altul decât cel real, pe care a reuşit
să-l consemneze înscrisul notarial este nul absolut şi este lovit de
nulitatea absolută şi nu de nulitate relativă200.
În practică s-a statuat că „eroarea asupra naturii actului juridic
(error in negotio) este produsul neconcordanţei involuntare dintre voinţa
reală internă, comună a părţilor contractante şi voinţa exprimată în actul
juridic.
Prin urmare, este suficient ca una din părţile contractante să fi voit
(voinţa internă) un alt act juridic decât cel declarat, pentru ca acesta din
urmă să poată fi considerat ca lipsit de consimţământ şi ca atare, nul
absolut201.
165 Eroarea-viciu de consimţământ. Eroarea-viciu de consimţământ constă în
reprezentarea falsă asupra realităţii în mintea unei părţi la încheierea contractului care
priveşte fie substanţa materială sau intelectuală a obiectului, fie identitatea persoanei ori o
calitate esenţială a acesteia (error in personam).
Din definiţie rezultă că eroarea-viciu de consimţământ este de mai
multe feluri:
a) eroare asupra substanţei materiale a obiectului (de exemplu, x
vinde un set de tacâmuri dintr-un aliaj obişnuit, iar y este convins că a
cumpărat tacâmuri de argint);
b) eroare asupra substanţei intelectuale a obiectului (de exemplu, x
vinde o reproducere a unei statuete de Brâncuşi, iar y este convins că a
cumpărat chiar originalul)
c) eroare asupra persoanei, care poate privi identitatea sau o calitate
esenţială a acesteia.
Pentru a fi în prezenţa erorii - viciu de consimţământ, trebuie să
fie întrunite următoarele două condiţii:
200
Curtea de Apel Suceava, dec. nr. 245/1995, publicată în Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din
competenţa Curţii de Apel Suceava, de Pavel Per j u , în Dreptul, nr. 2/1996, p. 85.
201
Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1564/1996, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti 1993-
1997, p. 45.
eroarea trebuie să cadă asupra unui element determinant202

a)
(hotărâtor) la încheierea contractului;
b) la contractele cu titlu oneros, cealaltă parte trebuia să fi ştiut că
faptul asupra căruia poartă eroarea a constituit motivul determinant
(cauza hotărâtoare) la momentul încheierii pentru cealaltă parte.
Sancţiunea aplicabilă pentru actul viciat prin eroare este nulitatea
relativă.
Din cele arătate mai sus, rezultă că nu orice eroare viciază
consimţământul; pentru ca eroarea să ducă la nulitatea convenţiei este
necesar ca ea să fi fost cauza unică şi determinantă a consimţământului.
Prin substanţă se înţelege orice calitate esenţială a obiectului
convenţiei, pe care părţile au avut-o în vedere, în principal, în momentul
contractării şi a cărei lipsă, dacă ar fi cunoscut-o ele nu ar fi contractat.
Prin urmare, dacă părţile au avut în vedere asemenea calităţi ale
obiectului, comunicându-şi-le cu prilejul încheierii convenţiei, şi căzând
de acord asupra lor, constatarea ulterioară a lipsei lor va fi de natură a
îndreptăţi partea aflată în eroare să solicite anularea convenţiei şi
restabilirea situaţiei anterioare203.
Deşi, de cele mai multe ori, eroarea asupra substanţei se referă la
obiectul contraprestaţiei, ea poate să privească şi substanţa prestaţiei
proprii, caz în care efectele pe care le produce, în privinţa validităţii
actului juridic încheiat sunt aceleaşi.
Practica judiciară a statuat că „nu constituie eroare asupra
substanţei eroarea asupra valorii economice, a prestaţiei ori
contraprestaţiei. A admite o altă decizie ar însemna să se recunoască
leziunea ca viciu de consimţământ, deşi ea nu are acest caracter, ci
reprezintă doar o condiţie de anulare a actelor juridice încheiate de
minorii ce au capacitate restrânsă”204.
Între eroarea asupra substanţei lucrului şi viciile ascunse205 în
materia vânzării, reglementată de art. 1352-1360 C. civ., există o
strânsă legătură, ambele situaţii fiind generate de cunoaşterea inexactă
a realităţii, iar sancţiunea prevăzută are ca scop să ocrotească victima
erorii. Între acestea există, însă, unele deosebiri esenţiale:
202
C.S.J., s. com. dec. nr. 1574/1997 în Dreptul, nr. 2/1998, p. 130-131, în care se reţine că data fabricaţiei
autovehiculului vândut de o societate comercială a constituit o calitate esenţială a convenţiei dintre părţi, încât dacă
reclamanta ar fi cunoscut că anul de fabricaţie este 1976 şi nu 1985, cum prin manopere frauduloase ale pârâtei a fost
determinată să creadă, este sigur că n-ar fi încheiat convenţia. În consecinţă, convenţia este anulabilă conform
prevederilor art. 953, 954 C. civ.
203
„În cazul când s-a stipulat drept element esenţial existenţa unei atare calităţi a obiectului contractului, acest element
trebuie interpretat în semnificaţia sa tehnico-ştiinţifică (în speţă urma să se stabilească ce trebuie să se înţeleagă prin
„placă întreagă de bronz” la o pianină de existenţa căreia fusese condiţionată încheierea contractului”, Trib. Suprem,
col. civ., dec. nr. 1/1967, în R.R.D., nr. 5/1967, p. 167.
204
Trib. Suprem, s. civ. dec. nr. 1985/1975, Culegere de decizii pe anul 1975, p. 74.
205
Viciile ascunse sunt numai acelea care nu pot fi descoperite după o verificare serioasă pe care cumpărătorul este
obligat să o facă personal sau apelând la o persoană calificată. Viciul ascuns trebuie să existe la data încheierii
contractului şi să facă bunul de neîntrebuinţat ori să-i micşoreze în mod substanţial utilitatea, ceea ce nu se poate reţine
atunci când e necesară doar înlocuirea de piese uzate. Trib. Suprem s. civ., dec. nr. 183/1978, în R.R.D., nr. 7/1978, p.
52
a) în cazul erorii asupra substanţei obiectului (error in substantia) nu

s-a putut obţine bunul voit (reprezentat, conştientizat), ci un altul, pe
când, în cazul viciilor vizate de art. 1352 C. civ. se obţine bunul dorit,
însă acesta este impropriu întrebuinţării, conform destinaţiei sale, ori are
o valoare de întrebuinţare micşorată, din cauza unor calităţi mai slabe;
b) eroarea asupra substanţei deschide calea acţiunii în anulare, care
poate fi exercitată chiar de vânzător, atunci când ea priveşte substanţa
prestaţiei proprii. Viciile ascunse din materia vânzării permit doar
cumpărătorului opţiunea între rezoluţiunea contractului şi acţiunea în
micşorarea preţului206. Astfel, practica a statuat că „chiar dacă la data
încheierii contractului, atât cumpărătoarea, cât şi vânzătorii, au avut,
datorită măsurătorii greşite efectuată de organul tehnic, care a întocmit
planul de situaţie, o reprezentare eronată asupra întinderii totale a
terenului, cât şi a parcelelor care urmau să-i revină reclamantei şi
respectiv să rămână pe mai departe în proprietatea pârâţilor, această
cunoaştere greşită a realităţii nu poate constitui viciu de consimţământ,
care să poată fi invocat de vânzători în scopul anulării convenţiei, de
vreme ce, aşa cum s-a stabilit prin expertiza efectuată, suprafaţa de
teren reală în proprietatea acestora este mai mare decât aceea cu care
la semnarea contractului s-au declarat de acord să rămână în
proprietatea lor207;
c) sancţiunea, în cazul erorii, este nulitatea contractului, pe când în
cazul viciilor reglementate de art. 1352 C. civ., dobânditorul bunului
poate cere rezoluţiunea contractului prin acţiunea redhibitorie
(redhibere în latină înseamnă a restitui) sau poate pretinde o micşorare
a preţului prin acţiunea estimatorie.
166 Eroarea indiferentă. Eroarea indiferentă este falsa reprezentare asupra unor
elemente neesenţiale la încheierea contractului (de exemplu, erorile de calcul).
Eroarea indiferentă nu cade sub incidenţa sancţiunii nulităţii.
167 Precizare. Deşi se vorbeşte de eroare ca viciu de consimţământ al
contractului, în realitate, eroarea este un viciu de consimţământ al actului juridic civil.
Contractul este partea şi principala specie a actului juridic civil care este întregul.
Această precizare este valabilă şi pentru celelalte vicii de consimţământ.
..........................................................
b. Dolul sau viclenia
206
În acest sens a se vedea C.S.J., s. civ. dec. nr. 160/1993, în Dreptul, nr. 7/1994,
p. 84-85.
207
C.S.J., s. civ., dec. nr. 160/1993, în Dreptul, nr. 7/1994, p. 84.
168 Noţiune. Cuvântul „dol” desemnează un comportament

necinstit, pe care în faza executării contractului, îl regăsim cu înţelesul
de rea-credinţă (art. 1082, art. 1528 C. civ. etc.) sau neexecutarea
dolosivă (art. 1086 C. civ.)??????. Acest comportament, raportat la
stadiul formării contractului, reprezintă, de fapt, o înşelătorie, destinată
să inducă cealaltă parte în eroare. Dolul, este, deci, o eroare provocată
de altul, o inducere în eroare.
Opera de inducere în eroare, pentru a surprinde consimţământul
celeilalte părţi, cum plastic o spune legea (art. 1206 C. civ.), consistă în
folosirea unor mijloace enumerate cu rigurozitate, de o celebră definiţie
consacrată dolului în dreptul roman: „omnem caliditatem falaciam
machinationem ad cicumveniendum falendum decipiendum alterum
adhibitam” (folosirea tuturor maşinaţiunilor, înşelătoriilor, spre a atrage,
a capta pe altul).
169 Definiţie. Dolul (dolus) sau viclenia constă în totalitatea manoperelor frauduloase
(mincinoase, dolosive) pe care una din părţi le întrebuinţează cu prilejul încheierii
contractului, pentru a induce în eroare pe cealaltă parte şi, prin aceasta, a o determina să
încheie actul respectiv, manopere fără de care partea indusă în eroare nu l-ar fi încheiat.
Altfel spus, dolul sau viclenia constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin folosirea unor mijloace viclene, în scopul de a o face să
încheie un contract.
Neîndoielnic, din definiţie rezultă că, în esenţă, dolul este o eroare
provocată, o inducere în eroare.
170 Reglementare. Dolul208 îşi găseşte reglementarea în dispoziţiile
art. dispozitiile art.1214 C.civ.potrivit caruia” consimtamantul este viciat
prin dol atunci cand partea s-a aflat intr-o eroare provocata de manoperele
fraudulase ale celeilalte parti ori cand aceasta din urma a omis, in mod
fraudulos, sa il informeze pe contractant asupra unor imprejurari pe care se
cuvenea sa i le dezvaluie.”
In vechiul Cod Civil dolul era reglementat de dispoziţiile art. 960 C. civ., care
prevedeau ca :
„Dolul este o cauză de nulitate când mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi,
sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat”.
Apreciem că, dispoziţiile art. 1214 C. civ. trebuie analizate prin
raportare la dispoziţiile art. 1170 C. civ., potrivit cărora, „partile trebuie
sa actioneze cu buna-credinta atat la negocierea si incheierea
208
Dolul contractual se deosebeşte de dolul delictual care constă în acţiunea sau inacţiunea deliberată a
unei persoane prin care se încalcă dreptul subiectiv sau interesul legitim al altei persoane. Iniţial, în dreptul
roman, a fost sancţionat numai dolul ca delict civil care dădea victimei dreptul de a obţine repararea
pagubei.
.
contractului, cat si pe tot timpul executarii sale.”, precum si cu art.1183

C.civ. (buna credinta in negocieri).
De altfel, teoria dolului a fost dezvoltată de dreptul roman, pornindu-
se de la ideea de echitate, acesta reprezentând un instrument
sancţionator, al tuturor manifestărilor incompatibile cu buna-credinţă.
Este dol si eroarea provocata care, in conditiile art. 1207-1213 c.civ.,
nu ete considerata una esentiala. Dolul exista si atunci cand eroarea
provocata este cauzata de reprezentantul, prepusul ori gerantul
afacerilor celeillte parti. Reluand reglementarea din art. 960 cond civil
anterior, alin. 4 al art. 1214 c.civ. stabileste ca dolul nu se presupune
( in acord cu principiul bunei credinte).
Prevederile art. 1257 c.civ., referitoare la daunele interese si reducerea
prestatiilor si cele ale art. 1213 c.civ. referitoare la adaptarea
contractului sunt aplicabile si pentru dol.209
171 Clasificare. Avand in vedere reconfigurarea legala a acestei institutii juridice

in Noul Cod Civil dolul poate fi clasificat in urmatoarele feluri
1. În raport de natura elementelor asupra cărora poartă, dolul

este principal şi incidental (incident).
Dolul principal (dolus dans causam contractui) este dolul care

a)
cade asupra unor elemente determinante la încheierea contractului, în
sensul că, în lipsa erorii pe care o provoacă, actul juridic respectiv nu s-
ar fi încheiat. Dolul principal atrage sancţiunea nulităţii relative asupra
actului astfel încheiat.
b) Dolul incident (dolus incidens) (incidental), sau accesoriu
(secundar) cade asupra unor elemente nedeterminante la încheierea
contractului.
Demarcaţia dolului principal de dolul incident prezenta o mai mare
importanta in vechea reglementare a dolului, intrucat numai dolul principal
atragea sanctiunea nulitatii relative. In alin.2 art. 1214 Cod Civil este
prevazuta expres posibilitatea anularii contractului chiar daca eroarea in care
s-a aflat partea nu este esentiala.
………
Dolul accesoriu nu atrage sancţiunea nulităţii relative a actului
juridic, ci dă doar dreptul la o acţiune în despăgubire, prin care se cere,
de pildă, reducerea corespunzătoare a preţului.
209
Nota in Instrumente juridice, Noul cod civil, p.. 461.
Demarcaţia dolului principal de dolul incident este o chestiune de

fapt, dificil de realizat, ce implică o analiză atentă, care uneori, atinge
materia cauzei contractului. ????????
……………….
2. Clasificarea preluată din dreptul roman în dolus bonus şi dolus
malus.
a) Dolus bonus constă în viclenii curente, uşor de depistat şi dejucat;
b) Dolus malus, adică dolul grav care atrage sancţiunea nulităţii
relative.
172 Elemente. Pentru a fi în prezenţa dolului-viciu de consimţământ se cer întrunite

cumulativ:??
a) elementul obiectiv (material) care constă în folosirea
mijloacelor viclene (dolosive, mincinoase) pentru a induce în eroare pe
cealaltă parte;
b) elementul subiectiv (intenţional) care constă în intenţia de a
induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un
contract.
Aşadar, privit ca fapt delictual săvârşit cu intenţie de către autorul său,

dolul presupune un element material şi unul intenţional ori subiectiv.
Sub aspectul elementului material se observă că noua reglementare210
acordă atenţie nu doar faptului comisiv (acţiunea, constând în folosirea de
manopere frauduloase, de natură să provoace eroarea), ci şi faptului omisiv
(atitudinea negativă, de a nu aduce la cunoştinţă celeilalte părţi împrejurări
care trebuia să fie dezvăluite).
173 Condiţii. Pentru a primi valoare de viciu de consimţământ, dolul trebuie să

întrunească cumulativ următoarele două condiţii:
a) dolul trebuie să cadă asupra unor elemente contractuale care nu se mai

cer a fi hotaratoare pentru încheierea contractului respectiv, din moment ce
art.1217 alin.2 din Noul Cod Civil prevede expres ca partea al carei
consimtamant a fost viciat poate cere anularea contractului si daca eroarea in
care aceasta s-a aflat, urmare manoperelor dolosive, nu este esentiala.In
vechea reglementare, pentru a putea fi considerat viciu de consimtamant
dolul trebuie sa vizeze anumite elemente determinante pentru contractant.
210
Potrivit art. 960 C.civ. anterior, dolul este cauză de nulitate atunci când mijloacele viclene întrebuinţate
de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii cealaltă parte n-ar fi contractat
− să privească obiectul, persoana sau orice alte elemente care ar

putea conduce la încheierea contractului;
− chestiunea caracterului determinant al dolului se apreciază şi se
rezolvă de la caz la caz (in concreto);
b) dolul trebuie să provină de la cealaltă parte, adică:

− această condiţie priveşte numai contractele cu titlu oneros;
− principiul ocrotirii voinţei dispunătorului în contractele cu titlu
gratuit trebuie să prevaleze faţă de principiul stabilităţii raporturilor
juridice;
− această condiţie nu se impune în cazul actelor juridice unilaterale;
In cazul în care este cerută, condiţia se consideră îndeplinită chiar
dacă dolul nu provine direct de la cealaltă parte, ci de la o persoana care
are calitatea de reprezentant, prepus ori gerant al afacerii celeilalte parti.
− Dolul poate proveni si de la un terţ, în situaţia în care partea
căreia îi foloseşte are cunoştinţă de această împrejurare sau ar fi trebuit
sa cunoasca dolul la incheierea contractului
− în actele bilaterale, respectiv, în contracte, nu se cere ca dolul să
fie comun, fiind suficient să existe. Dacă, totuşi, dolul este comun,
fiecare parte are posibilitatea juridică să ceară anularea actului.
Cu alte cuvinte, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dolul pentru

a atrage anulabilitatea actului se desprind din conţinutul art. 1214, 1215
C.civ., respectiv:
a) dolul să provină de la cocontractant ori de la reprezentantul, prepusul ori
gerantul afacerilor celeilalte părţi ;
b) prin acţiunile comisive ori omisive săvârşite să fi fost provocată eroarea
celeilalte părţi, indiferent de caracterul esenţial sau neesenţial al acesteia ;
c) dolul să fie dovedit (întrucât nu se presupune).
(a) Pentru că dolul are o dimensiune delictuală (contractuală), este

firesc să apară condiţia ca acesta să provină de la cealaltă parte contractantă
sau de la reprezentantul acesteia211.
Pentru ipoteza în care dolul s-ar datora unei terţe persoane, străine de
contract, în principiu nu poate fi sancţionat contractantul nevinovat, pentru
că aceasta ar fi o soluţie injustă212.
211
Evident, cerinţa nu funcţionează în cazul actelor juridice unilaterale (testamentul, confirmarea unui
drept, renunţarea la un drept), câtă vreme acestea sunt rezultatul voinţei unei singure persoane.
212
Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul Cod conţine dispoziţii (art. 1215) care rezolvă şi
chestiunea dolului comis de un terţ.
În schimb, dolul va fi imputabil cocontractantului în cazul în care se

dovedeşte că a cunoscut (sau, după caz, trebuia să cunoască) manoperele
dolosive ale terţului şi totuşi, nu a avertizat
cealaltă parte asupra erorii ce i-a fost provocată.
În această situaţie, independent de anularea contractului, autorul
dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar putea rezulta (art. 1215 alin. 2).
(b) Dacă în vechiul text din Codul civil (art. 960) se menţiona expres
condiţia ca dolul să fi fost determinant la încheierea contractului (întrucât
„fără acele maşinaţiuni, este evident că cealaltă parte nu ar fi contractat”),
astfel încât eroarea provocată să fi privit elemente hotărâtoare pentru
încheierea contractului, în noua reglementare nu mai este instituită această
condiţie, fiind suficient ca prin atitudinea dolosivă a părţii să fi fost
provocată o eroare, chiar dacă aceasta nu a fost esenţială (art. 1214 alin. 2).
Aşadar, în noua concepţie a Codului este pus accentul pe
dimensiunea delictuală a dolului, fiind suficient că a existat o asemenea
atitudine a părţii, în absenţa căreia nu s-ar fi încheiat acel contract ori el s-ar
fi încheiat în condiţii diferite, rămânând victimei dolului să aleagă dacă
solicită anularea contractului sau despăgubiri.
În felul acesta, rămâne lipsită de relevanţă distincţia care se făcea în
doctrină şi jurisprudenţă între dolul principal (cel care, purtând asupra
elementelor esenţiale dădea drept la acţiunea în anulare) şi dolul incidental
sau secundar, care purtând asupra unor elemente nedeterminante nu ar fi
justificat anularea actului.
(c) Dolul trebuie să fie dovedit de către victima acestuia (potrivit art.
1214 alin. 4, dolul nu se presupune), întrucât el un rezultă din conţinutul
actului, nici măcar dintr-un eventual dezechilibru între prestaţiile la care s-au
obligat părţile actului.
Fiind vorba de o faptă delictuală (de un fapt juridic), pentru dovada lui se
admite orice mijloc de probă.
174 Domeniu de aplicare. Dolul are un câmp de aplicare mai larg decât eroarea pentru
persoana lezată, fiind de preferat invocarea acestuia atunci când este posibil, deoarece
judecătorul nu mai este ţinut să se rezume la o singură analiză psihologică, ca în cazul
erorii, ci se bazează şi pe elemente exterioare, obiective, specifice acestuia (mijloacele

viclene).
Spre deosebire de eroare, care nu poate duce la anularea contractului
decat atunci cand este esentiala, in cazul dolului contractul poate fi anulat
chiar daca partea care il invoca nu s-a aflat intr-o eroare esentiala.Ratiunea
introducerii acestei reglementari este strans legata de intentia legiuitorului de
a intari principiul bunei-credinte contractuale si de a sanctiona ferm reaua-
credinta in aceasta materie.
…..Cu privire la vânzarea lucrului altuia, referitor la câmpul de aplicare a dolului, s-a
susţinut că trebuie acceptată teza nulităţii relative213, când cumpărătorul a fost indus în
eroare, prin mijloace frauduloase, de către vânzătorul neproprietar, indiferent de forma
obiectivă, sub care dolul se prezintă, chiar şi simpla minciună sau reticenţă, pe ideea că
dolul poate fi invocat ca viciu de consimţământ, deoarece este mai grav şi mai primejdios
decât eroarea şi de aceea, duce la nulitate, chiar şi în cazurile în care eroarea nu ar putea-o
atrage….. ??????
În sens contrar214, s-a apreciat că deoarece contractul de vânzare-

cumpărare face parte din categoria actelor juridice, care nu au avut în
vedere identitatea sau calităţile persoanelor cu care încheie convenţia,
toate formele dolului, printre care şi reticenţa reprezintă doar elemente
nedeterminante, incidentale şi nerelevante la încheierea contractului,
astfel că nu pot duce la anularea acestuia.
Pornindu-se de la realitatea că dolul constă într-o activitate

desfăşurată în scopul determinării voinţei unui contractant, să facă ceea
ce nu ar fi făcut altfel,
noua reglementare a Codului Civil include si dolul omisiv denumit si dol
prin reticenta.
În ce priveşte dolul prin omisiune sau reticenţă, se admitea, în
doctrină şi jurisprudenţă, chiar şi în absenţa unei reglementări, că simpla
tăcere a unei părţi contractante este de natură, în anumite cazuri, să inducă în
eroare pe cealaltă parte şi să o determine să încheie un contract pe care altfel
nu l-ar fi încheiat215.
.
213
C. Ha ma n g i u , I. Ro s et t i - Bă l ă n es c u , op. cit., p. 83.
214
I. L u l ă , Discuţii referitoare la controversata problemă a consecinţelor juridice ale vânzării bunului altuia, în Dreptul,
nr. 3/1999, p. 60.
215
A se vedea, de ex., P. Andrei, Dolul prin reticenţă în literatura juridică şi în practica judiciară, în
R.R.D. nr. 9/1982; D. Cosma, op. cit., p. 167; D. Chirică, Contractele speciale civile şi comerciale, vol. I,
Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 261-267(citat de judecator ÎCCJ Adina Georgeta Nicolae in
materialul pentru Scoala Nationala de Grefieri)
Se considera, însă, că tăcerea este constitutivă de dol numai

excepţional, adică în acele cazuri în care exista obligaţia legală a unei părţi
de a informa pe cealaltă parte216.
Actuala reglementare a Codului civil vine să dea expresie acestei
realităţi, concretizând, de altfel, o orientare a doctrinei şi jurisprudenţei în
materie, şi să sancţioneze neîndeplinirea obligaţiei de informare ce revine
părţii contractuale.
În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă evidenţiază raportul
dintre „obligaţia de informare” ce revine părţii mai experimentate ori
profesioniste sau care deţine „informaţii privilegiate”, pe de o parte, şi
„obligaţia de a se informa” care incumbă fiecărei părţi contractante, pe de
altă parte.
De exemplu, în contractele de adeziune sau în cele încheiate cu
consumatorii, „partea mai slabă” trebuie să fie informată asupra tuturor
elementelor esenţiale care stau la baza declaraţiei sale de voinţă, iar, în caz
contrar, aceasta poate pretinde că a fost victima unui dol prin reticenţă217
După cum am arătat218, dreptul contemporan, pentru a estompa

tendinţele feroce, manifestate uneori de profesionişti, aduce corective
principiului libertăţii contractuale, impunând obligaţia precontractuală
de informare219. Practic, pornindu-se de la ideea de echitate, se
consideră că profesioniştii, care au abilitatea şi priceperea necesară,
spre deosebire de profani, nu trebuie să profite de acest lucru
impunându-le contracte prin care să-i prejudicieze.
Obligaţia precontractuală a informării incumbă părţii care cunoştea, în
baza calificării sale, un fapt despre care ea ştia, că are importanţă
determinantă pentru celălalt contractant. Această obligaţie, care dacă
nu este îndeplinită, poate reprezenta dol prin reticenţă, a căpătat un
contur destul de clar şi în sistemul nostru de drept, după adoptarea Legii
nr. 193/2000.
O aplicaţie a dolului prin reticenţă, o întâlnim în materia vânzării,
contract în care, vânzătorul nu este răspunzător pentru viciile aparente,
despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă, dar răspunde
pentru „viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă din cauza aceasta,
lucrul nu este bun de întrebuinţat, sau întrebuinţarea sa este atât de
216
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Naţională, 1928, pp.
134-135.(citat de judecator Adina Georgeta, idem)
217
A se vedea M. Nicolae, Actul juridic civil, în Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, 2009-
2010, Ed. Universul Juridic, 2009, p. 32.(judecator Adina Georgeta).
218
Vezi secţiunea a IV-a, Clasificarea contractelor. Tendinţe.
219
Pentru detalii a se vedea D. C h i r i c ă , Obligaţia de informare şi efectele ei, în faza precontractuală a vânzării-
cumpărării, în R.D.C., nr. 7-8/1999, p. 50-53; 56-57;
O. C ă p ă ţ î n ă , Obligaţia vânzătorului comercial de informare a cumpărătorului, în R.D.C., nr. 10/1999, p. 8-11.
micşorată încât nu se poate presupune că, cumpărătorul nu l-ar fi

cumpărat sau nu ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, de ar fi cunoscut
viciile”.
Se deduce de aici, o condiţie esenţială a dolului prin reticenţă şi
anume aceea că, tăcerea trebuie să fie păstrată intenţionat pentru a
înşela contractantul, sau altfel spus, să fie vorba de o tăcere vinovată.
În materie de liberalităţi, practica judiciară a stabilit că dolul se
manifestă sub forma captaţiei şi sugestiei. Într-o opinie, acestea
desemnează diversele acte de atenţie interesată, faţă de persoana
dispunătorului, ce sunt sancţionabile numai în măsura în care sunt
desfăşurate în manieră dolosivă220, iar în altă opinie s-a apreciat că
sugestia şi captaţia sunt însăşi forma specifică pe care o îmbracă dolul
în materie de liberalităţi221.
Captaţia222 constă în manopere dolosive şi mijloacele frauduloase
folosite, în scopul de a câştiga încrederea dispunătorului şi a înşela
buna-credinţă a acestuia, pentru a-l determina să-i doneze un bun, ori
de a fi gratificat prin testament.
Sugestia se exercită prin mijloace ascunse şi tendenţioase, în scopul
de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face o donaţie sau un legat
pe care nu l-ar fi făcut din proprie iniţiativă”223.
175 Dovada dolului. La fel ca in vechea reglementare din art. 960
alin. (2) C. civ. Si in actualul cod civil, conform art. 1214 alin.(3), „dolul
nu se presupune”, ceea ce înseamnă că, proba incumbă reclamatului
conform regulii: actori incumbit probatio.
Întrucât manoperele dolosive sunt fapte juridice, pot fi dovedite prin
orice mijloace de probă, inclusiv prin prezumţii.
176 Sancţiune. Dolul-viciu de consimţământ atrage sancţionarea contractului cu

sancţiunea nulităţii relative.
Fiind vorba de un viciu de consimţământ, sancţiunea care

intervine este aceea a anulabilităţii actului.
220
D. C h i r i c ă , Drept civil. Succesiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 78.
221
Trib. Suprem, dec. nr. 2917/1974, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă al Tribunalului Suprem şi al
altor instanţe judecătoreşti, pe anii 1969-1975, de
I. Mi h u ţ ă , Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1976, p. 213; dec. nr. 1426 în R.R.D.,
nr. 12/1979, p. 54.
222
M. Gr i ma l d i , Droit civil. Les libéralités, Litec, Paris, 2000, p. 61, referitor la problema în discuţie arată că „orice
manevră izvorâtă din cupiditate, prin care, în mod neloial, şi obstrucţionist, se convinge o persoană să tulbure ori să
înfrângă, prin liberalităţi, ordinea succesorală de drept comun sau să schimbe destinaţia intenţiilor sale generoase
constituie o comportare dolosivă, reunită sub numele de sugestie şi captaţie”. Aşadar, sugestia şi captaţia pot consta în
izolarea victimei; invocarea abilă a unor neadevăruri defăimătoare la adresa celor care, în mod normal, ar urma să
culeagă bunurile succesorale etc., manopere dolosive coroborate cu o mulţime de atenţii interesate prin care se
stimulează gratificarea victimei. Pentru dezvoltări a se vedea, M.D. Boc ş a n , Consideraţii asupra dolului în materie de
liberalităţi, în Dreptul, nr. 7/2001, p. 83-84.
223
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1426/1979, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1979, p. 125.
În acelaşi timp, însă, dolul este şi un delict civil, astfel încât în

ipoteza în care autorul dolului a cauzat un prejudiciu, se va naşte un
raport juridic de natură delictuală, respectiv, un raport de răspundere
în cadrul căruia cel prejudiciat, victima dolului, are dreptul să ceară şi
să obţină repararea prejudiciului224
Astfel, dacă prin admiterea acţiunii în anulare nu a fost posibilă
repunerea părţii în situaţia anterioară, adică prejudiciul ce i-a fost
cauzat nu este reparat în întregime, partea va putea acţionape autorul
dolului pentru a obţine despăgubiri.
În acest sens, dispoziţiile art. 1257 N.C.civ. stabilesc posibilitatea
pentru cel al cărui consimţământ a fost surprins prin dol, să pretindă, în
afară de anularea actului şi daune interese sau, dacă preferă menţinerea
contractului, să solicite reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-
interese la care ar fi îndreptăţit.
...……………………
Pentru dolul incident, sancţiunea nu este anularea, ci acţiunea în
despăgubiri. Această răspundere nu rezultă din contract, ci este
anterioară acestuia, deoarece manoperele dolosive, care reprezintă un
fapt ilicit, se exercită anterior sau cel mult concomitent cu încheierea
contractului. ?????
………..
Dacă dolul este comis de un tert , acesta va raspunde pentru manoperele
sale dolosive independent de anularea contractului, in masura in care
actiunile sale genereaza prejudicii.(art.1214 C.civ.).
In situatia in care dolul nu provine de la cealalta parte, ci
de la terti, altii decat cei din art. 1214 c.civ., contractul nu
poate fi anulat decat daca cealalta parte a cunoscut sau,
dupa caz, ar fi trebuit sa cunoasca dolul la incheierea
contractului. Independent daca opereaza anularea
contractului, tertul, autor al dolului, raspunde pentru
prejudiciile rezultate. Aceasta prevedere reprezinta o
aplicatie a raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Atunci când dolul este comis de un minor, care spre a contracta, îşi
atribuie calitatea de major, în mod fraudulos, prin acte false, sancţiunea
cea mai potrivită este menţinerea contractului, a cărui anulare ar
pretinde-o minorul pe calea acţiunii în resciziune.
Cu alte cuvinte, i se refuză acestuia acţiunea în anularea contractului
cu motivarea că, dacă a fost capabil să folosească maşinaţii frauduloase
pentru a-şi induce în eroare cocontractantul, trebuie să se considere
224
În acest sens, v. L. Pop, op. cit., p. 267.
capabil şi în privinţa validităţii actului pe care l-a încheiat. Aşa cum s-a
spus, această jurisprudenţă este pretoriană225
……
c. Violenţa
c1. Definiţie şi reglementare

177 Definiţie. Violenţa-viciu de consimţământ constă în faptul de a insufla unei
persoane, printr-o ameninţare injustă, temerea (metus) de un rău, care este de natură a o
determina pe aceasta, la încheierea unui contract pe care, altfel nu l-ar fi încheiat.
Din definiţie, se poate deduce că violenţa este de altă natură decât
celelalte două vicii: eroarea şi dolul. Astfel, dacă acestea afectează
consimţământul în elementul său intelectiv, violenţa îl afectează sub
aspectul libertăţii sale.
De asemenea, din definiţie rezultă că metus (violenţa psihică-
morală) este de două feluri:
a) violenţa nelegitimă (injustă), adică făcută fără drept, care are
drept efect sancţiunea nulităţii relative a contractului;
b) violenţa (ameninţarea) justă (legitimă), cea făcută în exercitarea
unui drept, fără a putea atrage sancţiunea nulităţii.
178 Reglementare226. Violenţa-viciu de consimţământ îşi găseşte reglementarea
in dispoziţiile art. 1216-1220 C.civ.
În concepţia noului Cod civil, violenţa, ca viciu de consimţământ, este
înţeleasă ca „temerea justificată indusă fără drept de cealaltă parte sau de un
terţ, de aşa manieră încât partea ameninţată putea să creadă, după
împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau
bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent” (art. 1216).
Rezultă că nu violenţa în sine este cu adevărat viciu de consimţământ, ci
sentimentul de teamă (temerea) care i-a fost indusă victimei şi care a
împiedicat-o să-şi manifeste, în mod liber, voinţa de a contracta.
Altfel spus, victima violenţei ştie că încheie un contract dezavantajos pentru
ea, dar cu toate acestea, îşi exprimă consimţământul pentru a scăpa de un rău
mult mai grav care i-ar putea fi cauzat51.
225
P.C. Vl a c h i d e , op. cit., p. 63.
226
Violenţa-viciu de consimţământ îşi găsea reglementarea in vechiul cod civil, într-o serie de texte
precum dispoziţiile art. 955, 956, 957 şi 958 C. civ.
Această temere poate exista nu numai în raport cu persoana contractantului

sau cu bunurile acesteia, ci şi în legătură cu persoane apropiate părţii (soţul,
soţia, ascendenţii ori descendenţii, conform art. 1216 alin. 4).
Având în vedere dispoziţiile art. 1216 alin. 3, rezultă că în situaţia
persoanelor apropiate părţii este vorba de o constrângere fizică efectivă
îndreptată împotriva acestora şi de natură să insufle temere părţii
contractante.
c2. Clasificare
179 Clasificare. În raport de efectele produse asupra voinţei persoanei, violenţa se
clasifică în:
1) violenţa (constrângerea) fizică (vis) care constă în reducerea
victimei la rolul de simplu instrument la încheierea contractului (de
exemplu, se realizează prin conducerea forţată a mâinii pentru a
semna).
În acest caz, violenţa se caracterizează prin următoarele:
a) este distructivă de consimţământ şi, deci, nu este viciu de consim-
ţământ, echivalând cu lipsa consimţământului;
b) atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv;
2) violenţa (constrângerea) psihică (metus) ori morală. Suntem în
prezenţa violenţei ca viciu de consimţământ, care constă în ameninţarea
cu un rău moral, de natură să provoace o teamă care determină partea
să încheie contractul, ce altfel nu l-ar fi încheiat.
În acest sens, s-a pronunţat şi jurisprudenţa stabilind că „dacă prin
definiţie, consimţământul presupune libertate, violenţa reprezintă o
atingere adusă acestei condiţii esenţiale de valabilitate a
consimţământului.
Aceasta constă în faptul de a-i insufla unei persoane, prin
ameninţarea cu un rău, o temere sub imperiul căreia ea îşi dă
consimţământul la încheierea actului juridic.
În cazul violenţei, victima este conştientă că nu ar trebui să încheie
actul juridic, dar preferă să o facă pentru a nu i se pricinui un rău”227.
c3. Elementele violenţei
180 Condiţii. Enumerare. Pentru a fi în prezenţa violenţei - viciu
de consimţământ se cer întrunite două condiţii:
a) violenţa trebuie să fie determinantă la încheierea contractului;
b) violenţa să fie injustă (nelegitimă, ilicită).
181 Violenţa trebuie să fie determinantă pentru încheierea contractului.
Necesitatea caracterului determinant al violenţei rezultă din dispoziţiile art.
1216 N.C.civ., potrivit cărora temerea trebuie să fie „justificată” şi de aşa
227
C.S.J., s. civ., dec. nr. 200/1993, nepublicată, citată în Repertoriu de jurisprudenţă şi doctrină română de C. Cr i ş u şi
colectiv, 1989-1994, vol. II, Ed. Argessis 1995, p. 527.
natură încât partea putea să creadă că, în absenţa consimţământului, era

expusă unui pericol grav şi iminent.
În stabilirea caracterului determinant al violenţei trebuie să se ţină seama,
aşa cum dispune art. 1216 alin. 4 N.C.civ., de „vârsta, starea socială,
sănătatea şi caracterul celui asupra căruia sa exercitat violenţa, precum şi de
orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul
încheierii contractului”.
Este vorba aşadar, de o serie de elemente de fapt, care vor fi la aprecierea
organului jurisdicţional, pentru a se stabili dacă a fost vorba de caracterul
hotărâtor al violenţei la momentul încheierii contractului, de natură să
afecteze valabilitatea acestuia.
51 Vezi L. Pop, op. cit., p. 270.
Dacă violenţa exercitată de către o parte nu este determinantă asupra celeilalte părţi, la
încheierea contractului, ea nu va avea relevanţă în planul consecinţelor juridice, în
sensul că nu atrage sancţiunea nulităţii.
Instanţa Supremă, pornind de la dispoziţiile vechiului Cod civil

referitoare la art. 959228 C. civ. şi art. 956229 C. civ. a ajuns la concluzia
că „nu este violenţă în cazul reclamanţilor ce au atacat actul de
vânzare-cumpărare, susţinând că l-au încheiat sub imperiul violenţei,
fiind ameninţaţi că, în caz contrar, imobilul lor va fi confiscat, iar recla-
mantei i se va desface contractul de muncă, deoarece aceştia nu au
dovedit în cauză, că actul a cărui anulare o cer, ar fi fost încheiat în
condiţiile vicierii consimţământului lor, prin violenţă. Pentru a justifica
violenţa, reclamanţii au arătat că aceasta rezultă şi din preţul neserios
al vânzării”230.
Apreciem că această soluţie este greşită. Instanţa Supremă şi-a
motivat soluţia pe ideea inadmisibilităţii acţiunii în resciziune pentru
majori, omiţând în mod greşit să argumenteze, de ce a considerat că, în
speţă, nu ar fi existat constrângerea specifică violenţei, pentru a reţine
viciul invocat, în mod just, de reclamanţi.
228
Potrivit art. 959 C. civ. „nu poate fi atacată pentru cauze de violenţă dacă după încetarea violenţei convenţia s-a
abrogat expres sau tacit, sau dacă a trecut timpul definit de lege pentru restituţiune”.
229
Potrivit art. 956 C. civ. „spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă, după dânsa, că va fi
expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent”.
230
C.S.J., s. civ., dec. nr. 747/1993, în Dreptul, nr. 12/1993, p. 86. Art.1303 C. civ. prevede că preţul vânzării trebuie să
fie serios, această condiţie fiind determinată de necesitatea asigurării unui echilibru patrimonial între prestaţiile părţilor
contractante.
În cauză, preţul de 41.500 lei stabilit prin convenţie şi plătit efectiv de către cumpărătoare apare, într-adevăr, mult inferior
valorii imobilului la data respectivă (114.000 lei).
În legătură cu această valoare, pârâta a susţinut că include şi valoarea investiţiilor făcute de ea în perioada de locaţiune
până la vânzare.
Dar, chiar dacă aceasta ar fi reprezentat valoarea imobilului exclusiv investiţiile executate de pârâtă, disproporţia dintre
preţul de vânzare şi valoare creează ceea ce se numeşte „leziunea” care, însă, nu poate fi invocată ca motiv de nulitate
a convenţiei de către reclamanţi, întrucât, potrivit art. 1165 C. civ., acţiunea în resciziune a convenţiei pentru leziune,
nu este admisă contractanţilor majori.
Într-adevăr, pentru ca violenţa să fie determinantă la încheierea

contractului este necesar ca:
a) temerea produsă să fie raţională (justificata- in actuala
reglementare) în aprecierea victimei violenţei, adică să fie suficient de
puternică pentru a o face să încheie contractul;
Evident că judecătorul este nevoit să facă o analiză in concreto
pentru a stabili dacă, temerea a fost sau nu determinantă. Art. 956 din
vechiul C. civ., arata că „răul trebuie să fie considerabil şi prezent”.
Referitor la calificativul „considerabil” pe care legiuitorul îl ataşează
răului, putem trage cu uşurinţă concluzia că, de fapt, acesta face
trimitere la ideea de constrângere.
Practic, nu atât violenţa duce la viciu, cât constrângerea pe care ea o
inspiră. Această constrângere trebuie să fie suficient de gravă ca să
poată determina consimţământul.
Cu privire la cerinţa pe care o arata vechiul Cod civil la art. 956 C. civ.
ca răul să fie prezent, considerăm că, de asemenea, aceasta face
trimitere la constrângere. Aşadar, constrângerea trebuia să fie prezentă,
iar răul iminent. Este justificată această concluzie, deoarece răul urma
să se producă, numai în cazul în care nu s-ar fi încheiat contractul.
Temerea se apreciază în funcţie de elemente precum: vârsta,
sănătatea, gradul de cultură, fire, forţă etc.;
să se fi produs un rău, care poate fi de trei feluri:?????

b)
− patrimonial (ameninţarea cu distrugerea unui bun);
− fizic (ameninţarea cu vătămarea sănătăţii sau integrităţii
corporale);
− moral (ameninţarea cu compromiterea reputaţiei, părăsirea etc.).
Răul poate privi persoana în cauză, soţul, soţia, ascendenţii şi

descendenţii231 sau alte persoane apropiate, dacă sunt legate de victimă
printr-o puternică afecţiune, cum ar fi un prieten drag.(art.1216 alin.2
C.civ.)
182 Violenţa trebuie să fie injustă. Violenţa (ameninţarea) pentru a primi

considerarea juridică de viciu de consimţământ trebuie să fie injustă, adică
nelegitimă, ilicită.
Întrucât nu orice ameninţare constituie, prin ea însăşi, violenţă-viciu de
consimţământ, se cere ca aceasta să reprezinte o încălcare a legii (să fie
ilicită), pentru a atrage nevalabilitatea actului.
231
Vezi si dispoziţiile art. 957 C. civ. anterior
Astfel, dacă ameninţarea priveşte exerciţiul cu bunăcredinţă al unui drept

subiectiv, ea nu se poate constitui în viciu de consimţământ, întrucât partea
tinde doar la realizarea beneficiului pe care legea i-l recunoaşte.
În legătură cu această condiţie se impun următoarele precizări:

suntem în prezenţa violenţei-viciu de consimţământ, atunci când se
folosesc mijloace ilicite chiar pentru realizarea unui scop drept sau se
folosesc mijloace legale pentru realizarea unui scop ilicit (în măsura în
care sunt întrunite condiţiile violenţei).
3. Originea violenţei
183 Origine.
Potrivit art. 955 C.din vechiul Cod civil, „violenţa în contra celui ce s-a
obligat, este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă
persoană, decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”.
Aşadar, conform acestui text de lege, nu contează cine este autorul
presiunii exercitate, sau altfel spus, cine face atentatul la libertatea
consimţământului, fiind în prezenţa violenţei, spre deosebire de dol,
chiar şi atunci când ea provine de la o altă persoană, decât partea care
profită de pe urma acesteia232.
Putem vorbi, aşadar, de existenţa unei prezumţii de complicitate, împo-
triva celui care a tratat cu victima, profitând de acţiunea terţului autor al
violenţei.
Potrivit art. 1220 C. civ., violenţa atrage nulitatea chiar când este exercitată
de altă persoană, decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia, cu
conditia ca partea al carei consimtamant nu a fost viciat sa cunoasca sau sa fi
trebuit a cunoaste acest fapt, spre deosebire de vechiul Cod Civil ce nu
prevedea aceasta conditie a cunoasterii violentei de co-contractant.
Practic, in ceea ce priveste actuala reglementare a violentei exercitate de
un tert suntem in prezenta unei similitudini de reglementare cu situatia
dolului exercitat de catre un tert,cand de asemenea se cere ca persoana care
nu a fost indusa in eroare sa cunoasca actiunea tertului.
Justificarea reglementarii consta in aceea ca persoana care contracteaza in
aceste conditii profita de actiunea injusta a tertului, in vederea incheierii
unui contract ce nu reflecta vointa libera a celeilalte parti.
Există situaţii în care o persoană, deşi nu a fost ameninţată de nimeni,

nu poate să nu contracteze. Acesta este cazul stării de necesitate în
232
Vezi dispoziţiile art. 955 C. civ.; Practica judiciară, în acord cu dispoziţiile
art. 955 C. civ., a stabilit că „violenţa constituie un viciu de consimţământ chiar dacă este exercitată de o altă persoană
decât aceea în folosul căreia s-a făcut contractul”, C.S.J., s. civ., dec. nr. 200/1993, Buletinul jurisprudenţei Curţii
Supreme de Justiţie, Culegere de decizii pe anul 1993, p. 32.
care se află căpitanul unui vas avariat, în larg, ce se vede obligat să

solicite ajutorul pentru salvare, căpitanului altui vas, fără a putea, graţie
împrejurărilor în care se află, să discute asupra condiţiilor contractului.
Art. 955 din vechiul C. civ. . se referă numai la faptele de ameninţare a
cocontractantului sau ale unui terţ, fără ca să arate, însă, că acestea
trebuie să fie operă umană. Drept urmare, practica a statuat că suntem
în prezenţa unui viciu de consimţământ şi în situaţia în care, aceasta
este urmarea presiunii unor evenimente sau circumstanţe exterioare
omului, cum ar fi: starea de necesitate (art. 1218 Cod civil actual).
Pe de-alta parte, este evident ca legiutorul a inteles sa sporeasca securitatea

juridica contractuala si forta obligatorie a contractului, restrangand
aplicabilitatea principiului libertatii contractuale.
Acesta este cazul persoanelor care se găsesc fără apărare faţă de
măsurile de exfoliere impuse de inamici, în caz de război.
184 Jurisprudenţa franceză. În jurisprudenţa franceză233, în prezent

se consideră că, există violenţă-viciu de consimţământ în cazul
persoanei care, sub presiunea evenimentelor, a încheiat un contract de
muncă dezavantajos. Se citează cazul salariatului presat să încheie un
contract de muncă pentru obţinerea urgentă a banilor necesari tratării
fiului său grav bolnav.
185 Constrângere rezultată din evenimente. În toate aceste
cazuri, nu există o violenţă din partea cocontractantului, ci un concurs
nefericit de împrejurări, de pe urma cărora acesta profită. Cu alte
cuvinte, este vorba de o constrângere care rezultă din evenimente ce
pot determina o persoană să-şi asume printr-un contract obligaţii
excesive.
Doar existenţa circumstanţelor presante la care am făcut deja
referire, nu sunt suficiente pentru a constitui violenţă. Aceasta există
numai dacă cocontractantul a profitat de aceste circumstanţe, pentru a
impune condiţii anormale.
Pentru aceleaşi raţiuni, ar putea să fie luat în discuţie şi cazul unei
întreprinderi client sau furnizoare, a căror situaţie este exploatată abuziv
de altă întreprindere, în momentul încheierii contractului, tocmai
datorită faptului că nu au altă alternativă, iar în caz contrar s-ar
falimenta.
Nu suntem în prezenţa violenţei-viciu de consimţământ, chiar dacă
violenţa există, dar ea constă în temerea de consecinţele legale şi fireşti
ale executării unui drept de către persoana vătămată.
Astfel, practica a statuat că „moştenitorul care a semnat o convenţie
privind împărţirea bunurilor succesorale nu va putea invoca nulitatea
acestora sub cuvânt că semnătura sa a fost dată sub imperiul
233
J. Fl ou r , J.L. Au b er t , E. S a v a u x , Droit civil. Les obligations. L'acte juridique, Dalloz, Paris, Armand C ol i n
2000, p. 154.
ameninţării, cu darea în judecată, spre a obţine o hotărâre

judecătorească de partaj”234.
186 Ameninţarea cu exercitiul unui drept.

In actuala conceptie Codului civil, reprezintă violenţă „temerea
insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a
obţine avantaje nejustificate” (art. 1217).
Într-adevăr, de data aceasta, exercitarea dreptului este deturnată de la scopul
său şi capătă un caracter abuziv, ceea ceeste de natură să-l scoată de sub
protecţia legii235.
Ameninţarea cu exercitiul unui drept constituie violenta numai in situatia

in care persoana care exercita amenintarea urmareste dobandirea unui folos
injust si nu a obtinerii unor drepturi legale.O situatie aparte, ar putea aparea
in cazul in care amenintarea cu exercitiul unui drept este exercitata de un
tert, vizand obtinerea unui folos injust, cu referirea ca exercitiul dreptului il
va pune in aplicare co-contractantul.Apreciem ca in aceasta situatie suntem
in prezenta violentei-viciu de consimtamant doar daca partea al carei
consimtamant nu a fost viciat urmareste un folos injust, altimenteri fiind
invalidate prevederile art.1217 C.civ.
Aşadar, ameninţarea cu folosirea unei căi legale, cum ar fi, de

exemplu, intentarea acţiunii în despăgubiri nu atrage nulitatea
contractului, dar trebuie ca nimic să nu poată fi reproşat autorului
violenţei, ceea ce implică din partea acestuia, o conduită corectă, atât în
ceea ce priveşte mijloacele, cât şi scopurile propuse.
Referitor la mijloace, un creditor poate să se folosească de toate
posibilităţile legale pentru a convinge un debitor să-i restituie datoria.
Acesta ar putea să încerce obţinerea dreptului său, ameninţând
victima cu o cale legală în situaţia în care nu încheie, spre exemplu, cu
el o convenţie necesară realizării dreptului său.
Violenţa aceasta este determinantă pentru consimţământ, însă, nu
poate duce la nulitate, deoarece este legitimă.
Prin urmare, între contractul care se încheie în aceste condiţii şi
dreptul cu exercitarea căruia s-a ameninţat, trebuie să existe un raport
direct. Dacă se procură, însă, un avantaj nejustificat, altul decât cel la
234
Trib. Jud. Timiş, dec. nr. 1641/1971, în R.R.D., nr. 2/1973, p. 162.
235
Se întâmplă astfel, de ex., în cazul ameninţării debitorului cu urmărirea sau chemarea sa în judecată de
către creditor, cu scopul de a-l determina pe acesta să încheie un angajament excesiv, adică, de a obţine un
alt rezultat decât cel pe care l-ar fi putut pretins în mod legitim
care creditorul ar avea dreptul, evident că devine incident viciul

violenţei.
187 Alte situaţii. De asemenea, nu există violenţă atunci când suntem
în prezenţa simplei temeri reverenţioase care valorează, mai
degrabă, respect decât temere.
Faptul că ameninţarea trebuie să fie determinantă, rezultă în mod implicit şi
din dispoziţiile art. 1219 C.civ., care nu recunosc caracterul de viciu de
consimţământ simplei temeri reverenţiare, izvorâte din respect, fără ca
aceasta să fi fost însoţită de violenţă.
De asemenea, ameninţarea cu un rău nu este, în concepţia noului Cod civil,
considerată constitutivă de violenţă, atunci când ea rezultă dintr-o stare de
necesitate, decât în măsura în care cealaltă parte a profitat de această
împrejurare (art. 1218.C.civ.)236.
Dreptul roman, nu sancţiona decât violenţa ad versus bonas mores,

tradiţie care este păstrată şi astăzi, sub acest aspect fiind relevante
dispoziţiile art 1219 C.civ.( art. 958 vechiul C. civ.) potrivit căruia
„simpla temere reverenţioasă, fără violenţă, nu poate anula convenţia”.
Între ascendenţi şi descendenţi există, de regulă, o puternică legătură
psihologică, care implică şi o anumită autoritate morală a ascendenţilor.
Aşadar, influenţa care ar exercita-o aceştia asupra descendenţilor
pentru încheierea unei convenţii, nu este suficientă ca să poată fi
invocat viciul violenţei.
Prin analogie, se poate ajunge la concluzia că şi influenţa pe care o
poate avea un soţ asupra soţiei sau soţia asupra soţului, nu poate repre-
zenta viciu de consimţământ.
Ca şi în cazul celorlalte vicii de consimţământ, partea care invocă
violenţa, trebuie să facă şi dovada existenţei acesteia în momentul
încheierii actului.
În jurisprudenţă s-a statuat că nu există violenţă-viciu de
consimţământ, deoarece nu s-a făcut dovada existenţei acesteia la
încheierea actului juridic în situaţia când victima neavând posibilitatea
de a plăti suma datorată cu titlu de reparaţii, a donat apartamentul
statului.
În speţă, reclamanta a solicitat prin acţiune anularea unui act prin
care donase statului un apartament, deoarece a fost făcut, în urma
presiunilor exercitate asupra ei.
Prima instanţă a respins acţiunea reţinând din probele administrate că
donaţia a fost făcută de reclamantă pentru a nu suporta cheltuielile mari
236
În doctrină se exprimase un punct de vedere contrar, în sensul că ameninţarea într-o asemenea situaţie
este asimilabilă violenţei-viciu de consimţământ, având în vedere că şi în cazul stării de necesitate
dimensiunea volitivă a consimţământului poate fi grav afectată, D. Cosma, op. cit., p. 174.
cu reparaţiile aduse imobilului şi cărora nu le putea face faţă, iar nu

pentru că s-ar fi exercitat asupra ei presiuni fizice sau morale.
Recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat, cu
motivarea că în situaţia dată reclamanta, neavând posibilitatea de a
plăti suma datorată cu titlu de reparaţii, a considerat că singura soluţie
acceptabilă pentru ea era donarea apartamentului, ceea ce a şi făcut,
fără a se fi exercitat asupra ei nici un fel de constrângere237.
Violenţa săvârşită de un terţ Prin dispoziţiile noului Cod civil (art. 1220
N.C.civ.) este reglementată situaţia violenţei exercitate de un terţ faţă de
contract, însă ea constituie viciu de consimţământ numai atunci când partea
al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să
cunoască violenţa exercitată de terţ.
Rezultă că nu se cere ca ameninţarea cu un rău al cărei autor este terţa
persoană să fie şi rezultatul coparticipării efective a celeilalte părţi, dar, cel
puţin, aceasta să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască despre violenţa
exercitată (deci, să fi existat cel puţin o complicitate, de pe urma căreia să fi
profitat, prin influenţarea comportamentului celeilalte părţi, nevoite astfel, să
încheie contractul).
188 Sancţiune. În privinţa sancţiunii, trebuie distins după cum urmează:
a) în cazul violenţei distructive de consimţământ, sancţiune este

nulitatea absolută a contractului; ????????
b) în cazul violenţei-viciu de consimţământ, sancţiunea este nulitatea
relativă a contractului;
c) victima, ca şi în cazul dolului, poate să ceară plata de daune-
interese pentru prejudiciul încercat.
Ca şi în cazul dolului, independent de anularea contractului partea va putea cere şi

repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.
Aşadar, în situaţia în care autorul violenţei este cealaltă parte contractantă, partea
prejudiciată va avea la îndemână două acţiuni împotriva acesteia: una în anularea
contractului şi, dacă repunerea în situaţia anterioară nu este suficientă pentru acoperirea
prejudiciului, şi o acţiune în răspundere civilă.
Dacă autorul violenţei este un terţ, partea se va putea îndrepta împotriva acestuia cu
acţiunea în răspundere, iar împotriva celeilalte părţi contractante, cu acţiune în anulare238.
237
Trib. Bucureşti, s. a IV-a. civ., dec. nr. 1212/1991, în Culegere de practică judiciară civilă, note de I. Mi hu ţ ă , Ed
Şansa S.R.L., 1992, p. 79-80; Cu privire la neconstatarea nulităţii unui act juridic în cazul lipsei de consimţământ, precum
şi pentru vicii de consimţământ, a se vedea, Trib. Supr., s. civ. dec. nr. 377/1972, Rev. II, nr. 129, p. 113.
238
54 A se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 1220 alin. 2 şi ale art. 1257 N.C.civ (acestea din urmă,
referitoare la pretinderea de daune interese sau la reducerea corespunzătoare a prestaţiilor, fiind aplicabile
deopotrivă, în cazul dolului).
d. Leziunea
d1. Definiţie şi reglementare
184. Definiţie..
În concepţia obiectivă, leziunea viciu de consimţământ este viciul ce

constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.
În concepţia subiectivă, leziunea-viciu de
consimţământ constă în paguba ce se produce atunci
când prestaţiile la care se obligă părţile unui contract nu
se găsesc într-un raport permis de echivalenţă, existând,
deci, o disproporţie vădită între prestaţia la care se obligă
o parte şi prestaţia la care se obligă cealaltă parte.
189 Reglementare juridică.

Leziunea se regaseste in art.1221-1124 Cod civil, in timp ce in vechea
reglementare, leziunea ca viciu de consimtamant era prev.de dispoziţiile art.
1157 şi art. 1165.
Este leziune, potrivit art. 1221 N.C.civ., atunci când una dintre părţi,
profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de
cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane,
o prestaţie considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestaţii
Rezultă, din această definiţie, că actualul Cod civil adopta concepţia

subiectivă despre leziune, conform căreia pentru a exista acest viciu de
consimţământ239, nu este suficientă disproporţia între prestaţiile părţilor, ci
239
În doctrină au fost exprimate mai multe opinii, care au negat caracterul de viciu de consimţământ al
leziunii. Astfel, în sensul că leziunea nu afectează consimţământul, ci este o condiţie a anulării contractului
pentru incapacitatea unuia dintre contractanţi, a se vedea D. Cosma, op. cit., p. 153; de asemenea, leziunea
a fost apreciată şi ca o cauză distinctă, specială de anulare a contractului pentru încălcarea cerinţei
echilibrului prestaţiilor care se datorează în contrapartidă (P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil.
Repere pentru o nouă teorie a actului de drept privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 235). În sensul că
leziunea este o cauză specială de desfiinţare a contractului şi nicidecum un viciu al consimţământului
întrucât rostul său este acela de a asigura echilibrul contractual, ceea ce este în strânsă legătură cu valoarea
prestaţiilor care alcătuiesc obiectul raportului de obligaţii contractual şi cu obiectul contractului, a se vedea
L. Pop, op. cit., p. 312. Prin reglementarea noului Cod se curmă practic, această controversă,
recunoscându-se leziunii natura de cauză ce afectează valabilitatea consimţământului, prin vicierea
este necesar să se şi profite „de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori

de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi”.
Aceasta înseamnă că, pe lângă dezechilibrul contraprestaţiilor există o parte
a cărei voinţă este mai slabă în faţa celuilalt contractant, aşa încât, de la
început poziţia contractuală a părţilor este inegală.
……………………………………..
Primul text a fost modificat implicit, dacă nu chiar abrogat prin
dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea
în aplicare a Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice,
în sensul că numai minorii care au împlinit vârsta de 14 ani pot intenta
asemenea acţiuni, singuri, fără încuviinţarea părinţilor.
De la cel de al doilea text sunt posibile două derogări: a) în materie de
navigaţie maritimă240; şi b) derogarea prevăzută de dispoziţiile art. 694
C. civ.241.
……………………………………
d2. Concepţii
190 Concepţii asupra leziunii. Asupra leziunii s-au conturat două concepţii:
concepţia obiectivă, potrivit căreia, pentru a fi în prezenţa leziunii-
a)
viciu de consimţământ, este suficient să existe o disproporţie vădită de
valoare între contraprestaţii242;
b) concepţia subiectivă, potrivit căreia leziunea are la bază pe lângă
disproporţia de valoare între prestaţiile părţilor şi un viciu de
consimţământ rezultând din starea de nevoie a unei părţi de care are
cunoştinţă şi profită cealaltă parte.
Dispoziţiile legale referitoare la leziune adoptă concepţia
obiectivă, astfel că cel ce invocă leziunea are doar obligaţia să facă
dovada disproporţiei vădite între contraprestaţii.
d3. Condiţii
acestuia. (citati de Jud. Adina Nicolae,op cit)

240
Vezi dispoziţiile Decretului nr. 443/1972, art. 66.
241
„Majorele nu pot să-şi atace acceptarea expresă sau tacită a unei succesiuni decât în cazul în care această acceptare a
fost urmarea unei viclenii ce s-a întrebuinţat în privinţă-i. El nu poate reclama în contra acceptării pentru cuvinte de
vătămare decât în cazul în care succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea
unui testament necunoscut acceptării”.
Textelor de mai sus li se adaugă dispoziţiile art. 951, 1158, 1159, 1160, 1162, 1163 şi 1164 C. civ.
242
C.S.J., s. civ., dec. civ. nr. 747/1993, în Dreptul, nr. 12/1993, p. 86-87.
Pentru a exista leziune, ca viciu de consimţământ, este necesar să fie

îndeplinite următoarele cerinţe:
– leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
– leziunea să existe nu doar în raport cu momentul încheierii actului, ci să
subziste până la data cererii de anulare;
– disproporţia de valoare între prestaţii să fie considerabilă. Astfel, în cazul
minorului, trebuie să fie vorba de o obligaţie excesivă asumată de acesta prin
raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din
contract ori la ansamblul circumstanţelor (art. 1221 alin. 3).
În cazul majorului, caracterul însemnat ori considerabil al leziunii există

doar atunci când disproporţia depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea
prestaţia promisă sau executată de partea lezată.
191 Disjungere. Condiţiile leziunii-viciu de consimţământ diferă

după cum ne plasăm pe terenul concepţiei obiective sau pe cel al
concepţiei subiective:
192Concepţia obiectivă. În concepţia obiectivă se cere a fi
îndeplinite următoarele condiţii:
a) leziunea să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;
b) leziunea să fie injustă.
193 Concepţia subiectivă. În concepţia subiectivă trebuie
îndeplinite condiţiile:
a) leziunea să fie consecinţa directă şi nemijlocită a contractului
încheiat;
b) leziunea se apreciază în raport cu momentul încheierii actului:
c) disproporţia de valoare între prestaţiile la care se obligă părţile
trebuie să fie vădită;
d) partea lezată trebuie să se afle într-o nevoie externă;
e) cealaltă parte să fi profitat de această nevoie externă.
In vechiul Cod Civil legiuitorul a dat eficienta conceptiei obiective a
leziunii, pentru invocarea cu succes a leziunii fiind suficient sa se dovedeaza
o disproportie vadita intre contraprestatii.
In Noul Cod Civil, legiutorul a optat pentru conceptia obiectiva.
d4. Domeniul de aplicare

De asemenea, dacă potrivit reglementării anterioare, leziunea era limitată,
ca domeniu de aplicare, doar la situaţia minorilor – care, având vârsta de 14
ani împliniţi, încheiau singuri acte de administrare, fără încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui, dacă aceste acte le pricinuiau vreo vătămare –
potrivit actualului Cod civil leziunea este recunoscută şi în cazul majorului,

cu condiţia ca diferenţa de prestaţie să depăşească jumătate din valoarea pe
care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau
executată de partea lezată (art. 1222 alin. 2).
Sub aspectul categoriei actelor juridice care pot fi atacate pentru leziune,
noile dispoziţii legale exclud de la incidenţa acestei sancţiuni contractele
aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege (art.
1224).
194 Domeniul restrâns de aplicare. In vechea reglementare Leziunea avea un

domeniu restrâns de aplicare:
a) din punct de vedere al persoanelor care o pot invoca, leziunea are
un domeniu restrâns, fiind numai la îndemâna minorilor între 14 -18 ani;
b) din punct de vedere al actelor ce pot fi supuse anulării, de
asemenea, domeniul de aplicare este restrâns, întrucât se cere să fie
contracte, care, în acelaşi timp:
− să fi fost încheiate de minori între 14-18 ani, fără să fi avut încu-
viinţarea cerută de lege;
− să fie vorba de acte de administrare;
− lezarea să privească numai pe minor;
− să fie contracte comutative.
In actuala reglementare a Codului Civil nu mai este prevazuta o limitare a
domeniului de aplicare al leziunii potrivit criteriului varstei.
Referitor la criteriul anterior mentionat trebuie observat ca prin adoptarea
art.1221 alin.3 C.civ., legiuitorul a reglementat separat situatia in care
persoana lezata este un minor, prevazand pentru aceasta ipoteza criteriul «
obligatiei excesive » ce urmeaza a fi analizat in functie de starea
patrimoniala a minorului, de avantajele contractuale si de ansamblul
circumstantelor.
d5. Sancţiune
195 Sancţiune.
Considerată viciu de consimţământ, leziunea este sancţionată cu anularea

actului lezionar.
Partea prejudiciată are însă posibilitatea să aleagă menţinerea contractului,

dar cu reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptăţită.
Chiar şi în situaţia în care partea alege să promoveze acţiune în anulare,
instanţa va putea să menţină contractul, dacă cealaltă parte oferă, în mod
echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei
obligaţii (art. 1222 alin. 3).
Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea prestaţiilor pentru leziune se
prescrie în termen de 1 an de la data încheierii contractului (art. 1223).
Contractele lezionare, considerate astfel dacă sunt îndeplinite condiţiile

precizate deja, se sancţionează cu nulitatea relativă, ca urmare a încheierii
lor sub imperiul viciului leziunii.
Victima leziunii poate solicita, la alegere fie anularea contractului (acţiune în
resciziune), fie mentinerea contractului, dar cu reducerea obligatiilor cu
valoarea daunelor-interese la care ar fi indreptatita.
O situatie aparte o intalnim in cazul prev.de art.1221 alin.3 C.civ.cand
majorul poate solicita anularea contractului numai daca leziunea depaseste
„jumatatate din valoarea pe care o avea, la momentul incheierii contractului,
prestatia promisa sau executata de partea lezata”, admiterea actiunii in
anulare fiind conditionata, de asemenea, de subzistenta disproportiei panala
data introducerii actiunii.
196 Excepţii de la principiul resciziunii pentru leziune.
Cu titlu de exceptie, in actualul Cod Civil se prevede si posibilitatea

instantei de a dispune mentinerea contractului „anulabil” , in situatia in care
cealalata parte ofera o reducere a propriei creante sau o majorare a propriei
obligatii, in asa fel incat contraprestatiile sa devina echitabile.
…………………………………..
Acţiunea minorului va fi inadmisibilă, dacă pentru a convinge pe
contractantul său de faptul că e pe deplin capabil, a recurs la mijloace
dolosive243, cum ar fi, de exemplu, un certificat de naştere fals. În
această situaţie, minorul se face vinovat de dol, de un fapt ilicit şi
întrucât are discernământ, este dator în baza art. 998 C. civ., să repare
prejudiciul cauzat celui care l-a indus în eroare. Or, reparaţia cea mai
adecvată se poate realiza prin decăderea minorului din dreptul de a cere
243
Spre exemplu pentru a contracta un împrumut minorul nu numai că se dă major, dar convinge prin mijloace
frauduloase şi mincinoase pe cel căruia îi solicită împrumutul că este într-adevăr major.
anularea actului. Acesta este sensul art. 1162 C. civ., potrivit căruia
„minorul nu are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din
delictele sau cvasi-delictele sale”.
Simpla declaraţie a minorului că e major nu-l face să piardă beneficiul
acţiunii în resciziune.
Această dispoziţie legală a fost necesară, deoarece altfel
contractantul major, pentru a se pune la adăpostul anulării eventuale a
obligaţiilor ce le-ar contracta cu minorul, ar cere întotdeauna acestuia o
astfel de declaraţie.
Pentru ca minorul să piardă dreptul de a cere anularea actelor
încheiate de el, legea cere mai mult decât simpla declaraţie că este
major, şi anume, este necesar ca frauda să fie caracterizată prin
manopere frauduloase244.
Potrivit art. 1098 C. civ., dacă creditorul este necapabil de a primi,
plata ce i se face nu este valabilă, afară numai dacă debitorul probează
că lucrul plătit a profitat creditorului.
Acest text de lege se aplică tuturor incapabililor.
Nulitatea plăţii în acest caz, nu are nevoie să rezulte din dovedirea
unei leziuni suferită de minor. Aceasta este nulă, deoarece creditorul nu
are capacitatea necesară s-o primească. Rezultă, aşadar, că minorul va
putea obţine anularea plăţii, numai prin dovedirea faptului că în
momentul în care i s-a plătit era minor şi, deci, incapabil de a primi o
plată valabilă. Această dispoziţie legală este derogatorie de la dreptul
comun, (art. 1157 C. civ.) în conformitate cu care, pentru a obţine
anularea, minorul trebuie să dovedească existenţa unei leziuni.
Aşadar, art. 1098 C. civ., admite „de plano” acţiunea în nulitate fără
să mai ceară condiţia prealabilă a leziunii245. Acest lucru, se datorează
faptului, că o plată efectuată unui minor reprezintă prin ea însăşi, o
imprudenţă pe care o comite debitorul, ce nu poate fi întoarsă împotriva
minorului.
Primind o sumă de bani, minorul ar putea să o cheltuiască şi în conse-
cinţă, ar putea să invoce nulitatea plăţii făcute, situaţie în care debitorul
va trebui să plătească din nou, afară numai dacă ar dovedi că plata a
profitat minorului.
Aşadar, plata făcută în mâinile minorului va fi liberatorie pentru
debitor, numai în măsura în care i-a profitat minorului. Practic, legea
face aplicarea unui principiu de echitate, potrivit căruia nimeni nu este
îndreptăţit să se îmbogăţească în dauna altuia.
În concluzie, dacă minorul a profitat de plata sumei primite, nu va mai
putea cere nulitatea acesteia, deoarece ar însemna că s-ar îmbogăţi fără
justă cauză, ceea ce ar reprezenta o nedreptate inutilă pentru debitor.
244
Aşa cum s-a arătat declaraţiile de majoritate ar deveni o simplă figură de stil.
C. Ha m a n g i u , op, cit., p. 328.
245
P o t h i er , Traité des obligationes, p. 504.
197 Consecinţele pronunţării nulităţii actului juridic. Principalul

efect este desfiinţarea actului juridic retroactiv încheiat de minor,
urmând ca prestaţiile pe care părţile şi le-au făcut în temeiul acesteia să
fie restituite.
Ca o măsură de ocrotire a persoanelor lipsite de capacitate sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, se prevede că, în ipoteza anulării
actului încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de lege,
acestea nu vor fi obligate să restituie prestaţiile primite decât în limita în
care au profitat de ele.
Acest lucru rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 1164 potrivit
căruia când minorii şi interzişii „sunt admişi, în această calitate, a
exercita acţiunea în resciziune în contra angajamentelor lor, ei nu întorc
ceea ce au primit, ca urmare a acestor angajamente, în timpul
minorităţii sau interdicţiei, decât dacă se probează că au profitat de
ceea ce li s-a dat”.
Prin această dispoziţie, se asigură ocrotirea interesului celor lipsiţi de
capacitate sau cu capacitate restrânsă împotriva propriilor lor fapte,
constând în încheierea unui act juridic, fără respectarea dispoziţiilor
legale.
Pentru a se ajunge la anularea actului este necesar să se dovedească
că acest act a fost încheiat de o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, fără a fi reprezentat sau, după
caz, fără a avea încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal.
Dacă este vorba de o persoană cu capacitate restrânsă de exerciţiu,
iar actul încheiat este act de administrare, trebuie să se dove dească în
plus că acesta a fost păgubit
Este indiscutabil că, în mod indirect, acest text de lege reprezintă şi o
sancţiune pentru cealaltă parte, care a acceptat să încheie un astfel de
act, fără a se asigura că a fost respectat regimul prevăzut de lege
pentru încheierea lui, în ceea ce priveşte capacitatea.
Aceste acte nu sunt nule, ci anulabile. Acţiunea în anulare nu poate fi
intentată decât de minor, iar persoanele capabile a se obliga nu pot
opune acestora incapacitatea sa.
La rândul său, minorul pentru ca să poată invoca nulitatea, trebuie să
facă dovada unei împrejurări de fapt, şi anume că a suferit o leziune.
Dacă actul nu a vătămat interesele sale, nu există nici un motiv pentru
a-l anula, deoarece nulitatea nu are alt scop, aşa cum am arătat deja,
decât să-l protejeze pe minor contra consecinţelor păgubitoare ale
actelor sale.
Rezultă, aşadar, că în principiu, minorul nu e capabil de a se obliga,
totuşi, când contractează, el nu poate cere anularea actului, decât dacă
dovedeşte existenţa unei leziuni. Cu alte cuvinte, acesta trebuie să
dovedească că a fost înşelat sau că s-a înşelat în privinţa rezultatului ce-
l aştepta prin încheierea convenţiei ceea ce rezultă din disproporţia
prestaţiilor. De aceea, se spune că minorul nu este pe atât de incapabil
de a contracta, cât mai ales nu poate suporta urmările vătămătoare ale

propriilor sale acte.
Este necesar ca leziunea să fi existat în momentul formării actului
juridic. Proba leziunii incumbă minorului cu capacitate de exerciţiu
restrânsă care o invocă.
……………………………………………………………
De lucrat
4. Comparaţie între viciile de consimţământ
198 Asemănări. Între viciile de consimţământ există unele asemănări:
a) toate viciile de consimţământ conduc către (şi atrag) sancţiunea
nulităţii relative;
b) viciile de consimţământ nu se prezumă; cel ce le invocă trebuie să
le dovedească;
c) toate viciile există şi primesc considerare în raport cu momentul
încheierii actului;
d) în cazul contractelor bilaterale, pentru nici unul din vicii nu se cere
a fi comun tuturor părţilor.
199 Deosebiri. Între viciile de consimţământ există o serie de deosebiri:
a) în privinţa probei: proba este mai uşor de făcut în cazul dolului,
violenţei şi leziunii faţă de cazul erorii care, având un pronunţat caracter
lăuntric, este mult mai greu de dovedit;
b) câmpul de aplicaţie al dolului şi violenţei este mai larg decât cel al
erorii care se rezumă la substanţa obiectului246 şi calitatea sau
identitatea persoanei, sau al leziunii unde acţiunea priveşte numai
actele bilaterale;
c) unele condiţii se cer a fi îndeplinite numai pentru anumite vicii:
− în cazul erorii247 - cealaltă parte nu trebuie să fi cunoscut eroarea;
− în cazul dolului - eroarea să provină de la cealaltă parte;
− în cazul violenţei - aceasta trebuie să fie ilicită, nelegitimă;
− în cazul leziunii - capacitatea este circumstanţiată;
246
Tr. Bucureşti, dec. nr. 1564/1996, Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, p. 45 Eroarea
asupra naturii actului juridic (error in negotio) este produsul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă,
comună a părţilor contractante şi voinţa exprimată în actul juridic.Prin urmare, este suficient ca una din părţile
contractante să fi voit (voinţa internă) un alt act juridic decât cel declarat, pentru ca acesta din urmă să poată fi
caracterizat ca lipsit de consimţământ şi, ca atare, nul absolut.
247
Tr. Bucureşti, dec. nr. 499/1997, Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, Editura All
Beck, 1998, p. 2) Potrivit art. 954 alin. (2) C. civ., „eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a
contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”. Caracterul
determinant al erorii asupra persoanei se poate referi la identitatea fizică, identitatea civilă sau la calităţile esenţiale ale
acesteia. Prin urmare, eroarea asupra stării civile a cocontractantului nu poate constitui motiv de anulare a
actului. Cu privire la constatarea nulităţii absolute a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare pentru eroare
asupra naturii actului juridic (error in negotio), a se vedea P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor
judecătoreşti din judeţele Suceava şi Botoşani în domeniul dreptului civil şi procesual-civil (iulie-decembrie 1995),
Dr. nr. 9/1996, p. 102-103.În literatură s-a arătat că eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio) este
produsul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor contractante şi voinţa (pretins
convergentă) exprimată prin actul juridic (D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p. 155).
d) există deosebiri şi în privinţa sancţiunii:

− în cazul dolului şi violenţei, ca urmare a considerării lor juridice ca
fapte ilicite, acţiunea în anulabilitate poate fi însoţită de acţiunea în
despăgubiri;
− în cazul erorii, datorită caracterului său spontan, este posibilă
numai acţiunea în anulabilitate;
− în cazul leziunii248 pot fi antrenate consecinţe alternative: ori
anularea contractului, ori reducerea unei prestaţii sau sporirea celeilalte.
C. OBIECTUL CONTRACTULUI ŞI CAPACITATEA DE A CONTRACTA
I. NOŢIUNE
200 Definiţie.Obiectul contractului consta in conduita partilor stabilita prin acel act juridic civil,
respectiv actiunea ori inactiunea la care partile sunt indreptatite sau de care sunt tinute.249
Conform definitiei dată de art.1225 al.1 din Codul civil „ obiectul contractului il reprezinta
operatiunea juridica, precum vanzarea, locatiunea, imprumutul si altetle asemenea, convenita de parti,
astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor si obligatiilor contractuale.”
Potrivit al.2 al aceluiasi articol „obiectul contractului trebuie sa fie determinat si licit, sub sanctiunea
nulitatii absolute.”
Se considera ca obiectul este ilicit atunci cand este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori
bunelor moravuri.250
Altfel spus, considerat a fi însuşi obiectul raportului juridic civil căruia i-a dat naştere,
obiectul actului juridic civil constă în obiectul obligaţiei (obligaţiilor) generate de el, adică
în prestaţia sau prestaţiile care privesc transmiterea unui drept şi un fapt pozitiv sau negativ
al debitorului, cum şi în obiectul acestor prestaţii.
Prin urmare, raportat si la dispozitiile art 1226, al.1 NCC conform carora „Obiectul
obligatiei este prestatia la care se angajeaza debitorul” consideram ca intre cele doua
notiuni si anume obiectul obligatiei si obiectul contractului, nu poate exista nici o confuzie.
Obiectul obligatiei, sub sanctiunea nulitatii absolute, trebuie sa fie determinat
sau cel putin determinabil si licit.(art.1226, al.2)
Definiţia are în vedere prestaţiile la care părţile se obligă251, dar şi bunurile ori
lucrurile la care se referă conduita părţilor252, acestea din urmă privite ca obiect derivat
al raportului juridic civil şi, deci, şi al contractului.
201 Discuţii în legătură cu obiectul contractului. Discuţiile la care ne referim se poartă cu privire la
obiectul contractului ca specie a actului juridic civil (specia sa cea mai importantă). Legislaţia noastră
reglementează direct numai contractul, dar reglementările privesc, prin extrapolare şi actul juridic civil.
248
T.S., s.c., dec. nr. 1985/1975, C.D., p. 74 Eroarea constituie o cauză de anulare a convenţiei când se referă la
substanţa obiectului acesteia (art. 954 C. civ.)Nu constituie eroare asupra substanţei eroarea asupra valorii economice a
prestaţiei sau contraprestaţiei. A admite o altă soluţie ar însemna să se recunoască şi leziunea ca viciu de
consimţământ, deşi ea nu are acest caracter, ci reprezintă doar o condiţie de anulare a actelor juridice încheiate de
minorii ce au capacitate restrânsă
249
Gh. Beleiu, op. cit., p. 138 (definitia data actului juridic civil; contractul este principala specie a actului
juridic civil, astfel ca, definitia actului in acest caz este valabila si pentru specie; vezi si T.R.Popescu, op.
cit., 1970, p.151)
250
Vezi art. 1225 al. 3 C.civ.
251
Vezi art.1225 C.civ.
252
Vezi dispoziţiile art. 1229 C. civ: „Numai bunurile care sunt in circuitul civil pot face obiectul unei prestatii
contractuale ”.
Într-o părere253, obiectul contractului constă în crearea, modificarea, transmiterea ori

stingerea unui raport juridic254;
Într-o altă opinie255, obiectul contractului constă în interesele reglementate de părţi
prin actul juridic civil încheiat, în baza şi în limitele legii256.
În sfârşit, o a treia opinie257 consideră că obiectul contractului este însuşi obiectul
raportului juridic civil.
202 Dezvoltare. Prin contract părţile urmăresc nu numai să dobândească drepturi, ci să-şi asume
şi obligaţii. Obiectul contractului (id quod debetur) constă în prestaţiile la care părţile contractante se
obligă, prestaţii care pot fi pozitive (obligaţia de a da şi a face), sau negative (obligaţia de a nu face).
Obiectul este o condiţie esenţială (de validitate) a contractului. Reglementarea
se află în dispoziţiile art. 1225-1234 Codul civil, care se referă deopotrivă la obiectul
contractului, la obiectul obligaţiei contractuale şi la obiectul prestaţiei.
Ceea ce se transmite prin contract este dreptul asupra unui lucru, dreptul
asupra lucrului la care se referă contractul.
Faptul personal al debitorului (prestaţia la care se obligă) trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie posibilă. Este posibilă o faptă care, la momentul dat, cu luarea în
considerare a posibilităţilor şi mijloacelor oferite de cuceririle ştiinţei, progresul
tehnic, dezvoltarea tehnologică şi experienţa omului, poate fi îndeplinită.
Imposibilitatea prestaţiei atrage sancţionarea contractului cu nulitatea absolută
(imposibilium nulla obligatio);
b) să fie licită. Este licită fapta omului care este permisă de lege şi se săvârşeşte în
conformitate cu dispoziţiile acesteia. Dacă fapta celui ce se obligă contravine
legii (este ilicită), obiectul contractului se plasează în afara legii, iar voinţa
părţilor, exprimată cu privire la o asemenea faptă, încalcă una din limitele sale:
legea. În acest punct se realizează o conjugare perfectă între cele două condiţii
esenţiale ale contractului: consimţământul şi obiectul său;
c) să fie morală. Este morală fapta omului care este permisă de regulile moralei
(regulile de convieţuire socială) şi se săvârşeşte cu respectarea acestor reguli;
d) să fie vorba de fapta proprie a celui ce se obligă;
e) fapta celui ce se obligă trebuie să prezinte interes pentru creditor.
Lucrul la care se referă prestaţia, la rândul său, trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
a) să fie determinat sau determinabil258. Sunt determinate bunurile certe,
bunuri care sunt identificabile prin însuşirile lor particulare, nu prin cele ale
grupei din care fac parte. Sunt determinabile bunurile de gen (generice),
bunuri care se clasifică astfel prin însuşirile generale ale grupei respective şi
care, la nevoie, pot fi identificate, individualizate;
b) să se afle în circuitul civil259, adică să se poată încheia acte juridice cu privire
la acel bun, pentru înstrăinare, gajare etc. Circuitul civil se restrânge, în
253
Vezi în acest sens: A. Iona ş c u , op. cit., p. 96; I. Ros et t i - Bă l ă ne sc u ,
Al. Bă i c o i a n u , Drept civil român, vol. II, Ed. Socec, Bucureşti, 1943, p. 33;
L. J o s s er a n d , Cours de droit civil positif francais, Sirey, Paris, vol. II, ed. a II-a, 1993, p. 58.
254
Acestei opinii i se reproşează că admite confuzia între obiectul şi efectul unui act juridic.
255
Vezi în acest sens D. C o s ma , Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p. 213; E. B et t i , Teorie
generale del negozio giuridico, p. 79 şi urm.
256
Opinie căreia îi lipseşte precizia în definirea obiectului contractului (obiectul contractului este artificial legat de
noţiunea de interes, noţiune care are valenţe legate mai degrabă de cauză decât obiect).
257
Tr. Ionaşcu, Curs de Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, 1949/1950,
p. 59 şi urm; V. Ec o n o mu , în Tratat de drept civil. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 290
258
„Obiectul contractului trebuie sa fie determinat si licit, sub sanctiunea nulitatii absolute” (art. 1225 al.2 C. civ.):
Dispozitiile art.1226 al.C.civ. stabilesc ca obiectul obligatiei : „Sub sanctiunea nulitatii absolute, el trebuie sa fie
determinat sau cel putin determinabil si licit”.
259
„Numai bunurile care sunt in circuitul civil pot face obiectul unei prestatii contractuale” (art. 1229 C. civ.).
cazul unor bunuri. Nu sunt în circuitul civil acele lucruri pe care legea, din
interese de ordin economic, politic, social etc., le sustrage de la acesta;
c) să existe în momentul încheierii contractului. Această condiţie este regula;
în cazul unor contracte, obiectul acestora priveşte bunuri ce urmează a se
produce, bunuri viitoare.(art.1228) De regulă, persoanele juridice produc
acele bunuri pentru care se obligă prin contract. Rezultă că, în mod
excepţional, de la regula existenţei bunului în momentul încheierii
contractului, se admite această abatere.
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie transmiterea dreptului de
proprietate asupra lucrului vândut, predarea lucrului vândut şi plata preţului260, iar la
contractul de locaţie, obiectul priveşte lucrul închiriat şi preţul.
Din aceste două exemple, rezultă clar că obiectul contractului este complex: el se
referă deopotrivă la prestaţia la care se angajează una dintre părţi, cât şi la
contraprestaţia avută în vedere de această parte, contraprestaţie pe care o obţine de
la cealaltă parte, bineînţeles în măsura în care este vorba de contracte bilaterale,
contracte care au caracter oneros, cum şi la bunurile la care acestea se referă.
203 Precizări cu privire la relaţia dintre obiectul contractului, obiectul raportului juridic civil şi
obiectul prestaţiei. Cele trei noţiuni se află într-o strânsă legătură, legătură al cărei conţinut este dat de
următoarele corelaţii:
a) obiectul contractului este însuşi obiectul raportului juridic civil, relaţie motivată
de împrejurarea că principalul izvor de obligaţii civile este contractul (convenţia);
b) obligaţia ca îndatorire juridică nu trebuie confundată cu obiectul obligaţiei
(prestaţia pozitivă sau negativă);
− în cazul obligaţiei de a da, obligaţie constă în îndatorirea de a constitui sau
transmite dreptul real, pe când, obiectul constă chiar în însăşi transmiterea sau
constituirea dreptului real;
− în cazul obligaţiei de a face, obligaţia constă în îndatorirea de a executa o
lucrare, a presta un serviciu, ori a întreprinde orice altă acţiune, pe când obiectul
constă în executarea însăşi, prestarea însăşi, întreprinderea acţiunii;
− în cazul obligaţiei negative de a nu face, obligaţia constă în îndatorirea de
abstenţiune a debitorului de la ceea ce, altfel, ar fi putut face, în timp ce obiectul
obligaţiei constă în însăşi abţinerea efectivă;
− dacă acţiunea se referă la un lucru, lucrul, însuşi este considerat obiectul
prestaţiei;
a) a distinge între obiectul contractului, obiectul obligaţiei şi obiectul prestaţiei
prezintă nu numai importanţă teoretică, cât mai ales una practică. În context, distincţia
ne conduce la concluzia:
− obiectul actului juridic civil este însuşi obiectul raportului juridic civil;
− obiectul obligaţiei constă în prestaţia pozitivă sau negativă la care se obligă
părţile;
− obiectul prestaţiei constă în: a) constituirea sau transmiterea de drepturi reale
(a da); b) executarea de lucrări, prestarea de servicii ori întreprinderea unor alte
acţiuni (a face); şi, c) abţinerea de la ceea ce subiectul ar fi putut face dacă nu s-ar fi
obligat în acest sens (a nu face).
II. CONDIŢIILE OBIECTULUI

204 Reglementare. Noul Codul civil reglementeaza prin dispozitiile art.1179 pct.3,
art.1225 si urmatoarele care sunt cerintele ce trebuie intrunite de obiectul contractului.
205 Prezentarea condiţiilor. Enumerare. Prezentate într-o formă sistematizată, acestea sunt:
obiectul trebuie să existe; obiectul trebuie să fie în circuitul civil; obiectul să fie determinat sau
determinabil; obiectul trebuie să fie posibil; obiectul trebuie să fie licit; obiectul trebuie să fie moral;
obiectul trebuie să constea în faptul personal al celui care se obligă; obligatul trebuie să fie titularul
260
Vezi Fr. D ea k , op. cit., 1963, p. 12 şi urm.
dreptului; fapta promisă trebuie să prezinte interes pentru creditor.

206 Obiectul trebuie să existe. În legătură cu această condiţie se impun urmă-
toarele precizări:
− priveşte bunul sau bunurile în legătură cu care poartă contractul;
− bunurile viitoare pot forma obiectul actului juridic civil (în cazul unor contracte
care privesc livrarea de produse, comandarea unei opere ştiinţifice, literare, artistice);
− succesiunile nedeschise încă, nu sunt luate în considerare spre a se reţine că
bunurile viitoare pot forma obiect al actului juridic civil;
− este nulă vânzarea unui bun dacă în momentul vânzării era pierit.
Jurisprudenţa a statuat că, dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit
integral, vânzarea va fi nulă, iar dacă era pierit numai parţial, cumpărătorul va putea
opta pentru renunţarea la contract sau reducerea preţului261;
207 obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Această condiţie se referă la lucruri
şi este impusă de dispoziţiile art. 1229 C. civ.: „Numai bunurile care sunt in circuitul
civil pot face obiectul unei prestatii contractuale”.Spre exemplu, pentru o intelegere
mai aprofundata, nu sunt in circuitul civil bunurile care apartin domeniului public.
208 Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. Condiţia este im-
pusă de dispoziţiile art. 1225 al.2 C. civ. care stabileste ca ‘’ obiectul contractului
trebuie sa fie determinat’’, precum şi de dispoziţiile art.1226 al.2 C. civ. unde se
statueaza ca obiectul obligatiei ‘’ sub sanctiunea nulitatii absolute, trebuie sa fie
determinat sau cel putin determinabil’’
Din acest punct de vedere se impun următoarele precizări:
− obiectul este determinat când părţile precizează (individualizează) bunurile
chiar în cuprinsul contractului;
− obiectul este determinabil când prin contract părţile stabilesc numai criteriile cu
ajutorul cărora, la scadenţă, se poate determina bunul;
− dacă obiectul contractului este format şi din preţ, se cere ca acesta să fie serios
şi determinat sau cel putin determinabil262;
Cu privire la acest aspect, se impune a fi facute urmatoarele precizari :
− daca un contract incheiat intre profesionisti nu stabileste pretul si nici nu indica
o modalitate pentru a-l determina, se presupune ca partile au avut in vedere pretul
practicat in mod obisnuit in domeniul respectiv pentru aceleasi prestatii realizate in
conditii comparabile sau, in lipsa unui asemenea pret, un pret rezonabil. art.1233 Cod
civ.
− atunci cand, potrivit contractului, pretul se determina prin raportare la un factor
de referinta, iar acest factor nu exista, a incetat sa mai existe ori nu mai este accesibil,
el se inlocuieste, in absenta unei conventii contrare, cu factorul de referinta cel mai
apropiat.art. 1234 Cod civ.
− atunci cand pretul sau orice alt element al contractului urmeaza sa fie
determinat de un tert, acesta trebuie sa actioneze in mod corect, diligent si
echidistant. art. 1232 al.1 Cod civ. Daca tertul nu poate sau nu doreste sa actioneze
ori aprecierea sa este in mod manifest nerezonabila, instanta, la cererea partii
interesate, va stabili, dupa caz, pretul sau elementul nedeterminat de catre parti. art.
1232 al/2 Cod civ.
209 Obiectul trebuie să fie posibil pentru că ad impossibilium, nulla
obligatio (nimeni nu se poate obliga la imposibil). În legătură cu această condiţie
se impun următoarele precizări:
− să fie vorba de o imposibilitate absolută, adică obiectul să nu poată fi înfăptuit
de nimeni;
− imposibilitatea poate fi materială (când, practic, ceea ce se stipulează nu poate
fi înfăptuit); şi, juridică (de exemplu, înstrăinarea capacităţii de folosinţă);
261
Trib. Suprem, s. civ. dec. nr. 344/1971, Repertoariu de practică judiciară în materie civilă 1969 - 1975, p. 126.
262
Vezi în acest sens dispoziţiile art. 1660 C. civ.: „Preţul consta intr-o suma de bani.Acesta trebuie sa fie serios si
determinat sau cel putin determinabil”.
-potrivit noii reglementari a Codului Civil(art.1227), imposibilitatea obligatiei nu se mai

apreciaza la momentul incheierii contractului, ci la momentul executarii acestuia.Altfel
spus, contractul este valabil incheiat si daca la momentul incheierii acestuia obligatia era
imposibila, dar aceasta devine posibila la momentul executarii contractului.
210 Obiectul trebuie să fie licit, în sensul că se impune respectarea dispoziţiilor
legale. Potrivit dispoziţiile art.11 Cod civ., obiectul se înfăţişează a fi ilicit când nu este
conform cu dispoziţiile legale care privesc ordinea publică;
211 Obiectul trebuie să fie moral, adică să nu înfrângă bunele moravuri
(morala);
212 Obiectul trebuie să constea în faptul personal al celui ce se obligă. În
legătură cu această condiţie se impun următoarele precizări:
− priveşte obiectul obligaţiilor de a face şi de a nu face;
− se înfăţişează ca o aplicaţie a principiului potrivit căruia o persoană nu poate fi
obligată decât prin voinţa sa, din punct de vedere al dreptului civil;
− condiţia este impusă de regula actus interpretandus est potius ut valeat quam
ut pereat263;
213 Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului. Şi în legătură cu această
condiţie se impun unele precizări:
− operează în materia contractelor constitutive şi translative de drepturi reale;
− priveşte numai obiectul obligaţiei de a da;
− este o aplicaţie a principiului nemo dat quod non habet (nimeni nu se poate
obliga valabil la ceva ce nu are;
− este în strânsă legătură cu principiul nemo plus juris ad alium transferre
protest, quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el
însuşi). Cu privire la acest aspect, practica judiciară a statuat că, vânzarea de către un
copărtaş aflat în indiviziune nu este nulă, ci este supusă unei condiţii rezolutorii264. Tot
practica a mai reţinut că, „în cazul promisiunii de vânzare făcută de un neproprietar,
nu este cazul ca operaţia juridică să fie lovită de nulitate, atâta timp cât persoana
neproprietară, are posibilitatea să cumpere bunul de la adevăratul proprietar, iar apoi,
să fie în măsură a perfecta vânzarea”265.
Este de reţinut că, în jurisprudenţa şi literatura de specialitate, sunt controverse cu
privire la problema pusă în discuţie. Practica face distincţie, după cum părţile care au
încheiat contractul erau sau nu în cunoştinţă de cauză, cât priveşte împrejurarea că
bunul dobândit este proprietatea altuia. În primul caz, actul juridic ar fi anulabil pentru
eroare, iar în al doilea nul absolut pe ideea de cauză ilicită sau fraudă266
Prin aparitia noului cod civil, s-a prevazut posibilitatea ca bunurile care apartin unei
terte persoane pot face obiectul unei prestatii, debitorul fiind insa obligat sa le procure
si sa le transmita creditorului, sau dupa caz, sa obtina acordul tertului.Ca si sanctiune,
in cazul neexecutarii obligatiei asumate prin contract, debitorul va raspunde fata de
creditor pentru prejudiciile cauzate deoarece, tertul al carui bun sau fapt a fost promis
nu are nici o legatura cu contractul. 267
263
A se vedea dispoziţiile art. 1268 al.3 C. civ.
264
C.S.J., s. civ., dec. civ. nr. 1336/1992, în Probleme de drept din decizii ale C.S.J. 1990-1992, de Valeriu Bogdănescu
şi colectiv, Ed. Orizontul, Bucureşti, 1993, p. 53; În acelaşi sens C.S.J., s. civ. dec. civ., nr. 2369/1992, în Repertoriu
de doctrină şi jurisprudenţă română 1989-1994, vol. I, C. C r i şu şi colectiv, Ed. Argessis 1995, 1994,
p. 264.
265
Trib. Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 412/1980 în Repertoriu de practică civilă pe anii 1975-1980, p. 88.
266
Pentru dezvoltări în această materie a se vedea Fr. Dea k , Contracte civile, în Contracte civile şi comerciale de Fr.
Dea k , St. C ă r p en a r u , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 54.
267
A se vedea art. 1230 C.civ.
214 Uneori, fapta promisă trebuie să prezinte interes pentru creditor.

Această condiţie nu priveşte validitatea actului juridic, ci numai admisibilitatea acţiunii
în justiţie pentru a se putea obţine, în final, executarea silită.
215 Natura unor contracte şi bunurile ce le formează obiectul. Natura unor

contracte impune ca numai anumite bunuri să formeze obiectul lor. Astfel:
a) gajul priveşte numai bunurile mobile corporale sau titluri negociabile emise in
forma materializata.268;
b) împrumutul de consumaţie (mutuum) priveşte numai o suma de bani sau
bunurile fungibile si consumptibile prin natura lor269 ;
c) împrumutul de folosinţă (comodatul) priveşte numai bunurile necomsumptibile
mobile sau imobile270. art. 2146 Cod civ.
D. CAPACITATEA DE A CONTRACTA
216 Noţiune. Capacitatea de a contracta este condiţia esenţială şi de fond al cărei conţinut este dat de
aptitudinea subiectului de drept civil de a dobândi drepturi şi asuma obligaţii civile pe calea încheierii
contractelor.
Astfel spus, capacitatea de a încheia contracte se înfăţişează ca o parte a
capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi a persoanei juridice, şi ca o premisă a
capacităţii de exerciţiu a persoanei, cealaltă premisă fiind discernământul juridic.
Pentru ca un contract să fie valabil încheiat este necesar acordul de voinţă a
două sau mai multe persoane fizice sau juridice care au capacitatea de a
contracta.Persoanele fizice care au împlinit vârsta majoratului,18 ani, au capacitatea
de a contracta.Minorul dobandeste, prin casatorie, capacitate deplina de exercitiu.( art.
39 Cod civ.)
Regula este capacitatea de a contracta, excepţia este incapacitatea.
Constituind o excepţie, incapacitatea de a contracta trebuie ca în toate cazurile să fie
prevăzuta de lege, ca neputând fi extinsă prin analogie sau pe calea interpretării,
deoarece excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptiones sunt strictisssimae
interpretationis).
217 Reglementare. Cu prilejul enumerării condiţiilor esenţiale pentru validitatea unui contract,
art.1179 C. Civ. Prevede la pct. 1 „capacitatea de a contracta”. În dispoziţiile art. 1180 C. civ. se
precizează cine poate contracta 271, iar dispoziţiile art. 43 enumeră categoriile celor care nu au capacitate
de exercitiu si deci nu pot contracta272.
Dispoziţiile art. 1652 C.civ. se referă la cei ce pot cumpăra şi vinde273.

Toate aceste texte de lege, precum şi alte izvoare de drept civil consacră dispoziţii
referitoare la capacitatea de a încheia acte juridice, deci, contracte.
268
A se vedea disp. art. 2480 C. civ.
269
A se vedea dispoziţiile art. 2158 al.1 C. civ.: „Imprumutul de consumatie este contractul prin care imprumutatorul
remite imprumutatului o suma de bani sau alte asemenea bunuri fungibile si consumptibile prin natura lor, iar
imprumutatul se obliga sa restituie dupa o anumita perioada de timp aceeasi suma de bani sau cantitate de bunuri de
aceeasi natura si calitate”.
270
A se vedea dispoziţiile art. 2146 C. civ.: „Imprumutul de folosinta este contractul cu titlu gratuit prin care o parte,
numita comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte parti, numita comodatar, pentru a se folosi de acest bun,
cu obligatia de a-l restitui dupa un anumit timp”; a se vedea şi dispoziţiile art. 2148 al.1 C. civ.: „Comodatarul este
tinut sa pazeasca si sa conserve bunul imprumutat cu prudenta si diligenta unui bun proprietar”.
271
„Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege si nici oprita sa incheie anumite contracte”.
272
„In afara altor cazuri prevazute de lege, nu au capacitate de exercitiu :
minorul care nu a implinit varsta de 14 ani ;
interzisul judecatoresc ”.
273
„Pot cumpăra sau vinde toţi cărora nu le este interzis prin lege”.
Din scurta prezentare a celor mai importante texte legale referitoare la capacitatea
de a încheia acte juridice se desprind următoarele idei:
a) suntem în prezenţa unei reglementări disparate a acestei condiţii esenţiale a
contractului, şi nu în prezenţa unei reglementări generale, de principiu a acesteia;
b) reglementarea capacităţii de a încheia contracte este asigurată, nu la nivelul
genului, ci la nivelul speciei (la nivelul convenţiei-contractului, ca cea mai importantă
specie a actului juridic civil) dar, prin extrapolare, se consideră că dispoziţiile legale în
materie sunt deopotrivă aplicabile şi genului (actelor juridice civile);
c) importanţa acestei condiţii de fond, esenţiale, a contractului rezidă şi în aceea
că reglementarea ei se află atât în legea de sinteză (Codul civil), cât şi în alte categorii
de acte normative;
d) din modul de reglementare rezultă strânsa legătură între capacitatea de
folosinţă şi cea de exerciţiu;
218 Principiul dominant în materia încheierii contractelor. În materia încheierii contractelor
principiul dominant (regula) este capacitatea de a încheia asemenea acte, considerat astfel în raport cu
excepţia de la regulă, constând în incapacitatea de a le încheia.
Codul civil nu consacră un anume text reglementării acestui principiu, el este
rezultatul unei consacrări fragmentare realizată în dispoziţiile art. 1180 „Poate
contracta orice persoana care nu este declarata incapabila de lege si nici oprita sa
incheie anumite contracte.” şi art.1652 „Pot cumpara sau vinde toti cei carora nu le
este interzis prin lege.”
Noul cod civil, prin dispozitiile art.29 al.1274 consacra acest principiu al capacitatii
civile, principiu care inainte de aparitia noului cod era reglementat in dispozitiile art.6
al Decretului 31/1954.
Principiul este considerat ca atare (ca principiu) de către întreaga literatură juridică
de specialitate şi recunoscut şi utilizat în motivarea soluţiilor de către practica judiciară
regasindu-se si in dispozitiile art.29 din Noul Cod Civ.275.
Prin adoptarea noului cod civil, persoana juridica si capacitatea de exercitiu a
acesteia sunt detaliate in cadrul dispozitiilor art.209 si urmatoarele.
219 Capacitatea de a contracta şi discernământul. Cele două noţiuni (stări) nu se confundă: în timp
ce capacitatea de a încheia contracte este o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt
(de facto). De aici rezultă că, în privinţa capacităţii - condiţie de fond, esenţială, a contractului, privită
ca principiu (regula), legea este cea care îi asigură fizionomia juridică, în timp ce, discernământul ca
stare de fapt se apreciază de la persoană la persoană, în funcţie de aptitudinea şi puterea sa psiho-inte-
lectivă de a aprecia şi deosebi între bine şi rău, licit şi ilicit, moral şi imoral etc. Aşa se explică, de
pildă, de ce legea admite a se dovedi că o persoană care, deşi potrivit vârstei, are capacitatea de a
încheia contracte şi, deci, operează prezumţia existenţei discernământului, a lucrat, totuşi fără discer-
nământ şi, invers, că o persoană care, deşi, potrivit vârstei nu are capacitatea de a încheia contracte şi,
deci, este presupusă a nu avea discernământ, a lucrat, totuşi, cu discernământ.
În acest context se observă cu uşurinţă puternica legătură dintre capacitatea de a
contracta şi discernământ: cel ce are capacitatea de a contracta este presupus a avea
discernământ; cel ce nu are capacitatea de a contracta, este presupus a nu avea
discernământ. Rezultă că discernământul276 - existenţa sau inexistenţa lui, în principiu,-
constituie temeiul capacităţii de a contracta, că, deci, existenţa sau inexistenţa
274
“Nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea de folosinta sau lipsit, in tot sau in parte, de capacitatea de
exercitiu, decat in cazurile si conditiile expres prevazute de lege.”
275
Vezi în acest sens, practica citată de Gh. B el ei u , op. cit., p. 157.
276
T.S., s.civ., dec. nr. 1998/1989, Dreptul nr. 7/1990, p.60 Consimţământul este unul dintre elementele esenţiale
ale oricărui act juridic şi exprimă voinţa persoanei la încheierea actului. Lipsa cu desăvârşire a consimţământului face
ca actul astfel încheiat să fie sancţionat cu nulitatea absolută.Lipsa discernământului în exprimarea voinţei relevă însă
nu inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece în acest caz, consimţământul există. Ne
aflăm deci în faţa unui viciu de consimţământ, care nu atrage decât nulitatea relativă a actului, sancţiunea nulităţii fiind
edictată, de data aceasta, în vederea protejării persoanei interesate. Soluţia se impune cu atât mai mult, deoarece actele
juridice încheiate personal, chiar de cei puşi sub interdicţie pentru cauză de alienaţie sau debilitate mintală, deci pentru
cauză de lipsă de discernămât, nu sunt sancţionate cu nulitatea absolută, ci cu nulitatea relativă, de protecţie
discernământului ca situaţii obişnuite (de eo quod plurumque fit) sunt avute în vedere
de legiuitor cu prilejul reglementării condiţiei esenţiale de care ne ocupăm (capacitatea
de a contracta).
Pe cale de consecinţă, rezultă că, împreună, existenţa capacităţii şi a discer-
nământului condiţionează valabilitatea contractului.
220 Excepţia. Dacă regula în materie este capacitatea de a contracta, excepţia este incapacitatea.
Ca excepţie, incapacitatea trebuie prevăzută expres de lege pentru că exceptio est
strictissimae interpretations (excepţiile sunt de strictă interpretare), ceea ce se
realizează prin dispoziţiile art. 29 al.1 C.civ şi dispoziţiile art. 43 C. civ..
Evident, excepţia (incapacitatea) nu trebuie confundată cu incapacitatea de a
încheia un act de dispoziţie cu privire la un anumit bun care este declarat de lege ca
inalienabil şi care, datorită acestui motiv, nu se află în circuitul civil.
221 Dezvoltare. Între incapacităţile de ordin general se înscriu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, neavând capacitatea de exerciţiu,
nu poate contracta, afară numai dacă este vorba de operaţiuni juridice curente
(cumpărarea de rechizite, bilete de autobuz, dulciuri etc.), a căror valoare economică
este neînsemnată, dar soluţia se justifică prin marea lor frecvenţă). El încheie operaţiile
juridice prin reprezentanţii săi legali (părinţi sau tutore); şi,
b) interzisul judecătoresc, de asemenea, nu are capacitatea de a contracta. Este
considerat interzis judecătoresc persoana pusă sub interdicţie din cauza alienaţiei
mintale sau a debilităţii mintale care, din aceste motive, nu are discernământul
faptelor sale. Punerea sub interdicţie se face prin hotărâre judecătorească, care are
drept efect transformarea incapacităţii de fapt (naturală şi intermitentă) în incapacitate
de drept (totală şi continuă), ceea ce justifică prezumţia legală absolută de
incapacitate de a contracta.
Faptul că o persoană nu a fost pusă sub interdicţie nu conduce în mod automat la
concluzia că aceasta avea discernământ la data încheierii actului juridic şi nici că
sancţiunea nulităţii nu s-ar aplica în acest caz, validitatea unui act fiind influenţată nu
numai de incapacităţile legale, ci şi de incapacitatea naturală prin lipsa voinţei
conştiente la momentul întocmirii actului277.
Consecinţă civilă a unei pedepse penale, interdicţia legală face ca interzisul legal
(care este altul decât interzisul judecătoresc) să nu poată contracta, dar nu pentru că
facultăţile mintale nu-i asigură discernământul faptelor sale, ci pentru că aşa dispune
legea, ca urmare a faptei penale săvârşite. Această incapacitate durează atâta timp
cât durează pedeapsa penală la care a fost condamnat.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă278,
poate, deci, contracta, dar pentru aceasta se cere încuviinţarea prealabilă a
reprezentantului său legal. Pentru unele operaţii juridice, minorul care a împlinit vârsta
de 14 ani nu mai are nevoie de încuviinţarea reprezentantului său legal..
Ca si exceptie de la regula conform careia minorul cu varsta cuprinsa intre 14 si 18
ani are capacitate de exercitiu restransa ( art.41 Noul Cod civ.) legiuitorul, prin aparitia
noului cod civil, a instituit prin intermediul art.40 capacitatea de exercitiu
anticipata.Astfel, potrivit acestui text de lege ‘’ Pentru motive temeinice, instanta de
tutela poate recunoaste minorului care a implinit varsta de 16 ani capacitatea deplina
277
C.A. Constanţa, dec. civilă nr. 66 din 23.01.2002, în Culegere de practică judiciară 2002, ed. All Beck, 2003, p. 2
care a menţinut soluţiile primelor instanţe ce admiseseră acţiunea reclamanţilor şi constataseră nulitatea absolută a
unui contract de vânzare-cumpărare, cu motivarea că actul a fost încheiat cu lipsă de discernământ, ca urmare a bolii
psihice, cu următoarea motivare. Nulitatea este o sancţiune de drept civil care suprimă efectele actului juridic
potrivnice scopului urmărit de dispoziţiile legale referitoare la condiţiile sale de validitate. Nulitatea absolută intervine
ca sancţiune dacă actul juridic este lipsit de un element esenţial, de fond, care îi condiţionează formarea, respectiv
consimţământul, obiectul, cauza. Acestea reprezintă condiţii de fond ale actului juridic prevăzute de art. 948 C. civ. În
cauză s-a reţinut lipsa unei condiţii care intră în alcătuirea actului juridic, respectiv consimţământul, manifestarea de
voinţă făcută în scopul producerii de efecte juridice.
278
Vezi art.41 C.civ.
de exercitiu.In acest scop, vor fi ascultati si parintii sau tutorele minorului, luandu-se,
cand este cazul, si avizul consiliului de familie.’’
Legea instituie, însă, şi unele interdicţii speciale, care sunt considerate că există
numai în măsura în care o dispoziţie specială a legii le prevede.
Stabilind că minorii şi interzişii sunt incapabili de a contracta, dispoziţiile
art.43 C. civ.279 adaugă si formularea « In afara altor cazuri prevazute de lege (...) ». În
această categorie intră:
a) sotii nu pot incheia intre ei contracte de vanzare cumparare
b) tutorii cu privire la bunurile aflate sub tutelă;
c) mandatarii cu privire la bunurile în legătură cu care poartă mandatul;
d) medicii care au tratat o persoană cu prilejul ultimei sale boli (din care cauză
moare) nu pot contracta cu acesta280;
e) aceeaşi interdicţie este instituită şi preoţilor.
E. CAUZA - CONDIŢIE ESENŢIALĂ A CONTRACTULUI.
I. REGLEMENTARE JURIDICĂ
222 Reglementarea juridică a cauzei. Conform dispoziţiilor art. 1179 C. civ.: „Condiţiile esenţiale
pentru validitatea unei contract sunt: capacitatea de a contracta; consimţământul partilor; un obiect
determinat si licit; o cauză licită si morala”.
Sediul materiei il gasim la art.1235 C.civ. potrvit caruia „cauza este motivul care determina
fiecare parte sa incheie contractul”
O serie de alte texte asigură reglementarea acestei condiţii esenţiale. Astfel:
− „Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu exceptia cazului in care
contractul a fost gresit calificat si poate produce alte efecte juridice.Cauza ilicita sau
imorala atrage nulitatea absoluta a contractului daca este comuna ori, in caz contrar,
daca cealalta parte a conoscut-o sau, dupa imprejurari, trebuia s-o conoasca”281.
− „Contractul este valabil chiar atunci cand cauza nu este expres
prevazuta.Existenta unei cauze valabile se prezuma pana la proba contrara”282;
− „Cauza trebuie sa existe, sa fie licita si morala.Cauza este ilicita cand este
contrara legii si ordinii publice.Cauza este imorala cand este contrara bunelor
moravuri283.
− „Eroarea este esentiala cand poarta asupra identitatii persoanei sau asupra
unei calitati a acesteia in absenta careia contractul nu s-ar fi incheiat”284.
− „Vanzatorul garanteaza cumparatorul contra oricaror vicii ascunse care fac
bunul vandut impropriu intrebuintarii la care este destinat sau care ii micsoreaza in
asemenea masura intrebuintarea sau valoarea incat, daca le-ar fi cunoscut,
cumparatorul nu ar fi cumparat sau ar fi dat un pret mai mic.”285;
− „Este nula tranzactia incheiata pe baza unor inscrisuri dovedite ulterior ca fiind
false”286.Evident, în sensul în care ne interesează, documentele false reprezintă
motivele concrete avute în vedere de părţi la încheierea actului.
II. NOŢIUNE
279
„In afara altor cazuri prevazute de lege, nu au capacitate de exercitiu : a) minorul care nu a implinit varsta de 14 ani ;
b) interzisul judecatoresc ”.
280
A se vedea dispoziţiile art. 990 C.civ
281
Art. 1238 C. civ.
282
Art. 1239 C. civ.
283
Art. 1236 C. civ.
284
Art. 1207 al.(2) pct.3 C. civ.
285
Art. 1707 C.civ.
286
Art.2275 C. civ.
223 Definiţie. Potrivit art. 1235 C.civ. „Cauza este motivul care detrmina fiecare parte sa incheie
contractul.”
Prin urmare, cauza poate fi definită ca fiind acea condiţie esenţială necesară pentru validitatea oricărui
act juridic, deci şi a contractului care constă în scopul urmărit de parte 287 sau părţi la încheierea
acestora.
Din textele legale prezentate şi din definiţie se poate deduce cu uşurinţă că voinţa
încorporată într-un act juridic nu se reduce numai la consimţământ, ci cuprinde, în
sine, o seamă de reprezentări privind obiectele ce urmează a fi obţinute, prestaţiile ce
se vor executa şi serviciile ce se vor presta, scopurile care îndeamnă pe autorul
manifestării de voinţă să încheie un contract.
În mod firesc se pune întrebarea: se urmăreşte, oare, a se cunoaşte cauza eficientă,
adică cea care produce un anumit rezultat, sau, cauza juridică, scopul, cauza finală a
actului juridic? Evident, prezintă interes nu cauza eficientă - categorie filosofică din
perechea „cauză-efect” -, ci cauza finală sau scopul, numai astfel ajungându-se a se şti
ce anume a determinat partea să procedeze la încheierea actului.
Altfel spus, actul de voinţă cuprinde în el nu numai consimţământul ca element
esenţial al contractului, ci şi considerarea scopului urmărit de parte în vederea
realizării căruia îşi manifestă consimţământul la încheierea acestuia, obligaţia asumată
nefiind altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea acestui scop.
Scopul actului juridic (cauza lui) în sensul în care a fost precizat constituie o parte
componentă a voinţei juridice.
Scopul contractului este dat de o succesiune de reprezentări a ceea ce se doreşte
să se obţină prin încheierea acelui act, reprezentări care privesc motivele ce determină
o persoană să-l încheie.
Rezultatele urmărite prin încheierea unui contract sunt de gradaţii diferite, în raport
de ceea ce partea doreşte să obţină direct de la cealaltă parte şi ceea ce doreşte să
realizeze cu prestaţia astfel obţinută. Din acest punct de vedere distingem între scopul
imediat şi scopul mediat.
Reluând sintetic această analiză şi observând textele ce reglementează cauza cum
şi definiţia acesteia, observăm:
a) cauza este o parte a voinţei juridice şi anume: prelungirea consimţământului;
b) cauza este elementul care răspunde la întrebarea: „pentru ce”?, ceea ce, prin
răspunsul dat, subliniază scopul urmărit prin încheierea contractului;
c) cauza este un element al contractului care nu se confundă nici cu
consimţământul şi nici cu obiectul acestuia;
d) cauza nu se confundă cu izvorul efectelor juridice, pentru că nu priveşte cauza
eficiens (cauza eficientă), ci cauza finalis (în sens juridic înţelegând, prin aceasta,
scopul, „pentru ce-ul” actului); şi,
a) deşi este vorba de cauza finalis (scop) care, aparent, urmează efectului, în
realitate cauza precede efectul; ea este prefigurarea mentală a scopului urmărit,
realizându-se, deci, înainte şi în vederea încheierii actului juridic.
287
C.S.J., secţia comercială, dec. nr. 1616 din 17 martie 2003, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. ALL BECK,
2004, p. 278) Potrivit art. 967 C. civ., valabilitatea cauzei se prezumă până la proba contrară. Constatarea nulităţii
absolute a contractelor de prestări servicii pentru cauză ilicită şi imorală se poate face numai dacă reclamanta răstoarnă
prezumţia legală de valabilitate a cauzei probând caracterul ilicit şi imoral al acesteia.În speţă, reclamanta a arătat în
acţiune că au fost încheiate cu pârâtele două contracte de prestări servicii, obiectul declarat al contractelor constând în
efectuarea operaţiunilor de recepţie cantitativă şi calitativă, prestarea, livrarea şi alte prestaţii pentru produsul grâu de
panificaţie.Faptul că aceste contracte au fost calificate ca fiind de depozit, şi nu de prestări servicii, nu înseamnă că sunt
nule pentru cauză ilicită
III. ELEMENTELE CAUZEI

1. Scopul imediat
224 Scopul imediat. Ca element al cauzei, scopul imediat constă în rezultatul urmărit de fiecare parte
în schimbul a ceea ce se obligă.
Scopul imediat288 intră în structura contractului şi constituie consideraţia imediată
avută în vedere de părţi cu ocazia încheierii operaţiei juridice (negotium juris).
Scopul imediat este acelaşi în cadrul aceleaşi categorii de acte juridice, dar el diferă
de la o categorie la alta de acte juridice. Astfel:
a) la contractele sinalagmatice scopul imediat constă în reprezentarea con-
traprestaţiei pe care fiecare parte a actului o urmăreşte. De exemplu, în contractul de
vânzare-cumpărare, scopul imediat al vânzătorului este de a obţine preţul, pe când, cel
al cumpărătorului, este de a obţine lucrul. Ambele rezultă expres din contract;
b) la contractele cu titlul gratuit, scopul imediat constă în a face o liberalitate sau
un serviciu gratuit unei persoane;
c) la contractele reale, scopul imediat avut în vedere de cel ce se obligă constă în
restituirea a ceea ce el a primit cu un anumit titlu (de exemplu, cu titlu de împrumut,
cu titlu de depozit, cu titlu de comodat etc.)
Din prezentarea lui la nivelul unor categorii de contracte rezultă că scopul imediat
se caracterizează astfel:
a) este un element abstract, obiectiv;
b) este un element invariabil în cadrul aceleiaşi categorii de contracte, el constând
întotdeauna în contraprestaţia pe care fiecare parte urmăreşte a o obţine în schimbul a
ceea ce s-a obligat, dacă este vorba de contracte, cu titlu oneros;
c) scopul imediat este cuprins formal în contract în sens de instrumentum
probationis de unde rezultă că dovada acestuia este foarte uşor de făcut. Chiar în
situaţia în care nu s-a întocmit un înscris, dovada scopului imediat depinde de dovada
operaţiei juridice (negotium juris), de exemplu, dacă se dovedeşte raportul juridic de
vânzare-cumpărare se dovedesc, implicit, fiecare dintre prestaţiile la care s-au obligat
părţile: vânzătorul să transmită dreptul de proprietate şi să predea lucrul vândut;
cumpărătorul, să plătească preţul.
2. Scopul mediat
225 Scopul mediat. Scopul mediat este elementul lăuntric, psihologic, motivul impulsiv şi
determinant care a împins părţile la încheierea contractului şi care se referă fie la însuşirile
contractului, fie la însuşirile celeilalte părţi.
Spre deosebire de scopul imediat, scopul mediat, este variabil de la un contract la
altul în cadrul fiecărei categorii de contracte şi, bineînţeles, de la un contract
aparţinător unei anumite categorii, la alt contract aparţinător altei categorii de
contracte, pentru că el este un element al procesului de gândire în care partea se
angajează, proces ce are drept rezultat încheierea operaţiei juridice în sens de
negotium juris.
Pe de altă parte, deosebirea apare evidentă şi pe tărâmul dovezii: este nevoie de o
adevărată cercetare psihologică spre a se putea dovedi scopul mediat, pentru că o
asemenea cercetare trebuie să conducă la stabilirea motivului psihologic, impulsiv şi
determinant care a condus partea la încheierea actului juridic.
288
C.S.J., secţia civilă, dec. nr. 119 din 21 ianuarie 2003, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. ALL BECK, 2004, p.
287) Noţiunea de cauză juridică a donaţiei nu se reduce la scopul direct şi imediat, respectiv, la intenţia de a gratifica
(animus donandi), ci ea cuprinde şi un scop indirect, mediat, pe care dispunătorul tinde să-1 realizeze prin facerea
donaţiei.De aceea, în lipsa intenţiei reale de a gratifica, donaţia făcută statului român este nulă.
Descoperirea acestui element este destul de dificilă, fiind vorba de un element

psihologic care nu rezultă din structura actului juridic, descoperirea lui se face prin
dovedirea faptelor conexe şi vecine din care se pot trage concluzii în privinţa scopului
mediat.
De pildă, dacă o persoană împrumută bani unei alte persoane pentru ca aceasta din
urmă să continue jocul de noroc nepermis de lege, scopul mediat al actului juridic este
ilicit. Ilicitatea scopului în acest caz poate fi dovedită numai în mod direct şi anume,
dovedindu-se că împrumutătorul a asistat la jocul de noroc şi că, în timpul jocului, s-a
predat suma de bani celui ce a continuat să joace.
Cauza se prezumă până la proba contrară. Cel ce invocă, de pildă, absenţa de
cauză, ilicitatea cauzei etc., trebuie să dovedească ceea ce susţine.
Un exemplu ne poate lămuri atât în privinţa scopului imediat, cât şi în privinţa
scopului mediat: „X” cumpără un autoturism de la „Y”.
Scopul imediat pentru cumpărător este obţinerea autoturismului iar, pentru
vânzător, obţinerea preţului. Scopul mediat, însă, poate fi diferit de la caz la caz şi
poate fi pentru cumpărător:
− doreşte să facă o excursie în străinătate, este un pasionat conducător auto;
− are pe cineva în familie infirm care trebuie transportat la şcoală, la serviciu, la
tratament etc.;
− locuinţa sa este departe de serviciu;
− are un magazin şi autoturismul îi este necesar pentru aprovizionarea curentă
etc.
Pentru vânzător există tot atâtea motive lăuntrice care îl împing să încheie actul.
IV. CONDIŢIILE CAUZEI

1. Condiţiile de admisibilitate a cauzei
226 Distincţie. În privinţa condiţiilor trebuie distins între condiţiile de admisibilitate ale cauzei şi
condiţiile de valabilitate.
227 Condiţii de admisibilitate. Legea impune două condiţii de admisibilitate:
a) motivul impulsiv şi determinant să se refere fie la însuşirile prestaţiei, (calităţile
substanţiale ale actului juridic civil), fie la calităţile ori identitatea persoanei; şi,
b) în cazul actelor cu titlu oneros se cere ca motivul invocat să fi fost cunoscut sau
să fi putut fi cunoscut de cealaltă parte.
Din prezentarea lor, rezultă că în situaţia în care este vorba de condiţiile de
admisibilitate a acţiunii în anulabilitate pentru eroare acestea sunt chiar condiţiile
cerute pentru a acorda valoare de cauză motivelor determinante la încheierea actului
juridic.
2. Condiţiile de valabilitate a cauzei
228 Condiţii de valabilitate. Enumerare. În planul valabilităţii cauzei, legea impune mai multe
condiţii şi anume: să existe; să fie reală, să fie licită; să fie morală.
229 Cauza trebuie să existe. Această condiţie rezultă expres din dispoziţiile
art. 1236 C.civ. : ‘’ Cauza trebuie sa existe ‘’ si 1238 C. civ.: „Lipsa cauzei atrage
anulabilitatea contractului (...)”.
Spre deosebire de vechea reglementare, in Noul Cod Civil se prevede ca un contract a a carui
cauza lipseste atrage anulabilitatea contractului, cu exceptia situatiei in care contractul a fost
calificat gresit de catre parti, acesta putand produce alte efecte juridice.Vechiul Cod Civil
prevedea expres faptul ca „Obligaţia fără cauză nu poate avea nici un efect”.
Pentru verificarea existentei sau inexistentei cauzei, se impune a se face o distinctie
între scopul imediat şi scopul mediat, iar, pe de altă parte, între cauzele lipsei de
cauză. Astfel:
− este nevoie a se distinge între scopul imediat şi scopul mediat pentru că

rezolvările sunt diferite faţă de situaţia în care se pun în discuţie cauzele lipsei de
cauză: aşa cum vom vedea, scopul imediat poate lipsi, iar scopul mediat poate fi fals;
− între cauzele lipsei de cauză se enumeră:
1) lipsa voinţei juridice;
2) alte cauze care fac ca scopul să nu existe.
230Cauza trebuie să fie reală. Cauza este reală în situaţia în care nu este falsă.
Cauza este falsă când există eroare asupra acelui sau acelor elemente considerate a fi
motivul impulsiv şi determinant al consimţământului;
Aceasta conditie a cauzei, nu este din pacate reglementata in dispozitiile Noului Cod
Civil.
231 Cauza trebuie să fie licită. Această condiţie este impusă de dispoziţiile art.
1236289, 1237290 şi 1238291 C. civ. care prevad si sanctiunile atunci cand avem de-a face
cu o cauza ilicita sau imorala. Când cauza înfrânge dispoziţiile legii, ea este ilicită.
Per a contrario, cauza este licită când se află în deplină concordanţă cu legea.
Condiţia de faţă priveşte mai ales scopul mediat, iar ilicitatea scopului mediat
antrenează ilicitatea scopului imediat; şi,
232 Cauza trebuie să fie morală.Potrivit dispozitiilor art.1236 C.civ. ‘’Cauza
trebuie sa fie licita si morala.Cauza este imorala cand este contrara bunelor moravuri ‘’
Din acest punct de vedere prezintă interes şi dispoziţiile art. 11 C. civ.292 care
subliniază faptul că prin acte juridice nu se poate deroga de la normele care
interesează ordinea publică şi morală.
În concluzie, cauza este morală când scopul determinant este în concordanţă cu
bunele moravuri şi este imorală când înfrânge asemenea reguli.
289
„Cauza trebuie sa existe, sa fie licita si morala”.
29046
“Cauza este ilicita si atunci cand contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme
legale imperative.”
291
„Cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absoluta a contractului (...)”.
292
„Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la
bunele moravuri”.
V. ROLUL ŞI PROBA CAUZEI

1. Rolul cauzei
233 Rolul cauzei. Cauza ca element al contractului are un important rol care decurge din chiar
utilitatea acesteia. Astfel, utilitatea cauzei este subliniată de următoarele idei:
a) cauza constituie o garanţie instituită de lege privind asigurarea unei voinţe
libere şi conştiente a părţilor contractului;
b) cauza constituie un instrument eficace oferit de lege pentru apărarea şi
ocrotirea ordinii publice şi bunelor moravuri pentru că, ori de câte ori este ilicită sau
imorală, consecinţa firească este anularea actului;
c) cauza constituie criteriul de clasificare a contractelor în contracte cu titlu
oneros şi contracte cu titlu gratuit;
d) cauza foloseşte, uneori, la aprecierea valabilităţii obiectului ca element al
contractului.
2. Proba cauzei
234 Proba cauzei. Cu prilejul prezentării scopului imediat şi scopului mediat s-au făcut deja
precizările necesare în legătură cu dovada lor; în acest loc vom face câteva precizări în legătură cu
textele legale în materie.
Potrivit dispoziţiilor art1239 alin. (1) C. civ., „Contractul este valabil chiar atunci
cand cauza nu este expres prevazuta.”, iar, potrivit alin. (2) din acelaşi text de lege,
„Existenta unei cauze valabile se prezuma pana la proba contrara”.
Textul citat conţine două prezumţii legale relative (juris tantum):
a) prezumţia de existenţă a cauzei;
b) prezumţia de valabilitate a cauzei.
Din text mai rezultă că, cel ce invocă lipsa cauzei sau nevalabilitatea ei, trebuie să
facă dovada celor susţinute.
În principiu, se poate apela la mijloacele de probă admise potrivit dreptului probator
comun deoarece existenţa cauzei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar
inexistenţa şi falsitatea ei pot fi probate prin dovedirea lipsei discernământului, lipsei
unui element esenţial la încheierea contractului ori erorii asupra mobilului determinant.
Practica juridică a stabilit că „pentru ca o anumită situaţie, anterioară sau
posterioară convenţiei, care constituia motivul subiectiv ce a determinat pe vânzător la
înstrăinare să poată fi considerată ca element constitutiv al vânzării, este necesar, fie
ca ea să apară în mod expres, într-o clauză a convenţiei de înstrăinare fie să existe
elemente care să acrediteze ideea că această situaţie a fost avută în vedere de părţi
ca un element condiţional la realizarea acelei convenţii”293.
De asemenea, ilicitatea şi imoralitatea cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de
probă.
VI. APLICAŢIILE PRACTICE ALE NOŢIUNII DE CAUZĂ

235 Modul de punere a problemei. Cauza ca element structural (condiţie esenţială) al contractului şi
studiul ei de către cei ce lucrează în domeniul teoriei şi practicii dreptului, nu este lipsită de interesul
practic: în anumite situaţii, această condiţie poate conduce la anularea contractului (o asemenea soluţie
este posibilă când cauza este absentă, este falsă, este ilicită ori imorală).
În practică, s-au statuat că este nul în mod absolut contractul de vânzare-cumpărare
pentru lipsă de cauză (art. 966, vechiul Cod civ.) întrucât apartamentul vândut era
bunul altuia294.
236 Absenţa de cauză. Cauza este absentă în situaţia în care se găseşte o parte de a nu putea realiza
rezultatul urmărit prin încheierea contractului din motive obiective.
293
Trib. Suprem, s. I. civ., dec. nr. 1503/1971, în Contracte speciale, Practică juridică adnotată, Cristiana Tu r i a nu , C.
Tu r i a nu , Ed. Continent XXI, Bucureşti 1998, p. 45.
294
Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 11.
Astfel, pe categorii de contracte cauza este absentă după cum urmează:

− la contractele sinalagmatice, cauza este absentă când o parte nu mai poate
obţine contraprestaţia avută în vedere atunci când s-a obligat deoarece lucrul la care
se referă actul era distrus în momentul încheierii lui, sau, era vorba de o prestaţie a
cărei realizare este imposibilă:
− la actele juridice aleatorii, cauza este absentă când împrejurarea care a
determinat partea să încheie contractul a existat numai în imaginaţia (în mintea ) sa,
de pildă: se asigură încărcătura unui vas comercial pentru perioada transportului până
ce vasul va ajunge la destinaţie, fără să se cunoască faptul că, la data încheierii
contractului de asigurare, vasul ajunsese deja în portul de destinaţie;
− la contractele reale, cauza este absentă când prestaţia ce putea să fie scopul
prestaţiei de restituire nu s-a efectuat. De exemplu, cineva se obligă să restituie suma
de 100.000 lei, sumă pe care, în realitate, nu a primit-o;
− la contractele declarative, cauza este absentă când rezultatul urmărit de părţi
nu poate fi realizat. De pildă, conventia (tranzactia) intervenita in materie de partaj cu
un mostenitor aparent, sau când tranzacţia priveşte chestiuni tranşate anterior de
către instanţă prin hotărâre judecătorească;
− la contractele cu titlu gratuit, absenţa de cauză corespunde cu eroarea asupra
motivului impulsiv şi determinant care a impulsionat partea să facă liberalitatea. De
exemplu, donaţia făcută unei persoane despre care donatorul avea credinţa că este
nepotul său, fără ca în realitate să fie aşa.
237 Cauza falsă. Cauza este falsă când partea a fost îndemnată să încheie de o falsă reprezentare a
realităţii pe plan psihologic.
238 Cauza simulată. Cauza este simulată în situaţia în care înscrisul ce cuprinde operaţiunea juridică
(negotium juris) precizează o altă cauză decât cea adevărată.
239 Cauza ilicită. Cauza este ilicită când rezultatul ce se tinde a se obţine şi care a constituit motivul
impulsiv şi determinant la încheierea contractului, reprezintă consideraţia unui scop nepermis, contrar
ordinei publice, economice şi sociale.Cauza este ilicita si atunci cand contractul este doar mijlocul
pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.295
Referitor la cauza ilicită, practica a statuat următoarele:
Convenţia prin care soţii se obligă să presteze o serie de activităţi gospodăreşti
(ajutor în bucătărie) în beneficiul unei alte familii (soţ/soţie), în schimbul înfierii unui
copil minor (al soţilor la care s-a obligat a presta activitatea respectivă) se bazează pe
o cauză ilicită şi este nulă în mod absolut296.
Un asemenea caz îl constituie şi acela în care s-a urmărit dobândirea unui bun în
condiţiile săvârşirii unei infracţiuni, cum este aceea de speculă, caz în care, potrivit
legii penale, se impune confiscarea bunurilor ce au format prestaţiile actelor ilicite,
intervenite între părţi297.
De asemenea, o vânzare-cumpărare făcută de persoane care ştiu că lucrul care face
obiectul vânzării este proprietatea altuia, este un act imoral, are o cauză ilicită, fiind
nul absolut, nulitatea lui putând fi invocată, deci, şi de adevăratul proprietar. Un act nu
îndeplineşte condiţiile de validitate, dacă şi cealaltă parte cunoaşte ilicitatea cauzei.
În practică, este necesar să se distingă între cauza ilicită şi cauza imorală deoarece,
consecinţele sunt diferite după cum cauza este numai ilicită, când constatarea nulităţii
impune întoarcerea prestaţiilor sau este imorală, situaţie în care îşi găseşte
aplicabilitatea regula nemo auditur propriam turpitudinem allegans, care face
imposibilă întoarcerea acestora.
Dintr-o anumită perspectivă şi în aproximarea cea mai largă tot ceea ce este ilicit şi
cu atât mai mult ceea ce este ilegal este şi imoral. Uneori doctrina şi practica pare a
295
296
Trib. Jud. Suceava, dec. civ. nr. 1655/1990, în Dreptul, nr. 2-3/1990, p. 73; În acelaşi sens, Jud. Făgăraş, s. civ., sent.
nr. 225/1972, în R.R.D., nr. 10/1973, p. 148 şi urm.
297
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1416/1981 în Contracte speciale, Practică juridică adnotată, Cristina T ur i a nu , C.
Tu r i a nu , Ed. Continent XXI, Bucureşti 1998, p. 25.
identifica ilicitul cu ilegalul ajungându-se la o noţiune mult mai restrânsă în

semnificaţie decât ceea ce exprimă în realitate. Alteori, ilicitului i se atribuie o
semnificaţie mai largă desemnând atât încălcarea normelor juridice cât şi a regulilor de
convieţuire socială.
Ilicitul semnifică un fapt oprit, nepermis, nelegal, adică mai mult decât înfrângerea
unei norme juridice (ilegalul). Ilicitul constă, deci, în primul rând în aceea că fapta este
potrivnică legii, dar el înseamnă în general o comportare nepermisă, neîngăduită, adică
aşa cum în mod corect, s-a spus o „contrarietate cu o normă de conduită”298
Soluţia problemei în discuţie nu consistă în lipsa de fermitate a terminologiei,
deoarece nu atât măsurarea sferei de cuprindere a acestor noţiuni ne va indica când
anume cauza unui act juridic este ilicită sau imorală, cât mai degrabă receptarea ca
imorala a acelei cauze în raport cu bunul simţ comun.
Evident că acest lucru se face de la caz la caz şi ţine de o multitudine de factori,
însă nu trebuie pierdut din vedere, că aprecierea cauzei ca ilicită sau imorală, trebuie
făcută întotdeauna prin raportare la criteriul bunelor moravuri, indicat de dispoziţiile
art. 1236 al.3 C. civ. Prin această dispoziţie se asigură conformitatea actului juridic cu
legea şi cu regulile de convieţuire socială.
Aşadar, dacă din probele administrate, judecătorul constată că scopul imediat al
unui act juridic, adică motivul determinant la încheierea lui, a fost imoral, întrucât era
de natură să nesocotească normele de convieţuire socială, care pretind ca obligaţiile
asumate să fie respectate şi ca drepturile subiective să fie exercitate cu bună-credinţă,
într-un cuvânt că este contrarietate între scopul imediat al actului şi bunele moravuri,
trebuie să-l declare nul pentru cauză imorală.
Numai judecătorul, prin administrarea de probe, poate stabili raporturile reale dintre
părţi şi dacă este licită sau ilicită, morală sau imorală, cauza convenţiilor încheiate de
acesta.
240 Cauza imorală. Cauza este imorală 299 când rezultatul ce se tinde a se obţine şi care a constituit
motivul impulsiv şi determinant la încheierea contractului, reprezintă consideraţia unui scop nepermis,
contrar bunelor moravuri (moralei).
Dacă din probele administrate se constată că scopul imediat al unui act juridic,
adică motivul determinant la încheierea lui, ca element subiectiv al contractului, a fost
imoral, întrucât era de natură să nesocotească normele de convieţuire socială care
pretind ca obligaţiile asumate să fie respectate şi ca drepturile subiective să fie
exercitate cu bună-credinţă, actul respectiv este lovit de nulitate absolută pentru
cauză imorală.
Astfel, în speţă300, a rezultat că reclamanţii au notificat părţilor să se prezinte la
notariat pentru autentificarea antecontractului încheiat cu ei, dar pârâţii, folosindu-se
de autorizaţia obţinută pentru autentificarea acelui antecontract încheiat cu
298
M.Eliescu, op.cit.,p. 143
299
Tm. Bucureşti, dec. nr. 668/1991, Culegere …. pe anul 1991, p. 76 Dacă din probele administrate se constată că
scopul imediat al unui act juridic, adică motivul determinant la încheierea lui, ca element subiectiv al contractului, a
fost imoral, întrucât era de natură să nesocotească normele de convieţuire socială care pretind ca obligaţiile asumate să
fie respectate şi ca drepturile subiective să fie exercitate cu bună-credinţă, actul respectiv este lovit de nulitate absolută
pentru cauză imorală. Astfel, în speţă, a rezultat că reclamanţii au notificat pârâţilor să se prezinte la notariat pentru
autentificarea antecontractului cu ei, dar pârâţii, folosindu-se de autorizaţia obţinută pentru autentificarea acelui
antecontract încheiat cu reclamanţii, au vândut imobilul în litigiu, prin act autentic, altei persoane, rudă cu părţile, deşi
bunul se găsea în stăpânirea de fapt a reclamanţilor. În atare situaţie, s-a considerat că actul juridic încheiat de pârâţi
cu acea persoană este lovit de nulitate absolută, pentru cauză imorală (art. 966 şi 968 C. civ.) şi că această nulitate
poate fi invocată de orice persoană interesată, deci şi de reclamanţi. Cu privire la răspunderea proprietarului care vinde
lucrul de două ori, în ipoteza când cel de al doilea cumpărător şi-a transcris titlul de dobândire a imobilului înaintea
primului cumpărător, a se vedea P.Perju, Sinteză teoretică a Curţii de Apel Suceava în domeniul dreptului civil, Dr.
nr. 7/1997, p. 83.
300
T.M.B. s. a III-a. civ., dec. civ. nr. 668/1991, în Culegere de practică judiciară civilă pe 1991, cu note de I. Mi hu ţ ă ,
p. 75; În sensul că nulitatea absolută poate fi cerută şi de persoana care nu a participat la încheierea actului, deoarece
primează interesul general şi nu cel personal, ca în cazul nulităţii relative, a se vedea, Trib. Suprem, s. civ,. dec. civ.,
nr. 1079/1975, Rep. II, p. 114, nr. 131.
reclamanţii, au vândut imobilul în litigiu, prin act autentic, altei persoane, rudă cu
părţile, deşi bunul se găsea în stăpânirea de fapt a reclamanţilor. S-a considerat că
actul juridic încheiat de pârâţi cu acea persoană este lovit de nulitate absolută pentru
cauză imorală (art. 966 şi 968 Vechiul Cod civ.), şi că această nulitate poate fi invocată
de orice persoană, deci şi de reclamanţi.
S-a mai statuat că, menţinerea stării de concubinaj, scop în care a fost încheiat
contractul de întreţinere are caracter imoral şi potrivit art. 968 Vechiul Cod
civ.contractul este lovit de nulitate absolută301. De asemenea, s-a concluzionat că
„liberalitatea prin care se urmăreşte începerea, continuarea sau reluarea unei relaţii de
concubinaj are un scop potrivnic regulilor de convieţuire socială, iar sancţiunea unui
act juridic cu asemenea cauză este nulitatea”302.
Instanţa Supremă a decis că, dacă reclamantul a urmărit să achiziţioneze un bun
despre care avea cunoştinţă că provine din infracţiune şi care, potrivit legii penale,
trebuie să fie confiscat, el nu se va putea prevala de caracterul imoral al propriei fapte
pentru a se cere restituirea preţului plătit (nemo auditur propriam turpitudinem
allegans). Cauza contractului fiind imorală pentru ambele părţi, nici una dintre ele nu
va fi îndreptăţită să ceară restituirea prestaţiei sale (in pari cauza turpitudinis cessat
restitutio)303.
Unii autori304 au arătat în mod just, că regula este aplicabilă numai actelor juridice
imorale, nu şi celor ilicite. Cu alte cuvinte, regula nu este aplicabilă acelor acte care
încalcă o dispoziţie legală fără să fie în acelaşi timp şi potrivnice regulilor de
convieţuire socială. Opinia se motivează prin aceea că termenul de turpitudine la care
se referă regula pare adecvat numai actelor juridice morale nu şi celor ilicite stricto
sensu, iar pe de altă parte, dacă aplicarea maximei „nemo auditur propriam
turpitudinem allegans” ar fi extinsă şi la actele juridice ilicite, efectele nulităţii ar fi
practic paralizate în cele mai multe cazuri validându-se astfel indirect actele contrare
legii.
Trebuie precizat, însă, faptul că în doctrina noastră nu se face o demarcaţie clară
între nulitatea pe motiv de ilicitate şi nulitatea pe motiv de imoralitate a convenţiilor.
Distincţia se impune pentru a putea înţelege cum funcţionează regula şi care sunt
limitele aplicării acesteia în sistemul de drept.
În primul rând, se pune întrebarea potrivit cărui criteriu din varietatea normelor
morale, care alcătuiesc sistemul de valori ale convieţuirii sociale, sunt identificate
normele susceptibile de încălcare prin exercitarea drepturilor subiective şi prin urmare
sancţionabile juridic?
Din perspectiva dispoziţiilor art. 26 C.civ. s-ar părea că încălcarea drepturilor
subiective poate atrage aplicarea sancţiunilor de drept civil pentru înlăturarea efectelor
negative numai dacă nesocotirea regulilor de convieţuire socială a avut ca rezultat
deturnarea dreptului subiectiv de la scopul său social-economic.
Acest criteriu este, însă, insuficient, deoarece numai deturnarea dreptului subiectiv
de la scopul său, fără ca prin aceasta să se ajungă la producerea altor efecte decât
cele protejate şi promovate de lege nu justifică acţiunea în anulare.
Identificarea ab origine a unei cauze ilicite nu poate conduce eo ipso la constatarea
nulităţii actului încheiat cu astfel de cauză, deoarece nulitatea nu este o sancţiune
îndreptată împotriva actului juridic în sine, ci a efectelor sale, care contrazic scopul
dispoziţiei legale nesocotite şi normele de convieţuire socială305.
301
Trib. Suprem, s. civ., dec. civ., nr. 1815/1988, în Dreptul, nr. 7/1990, p. 66.
302
Trib. Suprem, s. civ., dec. civ., nr. 144/1983, nepublicată, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe ani 1980 - 1985.
303
Trib. Suprem, s. civ,. dec. civ., nr. 554/1979, nepublicată, în R.R.D., nr. 9/1980,
p. 28.
304
D. C o s ma , Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969,
p. 351.
305
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 798/1985 în R.R.D., nr. 3/1986, p. 71.
Elasticitatea funcţională a nulităţii se poate datora, în genere, unor împrejurări de fapt sau de drept apărute înainte de
Aprecierea morală, adică actul de estimare a naturii morale a manifestării

subiectului, nu este nemijlocită, ci mijlocită, fiind determinată de o suită de factori
economici, politici, culturali şi având ca nucleu totdeauna aşa cum s-a spus306, o
judecată de valoare morală.
Regulile de convieţuire socială sunt norme morale pe care reglementarea juridică nu
le-a înglobat direct în conţinutul dispoziţiilor sale, dar, considerându-le necesare în
viaţa juridică, face trimitere la ele, reclamând respectarea lor şi asigurându-le
eficacitatea prin sancţiune juridică. Când normele juridice fac trimitere la aceste reguli
ele prelungesc regula, îi determină conţinutul, după cum tot ele, determină şi
precizează conţinutul raporturilor juridice ale drepturilor subiective şi al obligaţiilor
corespunzătoare307.
Cu toate acestea, aprecierea morală rămâne o apreciere relativă ce se desfăşoară în
funcţie, aşa cum am arătat, de o multitudine de factori între anumite limite şi în
circumstanţe diferite. Dar, aşa cum s-a afirmat308, arbitrariul nu este de esenţa unei
anumite aprecieri, el putând apărea pretutindeni unde măsurarea nu este calitativă, ci
cantitativă, importante fiind însă mijloacele de îngrădire şi cele de înlăturare ale lui,
atunci când se produce.
Altfel spus, însăşi ideea de moralitate se opune la valorificarea unui drept subiectiv
ori, dimpotrivă, justifică consolidarea unui raport juridic nul.
F. FORMA CONTRACTULUI
I. ACCEPŢIUNI
241 Sensul restrâns al noţiunii de formă. În sens restrâns (stricto sensu) prin forma contractului se
înţelege modalitatea de exteriorizare a voinţei interne (reale) incorporată de contract. Altfel spus, forma
stricto sensu se înfăţişează a fi inerentă contractului, ca, de altfel, oricărui act juridic.
242 Sensul larg al noţiunii de formă. În sens larg (lato sensu), forma contractului desemnează ceea ce
se cheamă „condiţiile de formă” ale acestuia.
Astfel privită, forma în sens larg are trei accepţiuni:
a) forma cerută ad validitatem;
b) forma cerută ad probationem;
c) forma cerută pentru opozabilitatea contractului faţă de terţi.
Prin adoptarea Noului Cod Civil legiuitorul, cu scopul de a asigura partilor
contractante un mijloc de proba valabil, a introdus prin intermediul art. 1241 cerinta ca
inscrisul care constata incheierea contractului sa imbrace forma scrisa : ‘’Inscrisul care
constata incheierea contractului poate fi sub semnatura privata sau autentic, avand
forta probanta prevazuta de lege.’’
In situatia in care partile nu incheie contractul in forma pe care aceasta o
prevede in mod expres, atunci contractul respectiv va fi sanctionat cu nulitate
absoluta.309
Cu toate acestea, ‘’Daca partile s-au invoit ca un contract sa fie incheiat intr-o
anumita forma, pe care legea nu o cere, contractul se socoteste valabil chiar daca
forma nu a fost respectata.’’310
constatarea sau de declararea nulităţii şi care înlătură contrarietatea dintre consecinţele actului şi scopului admisibil.
Urmează deci, să se verifice dacă prin împrejurări anterioare dar mai ales concomitente şi ulterioare încheierii actului
nu s-a ajuns la asanarea nulităţii. Pentru dezvoltări precum şi pentru distincţia dintre această formă a actului juridic nul
şi confirmare, a se vedea, Tr. Iona ş c u ,
E.A. Ba r a s c h , op. cit., p. 367-371.
306
I. C ă t i n ea n u , Elemente de etică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 170.
307
M. El i e s c u , Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R, 1972, p. 147.
308
I. D el ea n u , Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 57.
309
A se vedea art.1242 al.1 C.civ.:’’Este lovit de nulitate absoluta contractul incheiat in lipsa formei pe
care, in chip neindoielnic, legea o cere pentru incheierea sa valabila.’’
310
Vezi art. 1242 al.2 Noul Cod civ.
In cazul contractelor ce au ca obiect sramutarea sau constituirea de drepturi

reale, Noul Cod Civ. impune sub sanctiunea nulitatii absolute incheierea acestor
contracte prin inscris autentic, care trebuie inregistrat in cartea funciara.311
II. PRINCIPIUL DOMINANT ÎN MATERIE (PRINCIPIUL CONSENSUALISMULUI

CONTRACTELOR)
243 Formulare. Pentru ca un contract să fie considerat valabil încheiat, este suficient să se fi
exprimat voinţa autorilor, fără a fi fost nevoie să fi fost exprimată într-o formă anume.
Astfel, potrivit art. 1240 C.civ. „ Vointa de a contracta poate fi exprimata verbal sau in scris. Vointa
poate fi manifestata si printr-un comportament care, potrivit legii, conventiei partilor practicilor
statornicite intre acestea sau uzantelor, nu lasa nici o indoiala asupra intentiei de a produce efectele
juridice corespunzatoare.”
Mai sintetic spus, simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă pentru a
încheia un contract valabil.
Raportandu-ne si la dispozitiile art.1178 Noul Cod Civ. unde este instituita libertatea
formei, putem spune ca este proclamat la nivel legislativ principiul consensualismului
244 Din formularea principiului rezultă. Din modul în care este formulat principiul se desprind
următoarele idei:
a) voinţa de a încheia un contract, în principiu, poate fi exprimată sub orice formă
aptă a o face cunoscută fie celeilalte părţi, fie terţilor;
b) manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită;
c) voinţa este producătoare de efecte juridice indiferent de forma în care este
exprimată.
245 Alte precizări. În legătură cu principiul consensualismului contractelor se mai impun
următoarele precizări:
a) principiul consensualismului contractelor este o creaţie a doctrinei;
b) principiul consensualismului actului juridic îşi găseşte principala aplicaţie în
materia contractelor, materie în care se consideră că simplul acord de voinţă este
suficient pentru formarea lor valabilă (solo consensus obligat). Cum contractele
bilaterale intervin între părţi, se poate spune că şi acestea se încheie solo consensu
(prin acordul de voinţă al părţilor)312;
c) dispoziţiile art. 1179 al.2, fac precizarea ca : ‘’ in masura in care legea prevede
o anumita forma a contractului, aceasta trebuie respectata, sub sanctiunea prevazuta
de dispozitiile legale aplicabile.’’ Prin urmare, ori de câte ori legea condiţionează
valabilitatea formării contractului de încheierea lui într-o anumită formă, suntem în
prezenţa formei - condiţie esenţială a acestui act.Astfel, in ceea ce priveste forma
ceruta pentru inscrierea in cartea funciara, asa cum am specificat anterior, art.1244
Noul Cod civ. stabileste ca : ‘’In afara altor cazuri prevazute de lege, trebuie sa fie
incheiate prin inscris autentic, sub sanctiunea nulitatii absolute, conventiile care
stramuta sau constituie drepturi reale care urmeaza a fi inscrise in cartea funciara.’’
d) vechea legislaţie civilă nu consacra un text anume definirii acestui principiu,
totuşi cu titlu de excepţie, în cazul câtorva contracte, acest principiu era consacrat313,
pe de o parte, iar pe de altă parte, legea civilă consacra expres excepţiile de la el314,
ceea ce doctrina a reţinut sub formularea: „(...) consimţământul trebuie să fie emis în
stare de angajament juridic”315.
311
Vezi art. 1244 Noul Cod Civ.
312
C.S.J., s. com., dec. nr. 435/1995, în Dreptul, nr. 3/1996, p. 92.
313
De exemplu, în materia vânzării, dispoziţiile art. 1295 alin.1 Vechiul Cod Civ prevede : ‘’Vinderea este perfecta intre
parti si proprietatea este de drept stramutata la cumparator, in privinta vanzatorului, indata ce partile s-au invoit asupra
lucrului si asupra pretului, desi lucrul inca nu se va fi predat si pretul nu se va fi numarat.’’ Vezi în acelaşi sens
Decizia nr. 1129/1987 a Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem, în Culegere de decizii, 1987, p. 191 şi urm. Idem,
dec. civ. nr. 438/1989, în Dreptul, 1990, nr. 1-2, p. 127 şi urm.
314
Forma cerută ad validitatem, forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
315
Tr. I o n a ş c u , op. cit., p. 262.
246 Justificarea principiului. Consacrarea principiului consensualismului este motivată de nevoile

circuitului civil316, cum şi de împrejurarea ca acest principiu se constituie într-o aplicaţie importantă a
principiului mai larg al libertăţilor actelor juridice.
III. CONDIŢIILE DE FORMĂ A CONTRACTULUI. ENUNŢ ŞI CLASIFICARE
247 În raport de consecinţele juridice ale nerespectării lor. În raport de consecinţele juridice ale
nerespectării lor, condiţiile de formă ale contractului se pot formula (clasifica) astfel:
b) forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem (pentru valabilitatea
contractului);
c) forma cerută ad probationem (pentru probarea contractului);
d) forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
248 În raport de sursa (izvorul) în care se formulează cerinţa de formă. În raport de sursa (izvorul)
în care se formulează cerinţa de formă a contractului, forma este de două feluri:
a) forma legală, adică forma impusă de lege;
b) forma voluntară ori convenţională, adică cea stabilită de părţi.
IV. DEROGĂRI DE LA PRINCIPIUL CONSENSUALISMULUI CONTRACTELOR

1. Enumerare
249 Enumerare. Derogările de la principiul dominant în materie (principiul consensualismului
contractelor) sunt următoarele:
a) forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem);
b) forma cerută ad probationem;
c) forma cerută pentru opozabilitate (pentru a face contractul opozabil terţilor).
Fiind derogări, se înţelege că toate aceste abateri sunt prevăzute expres de legea
civilă.
2. Prezentarea derogărilor
a. Forma cerută ad validitatem
250 Noţiune. Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) este condiţia de formă a contractului
care constă în respectarea cerinţelor de formă impuse de lege sub sancţiunea nulităţii absolute a
operaţiei juridice (negotium juris).
251 Motivaţie. Motivaţia acestei condiţii de formă constă într-o serie de raţiuni puternice care impun
actului juridic o formă specială, prin derogare de la principiul consensualismului.
Asemenea raţiuni sunt:
a) la unele contracte forma solemnă are menirea de a avertiza părţile deopotrivă
asupra gravităţii şi importanţei actului încheiat, ceea ce este de natură a le face să
reflecteze adânc asupra efectelor unui asemenea act317;
b) pentru unele contracte forma solemnă reprezintă o posibilitate de cunoaştere
din partea statului a unor operaţii de o importanţă deosebită atât pentru părţi, cât şi
pentru societate318;
c) solemnitatea asigură deplină libertate şi certitudine consimţământului privit ca
o condiţie esenţială, de validitate a contractului319;
d) prin solemnitate se asigură ocrotirea intereselor creditorului, cum şi ocrotirea
intereselor terţilor320.
252 Aplicaţii. Contractele pentru care forma este cerută ad validitatem (ad solemnitatem) se numesc
316
Rapiditate, fluiditate, încredere şi, deci, securitate juridică, operativitate etc.
317
Intră în această categorie de acte: donaţia, ipoteca, înfierea, căsătoria, recunoaşterea de filiaţie etc.
318
Este cazul operaţiilor juridice (negotium juris) privind înstrăinarea imobilelor.
319
Cu deosebire în materia donaţiei şi testamentului.
320
Solemnitatea asigură publicitatea care are drept urmare ocrotirea terţilor faţă de eventualele fraude în dauna
intereselor lor.
contracte solemne. Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) are aplicaţii, în principal, în dreptul
civil321.
253 Caractere. Forma cerută ad validitatem se poate astfel caracteriza:
a) este unul din elementele constitutive ale contractului atunci când este cerută
expres, lipsa lui atrage sancţiunea nulităţii absolute;
b) forma solemnă este incompatibilă cu posibilitatea exprimării voinţei prin tăcere
(qui tacet consentire videtur);
c) forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) se înfăţişează a fi în principiu,
abstractă şi invariabilă, pentru acelaşi fel de contract solemn322;
d) forma cerută ad validitatem este, în principiu, exclusivă, pentru că părţile sunt
obligate să adopte numai forma prevăzută de lege pentru contractul respectiv,
nerecunoscându-li-se posibilitatea să aleagă între mai multe variante.
Practica juridică a admis că „dispoziţia testamentară, inserată într-un act autentic
având alt obiect, constituie testament valabil, dacă actul este autentificat de notarul
de stat”323.
254 Condiţii. Forma cerută ad validitatem reclamă îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) forma solemnă cerută de lege se impune pentru întreg conţinutul contractului
ca o aplicaţie a regulei ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio;
b) trimiterea la o sursă exterioară contractului pentru determinarea conţinutului
lui nu este admisă;
c) contractele aflate în raport de interdependenţă cu un contract solemn chiar
dacă, privite separat, nu sunt contracte solemne, trebuie să îmbrace, obligatoriu,
forma solemnă; şi,
d) în majoritatea cazurilor forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) se
asigură prin acte autentice.
Din această din urmă condiţie rezultă că formă autentică este forma solemnă. Mai
rezultă, însă, că forma solemnă nu se reduce la forma autentică, ci are o sferă mai
largă, aflându-se în relaţia întreg (forma solemnă), parte (forma autentică)324.
b. Forma cerută ad probationem
255 Noţiune. Forma cerută ad probationem constă în cerinţa impusă de lege sau de părţi ca actul
juiridic să fie făcut, de regulă, în scris, fără ca lipsa formei să atragă nevalabilitatea operaţiei juridice
(negotium iuris), ci numai imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă.
Forma cerută ad probationem nu este incompatibilă cu manifestarea tacită a
consimţământului care poate fi dovedit şi cu alte mijloace de probă decât înscrisuri.
În principiu, însă, simpla tăcere nu valorează consimţământ exteriorizat (qui tacit
consentire non videtur) dacă nu rezultă din împrejurări sau fapte concludente ori dacă
legea sau părţile nu dau tăcerii valoarea de consimţământ. Deci, tăcerea nu poate fi
calificată ca achiesare, de vreme ce nu a fost materializată într-un fel sau altul.
Nu trebuie confundată modalitatea de încheiere valabilă a unui act juridic, inclusiv
prin manifestarea tacită a consimţământului uneia sau ambelor părţi cu modalitatea de
probare a respectivului act juridic, în condiţiile restrângerii admisibilităţii mijloacelor de
probă, a dovedirii lui pe cale convenţională (de pildă, doar cu înscrisuri). În speţă,
reclamantul nu putea să accepte, în mod tacit, declararea termenului de livrare, însă
pârâta nu putea să facă dovada acestui act juridic (o modificare convenţională a
321
Cu titlu de exemplu, în dreptul civil, în materie de: testament, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, revocarea
expresă a legatelor, renunţarea expresă la succesiune, ipoteca convenţională, subrogarea în drepturile creditorului - con-
simţită de debitor, împărţeala terenurilor agricole convenite între moştenitori, înstrăinarea construcţiilor etc. Cu titlu de
exemplu, în Dreptul, familiei: în materie de căsătorie, înfiere şi recunoaşterea filiaţiei copilului.
322
De pildă, pentru contractul de donaţie se cere întotdeauna act autentic.
323
Trib. Suprem, s. civ., dec. civ., nr. 2259/1977, în Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, S. Z i l ber st ei n şi
colectiv, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 77.
324
De exemplu, testamentul olograf, adică, cel scris şi subscris de autor.
termenului), în ipoteza necunoaşterii lui de către reclamant decât prin probe scrise, iar
nu prin orice mijloace de probă admise de legea comercială325.
256 Justificare. Forma cerută ad probationem se justifică din următoarele puncte de vedere:
a) importanţa deosebită a unor contracte impune o asemenea formă spre a se
putea face dovada existenţei acestora, a drepturilor şi obligaţiilor ce se nasc din ele şi,
bineînţeles, a întinderii acestora;
b) forma ad probationem, prin natura ei este în măsură să înlăture anumite dubii
în legătură cu conţinutul contractului respectiv, cu drepturile şi obligaţiile născute din
el şi cu întinderea acestora;
c) existenţa formei cerute ad probationem oferă securitate juridică circuitului civil
şi garantează executarea prestaţiilor la care părţile se obligă şi respectiv, realizarea
drepturilor subiective civile corelative, graţie aderenţei mai mari la forţa coercitivă a
statului, pe calea acţiunii în justiţie.
257 Semnificaţie. Forma cerută ad probationem se constituie într-o limitare a principiului
consensualismului contractelor pentru că:
a) lipsa formei scrise în cazurile în care legea o pretinde înseamnă nedovedirea
contractului în sens de negotium juris, deci, în planul dovezii, echivalează cu lipsa
acestuia;
b) pe fondul raporturilor existente între părţi, se consideră că actul juridic în sens
de negotium iuris (contractul), există dar nu poate fi dovedit;
c) în lipsa unui act scris (instrumentul probations), executarea obligaţiilor
rezultând din operaţia juridică (negotium juris) nu poate valora o plată nedatorată ci,
dimpotrivă, executarea unor obligaţii valabile;
a) forma scrisă este o limitare adusă principiului consensualismul contractelor
pentru că, practic, nedovedirea raportului juridic născut are drept consecinţă
ineficacitatea acestui raport.
258 Aplicaţii. Forma cerută ad probationem are aplicaţii într-o serie de materii precum: contractul de
închiriere a suprafeţelor locative (în principiu), contractul de locaţiune, tranzacţia, contractul de
asigurare, depozitul voluntar; etc.
c. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
259 Noţiune. Prin forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se înţeleg acele formalităţi pe care
legea le cere a fi îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor altor persoane decât cele ale părţilor din
contract.
260 Justificare. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi este motivată din următoarele puncte
de vedere:
a) potrivit principiului relativităţii efectelor contractelor, acestea produc efecte
numai între părţi şi faţă de avânzii lor cauză.
Rezultă, deci, că părţile nu pot opune actul lor altor persoane, că în ultimă instanţă,
contractul nu este opozabil terţilor (penitus extranei).
Din acest motiv legea pretinde îndeplinirea unor forme prin care actele juridice care
constituie sau transmit drepturi reale să fie aduse la cunoştinţa terţilor (inscrierea in
cartea funciara);
b) drepturile reale sunt drepturi absolute şi, prin consecinţă, sunt opozabile erga
omnes.
261 Aplicaţie. În mod concret, forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi îşi găseşte aplicaţie în
materia publicităţii personale şi reale a drepturilor reale326.
G. PARTICULARITĂŢI ALE STRUCTURII CONTRACTULUI DE SOCIETATE
I. PRELIMINARII
325
Curtea de Apel Bucureşti, s. a III-a. civ., dec. nr. 261/1995, în Dreptul, nr. 3/1996,
p. 69-72.
326
Materia tratată în volumul II, Drepturile reale.
262 Noţiunea contractului de societate. Contractul de societate stă la baza societăţii civile. El poate
fi definit ca fiind acordul de voinţă intervenit între două sau mai multe persoane în scopul de a produce
efecte juridice, concretizate în însăşi realizarea societăţii, în aportul asociaţilor, în realizarea de
beneficii (scopul însuşi al înfiinţării lor) şi în exerciţiul comun al unor activităţi327.
Art. 1881 C. civ. atribuie contractului de societate urmatoarea definitie: ”Prin contractul de societate
doua sau mai multe persoane se obliga reciproc sa coopereze pentru desfasurarea unei activitati si sa
contribuie la aceasta prin aporturi banesti, in bunuri, in cunostinte specifice sau prestatii cu scopul de a
imparti beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.”
Contractul de societate are aceleaşi elemente structurale (condiţii esenţiale) ca
orice alt contract: consimţământul părţilor, obiectul, capacitatea de a contracta şi
cauza.
263 Precizare. Particularităţile contractului de societate în raport de celelalte contracte constau în
aceea că, datorită specificităţii efectelor în vederea producerii cărora se încheie şi, aşa cum rezultă şi
din definiţie, are două condiţii esenţiale (elemente de structură) în plus:
a) aportul asociaţilor; şi,
b) realizarea de beneficii.
II. CONDIŢII ESENŢIALE SPECIFICE

1. Aportul asociaţilor
264 Prezentare. Capitalul social se formează pe baza a ceea ce aduce fiecare dintre asociaţi cu
prilejul constituirii societăţii. Noţiunea de aport (în accepţiunea sa juridică) constă în obligaţia pe care
şi-o asumă asociatul de a aduce ulterior bunul precizat în contractul de societate (orice bun care, din
punct de vedere economic, reprezintă o valoare). Astfel, pot fi aduse drept aport, potrivit art. 1882 al.
(3) C. civ.:
a) o sumă de bani;
b) alte bunuri (mobile sau imobile, corporale sau incorporale, certe sau generice,
fungibile şi consumptibile sau nefungibile şi neconsumptibile);
c) anumite servicii (prestaţii în muncă sau cunostinte specifice).
Aportul social poate să fie de valori inegale şi de naturi diferite.
Aportul trebuie adus până la o anumită dată. Depăşirea acestei date face ca
asociatul vinovat să răspundă de daunele cauzate de întârziere, de drept şi fără punere
în întârziere.
În principiu, capitalul nu poate fi modificat decât în anumite condiţii (el este fix) şi se
prezintă sub forma unei sume lăsate de asociaţi la pasivul societăţii, neputând fi
afectat prin distribuirea de beneficii.
2. Realizarea de beneficii
265 Prezentare. Beneficiile realizate de societatea comercială se împart între asociaţi corespunzător
aportului adus. În situaţia în care se înregistrează pierderi, ele se suportă proporţional de către toţi
asociaţii.
Potrivit art. 1881 al.(2) C.civ. ‘’ Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proportional cu
participarea la distributia beneficiului, daca prin contract nu s-a stabilit altfel.‘‘
Partile (asociatii) pot conveni in cuprinsul contractului de societate ca impartirea beneficiilor sau
suportarea pierderilor sa se faca intr-un anume mod [art.1902 al.(2),(3),(4) C.civ.], dar in acelasi timp,
alineatul 5 al art.1902 stabileste ca „Orice clauza prin care un asociat este exclus de la impartirea
beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerata nescrisa.”
SECŢIUNEA A VII-A
FORMAREA CONTRACTULUI
327
In extenso vezi Fr. Dea k , Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 356 şi urm.
A. PRELIMINARII
266 Consideraţii generale.

Contractul este un act juridic bilateral, pentru că încorporează în el cel
puţin voinţa a două persoane. Prin definiţie328, el este un acord de voinţă.
Prin urmare, o singură voinţă nu este suficientă pentru formarea
contractului şi nu poate produce efecte juridice de natura celor pe care le
produce contractul.
În mod cu totul excepţional, voinţa unilaterală produce,
totuşi anumite efecte care pot privi, între altele, formarea
unui contract329 fără însă a fi considerate de natură
contractuală.
Voinţa ce se încorporează în contract poate primi
considerare pe mai multe planuri:
a) pe planul formării contractului;
b) pe planul sincerităţii operaţiilor juridice (în sens de
negotium iuris), în care se încorporează;
c) pe planul limitelor în care se poate manifesta.
În toate aceste cazuri, manifestarea de voinţă

(consimţământul) trebuie analizat în conexiune cu scopul
contractului şi pentru a vedea dacă suntem sau nu în
prezenţa unui contract, trebuie analizat în conexiune cu
scopul contractului şi pentru a vedea dacă suntem sau nu în
prezenţa unui contract trebuie s-o integrăm în categoria mai
largă a acordurilor de voinţe ca, pe această bază, să stabilim
dacă produce efecte de natură contractuală.
267 Moment important. Problema cheie în întregul proces al

formării contractelor este momentul încheierii lor, întrucât
toate efectele încep să se producă din acest moment.
328
Art.1166 C.civ. “Contractul este acordul dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a constitui,
modifica sau stinge un raport juridic.”
329
În cazul ofertei de a contracta, de pildă.
Din Codului civil330,rezulta ca regula generala este ca un contract se

incheie
- prin negocierea lui de catre parti (cum este cazul contractului-
cadru)sau
- prin acceptarea fara rezerve a unei oferte de a contracta.
Exceptia de la acest principiu este reglementata de alin.2 si 3 al art.
1182 C.civ.care considera suficienta punerea de acord a partilor asupra
elementelor esentiale ale contractului pentru incheierea valabila a
contractului.Elementele esentiale ale contractului vor fi determinate de
la caz la caz, acestea avand un pronuntat caracter subiectiv........
A. Dacă părţile (persoane fizice sau juridice) sunt de faţă,

momentul încheierii contractului este uşor de stabilit:
acordul se realizează pe data unirii voinţelor, adică atunci
când părţile, prezente şi egale în drepturi, decid în această
privinţă.
B. Dacă părţile nu sunt de faţă, momentul formării

(încheierii contractului) se stabileşte mai dificil, întrucât
acest moment nu coincide cu data exprimării voinţei uneia
sau alteia dintre părţi.
Părţile îşi exprimă voinţa, în această situaţie, la date
diferite, dar, sigur, anterioare momentului formării
contractului.
Unirea voinţelor părţilor se realizează prin mijlocirea a
două instituţii juridice:
a) oferta de a contracta
b) acceptarea.
330
Art.1182. Incheierea contractului.
(1). Contractul se incheie prin negocierea lui de catre parti sau prin acceptarea fara rezerve a unei ofere de
a contracta.
(2) Este suficient ca partile sa se puna de acord asupra elementelor esentiale ale contractului, chiar daca
lasa unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori incredinteaza determinarea acestora unei alte
persoane.
(3) In conditiile prevazute de alin. (2), daca partile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori
persoana careia i-a fost incredintata determinarea lor nu ia o decezie, instanta va dispune, la cererea
oricareia dintre parti, completare contractului, tinand seama, dupa imprejurari, de natura acestuia si de
intentia partilor.
Din analiza împreună a celor două instituţii se poate stabili

cu certitudine momentul când voinţele părţilor se unesc
(momentul încheierii contractului).
Teoria formarii treptate a contractului.

In unele situatii formarea contractului cu toate drepturile si
obligatiile aferente este rezultatul unui proces de negociere
intre partile contractante. Implicit, vointa contractuala a
partilor se modifica pe parcursul negocierilor, fiind posibil
chiar sa existe diferente majore intre vointa initiala si cea
care se materializeaza prin stabilirea drepturilor si
obligatiilor contractuale, asa cum rezulta din contractul
incheiat.
Pornind de la aceasta realitate obiectiva, legiuitorul a
inteles sa reglementeze expres situatia in care partile inteleg
sa incheie un contract in mai multe etape, desemnand drept
moment al incheierii contractului, momentul interventiei
acordului de vointa asupra clauzelor esentiale, contractul
devenind forta obligatorie.
(Aspecte privind teoria formării progresive a consimţământului în

materie contractuală. Preocupările doctrinare în au determinat apariţia
teoriei privind formarea progresivă a convenţiilor, văzută drept un
instrument de amenajare a întinderii consimţământului. Abandonând
concepţia instantanee a formării contractelor, potrivit căreia perfectarea
actului juridic bilateral rezultă în mod spontan din simplul schimb de
consimţăminte, teoria propusă arată că există situaţii în care primul contact
juridic dintre părţile viitorului contract marchează naşterea unui
consimţământ parţial, a cărui completare se va face apoi progresiv, în
intervalul de reflexie autoprocurat de părţi sau alocat „părţii slabe” de
legiuitor. Tot în această secţiune am analizat şi chestiunea controversată a
naturii juridice a răspunderii precontractuale.
Astfel, conform primei teorii, a naturii contractuale, încă din

momentul demarării negocierilor are loc între părţi un contact social care
determină naşterea unui raport obligaţional între subiecte determinate, având
ca obiect obligaţia generală de a se comporta cu bună-credinţă. Pe de o parte,
acest raport este născut în legătură cu viitorul contract, iar, pe de altă parte,
în orice raport de negociere a încheierii unui act juridic poate fi prezumat un
acord de voinţă al părţilor, prealabil demarării negocierilor, în sensul
desfăşurării acestora cu bună-credinţă. Inexistenţa unui astfel de acord ar
presupune intenţia părţii de a acţiona cu rea-credinţă, ceea ce ar împiedica de
la început orice negociere.
A doua opinie, care pare a fi cea corectă, fie şi doar prin faptul că nu
se întemeiază pe o ficţiune, optează pentru natura delictuală a
responsabilităţii precontractuale, care cade, deci, în aria de aplicare a art. 998
C. civ.
Conform acestei teze, încălcarea obligaţiei de bună-credinţă în faza
tratativelor constituie încălcare nu doar a unui interes individual al unui
subiect determinat, ci a unui interes protejat în viaţa socială şi apărat de art.
998 C. civ. împotriva oricăror comportamente dolosive sau culpabile ce
încalcă obligaţia generala de neminem laedere, impusă tuturor subiectelor de
drept. Răspunderea precontractuală nu poate avea decât natură delictuală
pentru că apare înainte ca un contract să existe.)331
NEGOCIEREA
331
Juanita Goicovici, « Formarea progresiva a contractului
1. Aspecte prealabile
Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se
formează prin întâlnirea ofertei cu acceptarea ei, deci pe baza unei negocieri.
În civilizaţia contemporană există însă un număr considerabil de
contracte care sunt încheiate fără negociere prealabilă (de exemplu:
cumpărarea unui magazin la un preţ fixat anticipat; cumpărarea unui bilet de
călătorie pe calea ferată, la un tarif deja stabilit). Mecanismul întâlnirii
ofertei cu acceptarea este foarte complex şi de nenumărate ori acesta este
precedat de negocieri.
Definitie. Termenul negociere provine din latinescul « negotiatio » cu

sensul de negustorie, comert in general, iar termenul « a negocia » vine, de
asemenea, din limba latina si semnifica a se targui.
In contextul Dreptului comertului international prin negociere se

intelege o actiune verbala ori materializata pe un anumit suport, desfasurata
de doua ori mai multe persoane fizice sau juridice in vederea obtinerii unui
interes comun.
In Le petit Larousse, negocierea este definita eufemistic ca fiind arta

duce la bun sfarsit marile afaceri publice, tratativele intre mai multe guverne
in vederea incheierii unui acord bilateral sau multilateral.
In dictionarul explicativ al limbii romane « negocierea » inseamna

« tratative purtate in vederea incheierii unui acord sau conventii ».
Negocierea este, deci, invitaţia lansată de una din părţi de a trata

conţinutul unui eventual contract.
Această invitaţie se deosebeşte de oferta fermă: negocierea poate fi
urmată sau concretizată într-un „acord de voinţă ».
Doctrina franceza332 apreciaza ca ceea ce distinge negocierea de oferta
ferma, « nu este doar faptul ca ea ii este anterioara (ea face parte din
discutiile prealabile) si nu comporta cu necesitate elemente esentiale ale
332
Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Filippe Stoffel-Munck, in « Drep Civil. Obligatiile » - DEFRENOIS-
pARIS,traducerea ed.3-a din limba franceza de Diana Stanisor, sub coordonarea av. Marius Scheaua, ED
Wolters Kluver Romania,P.247.
contractului proiectat, ci este, mai ales, vointa autorului sau prin exploatarea
posibilitatii de a incheia contractul proiectat. Autorul negocierii nu face o
oferta pe care s-o accepti, sau s-o lasi, s-o accepti ca atare. »
Dreptul la negociere rezulta din continutul art. 1169 C.civ. care

proclamă libertatea contractuală ,cat si din art. 1182 C.civ. referitoare la
incheirea contractelor.
Partile intre care se poate purta o negociere pot fi atat persoane fizice,
cat si persoane juridice. De asemenea negociererea poate fi purtate personal
de parti sau prin reprezentanti
Principiile negocierii
Din punct de vedere juridic, există în această privinţă două principii

contradictorii:
1.- pe de o parte, libertatea părţilor de a desfiinţa acordul prealabil

fără a antrena responsabilitatea celui care a renunţat, întemeiată pe
principiul libertăţii contractuale ( initierii, desfasurarii si ruperii
negocierii) care asa cum am aratat, presupune libertatea subiecţilor să
stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor, care conţine
iminent şi dreptul (libertatea) de a negocia cu potenţialii cocontractanţi
pentru a putea realiza obiectivele propuse şi acest lucru constituie o regulă,
nu o excepţie, la etapa de încheiere a contractului, fapt ce-şi găseşte reflecţia
în Codul civil, in art. 1169333, privind libertatea de a contracta, in art.1176
C.civ334. referitor la contractul - cadru, precum si in dispozitiile art. 1202
alin.3 C.civ.: „ clauzele negociate prevaleaza asupra clauzelor standard”.
Reglementarea in art. 1202 C.civ. a clauzelor contractuale standard,

nu poate înlocui sau exclude etapa negocierii contractului, dar suplineşte
situaţia juridică în care negocierile sunt suprimate de inegalitatea economică
a părţilor sau incapacitatea psihologică sau de altă natură a unui subiect de a
negocia la acelaşi nivel cu profesionistul. În situaţia în care, în contractele de
333
Art. 1169 C.civ. Partile sunt libere sa incheie orice contracte sis a determine continutul acestora, in
limitele impuse de lege, de ordinea publica si de bunele moravuri”
334
Art.1176 C.civ (1). « Contractul-cadru este acordul prin care partile convin sa negocieze, sa incheie sau
sa mentina raporturi contractuale ale caror elemente esentiale sunt determinate de acesta.
(2)modalitatea de executare a contractului cadru, in special in termenul si volumul prestatiilor, precum si
daca este cazul, pretul acestora sunt precizate prin conventii ulterioare. »
adeziune, nu există un acord liber consimţit, iar discuţiile lipsesc aproape cu

desăvîrşire era normală intervenţia legiuitorului335 .
2.- pe de altă parte, există obligaţia ce revine părţilor de a se manifesta cu

bună credinţă336 în cadrul negocierii şi de a respecta „angajamentele de
principiu”, prevazut in art. 1183 C.civ.337
Partile angajate in negociere sunt tinute sa respecte exigentele bunei-

credinte si nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligatii.
Referitor la modalitatile prin care incumba obligatia de buna credinta

in negocieri, doctrina franceza338 mentioneaza conducerea negocierilor de
maniera loiala, manifestata prin indatoriri precise, cum ar fi : » faptul de a
informa loial partenerul de discutie, de a-i lasa un termen de reflectie
rezonabil, de a incerca sa se ajunga la un acord (valabil mai ales in dreptul
muncii), de a te abtine de la propuneri manifest inacceptabile si de a lua
masuri dilatorii, de a nu prelungi negocierile atunci cand a fost luata decizia
de a rupe negocierile sau de a trata cu altul, de a respecta secretul
informatiilor confidentiale. Toate aceste pot duce la negocieri paralele, cu
exceptia cazului in care partile se angajasera la exclusivitate sau la
confidentialitate. »
335 Vasile Pătulea, Stancu Gheorghe. Dreptul contractelor.- Bucureşti: C.H.Beck, 2008, p.455, citat de Dorin CIMIL, doctor în
drept, conferenţiar universitar, Facultatea de Drept, USM, in lucrarea”Importanta juridica a negocierii”,site.

336
Conform ar. 14 C.civ. (1)”orice persoana fizica sau juridical trebuie sa isi exercite drepturile di sa isi
execute obligatiile civile cu buna-credinta, in accord cu ordinea publica si bunele moravuri.
(2) Buna-credinta se prezuma pana la proba contrara.”
337 Art. 1183 C.civ. « (1) Partile au libertatea initierii, desfasurarii si ruperii negocierilor si nu pot fi tinute raspunzatoare pentru
esecul acestora.
(2) Partea care se angajeaza intr-o negociere este tinuta sa respecte exigentele bunei credinte. Partile nu pot conveni la limitarea sau
excluderea acestei obligatii.
(3) Este contrara exigentelor bunei-credinte, intre altele conduita partii care initiaza sau continua negocieri fara intentia de a incheia
contractul.
(4) Parte acre initiaza, continua sau rupe negocierile contrar bunei-credinte raspunde pentru prejudiciul cauzat calailalte parti. Pentru
stabilirea acestui prejudiciu se va tine seama de cheltuielile angajate in vederea negocierilor, de renuntarea de catre cealalta parte la
alte oferte si de orice imprejurari asemanatoare. »

338
Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Filippe Stoffel-Munck, in « Drep Civil. Obligatiile » - DEFRENOIS-
Paris,traducerea ed.3-a din limba franceza de Diana Stanisor, sub coordonarea av. Marius Scheaua, ED
Wolters Kluver Romania, p. 248.
Conform art. 1183 alin.3 din codul civil roman, « este contrara exigentelor
bunei-credinte, intre altele, conduita partii care initiaza sau continua
negocieri fara intentia de a incheia contractul ».
Chiar daca partile au libertatea intitierii, desfasurarii si ruperii negocierilor,

nu raspund in cazul unui esec al acestora(alin.1 art.1183 c.civ.).
Cu toate acestea, în măsura în care una din părţi dovedeşte rea- credinţă în
respectarea negocierii prealabile, ea va răspunde pe temei
(delictual/contractual) ??? şi va repara prejudiciul cauzat partenerului,
paguba reprezentând echivalentul cheltuielilor făcute cu » organizarea
negocierii, de renuntarea de catre cealalta parte la alte oferte, precum si alte
imprejurari asemanatoare ».
.
Temeiul juridic al raspunderii in reaua-credinta
Pentru a putea deterina natura juridica a acestei raspunderi trebuie sa luam in

considerare unele precizari.
« (Procesul de formare a unui contract civil poate fi descompus în mai

multe etape, necesare pentru maturizarea consimţămîntului la act, fie pentru
convenirea obiectului viitorului contract339. Etapa care ne interesează
reprezintă faza precontractuală a raportului juridic civil, etapa emanării de
către cocontractanţi a voinţei incomplete, dar preferenţiale, care serveşte o
treaptă psihologică de formare a voinţei clare şi decise în privinţa viitorului
contract.
Negocierile contractuale în calitate de acte juridice stabilite în etapa

precontractuală, crează raportul precontractual de obligaţie, apoi în procesul
derulării şi finalizării lor se materializează în formă de înscrisuri
(documente), şi anume scrisoare de intenţie şi scrisoare de confirmare.
339
Goicovici Juanita. Formarea progresivă a contractului. Bucureşti, 2008. pag.16
Pentru însuşirea utilităţii şi importanţei juridice ale acestora este important

să marcăm deosebirea lor de oferta de a contracta. În temeiul art.1188
C.civ ,, O propunere constituie oferta de a contracta daca aceasta
contine suficiente elemente pentru formarea contractului si exprima
intentia ofertantului de a se obliga in cazul acceptarii ei de catre
destinatar.’’
Semnele calificative ale ofertei sunt propunerea care conţine toate
elementele esenţiale ale viitorului contract şi propunerea care reflectă voinţa
ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei. Scrisoare de intenţie
reprezintă în sine o invitaţie unilaterală a autorului, fără stabilirea
elementelor esenţiale ale viitorului contract, deoarece ele se află în proces de
negociere, precum şi nu poate exista voinţa finală a ofertantului de a fi legat
prin contract, invocîndu-se nefinisarea negocierilor şi neconcordanţa
poziţiilor potenţialilor cocontractanţi asupra elementelor esenţiale ale
viitorului contract. Utilitatea juridică a scrisoarii de intenţie este de a
perfecta procesul de derulare a negocierilor în modul şi măsura
contrasemnării lor de către destinatar, precum şi stabilirea ce activităţi
preliminare urmează a fi remunerate.
Scrisoarea de confirmare reprezintă la fel un înscris perfectat unilateral, care
confirmă conţinutul contractului ce a fost negociat verbal (de exemplu la
telefon). Înscrisul îmbracă haina juridică a voinţelor părţilor, dar urmează să
fie confirmat de către cealaltă parte în termenii pe care acesta îi conţine,
pentru a deveni contract în adevăratul sens al cuvîntului.
Pornind de la dispozitiile art.1165, conform carora, obligatiile pot

avea ca izvor contractul, actul juridic unilateral, gestiunea de afaceri, plata
nedatorata, imbogatirea fara justa cauza, fapta ilicita, precum si din orice alt
act sau fapt de care legea leaga nasterea unei obligatii ; ale art. 1166 in care
se arata ca « contractul este acordul de vointe dintre doua sau mai multe
persoane cu intentia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic ; ale
art. 1169 privind libertatea contractuala, art. 1170 privind principiul bunei
credinte, ale art. 1182 referitoare la incheierea contractelor si ale art. 1183
referitoare la buna credinta in negocieri, putem considera că iniţierea şi
desfăşurarea negocierilor formează în sine, fie acte sau fapte juridice,
generatoare de obligaţii speciale în felul lor de a fi.
Având deja cadrul juridic elementar, care recunoaşte la nivel de lege

iniţierea şi desfăşurarea negocierilor de încheiere a contractului în calitate de
generator de obligaţii civile, este firesc să apară problema determinării

dreptului comun aplicabil în perioada precontractuală de stabilire a relaţiilor.
Aceasta problema a fost abordata340 si de jurisprudenţele şi doctrinele
civilistice germane şi franceze, astfel
1. doctrina şi jurisprudenţa germană, stabileşte că între partenerii de
negocieri, viitorii posibili cocontractanţi se poate naşte un raport
precontractual de obligaţie ce generează în caz de violare o responsabilitate
precontractuală.341 Prezenţa raportului precontractual de obligaţie, de unde
derivă responsabilitatea juridică pentru cel ce se face vinovat de violarea cu
rea credinţă a negocierilor, a fost concepută de către civiliştii germani în
baza teoriei “culpa in contrahendo”, elaborată şi susţinută de Rudolf von
Ihering.
Esenţa acestei teorii rezidă în faptul că o parte a unui contract trebuie
să obţină reparatrea prejudiciului suferit de către acesta, dacă contractul
eşuează din motive ce ţin de cealaltă parte.
Îmbunătăţirea calitativă a ideei lui Ihering de către jurisprudenţă şi
doctrină a generat un principiu, conform căruia simplul fapt de întrerupere a
negocierilor sau refuzul de a lua contact în vederea încheierii unui contract,
crează între cei ce participă o legătură juridică particulară, care la rândul său
reprezintă fundamentul răspunderii speciale, întîlnite în cazul formării
contractelor prin negocieri contractuale.
Dreptul german acceptă situaţia că două persoane ce iau contact în
vederea încheierii unui contract viitor, intră în sfera dreptului, chiar dacă
contractul nu este format. Părţile trebuie să aibă un respect mutual de
încredere, această încredere reprezentînd ideea de bază a relaţiei speciale
precontractuale, care la rîndul său, permite să degaje obligaţii specifice
negocierii342.
340 Site, Dorin CIMIL, doctor în drept, conferenţiar universitar, Facultatea de Drept, USM, in „Importanta negocierii
contractelor”.
341 Stancu Radu. Formarea contractelor în dreptul european – dreptul german.// Revista de drept comercial nr.7-8, 2010 p.126., citat
in Site, de Dorin CIMIL, doctor în drept, conferenţiar universitar, Facultatea de Drept, USM, in „Importanta negocierii
contractelor”.
Pentru asigurarea unei protecţii judiciare, obligaţiile şi drepturile

corelative ce rezultă din negocierile contractuale sunt conjugate cu
principiile bunei-credinţe şi încrederii. Astfel, toate relaţiile, născute în
vederea creării unui contract între părţi, dau naştere unei legături de
încredere ce le impune potenţialilor cocontractanţi obligaţii reciproce de
prudenţă şi de securitate. Nerespectarea obligaţiilor şi drepturilor corelative
ce rezultă din negocierile contractuale de către cocontractantul vinovat
condiţionează îndemnizarea partenerului, care trebuie să fie repus în situaţia
în care se găsea la debutul negocierilor.
Angajarea răspunderii părţii vinovate presupune existenţa cumulativă
a patru condiţii:
- existenţa unui raport de obligaţie născut din angajarea negocierilor;
- constatarea unei încălcări a unei obligaţii născute din raportul
precontractual;
- imputarea vinei sau cel puţin a neglijenţei autorului sau prepuşilor
săi;
- existenţa unei daune ce este cauzată partenerului de negociei.
2. În dreptul francez, ca de altfel şi în majoritatea sistemelor de drept

progresiste, libertatea contractuală constituie un principiu fundamental al
dreptului contractelor, şi se exprimă prin libertatea de a încheia sau de nu
încheia contracte în urma negocierilor, dreptul de a negocia cu diverşi
parteneri contractuali, dreptul de a compara, alege sau refuza mai multe
propuneri de contractare.
În Franţa este unanim admis că partenerii de negocieri pot comite o

greşeală precontractuală cu ocazia rupturii acestora343. În acest context,
întreruperea negocierilor poate fi calificată ca o greseală, doar dacă a fost
intenţia de a prejudicia partenerul de negocieri.
342
Stancu Radu. Op.cit. p.128.
343
Stancu Radu. Formarea contractelor în dreptul european – dreptul francez şi belgian// Revista de drept
comercial nr.5, 2010 p.113.,citat de Site, Dorin CIMIL, doctor în drept, conferenţiar universitar,
Facultatea de Drept, USM, in „Importanta negocierii contractelor
Jurisprudenţa franceză a dezvoltat această regulă de angajarea a

răspunderii precontractuale, şi a plasat criteriul bunei credinţe în finalitatea
raportului precontractual, conform postulatului: conduita părţilor în faza
precontractuală trebuie să răspundă principiului bunei credinţe.
Manifestarea bunei credinţe în faza precontractuală poate impune sau

interzice unele comportamente ale potenţialilor contractanţi, cum ar fi
neangajarea negocierilor dacă se ştie cu bună seamă că nu se va încheia
contractul, sau că un negociator nu este titularul drepturilor ce de negociază,
sau nu este împuternicit în acest sens de a duce tratative; precum şi ruptura
brutală a negocierilor avansate fără motiv.344 Ruperea negocierilor într-un
stadiu avansat de negocieri este apreciat de doctrina şi jurisprudenţa
franceză345 ca un criteriu de apreciere determinant al prejudiciabilităţii
rupturii. La fel, s-a recunoscut, că revendicarea unui preţ excesiv în cursul
negocierilor, care n-are nici o legătură cu cel negociat la început poate fi
considerată o atitudine prejudiciabilă, dacă există o legătură cauzală cu
eşecul negocierilor.
Din contract sau acordul de negociere se naşte obligaţia părţilor de a

negocia cu bună-credinţă, în acest sens există opinii ale doctrinarilor
francezi, precum că această obligaţie a părţilor se distinge în obligaţia de a
începe (obligaţie de rezultat) şi obligaţia de a purta negocierile cu bună-
344
Cass.com.,20 martie 1972, Bull.civ. IV, nr.93; JCP G 1973.II.17543, n.J.Schmidt; RTD civ., 1972. 779,
obs. G. Durry. In speta, o societate insarcinata cu distributia exclusiva in Franta a masinilor americane,
intrase in negocieri cu o intreprindere franceza care voia sa cumpere una dintre masinile sale; apo,
distribuitorul a rupt negocierile brutar, i-a vandut masina unui concurent, angajandu-se sa nu vanda o
masina similara timp de 42 luni; s-a hotarat ca el era responsabil de ruperea negocierilor: „societatea
Vilbert-Lourmat (distribuitorul) rupsese in mod deliberat...fara vreun motiv legitim, in mod brutal si
unilateral, negocierile avansate pe care le intreprindea cu numitele stabilimente, care angajasera deja, dupa
cum se stia, cheltuieli importante si pe care se mentinea in od vadit intr-o stare se incertitudine prelungita;
ea nesocotise astfel regulile bunei cuviinte in relatiile comerciale”- exemplu se regaseste in „Philippe
Malaurie, Laurent Aynes, Filippe Stoffel-Munck », in « Drep Civil. Obligatiile » - DEFRENOIS-
Paris,traducerea ed.3-a din limba franceza de Diana Stanisor, sub coordonarea av. Marius Scheaua, ED
Wolters Kluver Romania, p. 248.
345
Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel-Munck. Drept civil. Obligaţiile trad: Diana Dănişor.
Bucureşti, 2009, p.247-248. Site, Dorin CIMIL, doctor în drept, conferenţiar universitar, Facultatea de
Drept, USM, in „Importanta negocierii contractelor
credinţă (obligaţie de mijloace). Însă unii autori consideră că cele două

obligaţii sunt interdependente şi se află într-o legătură indisolubilă.
În ceea ce priveşte calificarea juridică a obligaţiei de a negocia cu

bună-credinţă există diferite păreri, astfel, unii autori consideră că este o
obligaţie de mijloace; alţii susţin că este o obligaţie de rezultat. Ne alăturăm
opiniei346 precum că suntem în prezenţa unei obligaţii de rezultat, în sensul
că fiecare parte garantează celeilalte că va negocia, în termenii acordului de
negociere. De aici rezultă că se va angaja răspunderea civilă contractuală a
părţilor acordului de negociere, dacă refuză să antameze negocieri, să facă
propuneri ori, după caz, să continue negocierile fără un motiv temeinic.
Răspunderea347 pentru ruperea negocierilor urmează să fie angajată doar în

circumstanţe particulare, vinovăţia constînd în faptul întreruperii promte a
unor negocieri durabile ce ar putea lăsa să se creadă în încheierea
contractului. Categoria răspunderii este una contractuală, iar prejudiciul
reparabil cuprinde cheltuielile suportate doar pentru negociere şi studiile
prealabile, nu pentru pierderea şansei de încheierea a contractului, nici
pentru pagubele indirecte.)”
346 Pop, Liviu Tratat de drept civil: Obligaţiile. Vol.2: Contractul.-Bucureşti: Universul juridic, 2009, p.211. Site, Dorin CIMIL, doctor în drept, conferenţiar universitar, Facultatea
de Drept, USM, in „Importanta negocierii contractelor
347 Site, Dorin CIMIL, doctor în drept, conferenţiar universitar, Facultatea de Drept, USM, in „Importanta negocierii contractelor
B. OPERAŢII NECESARE
I. OFERTA DE A CONTRACTA
268 Noţiune. Oferta de a contracta constă în voinţa unilaterală ce se
notifică destinatarului, în vederea încheierii unui contract; altfel spus,
prin ofertă se înţelege propunerea (policitaţiunea) făcută de o persoană, în
vederea încheierii unui contract.
Conform art.1188 Cod civil,”o propunere constituie oferta de a contracta
daca aceasta contine suficiente elemente pentru formarea contractului si
exprima intentia ofertantului de a se obliga in cazul acceptarii ei de catre
destinatar”.
Deci, pentru ca o propunere sa constituie oferta de a contracta, aceasta
trebuie să fie:
certă, adică să nu încapă discuţii în privinţa existenţei ei;

a)
b) precisă, adică să se stabilească exact în legătură cu ce va purta con-
tractul ce urmează a fi încheiat;
348
c) fermă, adică să se facă o adevărată propunere din care sa rezulte
intentia de a contracta ( de a se obliga) nu doar exprimarea unei dorinţe mai
mult sau mai puţin precise sau o simplă glumă.
Cu toate acestea, propunerea adresata unor persoane nedeterminate,

chiar daca este precisa, nu valoreaza oferta, ci, dupa imprejurari, solicitare
de oferta sau intentie de negociere.349 Totusi, poate avea valoarea unei oferte
daca aceasta rezulta din lege, din uzante ori, in mod neindoielnic, din
imprejurari.350
De asemenea, solicitarea de a formula oferte, adresata uneia sau mai
multor persoane determinate, nu constituie prin ea insasi, oferta de a
contracta.351
348
Spre exemplu, nu poate fi ferma
349
Art.1189 alin.1 C.civ.
350
Art.1189 alin.2 C.civ
351
Art.1190 C.civ.
Propunerea de ofertă poate proveni352 de la o persoana care:

- are initiativa incheierii contractului,
- ii determina continutul;
- propune ultimul element esential al contractului.
Propunerea de oferta poate fi adresata :

- unei persoane prezente,
- unei persoane absente,
- unor persoane determinate
- unor persoane nedeterminate
De asemenea, oferta poate fi prevazuta cu termen sau fara termen de

acceptare. Termenul de acceptare curge din momentul in care oferta ajunge
la destinatar.
Comunicarea ofertei
Principiul irevocabilitatii ofertei.
Actualul cod civil aduce un plus de claritate in ceea ce priveste

problemtica ofertei contractuale. Se poate observa, in acest sens, faptul ca
noua reglementare consacra principul irevocabilitatii ofertei de a contracta,
stabilind si exceptii de la aceasta regula.
Conform art. 1191 Cod civil, oferta este irevocabila in urmatoarele
situatii :
- deindata ce autorul ei se obliga sa o mentinta un anumit termen ;
- cand este considerata astfel in temeiul acordului partilor, al practicilor
statornicite intre acestea, al negocierilor, al continutului ofertei ori a
uzantelor.
Exceptia de la principiul irevocabilitatii ofertei : revocarea.
Desi regula este ca oferta este irevocabila, legea prevede totusi

anumite situatii in care oferta poate fi retrasa si anume :
1. in cazul ofertei fara termen, daca oferta nu a ajuns la destinatar inainte

ca ofertantul sa primeasca acceptarea, sau, dupa caz, inaintea savarsirii
actului sau faptului prevazut de art.1186 alin.2 C.civ. si care determina
352
Art.1188 alin.2 C.civ.
2. in situatia in care oferta este facuta unei persoane care nu este prezenta
si aceasta nu este acceptata intr-un termen rezonabil ce se apreciaza in
functie de imprejurarile concrete.
-revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterinate produce efecte

numai daca este facuta in aceeasi forma cu oferta insasi sau intr-o
modalitate care permite sa fie cunoscuta in aceeasi masura cu aceasta.
-revocarea ofertei fara termen adresata unei persoane absente353 nu
impiedica incheierea contractului decat daca ajunge la destinatar inainte
ca ofertantul sa primeasca acceptarea sau, dupa caz, inaintea savarsirii
actului sau faptului care determina incheierea contractului.354
In situatia in care revocarea are loc inainte de expirarea termenului
rezonabil pentru acceptare, ofertantul raspunde pentru prejudiciul cauzat.
Efecte.Oferta de a contracta este un act unilateral de voinţă care, în

privinţa efectelor juridice, comportă următoarele precizări:
a) nu produce nici un efect, dacă nu a ajuns la destinatar;

b) poate fi revocată, dacă nu a ajuns încă la destinatar, fără a produce
consecinţe pentru ofertant;
c) dacă, însă, destinatarul a luat cunoştinţă de propunerea făcută, oferta
nu mai poate fi revocată;
d) dacă oferta s-a făcut cu termen, ofertantul nu o poate revoca până la
împlinirea termenului, iar dacă procedează altfel, suportă consecinţele ce
decurg din nerespectarea obligaţiei de a aştepta până la împlinirea
termenului;
e) dacă oferta nu s-a făcut cu termen, ofertantul trebuie să aştepte timpul
util (termen rezonabil) pentru a primi răspuns, adică timpul necesar ajungerii
ofertei la destinatar, timpul necesar destinatarului pentru deliberare şi timpul
necesar pentru ca înscrisul care cuprinde acceptarea să ajungă la ofertant;
f) dacă ofertantul moare după ce a făcut oferta, sau devine incapabil
după această dată, oferta devine caducă (nu mai produce nici un efect) numai
353
.Art. 1193 alin.2 C.civ.
354
Art. 1186 alin.2 C.civ. „ De asemenea, contractul se considera incheiat in momentul in care destinatarul
ofertei savarseste un act sau fapt concludent, fara a-l instiinta pe ofertant, daca, in temeiul ofertei, al
practicilor statornicite intre parti, al uzantelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face in acest
mod.”
atunci cand natura afacerii sau imprejurarile o impun. Oferta devine caduca
si in situatia in care destinatarul o refuza, precum si in situatia in care
acceptarea nu ajunge la ofertant in termenul stabilit sau, in lipsa de termen,
intr-un termen rezonabil.
Forta obligatorie a ofertei355 trebuie privita in raport de persoanele

carora este adresata. Daca ea este adresata unei persoane prezente, care se
afla in acelasi loc cu ofertantul si nu s-a prevazut un termen inauntrul caruia
ar urma sa fie acceptata, oferta obliga pe ofertant numai daca a fost de indata
acceptata. Daca oferta prevede un termen, ofertantul este tinut s-o mentina
inauntrul acestuia. Cand oferta este adresata unei persoane absente,
ofertantul este tinut s-o mentina inauntrul termenului, daca oferta este
insotita de termen, iar daca nu s-a prevazut un termen, ofertantul va trebui s-
o mentina “un termen necesar schimbului propunerii si acceptarii, dupa
natura contractului” . Literatura juridica se pronunta ca timpul inauntrul
caruia ofertantul este tinut de oferta sa trebuie sa fie rezonabil care este
determinat conform uzantelor. Daca oferta este adresata unei persoane aflate
la departare, ea poate fi revocata pana cand a ajuns la destinatar, cu conditia
ca revocarea sa ajunga inaintea ofertei. Daca oferta a avut termen si
destinatarul n-a acceptat-o, oferta devine caduca. In situatia revocarii ofertei
de catre ofertant inauntrul termenului, va fi angajata raspunderea acestuia.
269 Comparaţie între oferta de a contracta şi promisiunea de

contract. Oferta de a contracta nu se confundă cu promisiunea de
contract.
Promisiunea de contract este acordul prealabil al părţilor,
privind încheierea în viitor a unui contract. Promisiunea de
contract este, deci, un contract356 care trebuie să
îndeplinească toate condiţiile de validitate cerute de lege şi
să cuprindă toate elementele esenţiale ale viitorului
contract.
Între aceste instituţii juridice există următoarele deosebiri:
355
Site av. Ion Ionescu „Formarea contractelor”
356
T.S., s.civ., dec. nr. 2149/1971, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem pe anii 1969-
1975, p. 130 Promisiunea de contract, nereglementată de Codul civil român, nu are drept efect transferul dreptului de
proprietate, ci dă naştere numai la un drept de creanţă, chiar dacă prin contractul în vederea căruia s-a făcut
promisiunea s-ar constitui sau transmite un drept real, constituirea sau transmiterea unui atare drept nu se poate realiza
decât din momentul încheierii contractului în forma prevăzută de lege.
Neîncheierea actului prevăzut în promisiunea de contract din vina unei părţi, implicând nerespectarea unei obligaţii de a
face, conferă celeilalte părţi numai dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciul cauzat
a) oferta de a contracta este un act juridic unilateral

(opera unei singure voinţe), pe când promisiunea de contract
este un act juridic bilateral (rodul a două sau mai multe
voinţe), un contract;
b) oferta de a contracta poate fi revocată cât timp nu a
ajuns la destinatar, pe când promisiunea de contract, odată
făcută, nu mai poate fi revocată, ea stingându-se numai prin
împlinirea termenului pentru care a fost stipulată, ori prin
pieirea lucrului la care se referea contractul a cărei încheiere
a fost promisă sau în condiţiile în care, de regulă, se sting
obligaţiile contractuale;
c) oferta de a contracta devine caducă (nu-şi mai produce
efectele) dacă, între timp, ofertantul decedează sau devine
incapabil, pe când promisiunea de contract continuă să fie
valabilă şi după ce acela care promite a devenit incapabil şi
se transmite moştenitorilor, ca oricare altă obligaţie
contractuală, în afară numai dacă ea a fost stipulată intuitu
personae (în consideraţia calităţilor pe care le are o parte a
contractului).
Oferta este obiectul unor multiple prevederi din Cod civil. O
dispoziţie nouă consideră că este suficient ca părţile să se pună de acord
asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente
secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora
unei alte persoane.
În lipsa altor posibilităţi, oricare dintre părţi va putea cere instanţei
să dispună completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de
natura acestuia şi de intenţia părţilor (art. 1182 alin. 3).
Intervenţia instanţelor ar putea avea loc numai în ipoteza în care părţile
au acceptat această soluţie în mod expres, la încheierea contractului, altfel
putându-se ajunge la violarea libertăţii contractuale a acestora.
II. ACCEPTAREA
270 Noţiune. Codul civil in art.1196 arata ca „orice act sau fapt al
destinatarului constituie acceptare daca indica in mod neindoielnic
acordul sau cu privire la oferta, astfel cum a fost formulata si ajunge in
termen la autorul ofertei.”
Acceptarea constă, deci , în manifestarea de voinţă a destinatarului de a

primi, fără rezerve sau propuneri de modificare, oferta făcută. Ea trebuie
să îndeplinească condiţiile unei manifestări producătoare de efecte
juridice (să fie conştientă, liberă şi exprimată cu intenţia de a se obliga) şi
trebuie să fie expresia şi rezultatul voinţei reale a destinatarului, sa fie
emisa in forma357 ceruta de lege pentru incheierea valabila a contractului.
Legea358 considera incheiat contractul in momentul si in locul in care
acceptarea ajunge la ofertant, chiar daca acesta nu ia cunostinta de ea din
motive care nu ii sunt imputabile.
De asemenea, contractul se considera incheiat in momentul in care
destinatarul ofertei savarseste un act sau fapt concludent, fara a-l instiinta
pe ofertant, daca, in temeiul ofertei, al practicilor statornicite intre parti,
al uzantelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face in acest
mod.
271 Mod de exprimare. Acceptarea poate fi:

a) expresă, când se face în scris sau verbal;
b) tacită, când se desprinde din acţiuni sau atitudini care
pot fi interpretate astfel.
De regulă, tăcerea359 nu poate fi considerată un răspuns la
oferta făcută. În împrejurări cu totul excepţionale, tăcerea
poate avea valoarea unei acceptări valabile (quid tacet
consentire videtur), ceea ce se întâmplă în următoarele
cazuri:
360
- rezulta din lege ;
- din acordul partilor ( de ex : când prin antecontract
părţile au convenit astfel);
357
Art.1187 C.civ..” Oferta si acceptarea trebuie emise in forma ceruta de lege pentru incheierea valabila a
contractului”.
358
Art. 1186 C.civ.
359
Art.1196 alin.2 “ Tacerea sau inactiunea destinatarului nu valoreaza acceptare decat atunci cand aceast
rezulta din lege, din acordul partilor, din practicile statornicite intre acestea, din uzante sau din alte
imprejurari. »
360
De ex: In cazul în care legea admite tacita relocatiune, art.1810 C.civ. « Daca, dupa
implinirea termenului, locatarul continua sa detina bunul si sa isi indeplineasca
obligatiile fara vreo impotrivire din partea locatorului, se considera incheiata o noua
locatiune, in conditiile celei vechi, inclusiv in privinta garantiilor. Noua locatiune va fi
insa pe durata ndeterminata, daca prin lege sau conventia partilor nu se prevede
altfel » ; dispoziţiile art. 1437 şi 1452 C. civ. anterior
- din practicile statornicite intre acestea ;

- din uzante (când, potrivit obiceiului, tăcerea înseamnă
acceptare);
- alte imprejurari.
În privinţa conţinutului său, acceptarea trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:
să fie clara si conformă cu oferta (să aibă acelaşi

a)
obiect),fara modificari sau completari la oferta primita ;
b) să fie neîndoielnică;
c) să se facă de către persoana căreia i se adresează
oferta, iar, dacă oferta s-a adresat la persoane
nedeterminate (ad incertam personam), ea poate fi făcută
de către orice persoană;
d) să se facă la termenul stipulat de ofertant (dacă oferta
e făcută cu termen) sau în timp rezonabil (dacă oferta a fost
făcută fără termen);
e) să se facă mai înainte ca oferta să fi devenit caducă
prin moartea ofertantului, ori prin căderea lui în incapacitate.
f) Sa fie emisa in forma ceruta de lege pentru incheierea
valabila a contractului.
Raspunsul destinatarului nu constituie 361 acceptare, dar

poate fi considerat, dupa imprejurari, contraoferta, in
urmatoarele situatii :
- cand cuprinde modificari sau completari care nu corespund
ofertei primite ;
- cand nu respecta forma ceruta anume de ofertant ;
- ajunge la ofertant dupa ce a devenit caduca.
Comunicarea acceptarii trebuie sa fie facuta in

termenul prevazut in oferta, prin mijloace cel putin la fel de
rapide ca cele folosite de ofertant, daca din lege, din acordul
partilor, din practicile statornicite intre acestea sau din alte
imprejurari nu rezulta contrariul.
361
Art. 1197 C.civ.
Termenul de acceptare curge din momentul in care

oferta ajunge la destinatar(art. 1192 C.civ)
Acceptarea poate fi retrasa daca retragerea ajunge la
destinatar anterior sau concomitent cu acceptarea.(art. 1199
C.civ).
Efecte :
- acceptarea produce efecte numai in momentul in care
ajunge la ofertant, chiar daca acesta nu ia cunostinta de ea
din motive care nu ii sunt imputabile ;
- acceptarea tardiva362 produce efecte numai daca autorul
ofertei il instiinteaza de indata pe acceptant despre
- acceptarea facuta in termen, dar ajunsa la ofertant dupa
expirarea termenului, din motive neimputabile
acceptantului, produce efecte daca ofertantul nu il
instiinteaza despre aceasta de indata363.
- acceptarea poate fi retrasa364 daca retragerea ajunge la
ofertant anterior ori concomitent cu acceptarea.
- revocarea acceptarii produce efecte numai din momentul in
care ajunge la ofertant, chiar daca acesta nu ia cunostinta
de ea din motive care nu ii sunt imputabile.
C. MOMENTUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI

I. IMPORTANŢĂ
272 Ipoteză. Problema momentului încheierii contractului atrage în
mod deosebit atenţia mai ales când această operaţie se realizează prin
corespondenţă.
O serie de sisteme de drept lasau problema formării
contractelor, inclusiv pe cea a momentului în care acestea se
consideră încheiate, pe seama codurilor comerciale365.
362
Art. 1198 C.civ.
363
Art.1198 alin.2 C.civ
364
Art. 1199 C.civ.
365
Vezi T.R. P o p es c u , Dreptul comerţului internaţional, curs, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1975, p. 116 şi urm.
273 Planurile pe care se vădeşte importanţa momentului încheierii

contractului. Determinarea momentului încheierii contractului prezintă
importanţă din următoarele puncte de vedere:
a) viciile de consimţământ se apreciază la acest moment;
b) capacitatea părţilor se apreciază la data încheierii
contractului;
c) problema caducităţii se pune în legătură cu evenimente
petrecute anterior acestui moment (se poate aprecia dacă
oferta a devenit caducă, în situaţia în care ofertantul moare
între timp sau cade în incapacitate şi, tot astfel, dacă
acceptantul moare sau devine incapabil înainte ca
acceptarea să ajungă la ofertant);
d) revocarea tardivă a ofertei sau acceptării primeşte
considerare (este calificată ca atare) în funcţie de momentul
încheierii contractului;
e) dacă s-a făcut aceeaşi ofertă succesiv, către mai multe
persoane, va fi considerat valabil contractul care s-a încheiat
primul;
f) din momentul încheierii contractului încep să curgă
efectele juridice în vederea producerii cărora părţile şi-au
manifestat voinţa de a contracta;
g) la acest moment se apreciază preţul curent;
h) numai creditorii chirografari anteriori momentului
încheierii unui contract fraudulos beneficiază de exerciţiul
acţiunii pauliene, nu şi cei posteriori acestui moment;
i) în raport de acest moment se soluţionează conflictele
de legi în timp, etc.
274 Determinare. Momentul încheierii contractului rezultă din luarea

în considerare împreună a ofertei şi acceptării, conform sistemului
receptiunii reglementat in actualul cod civil roman in art. 1186, potrivit
caruia „ contractul se incheie in momentul si locul in care acceptarea
ajunge la ofertant, chiar daca acesta nu i la cunostinta de ea din motive
care nu ii sunt imputabile”, precum si in cazul in care „destinatarul ofertei
savarseste un act sau fapt concludent, fara a-l instiinta pe ofertant, daca,
in temeiul ofertei, al practicilor statornicite intre parti, al uzantelor sau
potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face in acest mod”.
Fata de modificarile aduse de actualul Cod Civil (art.1182 alin.2) se

impune a se face distinctie intre situatia negocierii complete a contractului si
situatia negocierii clauzelor esentiale. Altfel spus, avem doua situatii diferite
ce constituie momentul incheierii contractului:
1. momentul interventiei acordului de vointa cu privire la toate clauzele
contractului;
2. momentul punerii de acord asupra elementelor esentiale ale
contractului, clauzele secundare urmand a fi stabilite ulterior sau incredintate
unui tert.
II. PREZENTAREA TEORIILOR ÎN LEGĂTURĂ CU

MOMENTUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI
1. Consideraţii generale
275 Preliminarii. Pentru încheierea contractelor, de
regulă, este suficient acordul de voinţă al părţilor, ceea ce se
traduce în principiul consensualităţii contractelor.
Dacă părţile sunt de faţă, ori contractul se încheie prin
telefon, evident, nu se pune problema determinării
momentului încheierii contractului. Această problemă se
pune în cazul contractelor încheiate prin corespondenţă.
Contractul se încheie în momentul în care s-au unit
voinţele părţilor (în momentul realizării acordului de voinţă al
părţilor), voinţe exprimate prin mijlocirea ofertei şi a
acceptării.
Potrivit părerilor exprimate de literatura de specialitate,
momentul încheierii contractului poate fi determinat cu
ajutorul mai multor teorii :
a) teoria emisiunii (declaraţiei):
b) teoria expedierii acceptării;
c) teoria recepţiunii;
d) teoria informaţiunii.
Acestea au fost grupate în două sisteme:
a) sistemul emisiunii, care înglobează teoria declaraţiunii

şi teoria expediţiei;
b) sistemul recepţiunii, care înglobează teoria recepţiunii
şi teoria informaţiunii.
2. Teorii
276 Teoria emisiunii (declaraţiunii). Potrivit acestei teorii, contractul
se consideră încheiat în momentul acceptării ofertei, adică în momentul
în care destinatarul hotărăşte a da curs ofertei.
Această teorie prezintă două serioase neajunsuri:
a) hotărârea de a accepta este un element psihologic,
lăuntric, foarte greu de dovedit;
b) ofertantul nu a luat încă cunoştinţă de acceptare, ceea
ce înseamnă că voinţele părţilor nu s-au unit, deci nu s-a
format acordul de voinţă şi nu se poate vorbi de încheierea
contractului.
277 Teoria expedierii. Potrivit acestei teorii, contractul se consideră
încheiat din momentul în care destinatarul expediază în scris oferta
(scrisoare obişnuită sau recomandată, ori telegramă). Este adevărat că
această teorie înlătură neajunsul constând în dificultatea dovedirii
momentului respectiv, pentru că proba acestuia se face cu data ştampilei
unităţii poştale de expediţie. Rămâne, însă, celălalt neajuns: voinţele
părţilor nu s-au întâlnit, deci, nu s-a realizat acordul de voinţă şi nu s-a
încheiat contractul.
278 Teoria recepţiunii. Se consideră, în baza acestei teorii, că momentul
încheierii contractului este momentul în care acceptarea a ajuns la adresa
ofertantului.
279 Teoria informaţiunii. Conform acestei teorii, contractul se
consideră încheiat în momentul în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă
de acceptare. Într-adevăr, acesta este momentul când voinţele părţilor s-
au unit (când s-a realizat acordul de voinţă al părţilor).
Acest sistem este acceptat în sistemul nostru de drept.
Dacă este vorba de contracte solemne, contractul se
consideră încheiat dacă sunt respectate condiţiile referitoare
la ofertă şi acceptare şi, evident, dacă sunt îndeplinite
cerinţele legii în privinţa formei.
280 În alte sisteme naţionale de drept. În legătură cu considerarea
momentului încheierii contractelor în alte sisteme naţionale de drept
(deci, cu considerarea teoriilor prezentate deja) facem următoarele
precizări:
teoria expedierii acceptării este adoptată de unele

−
legislaţii366 cu motivarea dată de o parte a doctrinei clasice
(Demolombe, Savigny etc.), în sensul că ea se
fundamentează pe suficienţa existenţei celor două voinţe
identice. Totuşi, datorită unor inconvenienţe de ordin practic
s-au adus unele corective, mai ales în dreptul englez; ei se
limitează la corespondenţa efectuată prin poştă, situaţie în
care se prezumă voinţa tacită a ofertantului;
− teoria recepţiunii primeşte considerare într-o serie de
sisteme de drept (Mexic, Panama, Salvador, Uruguai etc.), cu
motivarea că luarea la cunoştinţă de acceptare depinde
numai de ofertant, iar alte sisteme de drept, care admit
această teorie, acordă efect retroactiv încheierii contractului,
socotindu-l format în momentul expedierii acceptării
( Elveţia, Austria etc.);
− unele sisteme de drept au atitudine favorabilă faţă de
teoria informaţiunii:
a) sunt legislaţii care admit teoria informaţiunii,
considerând drept moment al încheierii contractului -
momentul când ofertantul a luat cunoştinţă efectiv despre
acceptare (sistemul de drept român);
b) alte legislaţii aduc o uşoară atenuare acestei teorii, în
sensul că o admit, dar instituie prezumţia potrivit căreia
ofertantul ia cunoştinţă despre acceptare atunci când
aceasta a ajuns la domiciliul sau reşedinţa sa (Italia, Egipt,
România pentru ceea ce s-au denumit contractele
comerciale etc.)
D. RĂSPUNDEREA REZULTATĂ DIN RETRAGEREA

INTEMPESTIVĂ A OFERTEI SAU ACCEPTĂRII
281 Problema obligativitatii. Se poate vorbi de
răspundere rezultată din ofertă sau acceptare, doar în
măsura în care menţinerea acestora este obligatorie. În ceea
ce priveşte obligativitatea menţinerii ofertei ea diferă
conform jurisprudenţei şi doctrinei după cum este vorba de
persoane care se află de faţă sau persoane care nu se află
de faţă.
366
Dreptul englez, nord american, sud-american etc.
În cazul persoanelor care se află de faţă, oferta obligă pe

ofertant numai când destinatarul răspunde de îndată că a
acceptat-o, cu excepţia cazului în care ofertantul a acordat
un termen destinatarului.
În cazul persoanelor care nu se află de faţă, când oferta
este trimisă prin scrisoare, curier, telegramă etc., s-a ridicat
problema dacă în intervalul de timp scurs de la emiterea
ofertei până la data primirii de către destinatar, ofertantul
este obligat să menţină oferta sau, dimpotrivă, poate să o
revoce; soluţiile diferă după cum oferta a ajuns la cunoştinţa
destinatarului şi după cum ea a fost făcută cu sau fără
termen de acceptare.
Dacă oferta (cu sau fără termen de acceptare) nu a ajuns
la destinatar, ofertantul o poate revoca, singura cerinţă fiind
ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu o dată cu
oferta (de exemplu, oferta s-a trimis prin scrisoare, iar
retractarea se face telefonic, telegrafic sau prin fax).
Dacă oferta s-a făcut cu termen expres sau implicit de
acceptare şi ea a ajuns la destinatar, menţinerea ei este
obligatorie înlăuntrul acestui termen, afară de cazul în care
oferta a fost adresată unei persoane determinate care a
respins-o înainte de terminarea termenului.
Referitor la oferta care s-a făcut fără termen de acceptare
şi a ajuns la destinatar s-au exprimat două puncte de
vedere:
367
1. într-o interpretare ea poate fi revocată . În motivarea
acestei interpretări se susţine că, deşi ajunsă şi cunoscută de
către destinatar, oferta continuă a fi până la acceptare un
act unilateral care nu îl angajează pe ofertant.
2. într-o altă interpretare însuşită de majoritatea doctrinei,
şi care s-a impus în jurisprudenţă, fiind preluata de actualul
Cod civil, se susţine că menţinerea ofertei este obli gatorie pe
timpul necesar conform uzanţelor, pentru ca destinatarul să
delibereze şi să se pronunţe asupra propunerii ofertantului,
întrucât fără recunoaşterea unui asemenea termen oferta ar
rămâne practic, fără nici un rost.
367
A se vedea I. Ro s et t i - Bă l ă n e s c u , Al. Bă i c o i a nu , op. cit., p. 20.
În ceea ce priveşte obligaţia menţinerii acceptării aceasta

se pune numai în privinţa persoanelor care nu se află de
faţă.
În cazul persoanelor care se află de faţă, nu se pune
problema unei obligaţii de menţinere a acceptării, deoarece
acceptarea ofertei are ca obiect încheierea imediată a
contractului.(art.1194 alin. C.civ).
Atunci când persoanele nu se află de faţă, şi, deci, între
data expedierii şi data primirii acceptării de către ofertant se
scurge un interval de timp, conform sistemului recepţiunii,
se pune uneori problema obligaţiei de menţinere a accep-
tării. Astfel, dacă acceptarea nu a ajuns la ofertant, destina-
tarul o poate revoca, afară de cazul în care s-a făcut în
termen. Dimpotrivă, dacă acceptarea a ajuns la ofertant, ea
nu mai poate fi revocată, întrucât contractul s-a încheiat.
Răspunderea pentru retragerea intempestivă a ofertei sau
acceptării se califică după împrejurări, fie ca o răspundere
delictuală, când sunt îndeplinite condiţiile acestei răspunderi,
fie ca un abuz de drept, în exercitarea facultăţii de retragere
a ofertei sau acceptării, când nu sunt îndeplinite condiţiile
răspunderii contractuale.
Raspunderea ofertantului pentru revocarea intempestiva a ofertei.368

Daca exista unanimitate in a se considera ca revocarea intempestiva a ofertei
de catre ofertant obliga pe ofertant, discutiile se poarta asupra calificarii
juridice a acestui izvor de obligatii, fiind emise mai multe teorii.
1.Teoria actului juridic unilateral considera ca oferta reprezinta o

manifestare de vointa unilatereala, deci act juridic unilateral, care produce
efecte, anume obligatia ofertantului de nu si-o revoca inauntrul termenului. I
se reproseaza acestei teorii faptul ca actul juridic unilateral nu este prevazut
de Codul civil ca izvor de obligatii, exceptiile fiind de stricta interpretare.
2. Teoria antecontractului. Potrivit acesteia, oferta este de natura

contractuala, intre ofertantul care a prevazut un termen pentru mentinerea
ofertei si destinatar s-ar fi incheiat un antecontract prin care ofertantul isi
asuma, pe langa fondul ofertei si obligatia de a-si mentine oferta in cadrul
368
Site av. Ion Ionescu Bucuresti „ Formarea contractelor”
termenului, obligatie pe care destinatarul este prezumat ca ar fi acceptat-o.

Teoria n-a fost acceptata pe buna dreptate, pentru ca acceptarea
destinatarului este cel putin indoielnica, ceea ce face sa nu se poata vorbi de
un acord de vointe specific si antecontractului.
Teoria raspunderii delictuale. Autorii teoriei considera ca

3.
retragerea intempestiva a ofertei reprezinta un veritabil delict civil care
declanseaza raspunderea delictuala a ofertantului pentru prejudiciul suferit
de destinatar de fapta culpabila a ofertantului. Intr-o varianta a acestei teorii,
se vorbeste de abuzul de drept, teorie catre care tinde, in mare parte, doctrina
franceza. Se considera ca revocarea ofertei de catre ofertant este un drept al
acestuia care poate fi exercitat pana in momentul cand ea ajunge la
destinatar. Din acest moment, revocarea devine un abuz de drept. Ca un mod
de reparare sui generis a prejudiciului, s-a propus ca instantele de judecata
sa poata decide, in raport de datele fiecarei spete in parte, ca a fost incheiat
contractul.
SECŢIUNEA A VIII-A
EFECTELE CONTRACTELOR
EFECTELE INTRE PARTI
B. FORŢA OBLIGATORIE A CONTRACTELOR
I. PRELIMINARII
282 „Putere de lege”. Potrivit art. 1270 C. civ., „Contractul valabil incheiat are putere de lege intre
partile contractante”.
Forţa (puterea) obligatorie a contractului derivă din „puterea de lege”, pe care
însăşi legea o recunoaşte contractului în raporturile dintre părţi.Cu alte cuvinte,
contractul este legea partilor, fiind tinute sa-l respecte intocmai, potrivit adagiului latin
pacta sunt servanda.369 Din această împrejurare nu se poate trage concluzia că este
posibil a se asemui contractul cu legea, sau că acestea s-ar confunda.
283 Comparaţie între contract şi lege. Această paralelă o considerăm utilă datorită faptului că
formularea sintetică a principiului pacta sunt servanda: „contractul este legea părţilor” ar putea da
naştere la confuzii.
A compara contractul cu legea înseamnă a sublinia următoarele mai importante
deosebiri:
− legea conţine reguli de conduită generale, abstracte şi impersonale obligatorii
pentru toţi subiecţii de drept civil, pe când contractul obligă numai părţile şi avânzii lor
cauză;
− legea reglementează raportul juridic civil abstract, pe când contractul (specie a
actului juridic civil) reglementează raportul juridic civil concret, adică legăturile în care
părţile intră în limitele cadrului juridic oferit de dreptul obiectiv;
369
L.Pop, Drept Civil. Teoria Generala a Obligatiilor, Ed. Chemarea,Iasi, 1996, p.60
− legea exprimă voinţa de stat, voinţa electoratului înfăţişată de organul

legislativ, în timp ce contractul, fiind opera părţilor, încorporează voinţa părţilor (este
fructul acesteia);
− legea este opera unui organ de stat - organul legislativ -, pe când contractul
este opera părţilor, persoane fizice sau persoane juridice;
− contractul poate fi modificat prin voinţa părţilor, legea numai de către organul
legislativ, cu respectarea unei proceduri anume.
„Puterea de lege” a contractelor legal încheiate priveşte părţile şi avânzii lor cauză,
dar instanţa de judecată, judecând litigiul intervenit între părţi, este obligată să ţină
seama de clauzele contractului şi să asigure executarea lor, ca şi când ar fi vorba de
aplicarea dispoziţiilor cuprinse în legi sau în alte acte normative.
284 Părere izolată. În literatura de specialitate 370 s-a exprimat şi părerea potrivit căreia, dacă
contractele nu pot fi executate pentru că, între timp, s-a schimbat situaţia economică a părţilor, se
admite revizuirea lor pentru ceea ce s-a numit „impreviziune în privinţa schimbării situaţiei
economice”, din iniţiativa creditorului. Este ceea ce se exprimă prin formula: „rebus sic standibus”371.
Cu privire la modul în care îşi găseşte aplicarea în practică principiul „pacta sunt
servanda” şi corecţiile pe care acesta le-a primit prin adagiul „rebus sic standibus”
sunt de făcut următoarele observaţii.
Până în anul 1989 s-a considerat că există stabilitate monetară ceea ce a dus,
implicit, la o stabilitate a contractelor care cuprindeau obligaţii pecuniare.
Conform adagiului „pacta sunt servanda” chiar şi în situaţiile în care de la data
încheierii şi până la data executării contractelor au survenit împrejurări economice
neprevăzute, ce au rupt echilibrul prestaţiilor economice neprevăzute avute în vedere
la încheierea contractelor, acestea trebuie executate aşa cum s-a convenit, ceea ce s-a
motivat prin imperativul respectării cuvântului dat (promissorum impledorum
obligatio).Astfel, art.1271 al.1 C.civ. stabileste ca „Partile sunt tinute sa isi execute
obligatiile, chiar daca executarea lor a devenit mai oneroasa, fie datorita cresterii
costurilor executarii propriei obligatii, fie datorita scaderii valorii contraprestatiei.”
În vederea adaptării la realităţile impuse de fenomenul inflaţiei s-a formulat adagiul
„rebus sic standibus”, iar spre a justifica această excepţie s-a formulat teoria
impreviziunii372 ca o excepţie de la regula „pacta sunt servanda” conform căreia, ori de
câte ori, executarea unui contract sinalagmatic devine prea oneroasă pentru una din
părţile contractante, revizuirea contractului373 se impune „ratio legis”, în vederea
restabilirii echilibrului valoric al prestaţiilor; ori dacă între timp aceste condiţii s-au
schimbat, este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice,
iar cum schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, s-a spus că revizuirea
contractelor economice corespunde voinţei prezumate a părţilor contractante374.
370
Punctul de vedere al doctrinei socialiste în materie.
371
Pentru dezvoltări privind fundamentele juridice ale aplicării teoriei impreviziunii vezi Gabriela Ant on , în Dreptul,
nr. 7/2000, p. 24-37.
372
Gh. Be l e i u , Teoria impreviziunii în dreptul civil, în Dreptul nr. 10-11/1993,
p. 30; În acelaşi sens, I. A l bu , Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală,
Ed. Dacia, Cluj - Napoca, p. 95-96. În legătură cu teoria impreviziunii a se vedea şi
I. A l b u , A. Ma n , „Utilitatea terminologiei latine cu referire specială la adagiile „pacta sunt servanda” şi „rebus sic
standibus”, în Dreptul, nr. 2/1966, p. 20-27; I. Al bu , Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanţelor,
indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea dobânzilor, în Dreptul, nr. 1/1994, p. 44-54;
A. L a u v ea u , Teorie de l'imprevision en droit civil et en droit administratif, thčse, Rennos, 1920, p. 142.; P. Voir i n ,
De l'imprevision dans les raports de droit privé, thčse, Nancy, 1912, p. 44; B. St ar c k , Droit civil. Obligations.
Contrats, ed. 4-a, de H. Ro l a n d . L. Bo y er , vol. II. Litec, Paris, 1993 pct. 1215.
373
Revizuirea contractului se poate face potrivit acordului părţilor, printr-o expertiză, ori în lipsa acestui acord pe calea
procedurii contencioase. Pe perioada renegocierii, contractul este suspendat. În caz de eşec al renegocierii, acordul
iniţial este menţinut, în lipsa unor prevederi ale părţilor, în favoarea unor altor soluţii, cum ar fi: suspendarea sau
rezilierea. Dacă renegocierile au succes, se consideră că este acelaşi contract care se menţine cu modificările convenite
şi doar în cazul voinţei exprimate a părţilor există novaţie sau mutus disensus, urmat de crearea unei obligaţii noi.
374
În dreptul francez s-a admis revizuirea legală pentru contractele de rentă viageră cât şi revizuirea judiciară, cum este
cazul contractelor succesive ce cuprind obligaţii pecuniare devalorizate prin inflaţie (G. Ma rt y , P. Ra y nau d , Droit
Pornind de la dispoziţiile art. 1085 Vechiul Cod. civ. potrivit cărora „debitorul nu
răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi
prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul
său’’ (respectiv art.1533 Noul cod civil), doctrina românească face distincţie între
clauzele contractuale previzibile, care sunt admisibile (“pacta sunt servanda”) şi
clauzele contractuale imprevizibile, numite şi clauze „rebus sic standibus” care sunt
considerate inadmisibile375. În doctrină au fost aduse argumente pentru acceptarea de
principiu a teoriei impreviziunii în sistemul nostru de drept care s-ar fundamenta pe
căutarea unui echilibru între just (cerinţă a justiţiei comutative) şi util (cerinţă a forţei
obligatorii)376.
Tot astfel, cel puţin până în prezent, instanţa noastră suprema mergea pe ideea
inadmisibilităţii clauzelor de impreviziune, motivându-se că acestea ar contraveni art.
1085 Vechiul Cod civ.
Referitor la clauzele contractuale pecuniare, de stabilire a daunelor- interese, Codul
civil român a adoptat criteriul dobânzii legale spre a delimita clauzele previzibile de
clauzele imprevizibile377.
Este de făcut precizarea, că datorită inflaţiei grave şi permanente, dobânda legală
nu mai constituie un criteriu prin care să fie evaluate daunele-interese şi în funcţie de
care să se facă delimitarea între clauzele contractuale previzibile şi cele imprevizibile.
S-a ajuns astfel, la lărgirea sferei clauzelor contractuale pecuniare previzibile până la
limita prognozei posibile a ratei inflaţiei. Astfel de clauze sunt frecvente în contractele
de împrumut de bani, rentă viageră sau vânzare-cumpărare cu preţul eşalonat în rate,
şi au un suport real, adică limita ratei inflaţiei anuale, care se stabileşte pe plan
naţional, ceea ce face ca astfel de clauze să fie considerate ca previzibile şi nu
imprevizibile.
Rezultă, aşadar că, în dreptul românesc, datorită previzibilităţii inflaţiei, sfera de
aplicare a regulii „pacta sunt servanda” s-a extins prin cuprinderea şi a clauzelor
contractuale pecuniare susceptibile de a fi prevăzute şi restrângându-se astfel, sfera
excepţiei „rebus sic standibus”378.
Per a contrario, Noul Cod Civil consacra in mod expres institutia impreviziunii, institutie ce
permite adptarea contractelor la noile realitati economice si monetare avand ca finalitate refacerea
echilibrului contractual.
In prezent, teoria impreviziunii este tratata prin intermediul dispozitiilor art.1271,
legiuitorul insusindu-si punctul de vedere al partii din doctrina care a sustinut constant
ca se impune o limitare legala a libertatii contractuale, in situatia in care ‘’executarea
contractului a devenit excesiv de oneroasa “ si sunt indeplinite urmatoarele conditii379:
civil, t. II, Les obligations, Sirey, 1962, p. 206-213; B. St ar c k , Droit civil. Obligations, Librairies Techniques, Paris,
1962, p. 439-453).
375
C.S.J., s. com., dec. 591/1994 în Buletinul de jurisprudenţă pe anul 1994,

p. 243, căreia i-au fost aduse critici pe ideea că art. 1085 C. civ. se limitează la evaluarea judecătorească a daunelor
interese şi nu se aplică atunci când părţile le stabilesc singure prin intermediul clauzei penale (a se vedea L. Pop , op.
cit., p. 69)
376
Gabriela A nt o n , op. cit., p. 33.
377
Dobânda legală era stabilită prin Decretul nr. 311/1954 la 6% şi nu putea fi depăşită prin convenţia părţilor. În
prezent, această situaţie a devenit anacronică, în practică, prin depăşirea dobânzii de 6% de fenomenul inflaţiei, cât şi
prin modificarea legislaţiei, Banca Naţională a României având în competenţă politica monetară, care stabileşte,
periodic, în funcţie de inflaţie, rata dobânzilor. Astfel că, realitatea financiar-monetară în dreptul român, nu se mai
raportează la o dobândă legală unică, ci la dobânzile oficiale pe domeniile de activitate. În acest sens, s-a pronunţat şi
Colegiul Jurisdicţional de pe lângă Curtea de Conturi prin sentinţa nr. 22/1995, nepublicată.
378
Posibilitatea revizuirii clauzelor unui contract cu executare succesivă, chiar dacă s-a încheiat în termen limitat a fost
recunoscută expres şi de Curtea Supremă de Justiţie (C.S.J., s. com., dec. 21/1994, în Dreptul, nr. 12/1994 citată în
Culegere de decizii pe anul 1994, p. 230-231).
379
A se vedea art.1271 C.civ.
-modificarea imprejurarilor sa fi avut loc ulterior incheierii contractului;

-aceasta schimbare a imprejurarilor nu putea fi avuta in vedere, in chip rezonabil, la momentul
incheierii contractului;
-debitorul nu si-a asumat riscul contractual constand in schimbarea imprejurarilor;
-debitorul a incercat, intr-un termen rezonabil si cu buna-credinta, negocierea adaptarii
rezonabile si echitabile a contractului.
In doctrina juridica380, impreviziunea a fost definita ca fiind prejudiciul pe care il sufera una
din partile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine intre prestatiile
si contraprestatiile celeilalte parti, in cursul executarii contractului, dezechilibru cauzat de
conjuctura economica, dar mai ales de fluctuatiile monetare.
Ca si aplicabilitate, impreviziunea se manifesta cu precadere in urmatoarele

contracte:
- contractul de inchiriere
- contractul de vanzare-cumparare
- contractele de credit bancar
Efectele impreviziunii sunt reglementate prin intermediul dispozitiilor art 1271
alin.2 Noul Cod Civ., potrivit carora in situatia in care executarea contractului a devenit
excesiv de oneroasa datorita unei schimbari exceptionale a imprejurarilor, instanta
poate sa dispuna:
a) adaptarea contractului pentru a distribui in mod echitabil intre parti pierderile si
beneficiile ce rezulata din schimbarea imprejurarilor
b) incetarea contractului, la momentul si in conditiile pe care le stabileste.
La nivel legislativ, teoria impreziunii se aplică în anumite cazuri determinate de
legiuitor: Legea nr. 8/1996381 privind drepturile de autor [art. 43 alin. (3)]; O.G.
nr. 42/1997382 privind navigaţia civilă.
Libertatea de a contracta este recunoscută în favoarea tuturor383, dar ea este
ţărmurită, în sensul că „numai contractul valabil incheiat are putere de lege intre
partile contractante”384.
Libertatea contractuală se exprimă, din punctul de vedere al formei, în regula
consensualităţii convenţiilor, potrivit căreia, pentru validitatea unei convenţii este
suficient acordul de voinţă al părţilor, afară numai dacă ar fi vorba de contracte reale
sau solemne, iar executarea obligaţiilor se face aşa cum ele au fost asumate : „pacta
sunt servanda”.
285 Forţa obligatorie a contractelor şi principiul libertăţii şi egalităţii părţilor. Forţa obligatorie a
contractelor faţă de părţile contractante, avânzii lor cauză şi instanţa de judecată este o consecinţă a
principiului libertăţii şi egalităţii părţilor contractante, principiu care, în condiţiile sistemului nostru
naţional de drept, trebuie să-şi găsească deplina sa înfăptuire385.
Din valoarea recunoscută contractului, ca „lege a părţilor”, decurg două reguli
importante:
a) irevocabilitatea contractelor;
b) principiul relativităţii efectelor contractului.
380
L. Pop, op.cit., 2009, p.536
381
Completată şi modificată prin L. 146/1997, L.285/2004, O.U.G. 123/2005, O.U.G. 190/2005 şi L.329/2006
382
Modificată şi completată prin O.U.G. 74/2006.
383
A se vedea art.1180 C.civ.:”Poate contracta orice persoana care nu este declarata incapabila de lege si nici oprita sa
incheie anumite contracte”
384
Art. 1270 C. civ. A se vedea şi dispoziţiile art.11 C. civ., potrivit cărora „nu se poate deroga prin convenţii sau acte
juridice unilaterale de la legile care intereseaza ordinea publica sau de la bunele moravuri”.
385
A se vedea T.R. P op es c u . op. cit., 1970, p. 170.
II. REGULI ÎN MATERIE

1. Regula irevocabilităţii contractelor
286 Noţiune. Regula irevocabilităţii contractelor exprimă ideea că un contract nu poate fi revocat
decât prin acordul părţilor, idee subliniata si de dispozitiile art. 1270 al.(2) C.civ.:”Contractul se
modifica sau inceteaza numai prin acordul partilor ori din cauze autorizate de lege.” Aceasta este
regula şi, prin excepţie de la ea, contractul poate fi desfăcut prin voinţa unei singure părţi, numai
pentru cauzele autorizate de lege.
287 Simetrie. Contractul este acordul de voinţă al părţilor, intervenit în scopul de a produce efecte
juridice, adică de a naşte, modifica, transmite ori stinge raporturi juridice. Din definiţie rezultă că el se
încheie prin acordul de voinţă al părţilor (mutuus consensus). Tot astfel este normal ca să se poată
desface de comun acord de către părţi (mutuus dissensus).
288 Precizarea regulii. Rezultă, deci, că, de regulă, prin voinţa unei singure părţi, contractul nu poate
fi desfăcut. Aceasta este regula irevocabilităţii contractelor.
289 Clauza de dezicere. Contractul nu poate fi desfăcut (revocat) prin voinţa unei singure părţi, afară
dacă în el s-a inserat clauza de dezicere, potrivit căreia părţile (amândouă, sau numai una dintre ele) se
pot dezlega de contract, plătind celeilalte părţi o indemnizaţie (o sumă de bani), o prestatie. În acest
caz, contractul se revocă, în ultimă instanţă, tot prin acordul de voinţă al părţilor (mutus disensus),
pentru că această facultate a fost stipulată cu ocazia încheierii contractului, când părţile au hotărât de
comun acord asupra ei.
Pactul de optiune. Potrivit art.1278 C.civ.”Atunci cand partile convin ca una dintre ele sa ramana
legata de propria declaratie de vointa iar cealalta sa o poata accepta sau refuza, acea declaratie se considera
o oferta irevocabila si produce efectele prev. la art.1191 C.civ.”In ceea ce priveste natura juridica a pctului
de optiune trebuie observat ca acesta prezinta numeroase similitudini cu oferta de a contracta, deosebirea
fiind aceea ca pactul de optiune incorporeaza si vointa celeilalte parti contractante, nefiind in prezenta unui
act unilateral de vointa. De asemenea, pactul de optiune se deosebeste de antecontractul de vanzare-
cumparare prin aceea ca in cazul antecontractului de vanzare-cumparare la incheierea contractului va fi
necesar acordul tuturor partilor contractante pe cand in cazul pactului de optiune, contractul se va incheia
prin simpla vointa a partii in favoarea careia a fost incheiat.Referitor la contractele care reclama o anumita
forma pentru validitate, consideram ca pactul de optiune se impune a fi incheiat in forma ceruta pentru
validitatea contractului, avand in vedere ca prin pactul de optiune se obtine consimtamantul irevocabil al
uneia dintre partile contractante.
290 Excepţii. Regula irevocabilităţii contractelor comportă câteva excepţii, situaţii în care contractul
poate fi desfăcut numai prin voinţa uneia dintre părţi sau independent de voinţa părţilor:
a) contractele cu durată nedeterminată, in principiu, pot fi reziliate prin vointa
unilaterala a oricareia dintre parti, de pilda, contractul de locatiune fara termen sau
contractul de mandat, ori numai prin vointa uneia dintre parti, de pilda contractul de
depozit.Prin adoptarea noului cod civil, legiuitorul introduce un element nou si anume
termenul rezonabil de preaviz, ce urmeaza a fi apreciat de la caz la caz in functie de
diferitele imprejurari.In orice caz, denuntarea unilaterala nu se poate face decat cu
respectarea termenului mentionat.In cazul contractelor incheiate pe o durata
nedeterminata, clauza prin care se stipuleaza exercitarea dreptului de denuntare
unilaterala in schimbul unei prestatii se considera nescrisa, intrucat in aceasta
categorie de contracte, acest drept tine de natura contractului, partile nefiind tinute a
mentine contractul in fiinta pe o anumita perioada de timp.386
b) contractele pot înceta independent de voinţa părţilor, dacă încetează să mai
existe un element esenţial. Ne aflăm, în această situaţie, în cazul în care una dintre
părţile contractante decedează, iar contractul este încheiat intuitu personae (în
considerarea calităţilor deosebite ale unei părţi), încetare care operează de plin drept
(de exemplu, contractul de mandat);
c) în cazul contractelor cu executare succesivă sau continua, denuntarea
contractului poate fi exercitata cu respecterea unui termen rezonabil de preaviz, chiar
386
si dupa inceperea executarii contractului, insa denuntarea nu produce efecte in

privinta prestatiilor executate sau care se afla in curs de executare.387 ;
d) suspendarea forţei obligatorii poate interveni în unele contracte dacă una dintre
părţi nu-şi execută obligaţia. De exemplu, în contractele de asigurare, dacă partea
obligată nu plăteşte primele asigurate, contractul de asigurare se suspendă.
În unele cazuri, durata contractelor cu executarea succesivă se prelungeşte peste
termenul pentru care au fost încheiate, de pildă, în cazul contractelor de închiriere de
locuinţe.
387
A se vedea disp.art.1276 al.(2) C.civ.
EFECTELE FATA DE TERTI

2. Relativitatea efectelor contractelor
291 Noţiune. Potrivit art. 1280 C. civ., „Contractul produce efecte numai intre parti, daca prin lege nu
se prevede altfel”. Contractul îşi produce efectele numai înlăuntrul cercului contractual, numai între
părţile care l-au încheiat. Puterea obligatorie a contractului priveşte, însă, şi alte persoane, în primul
rând, avânzii-cauză ai părţilor, acestora contractul fiindu-le opozabil. Numai sub acest aspect trebuie
reţinută „puterea de lege” a contractului faţă de avânzii-cauză ai părţilor.Totodata contractul este
opozabil si tertilor, care nu pot aduce atingere drepturilor si obligatiilor nascute din contractul incheiat
intre parti.Cu toate acestea, tertii se pot prevala de efectele contractului, fara insa a avea vreun drept de
a cere executarea lui, cu exceptia cazurilor special prevazute de lege388
Rezultă că viaţa, realităţile sociale complexe reclamă existenţa unei anumite
tangenţe între contract şi unele persoane, altele decât părţile între care s-a încheiat.
Aceasta obligă la lămurirea noţiunilor de „părţi”, „terţi” şi „avânzi cauză”, cum şi la
lămurirea legăturii în care aceştia se află cu contractul.
292 Noţiunea de parte în contract. Parte în contract este autorul unei manifestări de voinţă la
încheierea acestuia cu precizarea că, în cazul în care o persoană este lipsită de capacitatea de exerciţiu,
ea îşi manifestă voinţa prin reprezentantul ei legal (părinţi sau tutore)389.
293 Noţiunea de terţi. Prin terţi înţelegem persoanele complet străine de contract (penitus extranei). În
ce raport se află terţii faţă de contract? Fiind persoane complet străine faţă de contract, în principiu,
terţilor, contractul nici nu le profită, dar nici nu le dăunează: res inter alios acta alliis necque nocere
necque prodesse potest. Altfel spus, contractul nu este opozabil terţilor.
Prin excepţie de la această regulă, sunt cazuri când terţii nu pot ignora contractul;
mai mult, sunt cazuri când terţii nu pot fi consideraţi străini de contract.
Astfel, dacă contractul se referă, de pildă, la drepturi reale care sunt drepturi
absolute, datorită caracterului acestor drepturi de a fi opozabile erga omnes (tuturor),
rezultă că, respectându-se aceste drepturi de către toţi ceilalţi, implicit, se respectă
contractul respectiv.
Terţii sunt obligaţi să respecte chiar drepturile de creanţă ale părţilor, pentru că,
dacă, de pildă, împiedică executarea acestor drepturi, sunt susceptibili de a răspunde
pentru prejudiciile cauzate părţilor sau numai uneia dintre ele.
În cazul convenţiei de porte-forte şi stipulaţiei pentru altul, terţii sunt consideraţi că
nu sunt străini de contract.
294 Avânzii-cauză. Avânzii-cauză sunt persoanele cărora, fără a fi părţi sau terţi, contractul le este
opozabil.
Astfel, in caz de deces al uneia dintre parti, drepturile si obligatiile contractuale ale acesteia se transmit
succesorilor sai universali sau cu titlu universal, daca din lege, din stipulatia partilor ori din natura
contractului nu rezulta contrariul.De asemenea, drepturile si obligatiile contractuale in stransa legatura
cu un bun se transmit, o data cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai partilor. 390
Sunt avânzi-cauză:
a) moştenitorii universali, adică succesorul juridic al unui întreg (al unui
patrimoniu) ori al unei mase distincte de bunuri, de pildă persoanele juridice ce se nasc
prin divizarea totală a unei alte persoane juridice, sau succesorul unei persoane care a
decedat;
b) moştenitorii cu titlu universal, adică succesorii juridici ai unei fracţiuni dintr-un
întreg (dintr-un patrimoniu) sau dintr-o masă distinctă de bunuri, dreptul lor
exprimându-se în fracţiuni (1/2, 1/4, 1/6 etc.);
c) creditorii chirografari titulari ai dreptului de gaj general asupra întregului
patrimoniu al debitorului, drept în baza căruia, pentru satisfacerea creanţelor lor, pot
urmări orice bun aflător în patrimoniu.
388
A se vedea disp.art.1281 C.civ.
389
Vezi supra, Autorii manifestării de voinţă la încheierea contractului.
390
d) succesorii cu titlu particular, adica acele persoane care dobandesc anumite

bunuri determinate.
3.Excepţii de la principiul relativităţii contractului

a)Consideraţii generale
295 Noţiune. Sunt excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului, acele situaţii juridice în
care contractul ar putea produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile sau succesorii în drepturi ai
părţilor.
Această problemă trebuie analizată pe două planuri:
a) dacă un contract încheiat de părţi poate da naştere la obligaţii pentru o
persoană străină de contract (terţ); dacă un contract încheiat de părţi poate naşte
nemijlocit drepturi pentru o persoană străină de contract (terţ).
În primul caz, este de observat că naşterea unor obligaţii în sarcina unei persoane
străine de contract apare ca inadmisibilă deoarece acceptarea unei asemenea
posibilităţi ar echivala cu o încălcare gravă a libertăţii persoanei, întrucât, nefiind parte
la contract, o astfel de persoană (terţ) nu şi-a exprimat consimţământul.
În cel de-al doilea caz, naşterea directă din contractul încheiat de părţi a unor
drepturi în favoarea unei persoane, străine de contract, nu este de nimic împiedicată
(întrucât un drept subiectiv reprezintă o prerogativă lăsată la aprecierea titularului
său).
Pe acest al doilea plan, respectiv naşterea unor drepturi în mod nemijlocit din
contractul încheiat de părţi pentru o persoană străină de acest act juridic se poate
vorbi despre existenţa unor excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Literatura juridică a împărţit excepţiile de la principiul relativităţii efectelor
contractului în două categorii: excepţii aparente şi excepţii reale (veritabile).
b. Excepţii aparente
b1. Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort)
296 Noţiujne şi valenţe juridice. Promisiunea faptei altuia reprezintă convenţia
prin care o parte denumită promitent se obligă faţă de cealaltă parte denumit
creditorul promisiunii să determine pe o a treia persoană numită terţ, să ratifice (să-şi
asume) actul încheiat în absenţa sa.
Într-o altă opinie se consideră că promisiunea faptei altuia este un contract în care o
persoană - debitorul - se obligă faţă de creditor, să determine pe o terţă persoană să-şi
asume un angajament juridic în folosul creditorului din contract391.
Promisiunea faptei altuia este numai o aparentă excepţie de la acest principiu,
întrucât ceea ce se promite este, în realitate, propria faptă a promitentului (de a
depune diligenţe, stăruinţe spre a determina pe cineva să adere la contract).Intentia
promitentului de a se angaja sa determine o alta persoana numita tert sa ratifice un
act nu se prezuma, ci trebuie sa reiasa in mod neindoielnic din contract sau din
imprejurarile in care acesta a fost incheiat.392
Terţul nefiind parte la contract nu devine obligat prin contractul încheiat între
promitent şi creditorul promisiunii, ci poate să adere la contract sau să încheie un
contract separat cu creditorul promisiunii, însă obligaţia ce şi-o va asuma astfel, va fi
una directă, rezultat al exprimării propriei voinţe de a contracta.
In situatia in care tertul refuza sa se oblige sau nu executa prestatia promisa atunci
cand s-a obligat ca si fideiusor, partea care s-a angajat ca-l va determina sa incheie un
act sau sa adere la acel act este tinuta sa repare prejudiciul cauzat.Cu toate acestea,
daca promitentul asigura executarea obligatiei tertului, fara a produce vreun prejudiciu
creditorului, atunci acesta nu mai este tinut sa raspunda in vreun fel fata de creditor.393
391
C. S t ă t es c u , C. Bâ r s a n , Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 66.
392
A se vedea disp.art.1283 al.(3) C.civ.
393
Vezi disp.art.1283 al.(1) si (2) C.civ.
Vechiul Codul civil cuprindea în dispoziţiile art. 1546 alin. (2) prevederea că „man-
dantul nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele
puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit”, prevedere care se
regaseste si in NCC prin dispozitiile art.2017 ’’Mandatarul nu poate sa depaseasca
limitele stabilite prin mandat’’. Depăşindu-şi puterile acordate prin mandat,
mandatarul se obligă să depună toate diligenţele pentru a obţine ratificarea
contractului de către mandant.
Aplicaţii practice ale convenţiei de porte-fort se mai întâlnesc în cazul înstrăinării
unor bunuri indivize de către un coindivizar cu obligaţia pe care acesta şi-o asumă de a
determina pe ceilalţi coindivizari să accepte vânzarea bunului.
Facand o scurta caracterizare a conventiei de porte-fort, putem enumera
urmatoarele idei394 :
a) este bilaterala, acordul de vointa realizandu-se intre promitent si creditor care isi
manifesta consimtamantul in interesul lor ;
b) este consensuala, pentru ca se poate incheia valabil prin simpla manifestare a
vointei partilor ;
c) este o conventie intuitu personae, incheindu-se in virtutea unor calitati ce tin de
persoana promitentului ;
d) poate fi comutativa, deoarece atat promitentul cat si creditorul cunosc existenta
si intinderea drepturilor si obligatiilor ce le revin.
b2. Acţiunile directe
297 Noţiune. Prin acţiuni directe înţelegem dreptul unor persoane de a acţiona în
anumite cazuri, expres prevăzute de lege, în contra uneia din părţile unui contract, în
favoarea lor, contract faţă de care, aceste persoane au calitatea de terţi.
298Cazuri. Codul civil consacră cateva cazuri de acţiuni directe:
a) art.1856 C.civ.prevede in materia contractului de antrepriza ca « In masura in
care nu au fost platite de antreprenor, persoanele care, in baza unui contract incheiat
cu acesta, au desfasurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrarii
contractate au actiune directa impotriva beneficiarului, pana la concurenta sumei pe
care acesta din urma o datoreaza antreprenorului la momentul introducerii actiunii. »
b) art.2023 alin.final C.civ dispune ca « In toate cazurile, mandantul are actiune
directa impotriva persoanei pe care mandatarul si-a substituit-o. » Această prevedere
are în vedere faptul că mandantul să aibă posibilitatea obţinerii despăgubirilor pentru
prejudiciul cauzat din partea submandatarului.
Acţiunea directă nu poate fi considerată o excepţie reală de la principiul relativităţii
efectelor contractului, dreptul anumitor persoane de a acţiona pe o parte contractantă
(faţă de care au calitatea de terţi) se naşte direct din lege, fără acordul de voinţă al
părţilor contractului.
b3. Reprezentarea
Notiune.Prin reprezentare se intelege procedeul juridic prin care o persoana,

numita reprezentant, incheie un act juridic in numele si in contul altei persoane,
numita reprezentat, astfel incat efectele acelui act juridic se produc direct direct in
persoana celui reprezentat.
Noul cod civil recunoaste aceasta institutie a reprezentarii in cuprinsul dispozitiilor
art.1295 – 1314.
Raportandu-ne la dispozitiile art.1295 Noul Cod Civ., observam ca temeiul
reprezentarii rezida in aceea ca :’’Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege,
fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotarare judecatoreasca, dupa caz.’’
394
A se vedea I.Adam, Drept civil.Obligatiile.Contractul. 2011
Contractul incheiat de reprezentant, in limitele imputernicirii, in numele

reprezentatului produce efecte direct intre reprezentat si cealalta parte,
reprezentantul lucrand astfel in numele si pe seama reprezentatului.395
In situatia in care reprezentantul isi depaseste limitele puterilor conferite ori nu are
imputernicire, asa cum prevad si dispozitiile art.1310 Noul Cod Civ., acesta va
raspunde pentru prejudiciile cauzate tertului contractant care s-a increzut cu buna
credinta in incheierea valabila a contractului.Buna sau reaua-credinta precum si
cunoasterea sau necunoasterea unei anumite imprejurari, se apreciaza intotdeauna in
persoana reprezentantului.
In situatia in care se incheie un contract in care reprezentantul nu are imputernicire
sau a depasit limita puterilor conferite, acel contract nu va produce nici un efect intre
reprezentat si tert.396
Ca si o scurta clasificare, dupa natura sa, reprezentarea este de doua feluri :
a) conventionala, ce are la baza un contract incheiat intre reprezentat si
reprezentant ;
b) legala, unde puterea reprezentantului izvoraste direct din lege, cum ar fi
reprezentarea minorului de catre parinti, tutore sau curator.
c. Excepţia reală (veritabilă) de la principiul relativităţii efectelor contrac-
tului. Stipulaţia pentru altul
299 Remarcă prealabilă. În literatura juridică397, s-a afirmat că stipulaţia pentru
altul este „un procedeu tehnic care permite ca două persoane care încheie între ele un
contract, să convină ca din contractul lor să nască un drept în beneficiul unui terţ”.
300 Noţiune. Stipulaţia pentru altul este contractul prin care o parte numită stipulant obţine de la
cealaltă parte numită promitent săvârşirea unei prestaţii în favoarea unei persoane străine de contract
numită terţ beneficiar.
Este singura excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Drepturile terţului beneficiar se nasc direct din contractul dintre promitent şi stipulant,
doar exercitarea acestor drepturi depinzând de voinţa terţului beneficiar.
Codul civil face aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul în materie de donaţie cu sarcini
(art. 1018 si urmatoarele C. civ.) şi de rentă viageră (art. 2242-2243 C. civ.).
Cazuri de stipulaţie pentru altul se mai întâlnesc şi în materia asigurărilor sau în
aceea a contractelor de transport de bunuri.
Fiind un contract, stipulaţia pentru altul trebuie să îndeplinească toate condiţiile de
validitate ale oricărui contract şi, în plus, să existe în contract o stipulaţie certă în
folosul altei persoane, această persoană (beneficiarul) să fie determinată sau
determinabilă la data incheierii stipulatiei si sa existe in momentul in care promitentul
trebuie sa isi execute obligatia.In caz contrar, stipulatia profita stipulantului, fara a
agrava insa sarcina promitentului.398
Stipulaţia pentru altul implică trei categorii de raporturi juridice: raporturi între
stipulant şi promitent, raporturi între promitent şi terţul beneficiar şi raporturi între
stipulant şi terţul beneficiar.
301 Raporturile dintre stipulant şi promitent. Raporturile dintre părţile cuprinse în contractul
principal urmează toate regulile dreptului comun. De regulă, stipulaţia pentru altul este o clauză într-un
asemenea contract.
Între stipulant şi promitent efecte va produce şi clauza prin care se stipulează în
favoarea altuia. Astfel, dacă promitentul nu execută obligaţia faţă de terţul beneficiar,
stipulantul va putea opta între obligarea promitentului la executarea obligaţiei şi
rezoluţiunea contractului în temeiul art. 1549 C. civ.
395
Vezi art.1296 Noul Cod Civ.
396
Vezi art.1309 Noul Cod Civ.
397
P l a n i o l -Ri p er t -Boulanger, citat în P.C. Vl a c hi de , op. cit., Vol. II, p. 89.
398
Vezi disp. art.1285 C.civ.
În cazul în care contractul are un caracter sinalagmatic, stipulantul va putea opune

excepţia de neexecutare faţă de terţ, dacă promitentul ar cere stipulantului să-şi
execute prestaţia sa. În ipoteza în care în patrimoniul stipulantului s-ar produce un
prejudiciu ca urmare a neexecutării obligaţiei faţă de terţ, stipulantul va putea cere
obligarea promitentului la plata daunelor- interese.
Stipulatia poate fi revocata atata timp cat acceptarea tertului beneficiar nu a ajuns
la stipulant sau promitent.Cu toate acestea, stipulatia poate fi acceptata de tertul
beneficiar si dupa decesul promitentului sau al stipulantului.399
Potrivit art.1287 al.(1) C.civ. ‘’ Stipulantul este singurul indreptatit sa revoce
stipulatia, creditorii sau mostenitorii sai neputand sa o faca.Stipulantul nu poate insa
revoca stipulatia fara acordul promitentului daca acesta din urma are interesul sa o
execute.’’
Revocarea stipulatiei prduce efecte din momentul in care ajunge la promitent.Daca
nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profita stipulantului sau mostenitorilor
acestuia, fara a agrva insa sarcina promitentului.400
302 Raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar. Terţul beneficiar are posibilitatea de a accepta
sau nu stipulaţia făcută în favoarea sa. În cazul în care acceptă stipulaţia, între el (terţul beneficiar) şi
promitent se naşte un raport juridic obligaţional, în sensul că, terţul beneficiar are calitatea de creditor,
iar promitentul calitatea de debitor.
In situatia in care tertul beneficiar nu accepta stipulatia, dreptul sau se considera ca nu ar fi existat
niciodata. 401
Dreptul terţului beneficiar ia naştere direct în patrimoniul său din momentul
încheierii contractului dintre stipulant şi promitent; de aici decurg următoarele
consecinţe:
a) terţul beneficiar va fi la adăpost de pretenţiile moştenitorilor stipulantului şi de
concursul creditorilor stipulantului, deoarece se consideră că dreptul său nu a făcut
parte din patrimoniul stipulantului;
b) în cazul în care terţul beneficiar a decedat înainte de a fi confirmat dreptul
născut în favoarea sa, acest drept făcând parte din patrimoniul său se va transmite
către proprii săi succesori;
c) terţul beneficiar are la îndemână o acţiune directă împotriva promitentului în
vederea realizării dreptului său, putând chiar să pretindă despăgubiri de la acesta,
dacă prin neexecutarea obligaţiei a fost prejudiciat.
In cazul acestui tip de contract, singurele aparari pe care promitentul le poate opune tertului beneficiar
sunt cele intemeiate pe contractul care cuprinde stipulatia. 402
Prin efectul stipulatiei, beneficiarul dobandeste dreptul de a cere direct
promitentului executarea prestatiei.403In acest sens, el are la dispozitie actiunea in
justitie pentru a cere executarea, nefiind obligat sa se adreseze stipulantului.
Terţul beneficiar nu poate cere rezoluţiunea contractului, în caz de neexecutare a
obligaţiei de către promitent întrucât nu este parte la contract şi nu poate profita (deci
nu are interes) de pe urma desfiinţări contractului.
303 Raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar. Stipulaţia nu creează raporturi obligaţionale
între stipulant şi terţul beneficiar.
Contractul în folosul unui terţ poate fi folosit de stipulant pentru plata unei datorii
anterioare faţă de terţul beneficiar sau poate constitui o donaţie indirectă, caz în care,
stipulaţia trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond pentru valabilitatea donaţiei,
mai puţin forma autentică.
399
Vezi art. 1286 al.(2) C.civ.
400
Art.1287 al.(2) C.civ.
401
Vezi art.1286 al.(1) C.civ.
402
403
Vezi art. 1284 alin.2 C.Civ.
4. Corelaţie între relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea con-

tractului faţă de terţi
304 Preliminarii. Principiul relativităţii efectelor contractului consacră ideea că,
drepturile şi obligaţiile izvorâte din contract operează în beneficiul sau în sarcina
părţilor contractante.
Cuprinzând voinţa liber exprimată a părţilor, contractul li se înfăţişează acestora ca
un act juridic de care sunt legaţi, pe când terţilor care nu participă la încheierea lui,
contractul li se înfăţişează ca un fapt juridic.
Situaţia juridică, în sensul de realitate socială, izvorâtă din contract trebuie
respectată de toţi, sub acest aspect, discutându-se despre opozabilitatea contractului
faţă de terţi.
C. SIMULAŢIA
I. SIMULAŢIA CA EXCEPŢIE DE LA OPOZABILITATEA FAŢĂ DE TERŢI
305 Simulaţia. Excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului. Excepţia de la

opozabilitatea contractelor faţă de terţi reprezintă posibilitatea recunoscută unei terţe persoane de a
respinge, de a nu lua în considerare unele situaţii juridice izvorâte din anumite contracte. O astfel de
situaţie în măsură de a face inopozabil faţă de terţi un anumit contract este simulaţia.
Simulaţia404 este situaţia juridică ce se clădeşte pe două acte juridice (operaţii
juridice în sens de negotium juris), din care unul este aparent, dar mincinos, iar celălalt
este ascuns, dar sincer şi real.
Doctrina mai defineşte simulaţia şi ca „operaţia juridică constând în încheierea
contractului public, care nu reflectă voinţa reală a părţilor şi a contractului secret,
singurul corespunzător voinţei reale a acestora”405 sau ca „operaţia juridică în virtutea
căreia printr-un act aparent (ostensibil), dar mincinos (nereal), se creează o altă
situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act ascuns, dar adevărat”406.
Cele două contracte407 se încheie între aceleaşi părţi, prin contractul ascuns, dar
sincer, urmărindu-se obţinerea unor efecte juridice, care fie modifică, fie anihilează
efectele produse de contractul aparent dar mincinos.
Într-o decizie de speţă, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în sen sul că
„simulaţia, indiferent că prin aceasta se urmăreşte să se facă a se crede în existenţa
unui act care, în realitate, nu există, sau să se ascundă natura actului real, printr-un
act aparent, deghizat, ori să se mascheze adevăratele condiţii ale actului real, sau
persoanele care îl încheie, constituie un acord între părţile contractante pentru a
ascunde adevărata convenţie intervenită între ele”408.
Într-o exprimare concisă, este de reţinut că simulaţia presupune în toate cazurile
intenţia de a simula. Prin aceasta se deosebeşte de discordanţele ce apar doar spontan
între voinţa declarată şi cea reală dintr-un contract, situaţie în care se vor aplica
regulile specifice interpretării contractelor (art.1266 al.1 C. civ.) şi nu cele privind
simulaţia.
404
În latină „simul” înseamnă: „în acelaşi timp, totodată, împreună”; „simulatio - onis” înseamnă „prefăcătorie, artificiu,
aparenţă, fals”.
405
C. S t ă t es c u , C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 91.
406
A. P op , Gh. B el ei u , Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea Bucureşti, 1989, p. 329.
407
T.S., s.civ., dec. nr. 2735/1988, R.R.D. nr. 9-12/1989, p.142 Printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă
prin nerecurare, s-a dispus rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare autentic, iar părţile au fost repuse în
situaţia anterioară, reţinându-se că dobânditorul imobilului nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului. Dacă
hotărârea judecătorească respectivă rămasă definitivă nu a fost desfiinţată prin folosirea căilor ordinare sau
extraordinare prevăzute de lege, această hotărâre nu poate fi considerată ca un act simulat, întrucât simulaţia priveşte şi
se aplică numai raporturilor juridice contractuale (convenţiilor), iar nu şi hotărârilor judecătoreşti
408
C.S.J., s. civ., dec. nr. 2160/1992, în Dreptul, 10-11/1993, p. 124.
Aşadar, nu poate exista simulaţie în lipsa unui acord simulatoriu, adică în lipsa
înţelegerii părţilor de a realiza o simulaţie, acesta fiind elementul intern al operaţiunii
juridice. Elementul extern este reprezentat de actul public aparent. Aceste două
elemente sunt esenţiale pentru orice simulaţie şi la ele trebuie să se refere orice
definiţie.
Este incontestabil că acordul simulatoriu are un caracter secret. Dar, de vreme ce
noţiunea de act secret primeşte înţelesuri contextuale diferite, neavând o întrebuinţare
univocă, ea nu este suficientă pentru definirea simulaţiei. Relevant în acest sens, este
faptul că într-o simulaţie absolută actul secret desemnează chiar acordul simulatoriu,
pe când într-o simulaţie relativă, prin act secret se înţelege uneori, actul real dintre
părţi, alteori atât actul real, cât şi actul simulatoriu şi se pune firesc întrebarea ce se
înţelege prin act secret într-o definiţie a simulaţiei.
Din aceste considerente împărtăşim opinia potrivit căreia, pentru a evita orice
echivoc, trebuie considerat că, esenţiale şi definitorii pentru simulaţie, sunt acordul
simulatoriu şi actul aparent, actul secret, atunci când există fiind inclus sau însoţind
acordul simulatoriu409.
Trebuie concluzionat astfel, deoarece dacă, prin esenţă simulaţia presupune
întotdeauna cele două acte menţionate, prin natura ei poate să se prezinte şi ca o
operaţie juridică triunghiulară, cum este cazul în care ia forma deghizării parţiale sau
totale, situaţie în care cele trei elemente componente sunt: actul real, ce produce
efecte juridice între părţi, actul simulatoriu şi actul public, ce produce efecte faţă de
terţii de bună-credinţă. Specific acestei forme de simulaţie este actul real, care
împreună cu cel simulatoriu alcătuiesc partea secretă a simulaţiei. La rândul său, actul
simulatoriu face legătura între actul real şi cel aparent, între ceea ce părţile vor în
realitate şi ceea ce declară că vor.
306 Succesiunea şi condiţiile actelor care alcătuiesc simulaţia. Pornind de la dispoziţiile art.
1289 C. civ. potrivit cărora „Contractul secret produce efecte numai intre parti si, daca din natura
contractului ori din stipulatia partilor nu rezulta contrariul, intre succesorii lor uniniversali sau cu titlu
universal.” se deduce fără echivoc că, pentru existenţa simulaţiei, trebuie să fim în prezenţa unui
contract secret, dar sincer si care sa indeplineasca toate conditiile de fond prevazute de art.1179 C.civ.
pentru a putea fi considerat valabil incheiat.
În mod constant, doctrina şi jurisprudenţa folosesc pentru desemnarea acestui act
termenul de contraînscris, preluat din literatura juridică franceză (contre-lettre).
Contraînscrisul trebuie să îndeplinească, pentru a fi în prezenţa simulaţiei, două
condiţii:
a) să aibă un caracter secret. Caracterul secret al contraînscrisului rezidă în ideea
că, terţii nu au cunoştinţă de existenţa şi conţinutul său. Acest caracter lipseşte atunci
când în contractul aparent (public) se fac referiri la existenţa contractului secret sau în
situaţia în care contraînscrisul este supus unei forme de publicitate, care oferă terţilor
posibilitatea de a lua cunoştinţă despre existenţa sa (spre exemplu: intabularea);
b) să fi precedat sau să fie simultan cu contractul aparent410. Această condiţie, just
interpretată şi statuată, atât de doctrină, cât şi de practica judiciară, are în vedere
409
I. A l b u , Consideraţii asupra simulaţiei, în Dreptul, nr. 2-3/1990, p. 47 şi urm.
410
T.S., sc., dec. nr. 1325/1979, C.D., p. 269 Pentru existenţa simulaţiei, este suficient ca actul secret să fi precedat
actul aparent ori să fi fost simultan cu el, chiar dacă înscrisul în care s-a consemnat actul secret a fost redactat ulterior
săvârşirii actului aparent. Esenţial este faptul că înţelegerea între părţi, deci convenţia în sens de operaţiune juridică
(negotium), să fie anterioară actului aparent sau concomitentă. Din economia dispoziţiilor cuprinse în art. 1175 C. civ.
rezultă că simulaţia presupune existenţa unui act juridic secret care înlătură sau modifică un act aparent. Întrucât acest
act secret se încheie, de regulă, în formă scrisă, el a fost denumit contraînscris. Sensul acestei noţiuni (contraînscris)
desemnează simulaţia, adică simultaneitatea intelectuală a celor două acte juridice, primul ostensibil (văzut ca act
real), iar al doilea, ascuns (secret), dar anihilant sau modificator, care cuprinde recunoaşterea simulaţiei totale sau
parţiale a primului act. Simulaţia nu poate fi dovedită între părţile contractante decât printr-un contraînscris, care ar
anihila sau modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat. Această regulă atât de riguroasă nu suferă excepţie decât
în cazul în care actul s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă ori când părţile au un început de dovadă scrisă, situaţie în
care sunt admisibile şi proba testimonială şi aceea cu prezumţii (art. 1191 C. civ.)
faptul că „ceea ce este esenţial îl constituie faptul că înţele gerea între părţi, deci
convenţia în sens de operaţiune juridică (negotium) să fie anterioară actului aparent
sau concomitentă”411. Tot în acest sens, practica instanţelor de judecată a stabilit că „o
convenţie ulterioară ar fi o nouă convenţie în raport de aceea ce rezultă din actul
public, întrucât în legătură cu ea nu se pune problema simulaţiei”412.
Se poate aprecia că existenţa contraînscrisului se raportează la momentul formării
acordului de voinţă cu privire la actul secret, simulaţia existând şi atunci când înscrisul
constatator al actului secret este realizat ulterior actului aparent, dar înţelegerea dintre
părţi, cu privire la simulaţie, să fie contemporană cu actul aparent.
Atunci când se încheie întâi un contract aparent, iar ulterior unul secret, care
anihilează sau modifică efectele celui dintâi, ne aflăm în prezenţa a două contracte
care exprimă voinţa reală a contractanţilor, practic, modificându-se un contract prin
intermediul altuia.
Pornind de la dispozitiile art. 1289 C. civ. se poate deduce că simulaţia poate fi
licită, atunci când prin aceasta nu se urmăreşte ocolirea dispoziţiilor legale imperative
de ordine publică şi ilicită, când se urmăreşte acest scop.
Această disjungere prezintă importanţă, deoarece în cazul unei simulaţii licite, proba
cu martori în dovedirea actului juridic ascuns, pentru a se înlătura efectele actului
aparent, prezintă utilitate atunci când forma scrisă a actului real - a contraînscrisului
este pretinsă de lege numai pentru dovedirea lui. În atare situaţie, actul secret, deşi
consimţit numai verbal, dovedit cu martori, capătă deplină eficienţă juridică şi
înlocuieşte actul aparent redactat în scris.
Când, însă, forma scrisă ori cea autentică este pretinsă de lege pentru însăşi
existenţa actului real - adică a contraînscrisului - acesta nu va putea fi dovedit cu
martori. Cu alte cuvinte, pentru ca un contraînscris să-şi poată produce efectele,
trebuie să fie valabil în el însuşi, ca şi când nu ar fi ascuns, ci public.
În cazul unei simulaţii ilicite, deci a unei simulaţii făcute în scopul de a ocoli
dispoziţiile legale, imperative, de ordine publică, proba cu martori şi cu prezumţii este
admisibilă.
307 Formele simulaţiei. În funcţie de modul de realizare al contractului aparent şi de raporturile în
care acesta se află cu contractul secret, simulaţia îmbracă trei forme: fictivitatea, deghizarea sau
interpunerea de persoane.
a) fictivitatea (simulaţia totală). În acest caz, actul aparent este lipsit de orice
conţinut juridic real, el fiind anihilat total de prevederile actului secret. Părţile convin să
considere practic ca inexistent contractul aparent, ele dorind doar să creeze aparenţa
operaţiunii juridice; colorem habet substantia vero nullum (culoare există, dar
substanţa este nulă). Spre exemplu, vânzarea fictivă cu scopul de a sustrage bunurile
de la urmărirea pornită de creditori;
b) deghizarea. În această situaţie, părţile încheie un anumit contract, dar urmărind
să-l ţină secret faţă de terţi, total sau parţial, îl ascund, îl deghizează într-un alt
contract. Deghizarea este de două feluri: totală sau parţială.
− deghizarea totală este atunci când părţile prin actul public urmăresc să ascundă
însăşi natura actului secret; de exemplu, actul aparent exprimă o vânzare, dar, în
realitate, este o donaţie - colorem habet substantia vero alteram (culoare are, dar alta
este adevărata substanţă);
− deghizarea parţială există atunci când părţile, prin intermediul actului aparent,
urmăresc să ascundă numai anumite elemente ale actului secret; de exemplu, un preţ
în loc de altul;
c) interpunerea de persoane. Este situaţia în care părţile, care încheie actul
aparent, prevăd în actul secret, că adevăratul beneficiar este o altă persoană decât
411
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1325/1979, în Contracte speciale - Practica juridică adnotată, de Cristiana T ur i a nu şi
C. Tu r i a nu , Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1998,
p. 26.
412
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 311/1978, în Ibidem, p. 27.
cea care apare în actul public. În acest fel, părţile urmăresc în mod conştient, ca
adevăratul beneficiar al contractului să fie un terţ, căruia cu ajutorul acestei operaţii
juridice urmăresc să-i asigure anonimatul. Exemplu clasic este donaţia prin interpunere
de persoane cu scopul de a gratifica o persoană incapabilă de a primi.
308 Scopurile simulaţiei. Prin însăşi natura sa, scopul general şi abstract al oricărei simulaţii este
acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului ori existenţei acordului de voinţă real faţă de terţi. Ca
operaţie juridică, simulaţia urmăreşte întotdeauna să dea impresia creării unei situaţii juridice diferite
de cea reală, care poate avea ca scop concret:
- sustragerea anumitor bunuri de la urmărirea pornită de creditori, în cazul vânzării
fictive;
- evitarea raportului donaţiei şi eventuala reducţiune a acesteia, în cazul unei
donaţii deghizate într-un contract de vânzare - cumpărare;
- fraudarea fiscului prin întocmirea unui contract aparent care atestă un preţ mai
mic decât cel cuprins în contractul secret;
- gratificarea unei persoane incapabile de a primi, în situaţia donaţiei prin
interpunere de persoane etc.
309 Efectele simulaţiei. Pornind de la dispoziţiile art. 1289 Noul Cod civ. se poate observa că
simulaţia produce efecte numai intre partile contractante si succesorii lor universali sau cu titlu
universal. Sancţiunea specifică a simulaţiei este, în principiu, inopozabilitatea faţă de terţi a
contractului secret şi a situaţiei juridice create de acesta. Efectele simulaţiei trebuiesc analizate pe mai
multe planuri: în raporturile dintre părţile contractante, în raporturile dintre părţile contractante şi terţi
si în raporturile dintre terţi.
a) efectele simulaţiei în raporturile dintre părţile contractante. În dreptul nostru,
voinţa internă (reală) este precumpănitoare în raport cu cea externă (socială), deci în
raporturile dintre părţi, numai contractul secret este producător de efecte, deoarece
acesta exprimă voinţa internă (reală) a contractanţilor. Pentru a produce efecte,
contractul secret (contraînscrisul) „trebuie să fie valabil în el însuşi ca şi când nu ar fi
fost ascuns, ci public”413 (deci, trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate).
În privinţa avânzilor cauză ai părţilor, putem spune ca dispoziţia cuprinsă în art. 1289
C. civ. consacră, în cazul simulaţiei, opozabilitatea actului secret, numai între părţile
contractante, iar daca din natura contractului ori din stipulatia partilor nu rezulta
contrariul şi intre succesorii lor universali, adică între avânzii-cauză universali sau cu
titlu universal (deoarece, prin efectul transmisiunii unei fracţiuni sau a totalităţii
patrimoniului, ei se substituie în toate drepturile şi obligaţiile autorului în afara celor
rezultând din contractele încheiate intuitu personae), astfel că, le sunt opozabile,
excepţiile ce puteau fi ridicate faţă de autor, pe care aceştia îl reprezintă.Cu toate
acestea, daca nu sunt indeplinite conditiile esentiale de fond prevazute de art.1179
C.civ pentru incheierea valabila a unui contract, actul secret nu poate produce efecte
nici intre partile contractante.414 Actul secret încheiat în cazul convenţiei simulatorii, nu
poate avea nici un efect în contra altor persoane, adică împotriva avânzilor-cauză cu
titlu particular, deoarece aceştia fiind dobânditorii unui drept sau a unui bun
determinat, nu reprezintă pe transmiţător şi deci, nu pot fi asimilaţi cu el ca parte în
contractul de simulaţie, care să le fie astfel, opozabil”415. Succesorii universali şi cei cu
titlu universal vor avea, totuşi, calitatea de terţi, şi, deci, contractul secret nu le va fi
opozabil, în situaţia în care prin acest contract, autorul lor a dorit să le fraudeze
interesele;
b) efectele simulaţiei faţă de terţi. Potrivit art. 1289 al.1 C. civ. „ contractul secret
produce efecte numai intre parti (...)”. Terţilor, persoane străine de contract, le va fi
inopozabil contractul secret, cu toate că acesta ar corespunde realităţii, prin aceasta
apărându-se buna lor credinţă şi încrederea pe care au avut-o în contractul public
413 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1063/1970, în Repertoariu de practică judiciară în materie civilă Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969 - 1975, de I.Gh. Mihuţă, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 121.
414
Vezi art. 1289 C.civ.
(aparent).Acest aspect este reliefat si prin dispozitiile art.1290 al.1 C.civ care stabilesc
ca : ” Contractul secret nu poate fi invocat de parti, de catre succesorii lor universali,
cu titlu universal sau cu titlu particular si nici de catre creditorii instrainatorului aparent
impotriva tertilor care, intemeindu-se cu buna credinta pe contractul public, au
dobandit drepturide la achizitorul aparent.” Mai mult decat atat, atunci cand le sunt
vatamate drepturile, tertii pot invoca impotriva partilor existenta contractului
secret.416 În acord cu doctrina, practica judiciara a stabilit că „sancţiunea
neopozabilităţii actului secret faţă de terţi se explică prin aceea că ei l-au ignorat,
cunoscând numai actul aparent. Atunci, însă, când terţii au cunoscut actul secret, nu
mai subzistă această raţiune şi, deci, urmează a se decide că actul secret le este
opozabil”417. Terţii, vor putea să renunţe la inopozabilitatea contractului secret, având
posibilitatea de a-l invoca în beneficiul lor, cu condiţia să fie de bună-credinţă418;
c) efectele simulaţiei în raporturile dintre terţi. Există situaţii când, datorită
dreptului de opţiune al terţilor, apar conflicte de interese între mai mulţi terţi. Astfel, în
cazul unei vânzări fictive, cumpărătorul prevalându-se de contractul aparent, grevează
imobilul cu ipotecă; conflictul de interese apare între creditorii vânzătorului, care au
interesul să invoce actul secret, şi creditorii cumpărătorului, care sunt interesaţi să
invoce contractul aparent. În mod just, doctrina şi jurisprudenţa, au stabilit că vor avea
câştig de cauză acei creditori care invocă contractul public cu condiţia să fi fost de
bună-credinţă la momentul constituirii drepturilor lor. Explicaţia ar fi aceea că aceşti
creditori nu au avut posibilitatea să ia la cunoştinţă despre existenţa contractului
secret.
310 Acţiunea în simulaţie. Acţiunea în simulaţie este acţiunea prin intermediul căreia se urmăreşte
stabilirea în instanţă „a actului secret, real şi inexistenţa actului public, aparent” 419. Contractul secret va
deveni eficient numai dacă îndeplineşte condiţiile pentru a fi valabil el însuşi.
Acţiunea în simulaţie este o acţiune imprescriptibilă, jurisprudenţa stabilind că
„această soluţie este în concordanţă cu principiul potrivit căruia aparenţa de drept
poate fi înlăturată oricând, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare, prin
trecerea timpului”420.
Orice persoană interesată să invoce în favoarea sa contractul secret, poate exercita
acţiunea în simulaţie. Acţiunea în simulaţie are caracterul unei acţiuni în constatare şi
ea poate fi exercitată oricând pe cale principală sau de excepţie421.
311 Dovedirea (proba) simulaţiei. Dovedirea simulaţiei se face în mod diferit, după cum actul secret
este invocat de una din părţile contractante, succesorii lor universali sau cu titlu universal, sau de către
un terţ.
Între părţi simulaţia nu poate fi dovedită „decât printr-un contraînscris care ar
modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat”422. Aceasta este regula şi ea se
aplică şi în privinţa succesorilor universali ori cu titlu universal ai părţilor (deoarece
sunt consideraţi a se substitui în drepturile şi obligaţiile autorilor lor) cu excepţia
cazului în care le-au fost fraudate interesele, situaţie în care ei devin terţi propriu-zişi.
De la regula dovedirii prin contraînscris a actului secret sunt consacrat unele
excepţii considerând admisibile proba testimonială, prezumţiile si orice alt miloc de
proba în următoarele cazuri:
- „(...) când există un început de dovadă scrisă; când producerea dovezii este
imposibilă; când actul a fost întocmit prin fraudă, dol, ori violenţă”423;
416
Art. 1290 al.(2) C.civ.
417 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1361/1970, citată în Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, de S. Zilberstein şi colectiv, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 131.
418 În acest sens C.S.J., s. civ., dec. nr. 1832/1992, în Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 24.
420 Idem.
421 Idem.
422 În acest sens, C.S.J., s. civ., dec. nr. 463/1993, în Dreptul, nr. 7/1994, p. 85.
- în cazul unei simulaţii ilicite, deci a unei simulaţii făcute cu scopul de a ocoli
dispoziţii legale imperative, de ordine publică, partile pot folosi orice mijloc de proba424;
- când există o imposibilitate morală pentru întocmirea unui înscris425;
- când „s-a urmărit neutralizarea efectelor actului aparent, simulaţia care presupune
doar existenţa unui acord simulatoriu, fără a mai fi necesară întocmirea unui înscris
secret în care să se materializeze înţelegerea ocultă a părţilor, instanţele nu pot
pretinde părţii să facă dovada înscrisului secret”426.
Terţii si creditorii pot face dovada simulaţiei, prin orice mijloc de probă 427, întrucât
faţă de ei simulaţia este considerată un simplu fapt juridic, ei trebuind să fie, însă de
bună-credinţă (în acest sens, jurisprudenţa a statuat că „atunci însă când terţii au
cunoscut actul secret nu mai subzistă această raţiune şi, deci, urmează a se decide ca
actul secret le este opozabil”428).
SECŢIUNEA A IX-A
SCURTE CONSIDERAŢII ASUPRA NULITĂŢII
ÎN MATERIA CONTRACTELOR429
A. PRELIMINARII
312Problematica nulităţilor în general. Nulitatea în materia actelor juridice civile şi, deci şi în
materia contractelor, prezintă o importanţă deosebită, mai ales în planul realizării dreptului şi anume,
în planul aplicării dreptului de către organele de stat anume abilitate în acest sens.
Articolul 1246 din Codul civil da nulitatii urmatoarea definitie: „Orice contract incheiat cu incalcarea
conditiilor cerute de lege pentru incheierea sa valabila este supus nulitatii, daca prin lege nu se prevede
o alta sanctiune.”
Pentru a putea înţelege particularităţile sancţiunii nulităţii în materia contractelor,
principala specie a actelor juridice civile, subliniem cu titlu de enunţ următoarele:
a) nulitatea ca noţiune primeşte două sensuri (accepţiuni): nulitate în sens de
sancţiune; şi nulitate în sens de instituţie juridică;
b) nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil
(contractul) de efectele ce sunt contrare normelor juridice consacrate încheierii
valabile a acestuia430 şi bunelor moravuri;
c) reglementarea materiei se gaseste in dispozitiile art. 1246 si urmatoarele din
codul civil;
c) nulitatea are următoarele funcţii: funcţia preventivă, funcţia sancţionatorie şi
funcţia de garanţie a principiului legalităţii;
423 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 854/1989, în Dreptul, nr. 3/90, p. 64; Trib. Suprem,
s. civ., dec. nr. 1108/1983, op. cit, de I.Gh. Mihuţă, p. 81; Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr. 791/1972, op. cit, de I.Gh. Mihuţă, p. 121.
424
Vezi art.1292 C.civ
425 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 854/1989 (citată mai sus); „Existenţa raporturilor de rudenie între părţi poate fi apreciată ca fiind de natură să constituie o imposibilitate morală pentru întocmirea unui înscris,
aşa încât, în mod justificat, a fost încuviinţată dovedirea cu martori a actului secret.”
140 În acest sens, C.S.J., s. civ., dec. nr. 1832/1992, în Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 24.
426
427
428
Trib. Suprem, s.civ., dec.nr. 136/1970, Culegere de decizii pe anul 1970, p.97
429
Contractele, aşa cum s-a arătat, constituie principala specie a actelor juridice civile. Problema nulităţii actelor juridice
civile a fost tratată în Cartea a II-a al acestei lucrări;
A se vedea, capitolele corespunzătoare din: Gh. Be l e i u , op. cit.; T.R. Pop esc u ,
op. cit., 1968;
430
Este „(...) contraponderea libertăţii contractuale, al cărei exerciţiu îl ţărmureşte înlăuntrul limitelor legale” (T.R.
P op es c u , op. cit.,1967, p. 181.).
d) nulităţile se clasifică potrivit mai multor criterii: în raport de interesul ocrotit

(nulitatea absolută şi nulitatea relativă); în raport de întinderea efectelor (nulitatea
totală şi nulitatea parţială); în raport de modul în care este exprimată nulitatea
(nulitatea expresă şi nulitatea tacită); şi, în raport de felul condiţiei de validitate
neîndeplinite (nulitatea de fond şi nulitatea de formă);
e) materia efectelor nulităţii este guvernată de o serie de principii, între care:
principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, principiul restitutio in integrum şi principiul
resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis;
f) regula quod nullum est, nullum producit efectum (din materia nulităţilor) este
anihilată de o serie de principii, între care amintim: principiul conexiunii actelor
juridice, principiul răspunderii civile delictuale şi principiul error communis facit ius;
g) nulitatea ca sancţiune, dar şi ca instituţie juridică are o fizionomie juridică
proprie, distinctă de alte instituţii juridice cu care pare a se asemăna, precum:
rezoluţiunea, rezilierea, inopozabilitatea, revocarea, caducitatea şi reaua-credinţă etc.;
h) imensa majoritate a regulilor şi principiilor din materia actelor juridice civile se
aplică şi contractelor care nu sunt altceva decât acte juridice civile bilaterale.
B. PARTICULARITĂŢI ALE NULITĂŢII ÎN MATERIA CONTRACTELOR
I. CU PRIVIRE LA NULITATEA ABSOLUTĂ

313Noţiune. Nulitatea absolută este sancţiunea ce se aplică actelor juridice întocmite cu încălcarea
unor dispoziţii legale imperative, dispoziţii care ocrotesc interese de ordin general, pentru a lipsi aceste
acte de acele efecte juridice care sunt contrare legii ori bunelor moravuri.
Nulitatea absoluta are drept scop protectia unui interes general;exemplul clasic este acela care loveste
contractul ce are o cauza ilicita sau imorala.431
314Cazuri. Enumerare.Potrivit dispozitiilor art.1250 C.civ.:”Contractul este lovit
de nulitate absoluta in cazurile anume prevazute de lege, precum si atunci cand
rezulta neindoielnic din lege ca interesul ocrotit este unul general.” Raportat textul de
lege, pe care il consideram destul de sumar, rezulta ca nulitatea absolută intervine în
următoarele cazuri: pentru lipsa unui element esenţial al contractului, pentru
neîndeplinirea cerinţelor de solemnitate ori pentru fraudarea legii.
315În primul rând pentru lipsa unui element esenţial al contractului:
a) când lipseşte consimţământul la încheierea contractului432;
b) când lipseşte obiectul contractului.
Plata şi seriozitatea preţului reprezintă o condiţie esenţială de valabilitate a
contractului de vânzare - cumpărare, prevăzuta expres de lege, astfel că,
neîndeplinirea acestor condiţii loveşte actul de nulitate (art. 1660 al.2 C. civ.)433;
c) pentru absenţă de cauză sau cauză ilicită434 ori imorală435;
431
Philippe Malaurie, Laurent Aynes, Philippe Stoffel-Munck, Drept Civil, Obligatii, traducere editia a III-a
din limba franceza, p.359
432
Cu privire la constatarea nulităţii unui act juridic în cazul lipsei de consimţământ şi pentru vicii de consimţământ, a se
vedea Trib. Suprem, s. civ., dec nr. 377/1972, Rep. II, p. 113, nr. 129, în Practică juridică a Tribunalului Bucureşti pe
anul 1991, p. 79-80; Trib. Bucureşti, s. a IV-a., dec. 1564/1996, în Culegere (...) 1993-1997, p. 45.
433
Trib. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. civ. nr. 283/1995 şi s. a IV-a, dec. 1245/1997, în Culegere de practică juridică a
Tribunalului Bucureşti pe anii 1993-1997, p. 53.
434
Trib. Jud. Suceava, dec. civ. nr. 1655/19.12.1990 în Dreptul, nr. 2-3/1990, p. 73; Judecătoria Făgăraş, s. civ., sent. nr.
225/1972 în R.R.D., 10/1973, p. 148 şi urm.; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1416/1981, în Contracte speciale - Practică
juridică adnotată,
C. T u r i a n u , Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1998, p. 28; Curtea de Apel Craiova, s. civ.., dec. nr. 3951/1996, în
Dreptul, nr. 2/1998.
435
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 144/1983, în Rep (...). 1980-1985; Trib. Suprem, dec. 544/1979, nepublicată, în R.R.D.
nr. 9/1980, p. 28; Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr. 1815/1989, în Dreptul, nr. 7/1990, p. 66.
d) când una din părţile contractante sau amândouă sunt lipsite de capacitatea de
folosinţă în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce nasc din contract (astfel de cazuri sunt
foarte rare).
316Pentru neîndeplinirea cerinţelor de solemnitate, impuse de lege pentru
validitatea contractelor solemne.
Sub acest aspect, sancţiunea nulităţii absolute intervine când contractul solemn nu
a fost întocmit în forma prescrisă de lege (de exemplu: contractul de donaţie se
încheie, sub sancţiunea nulităţii absolute, în formă autentică)436.
317Ori de câte ori un contract este încheiat anume pentru a frauda legea,
sancţiunea ce se aplică este nulitatea absolută437.
II. CU PRIVIRE LA NULITATEA RELATIVĂ

318Noţiune. Nulitatea relativă este sancţiunea ce se aplică contractelor întocmite cu încălcarea
dispoziţiilor legale imperative, dispoziţii care ocrotesc interesele determinante, concrete (particulare)
ale unei persoane, pentru a lipsi aceste acte de acele efecte juridice care sunt contrare legii ori bunelor
moravuri.
319Cazuri. Nulitatea relativă intervine în cazurile în care consimţământul a fost
viciat prin eroare, dol şi violenţă438, iar în ceea ce priveşte viciul leziunii, nulitatea
relativă are o formă specifică - resciziunea -, la îndemâna părţii lezate fiind pusă
acţiunea în anulare pentru leziune.
De asemenea, nulitatea relativă intervine pentru lipsa capacităţii de exerciţiu (lipsa
capacităţii de a contracta) precum şi pentru încheierea contractelor cu încălcarea
dispoziţiilor legale sau normelor juridice care stabilesc anumite incapacităţi speciale439,
dar si in alte cazuri anume prevazute de lege.
In situatiile in care natura nulitatii nu este determinata ori nu reiese in chip
neindoielnic din lege ca ar fi vorba despre o nulitate absoluta sau relativa, contractul
este anulabil.440
Astfel441, spre exemplu, vânzarea lucrului altuia, fie şi pro parte, atrage nulitatea relativă a
actului, deoarece vânzătorul poate dobândi totalitatea dreptului de proprietate şi, deci, posibilitatea
de a transmite acest drept către cumpărători. O atare situaţie are loc în cazul înstrăinării de către
un moştenitor a unui lucru asupra căruia există o stare de indiviziune, mai înainte de încetarea
acesteia. Dacă, însă, urmare a partajului, moştenitorului înstrăinător i se atribuie bunul în întregul
său, vânzarea-cumpărarea acestui bun se consolidează retroactiv şi anularea actului devine fără
obiect.
III. CU PRIVIRE LA ACŢIUNEA ÎN NULITATE

320Noţiune. Contractul încheiat de părţi este prezumat a fi valabil până ce instanţa pronunţă nulitatea
436
A se vedea art. 1011 al.1 C. civ.: „Donatia se incheie prin inscris autentic, sub sanctiunea nulitatii absolute”.
437
Frauda este mijlocul contractual prin care părţile încearcă să eludeze unele dispoziţii imperative ale legii; ea nu se
confundă cu dolul-viciu de consimţământ, care are scopul de a determina voinţa unei părţi în sensul de a încheia
contractul şi care precede, în mod necesar, încheierea contractului. Astfel, s-a decis că în condiţiile în care Decretul-
lege nr. 61/1990, privind vânzarea de locuinţe construite din fondul statului către populaţie, locuinţele ocupate de
chiriaşi se pot vinde numai acestora. Dacă contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu o persoană care nu mai
avea această calitate, actul este lovit de nulitate întrucât, au fost încălcate dispoziţiile imperative ale legii (Culegere de
practică judiciară a tribunalului Bucureşti pe anii 1993 - 1997, p. 46-47).
438
A se vedea art. 1207 C. civ., art.1214 C.civ., art.1216 C.civ, art.1222 C.civ.
439
A se vedea art. 1654 al.(1), lit.a si b C. civ.
440
A se vedea art 1252 C.civ.
441
C.S.J., s.c., dec. nr. 2369/1992, Dr. nr. 10-11/1993, p. 113 În motivarea acestei soluţii , în mod corect a fost
reţinută ideea de consolidare a actului juridic, vânzare sub condiţie rezolutorie, prin cuprinderea bunului vândut în
lotul urmaşului coindivizarului vânzător. Altfel spus, valabilitatea vânzării unui bun indiviz nu prejudiciază partajul.
După cum s-a arătat şi în literatura juridică, în cazul vânzării unui bun indiviz, nu se aplică regulile privitoare la
vânzarea lucrului altuia, ci regulile proprii stării de indiviziune. În acest caz „vânzarea nu este nulă, ci supune dreptul
dobândit de cumpărător unei condiţii rezolutorii în timpul stării de indiviziune”. Ca atare, dacă la partaj bunul va fi
atribuit coindivizarului vânzător, vânzarea se va consolida, iar dacă nu, contractul va fi nul (Fr. Deak, Tratat de drept
civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 46-47)
sau anularea lui. Instanţa pronunţă o asemenea sancţiune numai atunci când soluţionează fie acţiunea
introdusă anume în acest scop (şi atunci se spune că nulitatea a fost pronunţată pe cale de acţiune prin-
cipală), fie pe cale de excepţie, când cel urmărit refuză executarea contractului nul sau anulabil,
invocând nulitatea sau anulabilitatea lui.
321Dreptul la acţiune. În privinţa dreptului la acţiune trebuie să facem următoarea distincţie:
a) nulitatea absolută poate fi cerută şi, respectiv, invocată de orice persoană
interesată, pe cale de actiune sau exceptie, datorită faptului că prin încheierea
contractului nul s-au încălcat dispoziţiile imperative ale legii, care ocrotesc interese de
ordin general.
Instanta de judecata este obligata sa invoce din oficiu nulitatea absoluta.442
S-a concluzionat că proprietarul bunului vândut de către o altă persoană poate să
introducă acţiune în nulitate dacă invocă un caz de nulitate absolută, cum ar fi: frauda,
reaua-credinţă a vânzătorului şi cumpărătorului, fără a fi obligat să recurgă la acţiunea
în revendicare443;
b) nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ale cărei interese au fost
lezate prin încheierea actului anulabil, de către succesorii universali, cu titlu universal,
ori creditorii chirografari ai acestei părţi, dacă acţiunea nu are un caracter strict
personal.
Spre deosebire de nulitatea absoluta, nulitatea relativa nu poate fi invocata din
oficiu de instanta de judecata.444
De exemplu, vânzarea lucrului altuia care are la bază o eroare asupra calităţii de
proprietar este anulabilă. Această nulitate este relativă şi nu poate fi invocată de
persoane care au calitate de terţi faţă de contract445.
De fapt, nulitatea relativă a vânzării lucrului altuia poate fi invocată numai de
cumpărător, singura dintre părţile contractante prejudiciate prin încheierea
contractului446.
Dreptul la acţiune se stinge prin confirmarea actului anulabil (nul relativ), ori prin
prescripţie.
322Prescripţia dreptului la acţiune. În privinţa prescripţiei dreptului la acţiune, distingem:
a) nulitatea absolută în materia contractului datorită faptului că este menită să
ocrotească interese generale, daca prin lege nu se prevede altfel, este imprescriptibilă:
quod ab initio nullum est nullo lapsu temporis convalescere potest447; acesta aspect
este stipulat in art.1249. al.1 C.civ. : „nulitatea absoluta, daca prin lege nu se prevede altfel,
poate fi invocata oricand, fie pe cale de actiune fie pe cale de exceptie.”
b) nulitatea relativă se prescrie in termenul de prescriptie stabilit de lege, de
regulă, prin împlinirea termenului de 3 ani448.
Prin scurgerea termenului arătat449 se stinge dreptul la acţiune, dar, pe cale de
excepţie, partea careia i se cere executarea contractului poate opune oricand
nulitatea relativa a contractului, chiar si dupa implinirea termenului de prescriptie a
dreptului la actiune. : quae temporalis sunt ad agendum perpetuus sunt ad
excipiendum.
323Confirmarea contractului nul de nulitate relativă.Validarea contractului
Noţiune.Potrivit art.1261 C.civ.: „Contractul afectat de o cauza de nulitate este validat atunci cand
nulitatea este acoperita.”
Un act nul de nulitate relativă poate fi confirmat printr-un alt act juridic care poartă denumirea de „act
442
Vezi art 1247 al.3 C.civ.
443
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 279/1976, în CD 1976, p. 89 şi Rep. III, 1975-1980,
p. 87.
444
Vezi art. 1248 al.3 C.civ.
445
Trib. Bucureşti, s. a IV-a, dec civ., nr. 385/1997, în Culegere (...) pe 1993 - 1997,
p. 58-59; Curtea de Apel Craiova, s. civ., dec. nr. 3951/1996, în Dreptul, nr. 2/1998.
446
Ibidem, în acelaşi sens, Trib. Suprem, dec. nr. 51/1989, nepublicată.
447
A se vedea dispoziţiile art. 2502 C.civ.
448
Ori a termenelor speciale prevăzute de lege.
449
A se vedea în acest sens, art.1294 al.2 C.civ.
de confirmare”. Acest act este, în realitate, actul unilateral de voinţă prin care persoana care avea
dreptul să invoce nulitatea relativă a unui anumit act juridic renunţă la acest drept.
324Condiţii. Pentru a produce efecte juridice, actul de confirmare trebuie să îndeplinească
a) să provină de la persoana care avea dreptul să invoce nulitatea relativă a
actului (contractului);
b) actul sa fie anulabil, adica afectat de nulitate relativa si nu de nulitate absoluta
c) autorul acestui act trebuie să fie o persoană capabilă, să aibă deci capacitatea
de exerciţiu;persoana chemata de lege sa incuviinteze actele minorului poate, in
numele si in interesul acestuia, cere anularea contractului facut fara incuviitarea sa ori
sa confirme contractul atunci cand acestă incuviintare era suficienta pentru incheierea
valabila a acestuia.450
d) voinţa încorporată în actul de confirmare, voinţa unilaterală, să nu fie viciată;
e) persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai
cunoscand cauza de nulitate, si in caz de violenta, numai dupa incetarea acesteia.
Pentru a fi valabil, actul confirmativ, fiind în realitate, un act juridic unilateral de
voinţă, trebuie să cuprindă toate elementele esenţiale ale actului juridic, deci şi
obiectul, cauza si natura obligaţiei. In plus, trebuie facuta mentiunea despre motivul
actiunii in anulare, precum si despre intentia de a repara viciul pe care se intemeiaza
actiunea. 451
De regulă, confirmarea vointei este expresă, dar ea poate fi şi tacită. Indiferent de
faptul dacă este expresă sau tacită, confirmarea este valabilă numai dacă îndeplineşte
cerinţele precizate deja.Mai mult decat atat, vointa partii de a renunta la dreptul de a
invoca nulitatea, trebuie sa imbrace un caracter cert.452
In lipsa unei confirmari exprese, pentru ca un contract afectat de o cauza de nulitate
reletiva sa fie validat, este suficient ca obligatia sa fie executata in mod voluntar la
data la care ea putea fi valabil confirmata de catre partea interesata.453
Ca si consecinta, sub sanctiunea decaderii din dreptul de a cere anularea
contractului, cel care trebuie sa confirme actul anulabil poate fi pus in intarziere printr-
o notificare de catre partea interesata, prin intermediul careia sa ii solicite fie sa
confirme contractul anulabil, fie sa exercite actiunea in anulare.454
Efectele confirmarii. Confirmarea unui contract anulabil isi produce efectele doar
din momentul incheierii acestuia, si ca o consecinta, atrage renuntarea la mijloacele si
exceptiile ce puteau fi opuse de catre parti, sub rezerva insa a drepturilor dobandite si
conservate de tertii de buna credinta.In situatia in care exista mai multe parti care pot
invoca impotriva alteia nulitatea contractului, confirmarea facuta de una dintre
acestea, nu impiedica sub nici o forma invocarea nulitatii de catre celelalte parti.
Trebuie mentionat faptul ca in situatia in care are loc confirmarea unui contract
anulabil pentru vicierea consimtamantului prin dol sau violenta, confirmarea, prin ea
insasi, nu implica si renuntarea la dreptul de a cere ulterior daune interese. 455
IV. EFECTELE NULITĂŢII ÎN MATERIA CONTRACTELOR

325Consideraţii generale. Clasificarea nulităţilor în nulităţi absolute şi nulităţi relative nu se face,
aşa cum există tentaţia de a crede, în raport de efectele lor, ci de fundamentul lor.
450
A se vedea în acest sens art.1263, alin.3 C.civ.
451
Vezi disp.art.1264 C.civ.
452
A se vedea disp.art.1262 al.2 C.civ.
453
A se vedea art.1263 al.5 C.civ.
454
455
Ase vedea disp.art.1265 C.civ.
Nulitatea, indiferent dacă este absolută sau relativă, produce aceleaşi efecte, ceea
ce face să se confunde, de pildă, nulitatea absolută cu nulitatea totală şi cea relativă
cu cea parţială.
Potrivit art.1254 C.civ., „Contractul lovit de nulitate absoluta sau anulat este
considerat a nu fi fost niciodata incheiat.” Acelasi text de lege stabileste ca „in cazul in
care contractul este desfiintat, fiecare parte trebuie sa restituie celeilalte, in natura sau
prin echivalent, prestatiile primite, potrivit prevederilor art.1639-1647 C.civ.”
Contractul parţial nul nu produce toate efectele sale, ci numai acelea care nu sunt
contrare legii şi bunelor moravuri, pe când contractul nul total nu produce nici un efect;
în acest din urmă caz, quod nullum est nullum producit effectum. Trebuie însă precizat
că, dacă nu toate clauzele contractului produc efecte potrivnice legii şi bunelor
moravuri ci numai unele sau numai una singură, dar acestea sunt clauzele (sau clauza)
determinante, principale ale contractului, va opera nulitatea totală.In situatia in care
contractul este mentinut in parte, clauzele considerate nule trebuiesc inlocuite de
drept cu dispozitiile legale aplicabile.456
Referitor la nulitatea contractului plurilateral, art.1256 C.civ. statueaza ca :”In cazul
contractelor cu mai multe parti in care prestatia fiecarei parti este facuta in
considerarea unui scop comun, nulitatea contractului in privinta uneia dintre parti nu
atrage desfiintarea in intregime a contractului, afara de cazul in care participarea
acesteia este esntiala pentru existenta contractului.”
In situatia in care consimtamantul uneia ditre parti a fost viciat prin dol sau violenta,
aceasta are posibilitatea de a solicicita pe langa anularea contractului respectiv si
daune interese.Totusi, daca partea al carei consimtamant a fost viciat prefera
mentinerea contractului incheiat, atunci ea are drptul de a solicita doar reducerea
prestatiei sale cu valoarea daunelor interese la care ar fi indreptatita.457
De asemenea, trebuie facuta mentiunea ca, in cazul contractelor incheiate in forma
autentica, partea prejudiciata poate cere obligarea notarului public la repararea
prejudiciilor suferite, daca anularea sau constatarea nulitatii contractului are loc pentru
o cauza de nulitate a carei existenta rezulta din insusi textul contractului.Vorbim in
aceasta situatie despre raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie.458
326 Efectul retroactiv al nulităţii contractelor în raporturile dintre părţi. În raporturile dintre
părţi, nulitatea, indiferent dacă este expresă sau virtuală, totală sau parţială, absolută sau relativă, are
efect retroactiv, desfiinţând contractul pe data încheierii lui (ex tunc). Astfel fiind, contractul se
consideră că nu a existat niciodată.
Din efectul retroactiv al nulităţii decurge obligaţia de restituire a prestaţiilor
săvârşite în temeiul unui contract nul.
Dacă părţile nu au săvârşit încă prestaţiile la care s-au obligat prin contract, nu se
pune problema restituirii lor; dacă numai una din părţi sau amândouă au săvârşit
prestaţiile la care s-au obligat, părţile vor trebui să restituie, una alteia, ceea ce s-a
primit, pentru că numai pe această cale ele pot fi puse în situaţia în care se aflau mai
înainte de a încheia contractul.
Este de mentionat aspectul ca un contract nul poate fi refacut, in tot sau in parte,
daca la data refacerii lui sunt respectate toate conditiile prevazute de lege.In aceasta
situatie, in toate cazurile, contractul refacut nu va produce efecte decat pentru viitor,
iar nu si pentru trecut.459
327Excepţii de la regula restituirii prestaţiilor. De la regula restituirii prestaţiilor săvârşite în
temeiul unui contract nul, dedusă din principiul retroactivităţii efectelor nulităţilor, se cunosc
următoarele abateri (excepţii):
456
457
A se vedea disp. art.1257 C.civ.
458
A se vedea disp. art.1258 C.civ
459
A se vedea disp. art. 1259 C.civ.
a) fructele culese de posesorul de bună-credinţă la data culegerii nu sunt supuse

restituirii 460
b) cei care au avut capacitate de exerciţiu restrânsă, nu sunt obligaţi să restituie
prestaţiile primite în temeiul unui contract care, după executare a fost anulat, decât în
măsura în care, prin aceste prestaţii, s-ar realiza o îmbogăţire;ca si exceptie, persoana
care nu are capacitate de exercitiu deplina, poate fi tinuta la restituirea integrala
atunci cand, cu intentie sau din culpa grava, a facut ca restituirea sa fie imposibila.461
In vechiul cod civil mai existau doua exceptii, care insa o data cu aparitia
Noului Cod nu isi mai gasesc aplicabilitate si anume:
a) prima avea in vedere contractele cu executare succesiva, unde Noul Cod
prevede obligatia de restituire, asa cum rezulata din dispozitiile art.1254, alin.3. Astfel,
dacă proprietarul poate restitui chiria primită de la chiriaş, acesta din urmă, prin firea
lucrurilor, nu poate restitui proprietarului folosinţa apartamentului, exercitată în
temeiul unui raport juridic de obligaţie (contractul de închiriere de locuinţe). În acest
caz, conform vechilor reglementari, nulitatea nu poate opera ex tunc, ci numai ex nunc
(numai pentru viitor), ceea ce înseamna că părţile nu mai au obligaţia să restituie
prestaţiile săvârşite;
b) a doua exceptie care nu si-a mai pastrat acest caracter este expresia
principiului ‘‘nemo auditur propriam turpitudinem allegans’’.
Partea dintr-un contract nul pentru cauză imorală nu se poate prevala de caracterul
imoral al propriei sale fapte pentru a cere restituirea prestaţiei ce a săvârşit-o deja,
invocând nulitatea contractului.
Aplicarea acestor principii a făcut-o instanţa supremă462, în speţă, reclamanţii
l-au chemat în judecată pe pârât pentru a fi obligat să le restituie unele sume de bani
ce reprezentau preţul de cumpărare plătit de ei pentru unele bunuri care au format
obiectul infracţiunii de speculă, pretinzând că nu au cunoscut această împrejurare şi
că, ulterior, obiectele fiind confiscate, pârâtul s-a obligat să restituie preţul, dar apoi a
refuzat să-şi execute angajamentul, pentru că din probele administrate a rezultat că
reclamanţii au fost în deplină cunoştinţă de achiziţionarea unor bunuri ce au format
obiectul unei infracţiuni, comisă de pârât, potrivit principiilor expuse, acţiunea lor
pentru restituirea sumelor plătite a fost respinsă.
După cum se observă din motivarea acestei soluţii, instanţa supremă a făcut o
aplicare fermă a principiului potrivit căruia, un reclamant nu poate invoca în susţinerea
acţiunii propria sa turpitudine, precum şi a principiului potrivit căruia situaţia
anterioară nu poate fi restabilită în sensul de a se dis pune restituirea reciprocă a
prestaţiilor efectuate, atunci când cauza actului juridic este imorală pentru ambele
părţi, fără a se face distincţie în raport cu gradul de turpitudine al fiecăreia.
Noul Cod Civil, prin dispozitiile art.1638 prevede expres faptul ca :’’Prestatia primita
sau executata in temeiul unei cauze ilicite sau imorale ramane intotdeauna supusa
restituirii’’
328Efectul retroactiv al nulităţii contractelor în raporturile dintre părţi, pe de o parte şi terţi, pe

de altă parte. În raporturile dintre părţi, pe de o parte, şi terţi, pe de altă parte, în privinţa efectelor
nulităţii, se reţin următoarele idei:
a) nulitatea, indiferent de felul ei, operează cu efecte retroactive şi faţă de terţi;
b) terţii restituie drepturile consfinţite de părţi în temeiul unui contract nul, potrivit
regulii resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis;
c) părţile nu puteau transmite terţilor mai multe drepturi decât aveau ele însele:
nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet;
460
461
Art.1647 al.2 C.civ.
462
Trib. Suprem, s. civ., dec. civ. nr. 544/1979; Judecătoria Făgăraş, dec. civ.
nr. 225/1972 ambele în R.R.D., nr. 10/1973, p. 148 şi urm.
d) în cazul înstrăinării lucrurilor mobile, terţii nu mai sunt afectaţi de primejdia

efectului retroactiv al nulităţilor dacă sunt de bună-credinţă, fiind indreptatiti la
retinerea bunului pana la indemnizarea sa integrala pentru pretul platit vanzatorului.463
În acest caz, instanţa supremă a statuat că vânzarea lucrului altuia, fie chiar în
parte, atrage nulitatea relativă a actului deoarece vânzătorul poate dobândi totalitatea
drepturilor sale de proprietate, şi, deci, posibilitatea de a transmite acest drept către
cumpărător. O atare situaţie are loc în cazul înstrăinării de către moştenitor a unui
lucru asupra căruia există o stare de indiviziune, mai înainte de încetarea acesteia.
Dacă, însă, urmare a partajului, moştenitorului înstrăinător i se atribuie bunul în
întregul său, vânzarea - cumpărarea acestui bun se consolidează retroactiv şi anularea
actului devine fără obiect464.
V. UNELE EFECTE PRODUSE DE CONTRACTELE NULE
329Dezvoltări. În unele condiţii contractele nule produc, totuşi, unele efecte,
explicaţia găsindu-se în unele idei secundare, dar adiacente noţiunii de contract.
Contractul nul poate produce unele efecte care n-au fost înlăturate prin sancţiunea
nulităţii:
a) clauza valabil exprimată într-un contract nul, dacă are o existenţă inde-
pendentă, uneori, produce efecte juridice;
b) în considerarea ideii de bună-credinţă, cel ce percepe cu bună-credinţă fructele
lucrului dobândit în temeiul unui contract nul devine proprietarul lor;
c) restituirea, de către un incapabil, a prestaţiilor săvârşite în temeiul unui
contract nul se face numai în măsura îmbogăţirii lui ; totusi, incapabilul poate fi obligat
la restituirea integrala atunci cand, cu intentie sau din culpa grava, a facut ca
restituirea sa fie imposibila.465
d) actul juridic nul produce unele efecte dacă nulitatea este consecinţa faptei
ilicite şi culpabile a celui care o invocă;
e) uneori, drepturile dobândite cu titlu oneros în virtutea unui contract rămân
valabile466;
f) în virtutea ideii de aparenţă, uneori, contractul nul produce totuşi efecte.
Această idee explică posibilitatea terţilor de a păstra bunul obţinut de ei cu titlu oneros
de la o parte din contractul nul care se referea la acel bun (debitum cum re iunctum);
g) în virtutea ideii conversiunii prin reducţiune a actelor juridice se explică de ce
un act juridic nul sub condiţiile unei anumite categorii juridice, este totuşi valabil sub
condiţiile unei alte categorii juridice.Acest aspect este stipulat si in dispozitiile art.1260
al.1 C.civ. care prevad ca : ‘’ Un contract lovit de nulitate absoluta va produce totusi
efectele actului juridic pentru care sunt indeplinite conditiile de fond si de forma
prevazute de lege ‘’.Totusi, conversiunea unui contract nul, nu se aplica atunci cand
intentia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulata in contractul lovit de nulitate
sau reiese, in chip neindoielnic, din scopurile urmarite de parti la data incheierii
contractulu.467
Prin urmare, conditiile pentru a putea opera conversiunea sunt :
- sa existe un act nul total
- actul nul sa intruneasca conditiile de validitate ale actului juridic
- partile sa nu fi exclus in cuprinsul actului nul posibilitatea conversiunii
463
A se vedea art.937 al.3, noul C.civ.
464
C.S.J., s. civ., dec. civ. nr. 2369/1992, în Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 112.
465
Vezi art.1647 al.2 C.civ.
466
A se vedea art. 54 C.civ.
467
Art. 1260 al.2 C.civ.
Inainte de aparitia Noului Cod Civil, practica noastră judiciară468 se pronuntase in

acest sens, principiul conversiunii actelor juridice găsindu-şi o aplicare constantă.
INTERPRETAREA CONTRACTELOR
I. PRELIMINARII
330 Necesitate. Încheind un contract, părţile urmăresc să obţină, fiecare, o contraprestaţie în schimbul
a ceea ce ele se obligă.
Pentru a şti cum urmează să se execute obligaţiile asumate sau pentru a constata
dacă ele au fost executate în deplină concordanţă cu manifestarea voinţei părţilor la
încheierea contractului, este necesar ca fiecare clauză contractuală şi contractul în
întregul său să fie corect interpretat.
Potrivit dispozitiilor art.1266 C.civ.”Contractele se interpreteaza dupa vointa
concordanta a partilor, iar nu dupa sensul literal al termenilor.” Alineatul 2 al aceluiasi
articol prevede ca „la stabilirea vointei concordante se va tine seama, intre altele, de
scopul contractului, de negocierile purtate de parti, de practicile statornicite intre
acestea si de comportamentul lor ulterior incheierii contractului.”
Necesitatea interpretării contractului derivă din cerinţa de a cunoaşte conţinutul
exact al contractului, de a cunoaşte voinţa reală a părţilor (sensurile acestei voinţe) în
toată acurateţea ei şi sensul exact al contractului privit ca acord de voinţe. Prin
urmare, nu este suficient să se cunoască şi să se interpreteze corect ceea ce a vrut şi
la ceea ce s-a angajat fiecare parte; se cere a se cunoaşte exact şi ceea ce rezultă din
voinţele contopite ale părţilor. Numai astfel se poate desluşi sensul exact al întregului
contract care trebuie să fie concordant cu sensul fiecărei voinţe încorporate în el.
Dacă este necesar să se interpreteze legea, normele de drept, operaţie care se
realizează ori de câte ori se soluţionează o situaţie concretă, pe baza legii, cu atât mai
mult (a fortiori) este necesar să se interpreteze contractul încheiat cel mai adesea de
către persoane care nu au pregătire juridică.
331 Cine face interpretarea contractelor. Interpretarea contractelor se face de către instanţele
judecătoreşti, care, pentru determinarea conţinutului operaţiei juridice concrete, procedează, înainte de
toate, la calificarea acestuia, în raport de categoriile juridice reglementate de lege, pentru că fiecare
specie de contract este cârmuită de reguli proprii. Acesta este primul act pe care instanţa îl întreprinde
în vederea asigurării unei corecte interpretări a contractului. Se impune a se proceda astfel datorită
faptului că, dacă fiecare specie de contract este cârmuită de reguli proprii, este şi firesc ca operaţia
juridică (negotium iuris), supusă interpretării, să ducă la consecinţe juridice distincte, în funcţie de
faptul dacă este calificată a face parte dintr-o categorie sau alta de contracte.
Operaţia logico-juridică, a cărei finalitate constă în desluşirea voinţelor părţilor,
interpretarea contractelor se face potrivit anumitor reguli.
II. REGULI ÎN MATERIA INTERPRETĂRII CONTRACTELOR

1. Reguli generale
332 Reguli generale. Interpretând contractul în vederea stabilirii conţinutului lui prin desluşirea
voinţei reale a părţilor, instanţa ţine seama de următoarele reguli:
468
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 28/1979, citată în Repertoariu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului
Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975 - 1980 de I.Gh. Mi hu ţ ă , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică
Bucureşti, p. 140, în care se arată „(...) revocarea tacită (a testamentului s.n.) poate să rezulte fie din incompatibilitatea
sau contrarietatea dintre dispoziţiile a două testamente succesive, fie din înstrăinarea bunului ce formează obiectul
legatului. Înstrăinarea obiectului, chiar dacă este nulă, echivalează cu voinţa implicită a testatorului de a revoca
legatul, întrucât esenţial nu este actul ca atare, ci voinţa testatorului”. Tot astfel, s-a statuat că „nu există nici o
dispoziţie legală care să prevadă că promisiunea de vânzare a unui bun imobil făcută de un neproprietar ar fi lovită de
nulitate. Această soluţie îşi are raţiunea în faptul că persoana neproprietară are posibilitatea să cumpere de la
proprietar, bunul oferit spre vânzare, iar apoi să fie în măsură a perfecta vânzarea” (dec. nr. 412/1980 în aceeaşi
lucrare, p. 88).
a) prin interpretarea contractului instanţa urmăreşte să stabilească voinţa reală a

părţilor469, în care scop se supun analizei atât elementele intrinseci (cele ce rezultă din
contextul actului), cât şi elementele extrinseci (cele date de împrejurările străine
contractului, dar care pot folosi la interpretarea lui).
În acelaşi sens, practica juridică a stabilit „pentru corecta determinare a naturii
contractului (...), este necesar a se stabili intenţia părţilor care rezultă din conţinutul
actului precum şi din împrejurările de faţă”470;
b) obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă se subînţelege în orice contract;
c) obligaţia de colaborare între părţi, în vederea executării obligaţiilor născute din
contract, de asemenea se subînţelege;
d) în acelaşi mod primeşte considerare şi obligaţia părţilor de a garanta prestaţia
promisă.
2. Reguli privind interpretarea clauzelor indoielnice
333 Reguli. Clauzele indoielnice se interpretează potrivit următoarelor reguli:
a) instanţa poate înlătura titlul dat contractului de către părţi şi poate da
calificarea cea mai potrivită cu voinţa reală a acestora, dacă ele au folosit termeni
improprii sau ambigui pentru calificarea contractului, ori o parte din clauzele
contractului nu sunt suficient determinate;
b) dacă o clauză este susceptibilă a primi două sau mai multe înţelesuri, instanţa o
va interpreta mai degrabă în sensul în care produce efecte juridice, iar nu in acela in
care nu ar produce niciunul, pentru că este de presupus că părţile au stipulat o clauză,
urmărind să-şi asume angajamente juridice: actus interpretandus est potius ut valeat
quam ut pereat;471
a) când o clauză poate primi două înţelesuri, ambele susceptibile de a produce
efecte juridice, ea se va interpreta în înţelesul ce se potriveşte mai bine naturii si
obiectului contractului.Se tine seama, intre altele, de imprejurarile in care in care a fost
incheiat contractul, de interpretarea data anterior de parti.472;
c) clauza indoielnica se interpreteaza in favoarea celui care se obliga.473
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, republicată în baza Legii 65/2002, privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, clauzele
contractuale trebuie să fie clare, fără echivoc, pentru înţelegerea acestora nefiind
nevoie de cunoştiinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze
contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului474.
469
T.S., s.civ., dec. nr. 549/1975, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem pe anii 1969-
1975, p. 114 . Instanţele judecătoreşti au îndatorirea să interpreteze contractele, nu după sensul literar al cuvintelor
întrebuinţate, ci după intenţia comună a părţilor (art. 977 C.civ).Ele sunt deci obligate să determine natura reală a
contractului nu după denumirea pe care au dat-o părţile, ci după conţinutul clauzelor ce le cuprinde, iar pe de altă parte
trebuie să stabilească înţelesul lui, care, în cazul în care cuprinde clauze primitoare de două înţelesuri (art.978 C.civ.),
să le dea acel înţeles în care pot produce un efect. În caz de îndoială, convenţia trebuie interpretată în favoarea celui
care se obligă, adică a debitorului (art. 983 C.civ). În cazurile în care un contract este incomplet, instanţa îl va
interpreta în raport de regula conform căreia obişnuitele clauze din contractele de aceeaşi natură sunt presupuse, chiar
atunci când nu sunt prevăzute formal (art. 981 C.civ). Diferitele clauze ce se întâlnesc într-un contract oarecare nu se
pot interpreta separat, ci unele prin altele, urmând să se dea fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg.Ca atare,
instanţa nu se poate mărgini, atunci când urmăreşte să determine care a fost intenţia părţilor, numai la cercetarea
actului scris în care se constată încheierea convenţiei, ci trebuie să facă investigaţii, prin administrarea de probe,
pentru a stabili obiectul convenţiei, adică drepturile şi obligaţiile corelative ale părţilor ce decurg din voinţa lor
comună.
470
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1303/1994, în Repertoriu (...) 1994-1997, C. C r i şu ,
Şt. Cr i ş u , Ed. Argessis, 1998, p. 787.
471
472
A se vedea art.1268 al.(1) si (2) C.civ.
473
“Daca, dupa aplicarea regulilor de interpretare, contractul ramane neclar, acesta se interpreteaza in
favoarea celui care se obliga”( art. 1269 al.1 C.civ.)
474
Textul legii preia regula instituită prin art. 983 vechiul C. Civ., 1269 al.(1) noul C.civ. După cum s-a arătat în
doctrină, acest text de lege este susceptibil de două accepţiuni: într-o primă accepţiune, aparţinând doctrinei clasice,
interpretarea este favorabilă debitorului, întrucât cel ce se obligă este considerat într-o poziţie inferioară, în raport cu
In schimb, stipulatiile inscrise in contractele de adeziune, se interpreteaza

impotriva celui care le-a propus.475Aceasta regula presupune interpretarea clauzei in
favoarea partii contractante care adera la contractul cu continut prestabilit.
3. Interpretarea clauzelor incomplete

334 Procedee supletive. Pentru interpretarea clauzelor incomplet formulate se folosesc procedeele
supletive de interpretare476:
a) dacă părţile au păstrat tăcerea în privinţa unei anumite situaţii care trebuia
reglementată, însemnează că ele au înţeles să accepte aplicarea dispoziţiilor supletive
ale legii în materia respectivă;
a) în cazul în care părţile păstrează tăcerea în privinţa unei anumite situaţii, iar
legea permite, se va apela la obicei, situaţia respectivă - nereglementată de părţi -
urmând a se rezolva potrivit obiceiului;
b) dacă nu se poate descoperi voinţa reală a părţilor prin folosirea regulilor şi
procedeelor de interpretare, se va recurge la echitate, fiind admis că părţile nu puteau
urmări, un alt scop potrivnic echităţii.
Activitatea de interpretare a contractelor este supusă controlului jurisdicţional
ierarhic superior în privinţa situaţiilor de fapt şi în legătură cu stabilirea limitelor
aplicării dispoziţiilor legale supletive, obiceiului şi echităţii.
În doctrină, se discută necesitatea reglementării exprese în actualele condiţii
sociale, a clauzei de conştiinţă477.
Clauza de conştiinţă înseamnă, în esenţă că, urmarea inserării sale - prin liberul
acord de voinţă al părţilor, în contractul individual de muncă, salariatul este în drept să
nu execute un ordin legal de serviciu, în măsura în care - dacă
l-ar pune în aplicare - ar contraveni, în acest fel conştiinţei sale.
Se apreciază că, necesitatea reglementării clauzei de conştiinţă poate viza şi
domeniul convenţiilor civile de prestări de servicii, încheiate în condiţiile Legii
nr. 83/1995478.
cel în favoarea celui căruia se obligă şi, deci, o interpretare favorabilă debitorului este de natură a restabili echilibrul
contractului; într-o altă accepţiune, se consideră că în poziţie dominantă nu este atât creditorul, cât partea ce redactează
contractul şi la care aderă cocontractantul, acceptând, în tot, clauzele contractuale prestabilite unilateral de acesta.
475
476
A se vedea art. 1272 al.1 C.civ. care dispune ca: ”Contractul valabil incheiat obliga nu numai la ceea ce este expres
stipulat, dar si la toate urmarile pe care practicile statornicite intre parti, uzantele, legea sau echitatea le dau
contractului, dupa natura lui”. A se vedea şi art. 1272 al.2 C.civ. potrivit caruia ”Clauzele obisnuite intr-un contract se
subinteleg, desi nu sunt stipulate in mod expres”.
477
I.Tr. Ş t ef ă n es c u , Inserarea clauzei de conştiinţă în unele contracte individuale de muncă, în Dreptul, nr. 2/1999, p.
56.
478
I.Tr. Ş t ef ă n e s c u , op. cit., p. 57.
4. Regula „actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut

pereat”
335 Context. Dând eficienţă clauzelor contractuale care par, la prima vedere, a nu produce efecte
juridice, regula „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat” interesează materia
contractelor 479.
Analiza acestei reguli implică discutarea incidenţei ei cu o serie de instituţii juridice,
printre care: forţa obligatorie a contractelor şi promisiunea pentru fapta altuia,
interpretarea contractelor, obiectul contractelor etc.
336 Subliniere. Forţa obligatorie a contractelor este subliniată, printre altele, de principiul
relativităţii efectelor contractului. Potrivit acestui principiu, contractele produc efecte numai între
părţile între care s-au încheiat 480, dar privesc şi avânzii lor cauza.
Acest principiu nu este absolut în privinţa persoanelor cărora contractele le sunt
opozabile, chiar dacă se reţine că, potrivit legii481, „Contractul valabil incheiat are
putere de lege intre partile contractante” Contractele sunt opozabile nu numai părţilor
care le-au încheiat, ci, în condiţiile legii, şi avânzilor lor cauză şi chiar terţilor.
337 Lipsa caracterului imperativ. De aici, se înţelege că regula relativităţii efectelor contractului,
cuprinsă în art. 1280 C. civ., nu este imperativă482. Rezultă că, în lipsa caracterului imperativ al acestei
reguli, părţile nu pot fi oprite ca de comun acord să hotărască împotriva ei, în dublu sens:
a) obligaţia contractuală poate fi executată de un terţ;
b) terţa persoană poate cere executarea obligaţiei, in cazurile special prevazute
de lege.483
338 Raportare la consimţământ. Unul dintre elementele structurale ale contractului este
„consimţământul partilor”484.
Observând împreună existenţa unui consimţământ valabil şi principiul relativităţii
efectelor contractului, chiar dacă acest principiu nu are caracter imperativ, se ridică
chestiunea de a şti dacă este valabilă obligaţia pe care şi-o asumă cineva, promiţând
pentru altul. De principiu, promisiunea care ar urmări să dea naştere la o obligaţie în
sarcina unui terţ este oprită de lege sub sancţiunea nulităţii absolute.
Promisiunea pentru altul este permisă sub forma promisiunii pentru fapta altuia485 şi
constă în convenţia prin care o parte promite fapta unui terţ, al cărui acord nu poate fi
obţinut în momentul încheierii contractului.
În ceea ce priveşte promisiunea pentru fapta altuia, funcţionează regula
consensualităţii contractelor, pentru validitatea convenţiei fiind suficient acordul de
voinţă al părţilor. Convenţia nu este supusă vreunei condiţii de formă, iar instanţa
poate să stabilească existenţa ei, dacă nu rezultă expres din intenţia comună a
părţilor, aplicând regulile ce guvernează materia interpretării contractelor.
339 Raportare la regulile privind interpretarea contractelor. Regula „potius ut valeat quam ut
pereat” poate fi înţeleasă mai bine dacă acţiunea ei este privită prin prisma regulilor ce guvernează
interpretarea contractelor.
Dintre regulile potrivit cărora se face interpretarea, un interes deosebit prezintă
următoarea: dacă o clauză este susceptibilă de două sau mai multe înţelesuri, ea se
interpretează mai degrabă în sensul care poate să producă efecte juridice, decât în
sensul în care nu ar produce nici un efect. Este greu de acceptat că părţile au stipulat o
clauză fără a fi dorit şi urmărit să se producă efecte juridice.
479
A se vedea, în această privinţă, I. Do g a ru , Câteva aspecte ale regulii „potius ut valeat quam ut pereat”, în Analele
Universităţii din Craiova, seria Ştiinţe economice, 1971.
480
„Contractul produce efecte numai intre parti, daca prin lege nu se prevede altfel” (art. 1280 C. civ.).
481
Art. 1270 al. 1 C. civ.
482
A se vedea, în acest sens, T.R. P o p es c u , op. cit., 1968, p. 117.
483
484
Art. 1179 C. civ.
485
A se vedea T.R. P op es c u , op. cit., 1968, loc. cit.
În această situaţie, se aplică regula actus interpretandus est potius ut valeat quam
ut pereat (dacă clauza poate primi două înţelesuri şi ambele sunt susceptibile de a
produce efecte juridice, ei i se va atribui înţelesul care se va potrivi mai bine cu natura
contractului).
340 Revenire. Pentru a avea întreaga imagine asupra incidenţei regulii de care ne ocupăm cu materia
interpretării contractului, reluăm analiza promisiunii faptei unui terţ.
În ipoteza în care printr-o clauză contractuală se promite fapta unui terţ, se poate
aprecia că o astfel de clauză este susceptibilă de două înţelesuri:
a) mai întâi, se poate susţine că partea care a promis fapta terţei persoane nu s-a
obligat la nimic deci, clauza nu produce nici un efect juridic. În această ipoteză, între
părţile aparent contractante, nu se nasc raporturi juridice civile, căci cel ce a promis
fapta altuia nu s-a obligat, în realitate, cu nimic;
b) un al doilea înţeles al unei astfel de clauze poate evidenţia o obligaţie proprie a
promitentului. Este de presupus că promitentul, promiţând fapta terţei persoane, şi-a
asumat el însuşi obligaţia personală de a depune toate stăruinţele pentru a obţine de
la terţ îndeplinirea faptei promise.
Într-o astfel de situaţie se consideră că o atare clauză produce unele efecte juridice.
Numai în acest sens trebuie interpretată o astfel de clauză, pentru că nimeni nu poate
fi crezut, într-o convenţie sinalagmatică, de a nu se fi obligat cu nimic.
Dacă într-o asemenea convenţie promitentul nu s-ar obliga personal, convenţia nu
ar avea valoare juridică.
Într-o astfel de situaţie, promitentul şi-a asumat o obligaţie de a face. Această
obligaţie se concretizează în stăruinţele şi diligenţele pe care promitentul le depune
pentru ca terţul să săvârşească fapta promisă de el.
Este evident că terţul poate să se oblige sau să nu se oblige şi, în măsura în care se
obligă, el intră în raporturi juridice civile din care nasc, în sarcina sa, obligaţii ce
retroactivează.
De aici concluzia că promisiunea pentru fapta altuia nu constituie o abatere de la
principiul relativităţii efectelor contractului, căci, dacă terţul nu acceptă a săvârşi fapta
promisă de promitent, el rămâne ca şi înainte, un simplu „penitus extranei”, nelegat cu
nimic de convenţia între celelalte părţi.
341 Raportare la obiectul contractului. Regula „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut
pereat” se discută şi în legătură cu obiectul contractului.
Când este vorba de o obligaţie de a da, prestaţia la care este obligat debitorul
trebuie să privească un lucru existent în momentul încheierii contractului486, iar lucrul
respectiv să fie în circuitul civil487, să fie determinat ori determinabil488, la care se
adaugă faptul că, cel ce transmite un drept trebuie să fie titularul acelui drept.
Dacă, însă, prestaţia priveşte un fapt personal al debitorului, faptul la care acesta s-
a obligat trebuie să fie posibil, căci impossibilium nulla obligatio, să fie licit, să prezinte
interes pentru creditor şi să fie fapta proprie a celui ce se obligă.
Această din urmă cerinţă a obiectului contractului face ca promisiunea pentru fapta
altuia să nu aibă eficienţă juridică.
Regula „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat” face însă ca,
dacă este vorba de obligaţia de a face, constând în depunerea tuturor diligenţelor
pentru ca terţul să execute fapta promisă, promisiunea pentru fapta altuia să poată fi
valabilă, în condiţiile arătate.
486
„Daca in momentul vanzarii unui bun individual determinat acesta pierise in intregime, contractul nu produce nici un
efect.Daca bunul pierise numai in parte, cumparatorul care nu cunostea acest fapt in momentul vanzarii poate cere fie
anularea vanzarii, fie reducerea corespunzatoare a pretului.” (art. 1659 C.civ.).
487
„Numai bunurile care sunt in circuitul civil pot face obiectul unei prestatii contractuale.(art. 1229 C. civ.); Vezi şi
dispoziţiile art. 1657 C. civ., potrivit cărora „Orice bun poate fi vandut in mod liber, daca vanzarea nu este interzisa ori
limitata prin lege sau prin conventie ori testeament.”
488
Vezi art.1225 alin. (2),1226 alin. (2), art. 1486, art. 1662 C. civ.
Este, aici, o întrepătrundere a regulilor privind cerinţele ce trebuie să le înde-

plinească obiectul contractului cu cele referitoare la interpretarea lui, întrepătrundere
care nu poate fi privită în afara regulii la care ne referim.
342 Raportare la convenţia de porte-fort. Regula „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut
pereat” mai explică de ce este permisă convenţia de porte-fort (convenţia prin care debitorul a înţeles
să promită consimţământul altei persoane).
Acestea sunt aspectele mai importante ale regulii analizate. Desigur, analiza putea
merge mai departe, evidenţiind, prin comparaţie cu promisiunea pentru fapta terţei
persoane, incidenţa acestei reguli cu cauţiunea şi fidejusiunea.
D. EFECTELE SPECIALE ŞI REGULILE SPECIFICE CONTRACTELOR

SINALAGMATICE
I. PRELIMINARII
343 Consideraţii introductive. Contractul sinalagmatic naşte obligaţii reciproce
şi conexe pentru toate părţile.
Reciprocitatea şi conexitatea obligaţiilor ce nasc dintr-un contract sinalagmatic
determină următoarele reguli specifice:
a) excepţia neîndeplinirii contractului;
b) rezoluţia pentru neexecutare;
c) riscurile contractuale.
Excepţia neîndeplinirii contractului şi rezoluţia pentru neexecutare se discută pe
planul culpei părţilor în legătură cu executarea contractului, iar problema riscului
contractual se discută în legătură cu imposibilitatea executării contractului, datorată
unor cauze neimputabile părţilor.
Dintr-un alt punct de vedere, se impune precizarea că toate regulile specifice
contractelor sinalagmatice se discută pe planul executării acestora, spre deosebire de
sancţiunea nulităţii, care intervine pentru cauze legate de formarea contractelor.
II. REGULILE SPECIFICE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

1. Excepţia neîndeplinirii contractului
a. Noţiune
344 Noţiune. O parte poate refuza îndeplinirea obligaţiei pe care şi-a asumat-o, dacă partea care
pretinde executarea acestei obligaţii nu şi-a executat-o pe a sa, ori nu se oferă să i-o execute.
Altfel spus, pârâtul poate refuza executarea obligaţiei cerute de reclamant, dacă
acesta din urmă nu şi-a executat pe a sa ori nu se oferă să şi-o execute. Procedând
astfel, pârâtul opune reclamantului excepţia neîndeplinirii contractului (exceptio non
adimpleti contractus).
Prin invocarea acestei exceptii, partea care o invoca obtine, fara interventia
instantei, o suspendare a executarii propriei obligatii, pana la momentul in care
cealalta parte isi va indeplinii propriile obligatii.Imediat ce aceasta parte isi va executa
obligatia sa, efectul suspensiv al exceptiei de neexecutare va inceta.489
Spre deosebire de Codul civil de la 1865, Noul cod civil prin dispozitiile art. 1556
consacra in mod expres exceptia de neexecutare: “(1) Atunci cand obligatiile nascute
dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre parti nu executa sau nu
ofera executarea obligatiei, cealalta parte poate, intr-o masura corespunzatoare, sa
refuze executarea propriei obligatii, afara de cazul in care din lege, din vointa partilor
sau din uzante rezulta ca cealalta parte este obligata sa execute mai intai.(2)
Executarea nu poate fi refuzata daca, potrivit imprejurarilor si tinand seama de mica
insemnatate a prestatiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei credinte”.
489
I. Adam, op.cit., p.362 Drept civil.Obligatiile.Contractul, 2011
b. Fundament
345 Fundament. Fundamentul excepţiei neîndeplinirii contractului reşade în „voinţa prezumată a
părţilor, care s-au angajat într-un raport contractual sinalagmatic numai în considerarea faptului că
obligaţiile reciproce vor fi executate concomitent, deoarece nu s-a stabilit un termen contractual pentru
executare490.
Majoritatea autorilor găsesc fundamentul excepţiei de neexecutare în reciprocitatea şi interdependenţa
obligaţiilor născute din contractele sinalagmatice, cu alte cuvinte în ideea de cauză.
Potrivit acestei concepţii, neexecutarea obligaţiilor de către una din părţile contractante, permite
celeilalte părţi să refuze executarea propriilor obligaţii, deoarece sunt lipsite de cauză.
Încă de la început trebuie observat că admiterea unui asemenea punct de vedere ar duce la concluzia
că, practic, cauza nu ar constitui numai un element de validitate al convenţiei ci şi o condiţie de
menţinere a acesteia, pe parcursul executării contractului.
Pe de altă parte, fundamentarea excepţiei de neexecutare pe ideea de cauză ar restrânge domeniul de
aplicare a acestuia numai la contractele sinalagmatice, deşi în realitate aceasta ar putea să fie invocată
şi în cadrul altor contracte.
Sub acest aspect, în literatura de specialitate, s-a susţinut că excepţia de neexecutare poate fi invocată
de oricare dintre părţi şi după desfiinţarea contractelor sinalagmatice care au fost executate, ca urmare
a nulităţii sau rezoluţiunii.
Aşadar, după desfiinţarea contractului din cauzele menţionate mai sus, o parte poate să refuze
restituirea prestaţiei primite, atâta timp cât cealaltă parte nu-i restituie prestaţiile pe care le-a efectuat.
S-a ajuns astfel, la concluzia491 că fundamentul real al excepţiei de neexecutare este principiul bunei-
credinţe şi echităţii, în baza cărora nici una dintre părţi nu poate solicita celeilalte părţi executarea
angajamentelor sale, fără a oferi şi ea ceea ce datorează.
Această excepţie reprezintă, în ultimă instanţă, un mijloc indirect pentru a
determina o parte să-si execute obligaţie în natură.
c. Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare
346 Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare. Invocarea excepţiei de
neexecutare implică îndeplinirea următoarelor condiţii :
a) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi raport juridic. Este,
deci, necesar pentru invocarea excepţiei ca obligaţiile părţilor să-şi aibă izvorul în
acelaşi raport juridic. În practica judiciară franceză s-a decis că un mecanic auto care,
în virtutea unei convenţii, a efectuat, în mod succesiv, anumite reparaţii, costul acestor
reparaţii nefiindu-i achitat iar maşina i-a fost readusă în vederea unei reparaţii
suplimentare, va putea invoca excepţia de neexecutare, refuzând restituirea
autoturismului, cât timp costul ultimei reparaţii nu i-a fost achitat, dar nu va putea, prin
invocarea excepţiei, refuza restituirea, pe motiv că nu i-au fost achitate costurile repa-
raţiilor precedente492. Este posibil ca excepţia de neexecutare să fie aplicabilă şi în
situaţia în care obligaţiile părţilor, deşi se nasc din contracte diferite, să fie, prin voinţa
părţilor, reciproce si interdependente, după cum este posibil ca obligaţii născute din
acelaşi contract să nu permită invocarea excepţiei. Sub acest aspect, tot în practica
judiciară franceză, s-a decis că este justificat refuzul restituirii unui autocar de un
mecanic auto, pe motiv de neplată a costurilor unor reparaţii anterioare, când există
un acord general privitor la repararea parcului auto al unui client, dar şi că nu poate fi
refuzată plata facturii pentru consumul de gaz, pe motiv că contorul de gaz ar
funcţiona defectuos, iar sarcina întreţinerii ar reveni furnizoarei de gaze în temeiul
aceluiaşi contract493.
490 T.R. Popescu, op. cit., p. 266-267.

491 M. Starck, Juris-Classeur, Contrats et obligations, Ed. Techniques, nr. 8/1994, fasc. 49-3, p. 7; D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 82.
492
În acest sens, M. S t ar c k , op. cit., p. 18.
493
M. S t a r ck , op. cit., p. 19.
b) să existe o neexecutare din partea celui dimpotriva căruia se invocă excepţia

de neexecutare. Referitor la această condiţie, trebuie arătat că, partea care invocă
excepţia nu este ţinută să dovedească că neexecutarea se datorează culpei
debitorului, fiind suficient să dovedească o neexecutare, ceea ce înseamnă că
debitorul trebuie să probeze că neexecutarea se datorează unui caz exonerator de
răspundere civilă.
Excepţia poate fi invocată nu numai în cazul unei neexecutări totale a obligaţiilor
contractuale, ci şi în cazul unei neexecutări parţiale, deoarece o executare parţială nu
reprezintă executarea obligaţiei, ci este în realitate tot o neexecutare, situaţie ce se
desprinde şi din dispoziţiile art. 1101 Vechiul Cod civ., care consacră principiul
indivizibilităţii plăţii. Potrivit acestui articol, creditorul nu poate fi silit să primească o
parte din datorie, chiar în ipoteza unei datorii indivizibile.Tot astfel, art.1516 din Noul
Cod civ. prevede ca :’’Creditorul are dreptul la indeplinirea integrala, exacta si la timp
a obligatiei.’’
Unii autori au afirmat că neexecutarea parţială poate justifica numai o neexecutare
tot parţială din partea celui ce invocă excepţia, situaţie impusă de principiul bunei-
credinţe, în temeiul căruia replica nu trebuie să fie disproporţionată în raport cu
acţiunea de bază, după cum, şi în dreptul penal, legitima apărare trebuie să fie
proporţională cu atacul494 ;
c) partea împotriva căreia se invocă excepţia să nu beneficieze de un termen
pentru executarea propriilor obligaţii. Evident că, dacă părţile au convenit asupra unui
termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce, acestea renunţă astfel la
simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi, în consecinţă, nu mai există temei pentru
invocarea excepţiei de neexecutare. Aşa cum s-a afirmat în doctrină 495, apreciem şi noi
că ceea ce este esenţial, nu este simultaneitatea în executarea obligaţiilor reciproce, ci
ca partea împotriva căreia se invocă excepţia să nu fi beneficiat de un termen pentru
executarea propriilor obligaţii, astfel ca obligaţia sa să devină exigibilă la o dată
ulterioară celei de care era ţinut cel ce invocă excepţia.
d) Neexecutarea sa nu se datoreze faptei insesi a celui ce invoca exceptia, fapta ce
l-a impiedicat pe celalalt sa-si execute obligatia.Astfel, daca cel care invoca exceptia
de neexecutare a contractului a impiedicat-o pe cealalta parte sa-si execute obligatia,
acesta savarseste un abuz de drept a carui sanctiune ar putea fi refuzul ocrotirii
dreptului care s-a nascut din contractul respectiv496.
d. Efectele invocării excepţiei de neexecutare
347 Efecte. În ceea ce priveşte efectele excepţiei de neexecutare între părţile con-
tractuale, este de remarcat că aceasta reprezintă un mijloc de apărare care duce la
respingerea acţiunii partenerului contractual. Practic, cel ce invocă excepţia
recunoaşte creanţa celuilalt contractant însă, îşi suspendă exigibilitatea propriei
obligaţii până la data când partenerul contractual va executa obligaţiile ce-i revin din
contract.
Pentru cel ce invocă excepţia de neexecutare, efectele acesteia sunt compatibile cu
cele ale stipulării unui termen suspensiv, termen ce se va realiza în momentul
executării obligaţiei reciproce497.
Un alt efect al invocării excepţiei este acela de a se exercita presiuni asupra
partenerului contractual pentru executarea angajamentelor.
De asemenea, excepţia îndeplineşte şi o funcţie de garanţie, asemănătoare cu cea
îndeplinită de dreptul de retenţie.
494
A. Wei l l e, Fr. Terre, op. cit., p. 493.
495
J. Ko c s i s , Excepţia de neexecutare, sancţiune a neîndeplinirii obligaţiilor civile contractuale, în Dreptul, nr. 4/1999,
p. 15.
496
A se vedea I.Adam, op. cit., p.375 Drept civil.Obligatiile.Contractul. 2011
497
A. Wei l l e, Fr. Terre, op. cit, p. 495.
Excepţia poate fi invocată şi faţă de terţi, atunci când aceştia şi-ar întemeia
pretenţiile pe contractul în care nu au fost executate de partenerul contractual
prestaţiile la care s-a obligat. Acesta este cazul creditorilor partenerului contractual
dacă ar încerca ca pe calea acţiunii oblice să exercite drepturile debitorului lor. Tot
astfel, excepţia de neexecutare s-ar putea invoca şi faţă de creditorii chirografari care
ar urmări, în virtutea dreptului lor de gaj general, un bun ce s-ar afla pe un temei
contractual în mâinile celui ce invocă excepţia.
2. Rezoluţia pentru neexecutare
a. Noţiune. Justificare şi caracter retroactiv
348 Reglementare juridică. Noul Cod Civil reglementeaza institutia rezolutiunii
pe parcursul a sase articole si anume art.1549-1554.
Potrivit art.1549 C.civ. “Daca nu cere executarea silita a obligatiilor contractuale,
creditorul are dreptul la rezolutiunea sau, dupa caz, rezilierea contractului, precum si la
daune interese, daca i se cuvin”.
Alineatul 2 al aceluiasi art. stabileste ca “Rezolutiunea poate avea loc pentru o parte
a contractului, numai atunci cand executarea sa este divizibila.De asemenea, in cazul
contractului plurilateral, neindeplinirea de catre una dintre parti a obligatiei nu atrage
rezolutiunea contractului fata de celelalte parti, cu exceptia cazului in care prestatia
neexecutata trebuia, dupa circumstante, sa fie considerata esentiala”.
In ceea ce priveste modul de operare, rezolutiunea poate fi dispusa la cerere de
catre instanta, poate fi declarata unilateral de catre partea interesata si in cazurile
prevazute de lege sau daca partile au convenit astfel, rezolutiunea poate opera de plin
drept.498
349 Definiţie. În cazul în care o parte a contractului sinalagmatic nu-şi execută obligaţia ce şi-a
asumat-o, cealaltă parte poate, fie să opună excepţia neexecutării contractului, fie să ceară desfiinţarea
contractului (rezoluţia pentru neexecutare).
Rezoluţiunea este, aşadar, o cale de desfiinţare, cu efect retroactiv a contractelor
sinalagmatice ca urmare a neexecutării uneia din obligaţiile care-şi servesc reciproc de
cauză.
Doctrina a mai definit rezoluţiunea ca „o sancţiune care constă în desfiinţarea cu
efect retroactiv a contractului sinalagmatic cu execuţie instantanee, la cererea unei
părţi pentru neexecutarea culpabilă de către debitor a obligaţiei sale”499.
Rezoluţiunea ca şi excepţia de neexecutare este o instituţie prin care se
sancţionează neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract. Cu toate acestea, cele
două instituţii se diferenţiază prin următoarele:
a) În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, rezoluţiunea se întâlneşte exclusiv la
contractele sinalagmatice, pe când, aşa cum am arătat deja, excepţia de neexecutare
are un domeniu mai larg de aplicabilitate;
b) Rezoluţiunea unui contract intervine numai în cazul în care neexecutarea
obligaţiilor contractuale se datorează culpei debitorului, pe când excepţia de
neexecutare îşi găseşte aplicabilitatea şi în ipoteza în care neexecutarea obligaţiilor
uneia din părţi se datorează unui caz fortuit sau de forţă majoră, care împiedică
temporar executarea obligaţiei debitorului;
c) În ceea ce priveşte efectele pe care le produc, trebuie observat că re zoluţiunea
duce la desfiinţarea contractului cu restituirea prestaţiilor, pe când excepţia de
neexecutare determină doar suspendarea efectelor contractului, situaţie ce va înceta
la momentul în care cel împotriva căruia se invocă excepţia va executa sau se va
declara gata să-şi execute propriile obligaţii.
350 Justificare. În contractele sinalagmatice, datorită reciprocităţii şi conexităţii obligaţiilor ce se
498
Vezi art. 1550 C.civ.
499
Cu privire la rezoluţiune a se vedea T.R. P op esc u , Contractul în Teoria generală a obligaţiilor, de T.R. Pop esc u , P.
Anca, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 138-141;
D. C o s ma , op. cit., p. 429-439; C. S t ă t es c u , op. cit., p. 99-102.
nasc din aceste contracte, obligaţia unei părţi constituie cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi.
Partea în privinţa căreia nu s-a executat are alegerea să ceara fie executarea silita
a obligatiilor, când aceasta este posibil500, fie să ceară rezolutiunea sau rezilierea
contractului cu daune interese, daca i se cuvin.
Cu toate acestea, creditorul nu are dreptul sa ceara rezolutiunea contractului atunci
cand neexecutarea este de mica insemnatate.El are totusi dreptul la o reducere
proportionala a prestatiei sale, daca aceasta este posibila.In situatia in care nu este
posibila o reducere a prestatiilor sale, creditorul poate sa ceara doar daune-interese.501
Ca o aplicaţie a rezoluţiunii în cazul contractelor de vânzare-cumpărare cu clauză de
întreţinere, în practica s-a statuat, „că se poate cere de către creditor rezoluţiunea
obligaţiei în dezdăunări echivalente, care capătă caracterul unei prestaţii periodice, dar
numai dacă instanţa constată că debitorul are vreo culpă în executarea contractului”.
Tot astfel, s-a stabilit că, dacă, datorită relei-credinţe a unei părţi, executarea în
natură nu este posibilă, instanţa este îndreptăţită să stabilească executarea obligaţiei
prin echivalent, înlocuind obligaţia de a presta întreţinerea în natură cu obligaţia de a
plăti o sumă de bani egală cu valoarea întreţinerii.
351Efectele rezolutiunii.Rezoluţia are caracter retroactiv.Potrivit art.1554 al.1 C.civ.”Contractul
desfiintat prin rezolutiune se considera ca nu a fost niciodata incheiat”. Prin rezoluţie, contractul este
desfiinţat cu efect retroactiv, adică din momentul încheierii lui (ex tunc).
Din faptul că, datorită efectului retroactiv al rezoluţiunii, contractul se consideră
desfiinţat pe data încheierii lui, rezultă următoarele consecinţe:
a) prin rezolutiune, daca prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este tinuta sa
restituie celeilalte parti prestatiile primite.502
b) drepturile consfinţite terţilor de către dobânditorul bunului se vor desfiinţa şi ele
cu efect retroactiv, potrivit regulii resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, terţul
de bună-credinţă beneficiind de efectele posesiunii de bună-credinţă, în sensul că
devine proprietarul fructelor şi chiar al bunurilor, după distincţia cunoscută: dacă este
vorba de bunuri imobile, devine proprietar prin uzucapiune, în condiţiile legii; dacă este
vorba de bunuri mobile, acestea sunt considerate a fi proprietatea celui ce le posedă;
c) efectul retroactiv al rezoluţiunii nu afectează actele de conservare şi actele de
administrare făcute de terţi.
d) rezolutiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la solutionarea
diferendelor ori asupra celor care sunt destinate sa produca efecte chiar in caz de
rezolutiune.503
b. Forme
352 Forme. La prima vedere, s-ar părea că rezoluţiunea nu poate fi decât judiciară,
desfiintarea contractului trebuind sa se ceara inaintea justitei, însă cum normele care
reglementează rezoluţiunea, nu au un caracter imperativ, părţile vor putea să stipuleze
condiţiile în care va opera desfiinţarea prin acordul părţilor a convenţiei.
Prin aparitia Noului Cod civ. legiuitorul a reglementat prin intermediul dispozitiilor
art.1550 modul de operare al rezolutiunii realizand in acelasi timp, in mod indirect, si o
clasificare a acesteia in rezolutiune judiciara si rezolutiune conventionala.
500
În practică s-a decis, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, că, la cererea celui
întreţinut, obligaţia de întreţinere se transformă într-o sumă de bani de valoare egală cu întreţinerea şi plătibilă la
termene stabilite de părţi. De asemenea, dacă cel întreţinut este silit, prin comportarea celui care întreţine, să schimbe
domiciliul întreţinătorului, unde trebuie prestată întreţinerea, atunci, în lipsă de altă convenţie, la cererea celui
întreţinut obligaţia de „a face” se execută prin echivalent (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 78/1995, în Culegere de
decizii pe 1995, vol. I, p. 83-85; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1115/1962, Culegere de decizii pe anul 1962, p. 105-
107.)
501
502
503
Alaturi de rezolutiunea judiciara si cea conventionala, mai exista si un al treilea fel

de rezolutiune504 : este vorba despre rezolutiunea de plin drept a contractului de
vanzare cumparare prevazuta expres in unele texte ale Codului civil.In acest sens
art.1725 Noul Cod Civ. reglementeaza un caz de rezolutiune legala a contractului.
Trebuie facuta precizarea ca, raportat la dispozitiile vechiului cod civil, rezoluţiunea
judiciară constituia regula, iar rezoluţiunea convenţională, excepţia.
Aparitia Noului cod civ. aduce insa modificari in acest sens, si anume rezolutiunea
conventionala reprezinta regula in aceasta materie505, fiind denumita si rezolutiune
unilaterala si reglementata in mod expres de dispozitiile art. 1552 Noul Cod civ., iar
rezolutiunea judiciara reprezinta exceptia.
1. Rezoluţiunea judiciară. Doctrina juridica defineste rezolutiunea judiciara ca fiind rezolutiunea
pronuntata de instantele de judecata la cererea uneia dintre parti, ca urmare a neexecutarii obligatiei
celeilalte parti din cauze imputabile acesteia.506
Rezoluţiunea judiciară este rezoluţia care se pronunţă de instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite
a) una dintre părţi nu şi-a executat obligaţia contractuală.
In functie de neexecutarea obligatiei – totala sau partiala – vom fi in prezenta unei
rezolutiuni totale sau partiale, dupa caz.Distinctia este necesara deoarece in cazul
rezolutiunii totale se produce restitutio in integrum, iar in cazul rezolutiunii partiale se
produce partium restitutio.507
b) neexecutarea obligaţiei se datorează culpei debitorului;
Daca neexecutarea obligatiei se datoreaza unei cauze fortuite, nu se va putea
discuta de o rezolutiune a contractului ci doar de un risc contractual conform
principiului res perit debitor.
c) rezoluţiunea a fost cerută de către partea care are interes să desfiinţeze
contractul (ea nu operează de plin drept)508;
d) rezoluţiunea se pronunţă de către instanţa de judecată;
e) acţiunea în rezoluţiune este, în ultimă instanţă, o acţiune în responsabilitate
contractuală, ceea ce reclamă punerea în întârziere a debitorului509.
Instanţa judecătorească constatând îndeplinirea acestor condiţii urmează să
pronunţe rezoluţiunea contractului sau, ţinând cont de circumstanţele cauzei, poate să
acorde pârâtului un termen de graţie pentru executarea obligaţiei.
Partea în culpă are posibilitatea, spre a evita rezoluţiunea contractului să execute
prestaţiile datorate pe tot parcursul procesului, inclusiv în faza căilor de atac.
Noul Cod Civil, prin intermediul dispozitiilor art.1549 al.(1) dispune obligarea la
daune-interese a partii din culpa careia s-a rezolutionat contractul.
Doctrina juridica defineste daunele-interese ca reprezentand despagubiri banesti la
plata carora debitorul este obligat prin hotarare judecatoreasca in scopul repararii
prejudiciilor cauzate creditorului prin neexecutarea obligatiilor sale contractuale sau
prin executarea lor defectuoasa ori cu intarziere.510
2. Rezoluţiunea convenţională.Noul cod civil reglementeaza rezolutiunea conventionala prin
intermediul articolelor 1552 si 1553, referindu-se la rezolutiunea unilaterala si la pactele comisorii.
DEFINITIE.Rezoluţiunea convenţională este rezoluţiunea stipulată de părţi în însăşi contractele
504
I.Adam, op. cit., pag 400 Drept civil.Obligatiile.Contractul.2011
505
Ibidem
506
I.Adam, op.cit., pag 404 Drept civil.Obligatiile.Contractul.2011
507
508 Trib. judeţean Hunedoara, dec. civ. nr. 24/08.01.1993, în Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 107. În materie de vânzări de imobile, art. 1367 C.civ. prevede că atunci când părţile au stilpulat rezoluţiunea
de plin drept pentru neplata preţului la termenul prevăzut în contract, cumpărătorul poate plăti numai cât timp “nu este pus în întârziere printr-o interpelare în formă”.Această dispoziţie este o aplicare
specială a regulii generale din art. 1079 C.civ., potrivit căreia debitorul se va pune în întârziere printr-o notificare ce i se va face prin intermediul executorilor judecătoreşti, afară de cazul când părţile au
stipulat expres că va fi de drept în întârziere fără necesitatea unei notificări.În speţă, fiind vorba de un pact comisoriu de grad doi - deci care nu prevede că rezoluţiunea de plin drept va opera fără somaţie,
chemarea în judecată sau vreo altă formalitate - înseamnă că punerea în întârziere constituie mijlocul necesar de exercitare a dreptului de opţiune a creditorului şi stabilirea datei după care debitorul nu se
mai poate libera valabil.Faptul că anterior introducerii acţiunii în rezoluţiune, reclamantul a refuzat suma de bani datorată şi trimisă de debitor prin mandat poştal, nu echivalează cu o punere în întârziere în
sensul art. 1367 C.civ., ci din contră dovedeşte că debitorul a înţeles să efectueze plata în termenul în care se putea libera valabil prin neexistenţa unei puneri în întârziere conformă art. 1079 C.civ.
509 T.J. Bistriţa Năsăud, dec. nr. 245/1970, R.R.D. nr. 2/1971, p. 178
510
ce le încheie, în vederea înlăturării inconvenientelor pe care le reprezintă rezoluţiunea judiciară: pier-

derea de timp, cheltuielile mari etc.
Rezolutiunea contractului poate avea loc printr-o notificare scrisa a debitorului atunci cand partile au
convenit astfel, cand debitorul se afla de drept in intarziere ori cand acesta nu a executat obligatia in
termenul fixat prin punerea in intarziere. Declaratia de rezolutiune trebuie facuta in termenul de
prescriptie prevazut de lege pentru actiunea corespunzatoare acesteia, si in toate cazurile aceasta se
inscrie in cartea funciara sau in alte registre publice, pentru a putea fi opozabila tertilor, devenind
irevocabila de la data comunicarii ei catre debitor.511
Spre deosebire de Vechiul Cod Civ. In care rezolutiunea judiciara era regula, iar rezolutiunea
conventionla reprezenta exceptia, legiuitorul, prin adoptarea Noului Cod Civ., inverseaza aceasta
ordine dand rezolutiunii conventionale caracterul de regula, in timp ce rezolutiunea judiciara opereaza
doar in acele cazuri in care se impune desfiintarea contractului si in care partile contractante nu au
inserat clauze rezolutorii exprese.512
c. Pactele comisorii
353Noţiune. Clauza prin care se stipulează rezoluţia convenţională a contractului se numeşte pact
comisoriu.
Prin astfel de clauze, partile, prin vointa lor expresa inlocuiesc rezolutiunea judiciara cu o clauza
rezolutorie conventionala.513
Potrivit art.1553 al.1 C.civ.”Pactul comisoriu produce efecte daca prevede, in mod expres, obligatiile a
caror neexecutare atrage rezolutiunea sau reziliera de drept a contractului”.
354Grade. Pactele comisorii se diferenţiază pe grade, în funcţie de efectele pe care
le au, după cum urmează:
a) Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că
în cazul în care una dintre ele nu-şi execută prestaţiile ce le datorează, contractul se
desfiinţează. Această clauză nu este, de fapt, decât o reiterare a condiţiei rezolutorii
tacite, fiind astfel lipsită de relevanţă, ceea ce înseamnă că, rezoluţiunea continuă să
fie una judiciară, urmând ca aprecierea şi pronunţarea asupra ei să se facă de către
instanţa de judecată;
b) Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin ca, în cazul în
care una dintre ele nu-şi va executa obligaţia, cealaltă parte este îndrituită să
considere contractul ca desfiinţat. Referitor la acest pact comisoriu, doctrina a apreciat
în mod just că „o asemenea clauză este interpretată în sensul că rezoluţiunea va opera
pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a părţii interesate”514.
Instanţa nu va putea să acorde termen de graţie, însă va avea posibilitatea să
verifice, la sesizarea părţii care nu şi-a executat obligaţia, existenţa clauzei privind
pactul comisoriu sau să constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită în termen,
totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune, aşa încât
instanţa, deşi nu poate acorda un nou termen de graţie, poate totuşi, să constate că
rezoluţiunea nu a avut loc;
c) Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care părţile prevăd, că în
cazul în care una dintre ele nu-şi execută obligaţiile sale, contractul se consideră
desfiinţat de drept.
În această situaţie, instanţa nu poate să acorde un termen de graţie şi nici să
aprecieze dacă rezoluţiunea este sau nu oportună. Rezoluţiunea nu va opera, însă,
dacă obligaţia a fost executată după împlinirea termenului, dar anterior punerii în
întârziere a debitorului, deoarece în sistemul nostru de drept, ajungerea la termen a
unei obligaţii neexecutate nu este suficientă pentru a pune pe debitor în întârziere515.
511
512
A se vedea I.Adam pag. 429 Drept civil.Obligatiile.Contractul.2011
513
L.Pop, op.cit., p.81 Drept civil. Teoria generala a obligatiilor
514
C. S t ă t es c u , C. Bâ r s a n , op. cit., p. 84.
515
T.S., s.civ., dec. nr. 271/1982, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem pe anii
1980-1985, p.91 Potrivit art. 1367 C.civ., când la o vânzare de imobil s-a stipulat că, în lipsă de plată a preţului
vânzarea va fi de drept rezolvită, cumpărătorul poate plăti, după expirarea termenului, în timpul cât nu este pus în
d) Pactul comisoriu de gradul IV este clauza contractuală prin care părţile prevăd,
că în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se desfiinţează de drept, fără a mai fi
necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. În cazul
existenţei unei astfel de clauze contractul se desfiinţează de plin drept, în momentul
ajungerii la termen a obligaţiei neexecutate. Cu toate acestea, creditorul poate să
opteze între rezoluţiunea contractului şi executarea obligaţiei, explicaţia fiind aceea că
rezoluţiunea convenţională este stipulată exclusiv în favoarea creditorului516.
În cazul în care pactul comisoriu nu prevede în mod expres rezoluţiunea contractului
fără chemare în judecată, urmează ca aceasta nu operează decât dacă debitorul a fost
chemat în judecată517.
Chiar după introducerea unei acţiuni în rezoluţiunea unui contract, pentru
neîndeplinirea obligaţiilor, contractul subzistă şi debitorul poate să prevină
rezoluţiunea, executându-şi obligaţiile, numai până la pronunţarea unei hotărâri
definitive518.
Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia angajamentul
nu s-a realizat precum şi de avânzii ei cauză. Instanţele judecătoreşti s-au pronunţat şi
în legătură cu problema dacă acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de moştenitorul
părţii contractante când prestaţia are un caracter personal statuându-se că, deşi
dreptul la întreţinere este un drept personal netransmisibil prin succesiune, totuşi
acest caracter general al creanţei de întreţinere nu influenţează caracterul patrimonial
al acţiunii în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere
pentru neexecutarea obligaţiei faţă de beneficiar519.
d. Rezilierea contractelor
355Noţiune.In Noul Cod Civil, sediul acestei materii este reglementat de art.1549-1554. În cazul în
care se cere desfiinţarea contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, nu operează rezoluţiunea,
ci rezilierea lor. Deosebirea între rezoluţiune şi reziliere constă în faptul că, pe când rezoluţiunea
desfiinţează cu efect retroactiv contractul (ex tunc), rezilierea desface contractul numai pentru viitor
(ex nunc), nu şi pentru trecut.
Spre deosebire de rezolutiune, in cazul contractelor cu executare succesiva, creditorul are dreptul sa
ceara rezilierea contractului, chiar daca obligatia neexecutata este de mica insemnatate, dar are un
caracter repetat.Orice stipulatie contrara in acest sens este considerata nula.520
Dispozitiile art.1552 din Codul civil privind notificarea debitorului se aplica si in cazul rezilierii
unilaterale a contractului.
Neîndeplinirea din culpa debitorului a obligaţiei sale asumată printr-un contract de
vânzare-cumpărare nu atrage rezilierea, ci rezoluţiunea acestuia, chiar dacă obligaţia
întârziere printr-unul din modurile prevăzute de lege, dar după o astfel de punere în întârziere judecătorul nu poate da
un termen pentru plată.Faptul că vânzătorul a tolerat pe cumpărător în ce priveşte plata ratelor din preţ nu constituie o
renunţare la pactul comisoriu înscris în act, ci simplă păsuire, deoarece renunţarea la pactul comisoriu nu se
presupune, ci trebuie să rezulte în mod neîndoielnic din acte, fapte sau împrejurări care demonstrează intenţia de a
renunţa.
516
În acest sens Trib. Suprem, sect. civ., dec. nr. 2390/1972, Pactul comisoriu fiind o clauză stipulată în favoarea
creditorului obligaţiei neexecutate, înseamnă că poate fi invocat numai de el, decizie citată în Îndreptar interdisciplinar
de practică judiciară, de
S. Z i l b er s t e i n şi colectiv, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 133.
517
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 824 din 5 martie 1999, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. ALL BECK, 2004, p.
280 Dacă pactul comisoriu nu prevede în mod expres rezoluţiunea contractului fără chemare în judecată, urmează că
aceasta nu operează decât dacă debitorul a fost chemat în judecată.
518
C.S.J., s. civ., dec. nr. 824/1999 în Dreptul, nr. 2/2000, p. 179-180.
519
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1546/1977, în Culegere de decizii pe anul 1977,
p. 50-51; Dacă acţiunea în rezoluţiune nu a fost exercitată de beneficiar în timpul vieţii sale fără însă a se fi renunţat la
ea şi fără a se fi împlinit termenul de prescripţie, aceasta poate fi introdusă de moştenitorii beneficiarului. Moştenitorii
vor putea continua acţiunea în rezoluţiune introdusă de moştenitorii beneficiarului. Cu atât mai mult, moştenitorii vor
putea continua acţiunea în rezoluţiune introdusă de beneficiarul întreţinerii dacă acesta a decedat în timpul procesului.
(Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2162/1956, în Culegere de decizii pe 1956, vol. I, p. 111-114.)
520
se efectuează în timp (convenindu-se ca plata să se facă în rate ori în cazul înstrăinării

cu clauză de întreţinere), deoarece efectul principal al actului - strămutarea dreptului
de proprietate sau al altui drept real - se produce „uno ictu”. Actul se va desfiinţa deci,
retroactiv, ceea ce atrage „eo ipso” restabilirea situaţiei anterioare.
Desfiintarea contractului pe cale de reziliere poate avea loc prin conventia partilor
sau pe cale unilaterala, prin manifestarea de vointa a partii interesate.
Promisiunea de a contracta. Prin aparitia Noului Cod civil, legiuitorul trateaza

aceasta operatiune juridica in cadrul dispozitiilor art.1279. Promisiunea de a contracta
este acordul prealabil al partilor, privind incheierea in viitor a unui
contract.Promisiunea de a contracta este, deci, un contract care trebuie sa
indeplineasca toate conditiile de validitate cerute de lege si sa cuprinda toate
elementele si clauzele esentiale ale viitorului contract.
Promisunea de a contracta nu poate fi revocata, ea stingandu-se numai prin
implinirea termenului pentru care a fost stipulata, ori prin pieirea lucrului la care se
referea contractul a carui incheiere a fost promisa sau in conditiile in care, de regula,
se sting obligatiile contractuale.
Ca atare situatie, legiuitorul a statuat prin intermediul dispozitiilor art.1279 C.civ.,
ca in caz de neexecutare a promisiunii de a contracta, beneficiarul are dreptul sa ceara
daune-interese.
Tot astfel, atunci cand natura contractului o permite, iar conditiile prevazute de lege
pentru validitatea acestuia sunt indeplinite, instanta de judecata, la cererea partii care
si-a indeplinit propriile obligatii, poate pronunta o hotarare care sa tina loc de contract
atunci cand promitentul refuza sa incheie contractul promis.521
3. Riscurile contractuale
a. Noţiune
356Noţiune. Dacă, dintr-o împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre ele se află în
imposibilitate de a-şi executa obligaţia, se ridică chestiunea de a şti dacă cealaltă parte este ţinută să-şi
execute obligaţia sau este liberată de obligaţie. Altfel spus, se pune problema de a şti cine suportă
riscul consecinţelor ce decurg din imposibilitatea executării obligaţiei de către una din părţi.
b. Regula şi excepţia în materie
357Regulă. De regulă, cel ce suportă riscul (cel care pierde) este debitorul obligaţiei imposibil de
executat: res perit debitori. Creditorul, datorită imposibilităţii executării ei, rămâne obligat să-şi
execute obligaţia sa atunci când, potrivit legii, el va suporta riscul: res perit creditori. Această din urmă
situaţie se întâlneşte în cazuri foarte rare, este, deci, o excepţie de la regula res perit debitori.
358În contractele sinalagmatice. Proprie contractelor sinalagmatice, regula riscului contractual nu
caracterizează şi pe cele unilaterale, deoarece imposibilitatea de executare liberează pe debitor, iar
creditorul nu poate ridica pretenţii împotriva lui.
În contractele sinalagmatice, tocmai datorită caracterului lor sinalagmatic, se
desfiinţează obligaţia corelativă celei imposibil de executat, ceea ce echivalează cu
liberarea de datorie a părţii care ar putea să-şi execute obli gaţia. Prin urmare, dacă
una dintre părţi nu-şi poate îndeplini obligaţia datorită unui caz fortuit sau de forţă
majoră, cealaltă parte va fi liberată de obligaţia sa corelativă, riscul suportându-l
partea care se află în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia (debitorul obligaţiei
imposibil de executat).
359În contractele translative de proprietate.Vechiul Cod Civ prevedea ca in contractele translative
de proprietate regula este că riscul îl suportă proprietarul: res perit domino.Aceasta regula reprezinta o
exceptie de la principiul res perit debitori, asociind transferul de proprietate cu sarcina
riscurilor.Potrivit acestei reguli sunt posibile următoarele situaţii:
521
a) dacă contractul translativ de proprietate priveşte transmiterea dreptului de

proprietate asupra unui bun cert, atunci dreptul de proprietate se transmite din
momentul încheierii contractului şi, deci, dobânditorul contractului suportă riscul
contractual, chiar dacă bunul nu-i fusese predat.
Potrivit dispoziţiilor art. 1295 vechiul Cod civ. ‘’vinderea e perfectă între părţi şi pro-
prietatea se strămută de la cumpărător la vânzător îndată ce părţile s-au învoit asupra
lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi
numărat’’.
Aceeasi idee este consacrata si in dispozitiile Noului Cod Civ. care prin intermediul
art. 1674 dispune :’’Cu exceptia cazurilor prevazute de lege ori daca din vointa partilor
nu rezulta contrariul, proprietatea se stramuta de drept cumparatorului din momentul
incheierii contractului, chiar daca bunul nu a fost predat ori pretul nu a fost platit inca.’’
Prin urmare, la aceste contracte dreptul de proprietate se transmite de la
instrainator la dobanditor in momentul incheierii contractului, chiar daca predarea
lucrului catre dobanditor ar fi fost amanta.
De la regula res perit domino, este consacrata o singura exceptia prevazuta de
art.1274 Noul Cod.Civ si 1634 Noul Cod Civ. cand riscul pieirii fortuite este suportat de
instrainator.
Trebuie adus in discutie si aspectul ca in conceptia Noului Cod Civ. in cadrul
contractelor translative de proprietate este consacrata regula res perit debitori.522Prin
urmare, raportat la dispozitiile art.1274 Noul Cod Civ. :’’In lipsa de stipulatie contrara,
cat timp bunul nu este predat, riscul contractului ramane in sarcina debitorului
obligatiei de predare, chiar daca proprietatea a fost transferata dobanditorului.In cazul
pieirii fortuite a bunului, debitorul obligatiei de predare pierde dreptul la
contraprestatie, iar daca a primit-o, este obligat sa o restituie.Cu toate acestea,
creditorul pus in intarziere preia riscul pieirii fortuite a bunului.El nu se poate libera
chiar daca ar dovedi ca bunul ar fi pierit si daca obligatia de predare ar fi fost
executata la timp.’’
b) Proprietatea asupra unui bun imobil nu se transmite prin simplul acord de vointa
al partilor, ci din momentul intabularii in cartea funciara transferul proprietatii
capatand efecte atat intre parti cat si fata de terti.
Potrivit Noului Cod Civ.( art.1274 al.1 ), in situatia in care proprietatea s-a transmis
prin intabularea in cartea funciara a dreptului catre dobanditor, riscul contractului
ramane in sarcina instrainatorului conform regulii res perit debitori.Prin urmare, putem
observa ca in acest cadru legislativ nu opereaza regula res perit domino, ci conform
Noului Cod Civ. se aplica regula res perit debitori, astfel ca si daca dreptul de
proprietate a fost transmis prin intabulare catre dobanditor, riscul ramane la
instrainator, el fiind debitorul obligatiei de predare si, pana la acest moment, suporta
riscul contractului.
Tot astfel, dispozitiile aceluiasi art.1274 al.1 Noul Cod Civ.statueaza ca, in cazul
pieirii fortuite a bunului, instrainatorul pierde dreptul la contraprestatie, iar daca a
primit-o trebuie sa o restituie.
Raportandu-ne si la dispozitiile art.1274 al.2 Noul Cod Civ. observam ca
dobanditorul bunului imobil care si-a intabulat dreptul in cartea funciara, pus in
intarziere, preia riscul pieirii fortuite a bunului si nu se poate libera chiar daca ar
dovedi ca bunul ar fi pierit si daca obligatia de predare ar fi fost executata la timp.
c) dacă este vorba de contracte solemne, dreptul de proprietate asupra lucrurilor
certe se transmite nu din momentul când părţile consimt, ci din momentul îndeplinirii
cerinţelor de solemnitate impuse de lege, ceea ce face ca şi riscul să se transmită la
dobânditor tot în acest moment;
d) dacă părţile, încheind contractul, prin chiar acel contract stabilesc o dată
ulterioară când se va transmite dreptul de proprietate de la înstrăinător la dobânditor,
riscul se va transmite, chiar dacă este vorba de un bun cert, nu de la data încheierii
522
contractului, ci de la data stabilită de părţi, ca fiind cea la care se transferă dreptul de

proprietate;
e) când contractele se referă la bunuri generice (bunuri de gen), dreptul de
proprietate asupra acestora nu se transmite de la înstrăinător la dobânditor din
momentul încheierii contractului, ci numai din momentul individualizării, concretizării
acestor bunuri, ceea ce face ca şi riscul contractual să se transmită de la înstrăinător la
dobânditor tot din acest din urmă moment. Prin urmare, dacă lucrul piere mai înainte
de a fi fost individualizat, riscul îl suportă înstrăinătorul, deoarece lucrul care a fost
determinat numai prin categoria din care face parte se consideră că nu poate pieri:
genera non pereunt.
Potrivit art.1273 al.1 Noul Cod Civ., drepturile reale asupra unor asemenea
bunuri se constituie si se transmit nu prin simplul acord de vointa, ci numai in
momentul in care bunurile de gen au fost individualizate.
360În contractele în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie. În cazul în care bunul -
obiect al contractului - piere fortuit între data încheierii contractului şi momentul realizării condiţiei
(pendente conditione), suportarea riscurilor contractuale trebuie analizate diferit, după cum
transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă sau de o condiţie rezolutorie.
În situaţia în care transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o condiţie
suspensivă, înstrăinătorul va suporta riscul pieirii fortuite a bunului, deoarece el este
proprietarul.
Art. 1018 alin. (1) Vechiul Cod civ. prevedea că atunci „când obligaţia este contrac-
tată sub o condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în rizico-pericolul debi-
torului care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a condiţiei”.
Apare, astfel, o imposibilitate a perfectării contractului determinată de faptul că, în
eventualitatea realizării condiţiei, după pieirea bunului, contractul nu mai are obiect,
aşa încât, între părţile contractante nu s-a putut naşte un raport de obligaţii.
Dacă într-un astfel de contract are loc o pieire parţială a bunului, fără culpa
debitorului (înstrăinătorului), creditorul (dobânditorul) va fi obligat să primească bunul
în starea în care se găseşte, fără a avea posibilitatea de a pretinde o reducere
proporţională a preţului; în acest sens, art. 1018 alin. (3) Vechiul Cod civ. dispunea:
„dacă obiectul s-a deteriorat fără greşeala debitorului, creditorul este obligat a-l lua în
starea în care se găseşte, fără scădere de preţ”.
În situaţia în care, transmiterea dreptului de proprietate este afectată de o condiţie
rezolutorie, iar bunul care face obiectul contractului piere fortuit înainte de realizarea
condiţiei (rezolutorii), riscurile pieirii bunului vor fi suportate de către dobânditor,
deoarece el este proprietarul.
Argumentarea acestei teorii rezidă în ideea că, în cazul îndeplinirii condiţiei
rezolutorii (care va desfiinţa contractul cu efect retroactiv), dobânditorul nu va putea
să restituie bunul înstrăinătorului şi, astfel, nu va avea dreptul să pretindă restituirea
preţului.
Ca si concluzie putem conchide ca, in toate situatiile in care transferul proprietatii
unui bun este afectat de o conditie suspensiva sau rezolutorie, daca lucrul piere fortuit,
riscurile contractului vor fi suportate, in principiu, de partea care are calitatea de
proprietar sub conditie rezolutorie.523
523
I.Adam, op.cit., pag 470. Drept civil.Obligatiile.Contractul.2011

Obligatii PDF

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Obligatii PDF

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

CARTEA I

1 Preliminarii. Noţiunea de „obligaţie” provine dintr-un

ceea ce vi se dobândeşte prin sclavii voştri devine în

denumirea de „personale” poate duce la confuzii între

termen generic de desemnare a numeroase îndatoriri

valoare, un bun care figurează în activul patrimonial al

11 Dreptul roman. Consolidarea teoriei asupra

- sub aspect activ, o primă persoană, denumită

14 Consideraţii generale. Materia obligaţiilor prezintă

intervenţia unui factor moral13, urmat de factori sociali şi

16 Definiţie. Art.1164 din Cod civil defineste

Codul civil anterior nu definea obligaţia, iar doctrina

Dacă prin definiţie, dreptul de creanţă este dreptul în

de unghiul sub care este privită, respectiv drept de creanţă

Obligaţii – datorii23. Potrivit manualelor de drept, termenul

În terminologia juridică românească, termenul “datorie” este ambiguu. El

MODERNITATE ÎN PRIVINŢA TERMINOLOGIEI JURIDICE NORMATIVE

personale nepatrimoniale). Îndatoririle particulare sunt acelea care revin

În drept, raportul dintre cele două noţiuni îl exprima cât se poate de

Înţelesul acestui termen poate fi diferit în raport de contextul în care este

Dincolo de asemenea speculaţii terminologice care pot continua încă,

Prin urmare, în timp ce obligaţia are un obiect determinat, îndatorirea

Deşi noul Cod civil nu operează o asemenea distincţie, ea pare a fi totuşi

încheierii unui contract, părţile sunt ţinute să acţioneze cu bună-credinţă şi

Aceeaşi constatare o putem face şi în plan extracontractual. Dacă ne

Nevoia de a distinge între cele două categorii este cerută, nu doar de

-mai întâi, calificarea răspunderii pe care încălcarea lor o atrage este

şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei” 33[37]

A. OBLIGATIA CIVILĂ ÎN SENS LARG

17 Sens larg. Dacă termenul „obligaţie” este

B. OBLIGAŢIA CIVILA IN SENS RESTRÂNS

a) obligaţiile vânzătorului de a transmite dreptul de

C. OBLIGAŢIA CIVILĂ ÎN SENS DE TITLU

20 Concepţia clasică. După concepţia clasică a

Dacă execuţia forţată în natură nu este posibilă,

că individualitatea acestor persoane este, în principiu,

22 Remarcă prealabilă. O remarcă importantă trebuie

Totuşi, studiul obligaţiilor se corelează cu dreptul

23 Idei ce se degajă din definiţia şi sensurile

- în termenul acestui raport o persoană (debitorul - reus

24 Consideraţii generale. Veche ca şi dreptul,

A. IMPORTANŢA PRACTICĂ A OBLIGAŢIILOR CIVILE

Studiul obligaţiilor prezintă importanţă şi pentru corecta

B. IMPORTANŢA TEORETICÃ A OBLIGATIILOR CIVILE

asigura transpunerea în viaţă a acestor idei, potrivit

C. OBLIGAŢIILE CIVILE - SEGMENT AL RAMURII

Din simplul cuprins al Codului civil român, rezultă că,

al ramurii dreptului civil, integrat între celelalte

Aşadar, materia obligaţiilor este, deopotrivă, un

29 Consideraţii generale. Aşa cum a fost definită,

A. SUBIECTELE OBLIGAŢIEI CIVILE

30 Noţiune. În raportul juridic civil de obligaţie, subiectul

B. OBIECTUL OBLIGAŢIEI CIVILE

32 Definiţie. Obiectul raportului juridic de obligaţie

II. PRESTAŢIA POZITIVĂ

a fi nevoie de o anume acţiune (fizică) concretă, aşa cum

decât cele care se referă la constituirea ori strămutarea

III. PRESTAŢIA NEGATIVĂ

IV. PARALELÃ ÎNTRE OBLIGAŢIA DE A NU FACE

Drept urmare, se impune a deosebi între cele două

- raportul juridic iniţial este raportul în temeiul căruia

C. CONTINUTUL OBLIGAŢIEI CIVILE

b) obligaţiile corelative drepturilor creditorului,