CAPITOLUL

Cea Mai Mare Problemă

Societatea contemporană vorbește extrem de mult despre dreptate. Am

putea spune că este obsedată de acest concept. Toată lumea dorește să se
facă dreptate. Pretindem că ne aflăm într-un “stat de drept” și protestăm,
ieșind în stradă, atunci când nedreptatea este săvârșită.
Biblia are foarte multe de spus despre acest subiect, este
preocupată de dreptate, iar orice încălcare a dreptății o numește “păcat”.
Vestea bună, pentru cei preocupați de dreptate, este că Biblia ne
vorbește despre dreptatea absolută care, într-un final, va fi realizată. Tot
Ea ne învață că orice încălcare a dreptății va fi rectificată și pedepsită,
fără nicio excepție. O asemenea veste, într-o societate “obsedată” de
dreptate, ar trebui să fie extrem de atractiva și, totuși, nu este. În loc să
fie îmbrățișată, este respinsă categoric. Oare de ce?
Vedeți, problema păcatului este una cu care se confruntă nu numai
creștinul. Problema păcatului, a nedreptății, este una vastă și universal
abordată, cel puțin în două domenii: (1) domeniul social și (2) domeniul
personal (spiritual). Omul, prin conștiința lui, înțelege și aderă la
conceptul dreptății, iar, în același timp, constată că nedreptatea este o
realitate obiectivă. Nedreptatea este prezentă în societatea din care face
parte și este o realitate a propriului caracter. De-a lungul istoriei, acest
adevăr inevitabil, acest conflict lăuntric dintre ceea ce Dumnezeu a
întipărit pe inimile noastre (cunoașterea binelui și răului) și realitatea
nedreptății, a dat naștere la două mari fenomene prin care se caută
rezolvarea acestei dileme.
Primul fenomen este cel social, prin care omul încearcă să rezolve
tensiunea dintre convingerea lăuntrică despre necesitatea dreptății și
realitatea nedreptății cu care ne confruntăm în jurul nostru în fiecare zi.
Toți suntem familiari cu acest fenomen. Îl vedem manifestat în fiecare zi,
în societățile în care trăim, prin guvernare, prin justiție, poliție etc.
Aceste instituții publice au, din partea societății, mandatul de a apăra
dreptatea și de a corecta sau pedepsi injustiția.
Al doilea fenomen este cel religios care vizează problema dreptății
la nivel personal sau spiritual. Într-adevăr, suntem conștienți de faptul că
oamenii trebuie să fie drepți (și nu sunt), însă realitatea cea mai tristă
este că nici măcar noi nu suntem drepți. Dacă suntem convinși că
săvârșirea unei nedreptăți atrage asupra oamenilor o justiție retributivă (
aplicarea sancțiunilor pentru acea nedreptate), atunci omul este captiv
propriei conștiințe care recunoaște că același principiu trebuie aplicat și
lui. Fenomenul religios oferă omului răspunsul la întrebarea: cum voi
putea fi mântuit (scăpat) de acele consecințe ale nedreptății mele?
Biblia vorbește mult despre nedreptatea săvârșită de om și confirmă
că este cea mai mare problemă cu care se confruntă omenirea. Într-un
cuvânt, Biblia ne spune că cea mai mare problemă a întregii lumi este
“păcatul”. Dar ce este păcatul?
Într-un mod simplu, Biblia ne învață că păcatul este o acțiune prin
faptă, vorbă și gând (atitudine) îndreptată împotriva lui Dumnezeu și
împotriva Legii Lui (care este standardul perfect al dreptății). Tot
Scriptura ne învață că toți oamenii, fără excepție, se fac vinovați de păcat:
“Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” - Romani
3:23
Și ce dacă toți oamenii sunt păcătoși? Cu ce mă afectează așa de
tare pe mine că toți oamenii sunt “păcătoși” sau că eu sunt un păcătos?
Rețineți că am început prin afirmația faptului că toți ne dorim dreptate?
Probabil că ai rezonat cu acea afirmație, nu este asa? Vestea buna a
creștinismului începe cu realitatea că acea dreptate, pe care pretindem că
ne-o dorim, va fi realizată de Dumnezeu într-un mod desăvârșit. Biblia
ne învață că orice încălcare a legii, orice nedreptate și orice păcat va fi
pedepsit.
Scriptura începe în acest fel, și anume că, după ce i-a creat pe Adam
și Eva, Dumnezeu i-a pus în grădina Edenului și le-a dat o singură
poruncă: „Poţi să mănânci din orice pom din grădină, dar din pomul
cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, pentru că în ziua în care vei
mânca din el vei muri negreşit!“ Gen 2:16-17. Vedem că încălcarea
acestei porunci atrage asupra omului pedeapsa lui Dumnezeu. Adam și
Eva nu au ascultat de porunca lui Dumnezeu și au fost pedepsiți, pe
drept, cu moartea promisă. Dumnezeu, care este dragoste, bunătate și
dreptate, urăște și nu poate să nu pedepsească nedreptatea. Un
Dumnezeu care este drept și nu ar pedepsi nedreptatea, ar deveni, prin
definiție, nedrept. Tematica aceasta a dreptății absolute a lui Dumnezeu,
încălcarea și pedepsirea ei, este prezentă peste tot în Biblie până în
punctul culminant din cartea Apocalipsei, când vedem judecata finală în
care dreptatea desăvârșită și permanentă va fi realizată: “Apoi am văzut
un tron mare şi alb şi pe Cel Ce şedea pe el. Pământul şi cerul au
dispărut din prezenţa Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. I-am văzut
pe morţii mari şi mici stând înaintea tronului. Au fost deschise nişte
cărţi şi a fost deschisă şi o altă carte, care este Cartea Vieţii. Morţii au
fost judecaţi potrivit cu faptele lor, aşa cum erau ele scrise în cărţi.
Marea i-a dat pe morţii care erau în ea, moartea şi Locuinţa Morţilor i-
au dat pe morţii care erau în ele şi fiecare a fost judecat după faptele lui.
Moartea şi Locuinţa Morţilor au fost aruncate în lacul de foc. Aceasta
este a doua moarte: lacul de foc. Oricine n-a fost găsit scris în Cartea
Vieţii a fost aruncat în lacul de foc.” - Apocalipsa 20:11-15
Haideți acum să ne întoarcem la problema dreptății personale, sau
mai bine spus, a nedreptății personale. Orice nedreptate în această lume
este săvârșită de către cineva. De fiecare dată când o nedreptatea este
săvârșită, exista cel puțin doi actori implicați: (1) o victimă, adică cel
nedreptățit și (2) un agresor, adică cel care este responsabil pentru
nedreptățire. Cu siguranță, de fiecare dată când ne aflăm în postura de
victimă, cerem și ne dorim sincer ca dreptatea să fie aplicată. Dar oare
vrem ca dreptatea să fie aplicată atunci când suntem în postura de
agresor? Cuvântul Sfânt ne învață că orice nedreptate va fi pedepsită
pentru că, în primul rând, păcatul (nedreptatea) este o ofensă adusă lui
Dumnezeu, iar Legea Lui este încălcată. Un Dumnezeu drept nu poate să
lase încălcarea Legii (păcatul) nepedepsită. Această realitate, că în final
dreptatea va fi realizată în mod absolut, prezintă, pentru fiecare dintre
noi, cea mai importantă problemă: cum vom putea sta (noi cei nedrepți)
în fața unui Dumnezeu drept?

 CAPITOLUL 2

Două Posibile Soluții.

Să presupunem că vom muri în această seară și va trebui să stăm în fața

lui Dumnezeu ca să răspundem pentru nedreptatea comisă. Pe ce bază
vom fi salvați (mântuiți) de la judecata Lui dreaptă? Care va fi
argumentul tău în fața unui Dumnezeu drept și sfânt? În final, există
doar două soluții.
Cel mai comun răspuns este că vom fi mântuiți prin propriul merit.
Aceasta poartă denumirea de mântuire prin fapte și are multe nuanțe și
etichete. De asemenea, susține conceptul potrivit căruia, în mod
determinant, Dumnezeu ar trebui să ne ierte și ar fi corect să ne scuze și
să ne accepte datorită propriului nostru merit. El va trebui să cântărească
toate faptele mele bune în contrast cu cele rele, sau va trebui să ia în
calcul și toate faptele rele pe care puteam să le fac și nu le-am făcut (alții
au fost mai răi decât mine). Poate voi căuta să mă argumentez în fața Lui
că, totuși, în comparație cu alți oameni, nu sunt chiar așa de rău: nu
mint (foarte des), nu curvesc, nu fur, nu dau în cap la nimeni etc., având,
totuși, anumite merite personale care mă recomandă. Pe lângă faptul că
nu sunt chiar așa de rău precum alții, Dumnezeu va trebui (zice omul
care este convins că se poate mântui prin fapte) să țină cont de toate
faptele bune pe care le-am făcut (în contrast cu cele rele): am fost la
biserică, am citit din Biblie, am făcut milostenii etc.
Un alt răspuns conține un argument bazat pe un merit extern, un
merit care nu este al nostru. Creștinismul adevărat este singura religie
care postulează o asemenea mântuire. În mod esențial, creștinismul nu
este o religie a oamenilor care fac ceva ca să fie mântuiți, ci este o religie
care se bazează pe convingerea (credința) că ceea ce este necesar pentru
mântuirea lor, a fost deja realizat pentru ei. Altfel spus, cineva a trăit în
locul nostru acea viață perfectă pe care Dumnezeu o pretindea, fără vreo
încălcare a legii, iar acea persoană a plătit prețul just pentru nedreptatea
săvârșită de noi.
Religiile lumii se împart în două mari tabere: (1) pe de-o parte este
creștinismul care spune că suntem mântuiți nu prin faptele noastre, ci
printr-o soluție care este extra nos și (2) pe de altă parte sunt religiile
păgâne (chiar dacă poartă denumirea de creștine) care susțin că putem fi
mântuiți, în totalitate sau în sinergie cu faptele noastre, adică printr-un
merit sau aport propriu. Întrebarea la care trebuie să răspundem este
dacă faptele noastre ne pot mântui sau ne pot îndreptăți înaintea lui
Dumnezeu? Scriptura răspunde la această întrebare cu un NU categoric.
Priviți împreună cu mine la doar câteva pasaje din Biblie care ne vorbesc
despre standardul pe care Îl pretinde Dumnezeu: “Căci toţi cei ce se
bizuie pe faptele Legii sunt sub blestem, pentru că este scris: „Blestemat
este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii ca să le
facă”.” - Gal 3:10
“Căci oricine păzeşte întreaga Lege, dar încalcă o singură poruncă,
se face vinovat de toate.” - Iacov 2:10
“Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” -
Romani 3:23
După ce ați citit aceste pasaje, cum ați descrie standardul lui
Dumnezeu la care trebuie să ajungem pentru a fi considerați drepți? Cu
siguranță, l-am descrie prin afirmații precum: “perfect” , “desăvârșit” ,
“100% adevărat”! Am putea spune că există vreun om care a putut
atinge acest standard? Ai putea spune tu despre tine că ai atins acest
standard? Conform textului din Romani 3:23 ”Căci toți au păcătuit și
sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” , nimeni nu poate afirma așa ceva, iar
despre orice om care se consideră fără păcat, Scriptura spune clar că Îl
face pe Dumnezeu mincinos. Problema nu este dacă ești mai bun sau
mai rău decât alți oameni. Cu siguranță că mulți ar spune că Maica
Tereza a fost o persoană mai bună decât Ceaușescu sau Hitler, însă nu
acesta este gândul care trebuie să ne preocupe. Întrebarea care ar trebui
să ne răsune în minte este dacă faptele noastre sau meritul nostru este în
conformitate cu standardul desăvârșit al lui Dumnezeu.
Biblia ne arată faptul că problema este și mai profundă decât atât:
nu numai ca săvârșim păcatul, ci suntem niște păcătoși. Domnul Isus ne
spune: „Ceea ce iese din om, aceea îl spurcă pe om. 21 Căci dinăuntru,
din inima omului, ies gândurile rele, curviile, furturile, crimele, 22
adulterele, lăcomia, răutatea, înşelăciunea, depravarea, ochiul rău,
blasfemia, mândria şi prostia! 23 Toate aceste rele ies dinăuntru şi ele îl
spurcă pe om!“ - Marcu 7:20-23
Izvorul faptelor noastre nedrepte iese dintr-un caracter și o natură
păcătoasă care corupe tot ceea ce facem, căci tot ceea ce suntem este
stricat. Problema noastră, în esența, nu este doar că păcătuim ci că
suntem păcătoși. Faptele noastre, gândurile noastre, atitudinile noastre
păcătoase sunt doar simptome ale condiției noastre. Vă dau un exemplu
ca să înțelegeți de ce săvârșirea unei fapte bune nu poate să rezolve, nici
pe departe, problema noastră. Să presupunem că ești diagnosticat cu
cancer, iar medicul, după ce îți explică faptul că trupul tău este infectat
până în cele mai elementare structuri moleculare, îți sugerează un
tratament, care constă în punerea unui plasture peste zona/zonele care
te dor. Ai fi mulțumit cu un asemenea tratament? În niciun caz! De ce?
Pentru că știi că acest tratament superficial nu atacă în niciun fel esența
problemei, și anume, cancerul din trupul tău. De aceea Profetul Isaia ne
spune: “Toţi am ajuns ca nişte necuraţi şi toate faptele noastre bune sunt
ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre
ne iau ca vântul.” - Isaia 64:6
Haideți să revenim la întrebarea noastră: De ce ar trebui Dumnezeu
să ne primească și să ne accepte? Cum vom fi justificați (îndreptățiți)
înaintea lui Dumnezeu? Singurul răspuns plauzibil, din moment ce ai
înțeles starea umană, este că va fi nevoie să fim justificați în fața lui
Dumnezeu, nu prin meritul nostru propriu, nu prin neprihănirea
noastră, ci printr-o neprihănire care provine din exteriorul nostru, căci
noi nu avem vreo neprihănire pe care să o putem oferi. Priviți împreună
cu mine la câteva pasaje din Scripturi care ne vorbesc despre justificarea
omului înaintea lui Dumnezeu: “deoarece în ea (în Evanghelie) este
descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care
duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin
credinţă”. - Rom 1:17
“Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără
lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii – şi anume neprihănirea
dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi
peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toţi au păcătuit
şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără
plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El,
Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o
jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea
păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, pentru
ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie
neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.
Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor?
Nu, ci prin legea credinţei. Pentru că noi credem că omul este socotit
neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii. Sau, poate, Dumnezeu este
numai Dumnezeul iudeilor? Nu este şi al neamurilor? Da, este şi al
neamurilor, deoarece Dumnezeu este unul singur şi El va socoti
neprihăniţi prin credinţă pe cei tăiaţi împrejur şi tot prin credinţă şi pe
cei netăiaţi împrejur. Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea?
Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” - Rom 3:21-31
“ Căci toţi cei ce se bizuie pe faptele Legii sunt sub blestem, pentru
că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise
în cartea Legii ca să le facă”. Şi că nimeni nu este socotit neprihănit
înaintea lui Dumnezeu prin Lege este învederat, căci „cel neprihănit prin
credinţă va trăi”. Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă, ci ea zice:
„Cine va face aceste lucruri va trăi prin ele”. Hristos ne-a răscumpărat
din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris:
„Blestemat e oricine este atârnat pe lemn”, pentru ca binecuvântarea
vestită lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus, aşa ca, prin
credinţă, noi să primim Duhul făgăduit.” - Gal 3:10-14
“Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de
la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude
nimeni” - Efeseni 2:8-9
Este cât se poate de clar, nu-i așa? De unde vine neprihănirea prin
care vom fi justificați înaintea lui Dumnezeu? De la noi? Biblia răspunde
cu un clar și răspicat NU!
“...deoarece în ea (în Evanghelie) este descoperită o neprihănire pe
care o dă Dumnezeu” - Rom 1:17a
“Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu” - Rom
3:21a
În Efeseni 2:8-9 ”Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi
aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca
să nu se laude nimeni” ni se arată că această mântuire este, în totalitate,
un dar de la Dumnezeu și nu este prin fapte, ca să nu se laude nimeni.
Atunci ce rol mai au faptele bune? Deși justificarea noastră înaintea
lui Dumnezeu este numai prin neprihănirea primită în dar de la El, prin
credința în jertfa Domnului Isus Hristos, aceasta nu înseamnă că faptele
bune nu au un rol important. Mântuirea este într-adevăr darul nemeritat
al lui Dumnezeu, dar înseamnă aceasta că eu pot trăi oricum și, mai ales,
în nedreptate? Pot eu să păcătuiesc ca să se înmulțească harul?
Nicidecum! Dacă rămâneți cu mine în epistola lui Pavel către Efeseni, în
capitolul 2, cu versetele 8-9, el ne demonstrează foarte clar că mântuirea
este în totalitate lucrarea lui Dumnezeu, bazată pe meritul și
neprihănirea Lui, ci nu pe faptele noastre. Haideți să privim împreună la
ceea ce spune apostolul Pavel în versetul următor: “Căci noi suntem
lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care
le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.” - Efeseni
2:10
Imediat după ce ne arată, fără echivoc, că faptele noastre nu au
niciun rol în justificarea noastră (în îndreptățirea noastră înaintea lui
Dumnezeu), apostolul Pavel ne spune, totuși, că trebuie să facem fapte
bune, căci pentru aceasta am fost mântuiți, ca să umblăm în faptele
bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi. Credinciosul nu face
fapte bune pentru a câștiga mântuirea, ci pentru că a fost mântuit. Într-
adevăr, suntem mântuiți numai prin har, numai prin credință, însă un
creștin adevărat face fapte vrednice de mântuirea sa. Dovada mântuirii
noastre nu constă într-o hotărâre verbală, sau doar o mărturie publică, ci
într-o transformare lucrată de Dumnezeu în noi, în momentul în care ne-
a mântuit, ne-a născut din nou (regenerat) și ne-a eliberat de sub robia
păcatului, ca să trăim în sfințenie. Ordinea acestor evenimente este
deosebit de importantă: faptele bune nu produc mântuirea (Efes 2:8-9)
“Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la
voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude
nimeni“, însă mântuirea produce faptele bune (Efes 2:10) “Căci noi
suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune
pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.“
 CAPITOLUL 3

O Misiune Imposibila…

Este evidentă dilema imposibilă în care se află omenirea și în care ne

aflăm fiecare: Dumnezeu este drept, iar noi nu suntem. Nedreptatea
(păcatul) noastră atrage implicit pedeapsa lui Dumnezeu. Noi nu avem
capacitatea de a fi desăvârșiți, nu avem nici posibilitatea de a plăti
penalitatea nedreptății noastre, în așa fel încât să ne putem justifica
înaintea lui Dumnezeu, sau să-i justificăm pe alții. Este nevoie de o
soluție! Este nevoie ca cineva să plătească în locul nostru! Avem nevoie
de un mântuitor! Cine oare ar putea îndeplini o asemenea misiune
imposibilă?
Care sunt criteriile pentru îndeplinirea acestei misiuni? Persoana
de care este nevoie ar trebui să fie fără prihană, fără păcat, desăvârșită și,
în totalitate, dreaptă. Din start, orice ființă umană este descalificată.
Această persoană trebuie să fie de o valoare infinită, deoarece plata
necesară este de o valoare infinită. Dumnezeu este Cel împotriva Căruia
am păcătuit, iar un Dumnezeu sfânt și infinit necesită o retribuție
infinită. Trebuie să fie dispus să facă acest sacrificiu de bună voie și, nu
în ultimul rând, trebuie să fie dintre oameni ca să ne poată reprezenta,
însă am stabilit deja că niciun om nu se poate califica la această misiune.
Există, oare, vreo soluție?
Biblia ne învață că singura soluție se află în persoana Domnului
Isus Hristos. Dumnezeu este singura persoană care se califică pentru
această misiune. El este sfânt, este Singurul care poate îndeplini
dreptatea și sfințenia pe care o cere, este Singurul care posedă valoarea
infinită necesară. Scriptura ne arată că Dumnezeu a coborât din slava
cerească și s-a întrupat pentru a realiza această misiune imposibilă.
Scriptura ne învață ca Isus Hristos este Dumnezeu întrupat, Dumnezeul
infinit care a luat asupra Lui trup de carne pentru a împlini ceea ce nici
un om nu este în stare să realizeze, și anume, să împace pe păcătoșii
nedrepți cu un Dumnezeu drept și sfânt.
Creștinismul este diferit de orice altă religie, pentru că nu este un
sistem filozofic, nu este o religie omenească, ci este soluția lui
Dumnezeu pentru îndreptățirea păcătosului înaintea Lui, realizata de El
Însuși, în persoana Domnului Isus Hristos și revelată prin Sfintele
Scripturi. Dacă dorim răspuns la întrebarea: Ce este creștinismul? (sau
ce înseamnă să fii creștin?), este necesar, de fapt, să răspundem la
întrebarea: “Cine este Isus Hristos și ce a realizat El?”.

În creștinism există trei mari piloni care susțin credința creștină:

1. Persoana Domnului Isus Hristos ​
2. Moartea Domnului Isus Hristos​
3. Învierea Domnului Isus Hristos​


Vom lua acești trei piloni și îi vom detalia pe fiecare în parte.

 3.1

Persoana Domnului Isus Hristos

Cine este acest Isus Hristos? Cuvântul Sfânt ne învață că acest Isus este
Dumnezeu întrupat. El este deplin Dumnezeu și deplin om, acestea două
coexistând într-o singură Persoană, într-o uniune tainică. Scriptura
prezintă această realitate în numeroase instanțe, însă, probabil, niciuna
mai lucidă ca începutul evangheliei după Ioan. Evanghelia înseamnă
vestea bună, iar Marcu începe “evanghelia” sa în acest fel: “Începutul
Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.” Marcu 1:1. Totuși, cine
este acest Isus Hristos și ce înseamnă că El este “Fiul lui Dumnezeu” ?
Priviți felul minunat în care Ioan introduce “evanghelia“ sa: “La început
era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.
El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi
nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. “ … “ Şi Cuvântul S-a
făcut trup şi alocuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit
slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. “ - Ioan
1:1-3;14
Isus Hristos , Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu din Dumnezeu
adevărat și, în același timp, om deplin (noul Adam, 1 Cor 15:45; Rom
5:12-18). Biblia ne arată că acest Isus, a trăit o viață perfectă împlinind
sfințenia și dreptatea pe care o pretinde Dumnezeu de la fiecare om, dar
pe care nici un om nu este capabil de a o realiza. Autorul epistolei către
Evrei Îl descrie pe Domnul Isus ca un Mare Preot care înțelege nevoile
noastre, căci în umanitatea Lui a fost ispitit, în toate, ca și noi, dar fără
păcat. Pentru mântuirea noastră, este necesară această identitate perfectă
(completă) a Domnului Isus Hristos. Dacă Hristos nu este cu adevărat
Dumnezeu, atunci El este lipsit de atributele necesare pentru
răscumpărarea noastră, iar dacă nu este cu adevărat om, atunci ar fi lipsit
de atributul necesar pentru a ne reprezenta. Negarea oricăror aspecte ale
identități a Domnului Isus Hristos, fie că este vorba de dumnezeirea Lui,
fie că este vorba de umanitatea Lui (sau de atributele Sale perfecte care
provin din cele două naturi nealterate), duce la negarea credinței
creștine.
Următorii doi piloni îi vom detalia din perspectiva lucrării de
ispășire a Domnului Isus: Moartea (răstignirea) și Învierea.

 3.2

Moartea Domnului Isus Hristos

Răstignirea este un termen și o procedură antică, o metodă de execuție

practicată în Imperiul Roman, rezervată pentru criminalii cei mai de jos.
De obicei, în prealabil, era implicată tortura prin biciuire sau alte
metode, urmând ca cel condamnat să fie pironit pe cruce pentru a suferii
o moarte lentă, agonizantă și brutală. Procesul putea să dureze și câteva
zile, în unele cazuri. Nu doar agonia fizică era cruntă, ci și umilința
psihică. Cuvântul cruce era un cuvânt tabu în societatea civilizată din
acea vreme; un cuvânt lipsit de onoare, rezervat numai pentru cei fără
statut social. Crucea era o repulsie, iar condamnarea la moartea pe cruce
era cea mai mare rușine și înjosire. De asemenea, în cultura și religia
Iudaică, ofensa era maximă. În Vechiul Testament, în cartea
Deuteronom, se vorbește despre cel ce atârnă pe lemn în felul următor:
“Dacă se va omorî un om care a săvârşit o nelegiuire vrednică de
pedeapsa cu moartea şi l-ai spânzurat de un lemn, trupul lui mort să nu
stea noaptea pe lemn, ci să-l îngropi în aceeaşi zi, căci cel spânzurat este
blestemat înaintea lui Dumnezeu, şi să nu spurci ţara pe care ţi-o dă de
moştenire Domnul, Dumnezeul tău.” - Deuteronom 21:22-23 Biblia ne
arată că Isus Hristos a fost omorât tocmai prin acest fel de răstignire:
“Atunci, Pilat le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-L bată
cu nuiele, L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit.” - Matei 27:26
“ Când au ajuns la locul numit „Căpăţâna”, L-au răstignit acolo, pe
El şi pe făcătorii de rele: unul la dreapta şi altul la stânga.” - Luca 23:33
Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: de ce Isus, care este
desăvârșit, Fiul lui Dumnezeu care nu a păcătuit cu nimic și nu a săvârșit
vreo nedreptate, a trebuit să sufere o asemenea pedeapsă și o moarte
demnă de un criminal? Evanghelistul Ioan descrie ultimele clipe ale
Domnului Isus pe cruce, ultimele cuvinte rostite înainte de moarte,
astfel: “ Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi şi-a plecat
capul şi Şi-a dat duhul.” - Ioan 19:30
Dar ce anume a isprăvit Isus pe cruce? De ce a fost nevoie ca El să
fie răstignit dacă nu a fost vinovat? Priviți împreună cu mine la felul în
care Profetul Isaia descrie moartea Domnului Isus Hristos, cu sute de ani
înainte ca El să fie răstignit: “Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al
durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa
de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi El suferinţele noastre le-a
purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este
pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru
păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne
dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi.” - Isaia
53:3-5
Isus Hristos nu a stat pe cruce pentru păcatele Lui; nu suferea ca să
plătească pentru nedreptatea săvârșită de El (pentru că El era și este
desăvârșit), ci purta păcatele altora. Judecata dreaptă a lui Dumnezeu,
care se cuvenea păcătoșilor, s-a revărsat asupra Singurului Său Fiu. Nu
doar că Domnul Isus a suferit durerea fizică și umilința crucii, ci a suferit
revărsarea întregii mânii a lui Dumnezeu asupra Lui. Fiul etern, care din
veșnicie este în perfectă părtășie cu Dumnezeu Tatăl, în sânul Sfintei
Treimi, a luat asupra Lui carne, ca să fie pironit pe cruce și să sufere
mânia lui Dumnezeu în locul celor păcătoși. Priviți disperarea durerii:
“Şi în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama
sabactani” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
pentru ce M-ai părăsit?”” - Marcu 15:34
Nu cred că ne putem închipui ce înseamnă, cu adevărat, această
realitate a suferințelor Lui. Care dintre noi ne putem imagina ce
înseamnă să fii în părtășie perfectă cu Dumnezeu și apoi să suferi
despărțirea de El? Suferința Domnului Isus este infinit de mare și este
plata supremă a oricărei vine. Isus își îndeplinește scopul venirii Sale pe
pământ. Așadar, El, Cel fără păcat, a luat asupra Lui pedeapsa păcatului
nostru și a murit în locul nostru. Acest aspect, al ororii despărțirii, este
evidențiat prin strigatul Lui: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce
M-ai părăsit?“, când Isus își exprima groaza de a fi separat de Dumnezeu
Tatăl. Atunci când Isus a plătit pentru păcatele noastre pe cruce, părtășia
Lui perfectă cu Tatăl a fost ruptă temporar. El a murit moartea
păcătosului, moarte pe care fiecare dintre noi o merită (separare de
Dumnezeu). Mânia lui Dumnezeu se dezlănțuia peste Isus, pentru că El
plătea prețul răscumpărării în locul nostru.
Domnul Isus a învățat pe ucenicii Săi care este scopul lucrărilor Lui
pe pământ: “Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească
şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi!” - Marcu 10:42-45
Ce este această răscumpărare și cum a realizat-o? Ce înseamnă a
răscumpăra? Dicționarul Explicativ al limbii române definește
răscumpăra astfel: “a elibera o persoană din captivitate, din robie, în
schimbul unei valori”. Scriptura ne învață că toți oamenii se află sub
robia păcatului și sunt în captivitate din cauza păcătoșeniei lor. Cu toții
ne aflăm condamnați înaintea unui Dumnezeu drept care nu poate
suporta nedreptatea. Domnul Isus ne învață că, pe cruce, viața Lui a fost
prețul pentru răscumpărarea multora. Pe cruce se realizează o tranzacție
tainică prin care Domnul Isus ia asupra Lui păcatele multora. Biblia
spune că El, care nu a cunoscut păcat, a devenit păcat pentru noi și
plătește nelegiuirea cu singura plată care satisface condițiile lui
Dumnezeu - vărsarea de sânge,moartea. Astfel dar, noi cei condamnați,
primim, în virtutea jertfei Lui, iertare, eliberare de sub robia păcatului și
nu numai atât- primim, în dar, neprihănirea Lui. “Pe Cel ce n-a cunoscut
niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui
Dumnezeu în El.” - 2 Corinteni 5:21 Pentru ca un păcătos să poată sta
justificat înaintea unui Dumnezeu Sfânt, este nevoie de două lucruri: (1)
păcatele săvârșite trebuie ispășite (plătite) și (2) neprihănirea cerută de
Dumnezeu trebuie imputată. Niciun om nu este capabil să realizeze
acest lucru pentru sine. Numai Domnul Isus Hristos este Cel care poate
plăti pentru păcatele săvârșite și poate oferi, în dar, neprihănirea Lui
celor care se încred în El. Fără această ispășire omul rămâne condamnat
sub mânia lui Dumnezeu din pricina păcatelor sale.
 3.3

Învierea Domnului Isus

Nu numai Persoana Domnului Isus și răstignirea Lui pe cruce sunt

esențiale pentru a înțelege ce înseamnă să fii creștin, ci și învierea Sa
(ultimul pilon pe care se susține credința creștină). Apostolul Pavel
afirmă în 1Corinteni 15:14 “dacă n-a înviat Hristos, atunci
propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi credinţa voastră
“.
La prima vedere, moartea Domnului Isus pare a fi o mare tragedie
și o imensă greșeală cosmică. Cum să permită Dumnezeu ca Fiul Său să
fie răstignit? Scriptura însă, ne învață că acesta a fost planul lui
Dumnezeu din veșnicie. Însuși Domnul Isus a prevestit ucenicilor și i-a
învățat că El trebuie să moară, conform Cuvântului, dar că planul lui
Dumnezeu nu se încheie cu moartea Sa, ci că după trei zile va învia.
“Apoi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să sufere mult şi să fie
respins de către bătrâni, de către conducătorii preoţilor şi de către
cărturari, să fie omorât, iar după trei zile să învie.” - Marcu 8:31
Învierea nu a fost planul B al lui Dumnezeu. La Golgota, lucrurile
au mers exact după cum Dumnezeu Tatăl a hotărât din veșnicie.
Decretul etern a constat nu numai din moartea Sa, ci și din învierea
Fiului întrupat pentru răscumpărarea multora de sub robia păcatului.
Scriptura ne învață că Domnul Isus, după ce a pătimit pe cruce, a fost
îngropat și după trei zile a înviat din morți: “După suferinţa Lui, li S-a
înfăţişat viu, prin multe dovezi convingătoare, arătându-li-Se deseori
timp de patruzeci de zile şi vorbind despre Împărăţia lui Dumnezeu.” -
Faptele Apostolilor 1:3
Scopul acestei expuneri nu este de a privi în detaliu dovezile Biblice
și istorice pentru învierea Domnului Isus, ci de a spune că, din punct de
vedere scriptural și istoric, acest eveniment este atestat fără echivoc.
Provocarea mea pentru cei care au dubii despre aceasta, este să cerceteze
Evangheliile cuprinse în Noul Testament, căci ele sunt documente
istorice, scrise de martori oculari ale acestor evenimente. Preocuparea
noastră este focalizată asupra semnificațiilor și implicațiilor învierii.
Așadar ele (semnificațiile și implicațiile) se pot observa foarte ușor dacă
analizăm câteva pasaje Biblice care tratează acest subiect:

1. Învierea atestă identitatea Domnului Isus

“Pavel, rob al lui Cristos Isus, chemat să fie apostol, pus deoparte
pentru Evanghelia lui Dumnezeu, 2 pe care El o promisese mai dinainte
prin profeţii Săi în Sfintele Scripturi 3 şi care se referă la Fiul Său –
născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, 4 iar în ce priveşte
Duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin
învierea dintre cei morţi – adică la Isus Cristos, Domnul nostru,” -
Romani 1:1-4

2. Învierea arată că ispășirea făcută de Isus realizează justificarea
credincioșilor:

“Care a fost dat pentru păcatele noastre şi Care a fost înviat pentru
îndreptăţirea (justificari) noastră.”” - Romani 4:25

3. Învierea Domnului Isus confirma:

1. Victoria lui Hristos asupra păcatului​
2. Victoria lui Hristos asupra morții​
3. Ispășirea desăvârșită și irepetabilă acceptată de
Dumnezeu ​
4. Garanția Învierii credincioșilor ​
 5. Veșnicia învierii lui Hristos (și a noastră prin El)​

“ Noi deci am fost îngropaţi împreună cu El prin botezul în moarte,
pentru ca, aşa cum Cristos a fost înviat din morţi prin slava Tatălui, la fel
să putem şi noi să umblăm în noutatea vieţii. Căci dacă am devenit uniţi
cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi uniţi cu El şi printr-
o înviere asemănătoare cu a Lui. Noi ştim că omul nostru cel vechi a
fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie lăsat fără
putere, în aşa fel încât să nu mai fim sclavi ai păcatului; căci, cine a
murit cu adevărat, a fost eliberat de păcat. Iar dacă am murit împreună
cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El. Ştim că Cristos, fiind
înviat din morţi, nu mai moare, moartea nu mai domneşte asupra Lui.
Căci prin moartea de care a murit, a murit faţă de păcat o dată pentru
totdeauna, iar viaţa pe care o trăieşte, o trăieşte pentru Dumnezeu. La fel
şi voi, consideraţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în
Cristos Isus! Deci păcatul să nu mai domnească în trupurile voastre
muritoare, aşa încât să ascultaţi de poftele lui! Să nu mai oferiţi
mădularele voastre păcatului, ca unelte ale nedreptăţii, ci oferiţi-vă pe
voi înşivă lui Dumnezeu, ca unii care aţi fost aduşi de la moarte la viaţă
şi oferiţi-vă mădularele voastre lui Dumnezeu, ca unelte ale dreptăţii,
pentru ca păcatul să nu mai domnească asupra voastră, întrucât voi nu
sunteţi sub Lege, ci sub har! Romani 6:4-14
“Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este
viaţa veşnică în Cristos Isus, Domnul nostru.“ Romani 6:4-14;23

4. Învierea atestă dreptul Domnului Isus de a judeca lumea, iar
mântuirea (iertarea păcatelor) este posibilă numai prin credința în
persoana și lucrarea Domnului Isus.

“ Noi suntem martori ai tuturor lucrurilor pe care le-a făcut El în
ţara iudeilor şi în Ierusalim; El este Cel pe Care ei L-au omorât,
atârnându-L pe lemn. Pe El, Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi a îngăduit
să Se facă văzut, nu întregului popor, ci nouă, martorilor aleşi mai
dinainte de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut împreună cu El
după ce a înviat dintre cei morţi. El ne-a poruncit să predicăm poporului
şi să depunem mărturie că El este Cel desemnat de Dumnezeu ca
Judecător al celor vii şi al celor morţi. Toţi profeţii depun mărturie
despre El, şi anume că oricine crede în El primeşte, prin Numele Lui,
iertarea de păcate.” - Fapte 10:39-43
Te-ai gândit vreodată ce implicații are această realitate a învierii
pentru tine? Dacă Isus Hristos a fost înviat dintre morți, atunci vine o zi
în care și tu vei fi înviat din moarte, iar dacă El este Judecătorul celor vii
și al celor morți, înseamnă că va trebui să stai înaintea Lui în ziua
judecății. Apostolul Pavel spune în Romani 2:16 “Acest lucru se va vedea
în ziua în care, potrivit Evangheliei mele, Dumnezeu, prin Isus Cristos,
va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor.” Ai considerat vreodată că va
veni o zi în care vei sta, cu viața descoperită, la judecată înaintea lui
Dumnezeu? Toate faptele tale, toate gândurile tale păcătoase vor fi
judecate după dreptate. Atunci toți vor fi împărțiți în două categorii de
oameni: (1) cei nedrepți și (2) cei socotiți drepți prin Hristos.Cum te vei
îndreptăți înaintea lui Dumnezeu? Care va fi apărarea ta în acea zi?
Biblia ne lămurește într-un mod foarte clar că există o singură soluție,
care se află în persoana și lucrarea Domnului Isus Hristos.
 CAPITOLUL 4

Ce Înseamnă Să Fii Creștin?

Am văzut cu toții că Biblia ne adeverește următoarele: (1) toți oamenii

sunt păcătoși și vor fi judecați de Dumnezeu, (2) Domnul Isus Hristos a
murit ca substitut pentru cei credincioși și că (3) mântuirea este în
totalitate un dar de la Dumnezeu. Cum putem oare să căpătăm acest
dar? Cum ni se poate aplica nouă? Nu trebuie să mergem mai departe de
cuvintele, cu care Domnul Isus Își începe lucrarea Sa, relatate în
evanghelia după Marcu: “După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în
Galileea şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: „S-a împlinit
vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în
Evanghelie”. - Marcu 1:14-15
Domnul Isus ne arată că orice om care va face parte din Împărăția
Lui trebuie să răspundă în acest fel: în primul rând prin pocăință și apoi
prin credință.
Prima întrebarea firească pe care și-ar pune-o orice om responsabil,
la citirea celor de mai sus, ar fi următoarea: Ce înseamnă să te pocăiești?
Haideți să privim la câteva pasaje scurte cu ajutorul cărora vom înțelege
mai bine acest concept biblic:
Fapte 3:19 : Petru le spune “ Pocăiţi-vă deci şi întoarceţi-vă la
Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele”
Fapte 20:21 Pavel spune “21 şi mărturisind atât iudeilor, cât şi
grecilor despre pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru
Isus.”
Fapte 26:20 Pavel descrie lucrarea sa “20 ci le-am proclamat mai
întâi celor din Damasc, apoi celor din Ierusalim şi din întreaga regiune a
Iudeii, iar apoi neamurilor că trebuie să se pocăiască şi să se întoarcă la
Dumnezeu făcând (dovedind prin) fapte vrednice de pocăinţă.”
 2 Cor 7:10 “10 În adevăr, când întristarea este după voia lui
Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu
se căieşte niciodată, pe când întristarea lumii aduce moartea.”
Chatehismul de la Westminster spune în felul următor: “Pocăința
spre viață este un har mântuitor, prin care un păcătos, dintr-o înțelegere
reală a păcatului său și a harului (și milei) lui Dumnezeu arătată față de
noi prin Hristos, cu părere de rău și ură față de păcatul său, se întoarce la
Dumnezeu cu dorința de ascultare deplină față de El. “
Pocăința este cu mult mai mult decât un sentiment de părere de rău
sau de remușcare față de faptele rele comise. Pocăința este o părăsire, o
întoarcere de la păcat înspre Dumnezeu, cu încrederea deplină în El
pentru mântuirea de sub condamnarea păcatului în care ne aflăm.
Adevărata pocăință înseamnă predarea totală fața de Dumnezeu și
recunoașterea lui Isus Hristos ca Domn peste viața noastră.
Cum putem distinge o pocăință reală de una falsă? O pocăință reală
va fi marcată de două aspecte esențiale. Ea va fi: (1) o pocăință totală și
(2) o pocăință continuă. Pocăința nu este un simplu act, o ridicare de
mână sau o hotărâre, ci este răspunsul nostru la ceea ce Dumnezeu a
făcut, în mod suveran și supranatural, în viața noastră. Este rezultatul
unei transformări radicale prin nașterea din nou, prin aducerea noastră
de la moarte la viata, de la lumina la întuneric. Pocăința are un aspect
inițial (există un moment incipient al pocăinței), dar ea nu este doar
atât. Pocăința este o transformare totală și continuă, produsă de
Dumnezeu prin Duhul Sfânt, în viețile noastre.
La ce ne referim când spunem că pocăința reală este una totală?
Înseamnă aceasta că un om, care este mântuit, care s-a pocăit și crede în
Domnul Isus, nu va mai păcătui? Nu, însă un creștin adevărat are
întreaga viață înclinată în a lupta împotriva păcatului. Toate aspectele
vieții credinciosului sunt supuse lui Dumnezeu iar el este implicat, cu
ajutorul lui Dumnezeu, într-o luptă spirituală împotriva oricărui lucru
din viața sa care Îi este neplăcut Lui. Aceasta înseamnă o viață radical
transformată. Creștinul adevărat, care s-a pocăit și care se pocăiește în
mod continuu, va căuta întotdeauna să facă voia lui Dumnezeu și va dori
ca voia Tatălui să fie voința lui. Există un cântec creștin care spune
astfel: “Voia ta, nu voia mea, sa se facă Doamne în viața mea! Să trăiesc
cum Tu dorești, O, Domnul Meu!”. Așa răsună inima omului care s-a
pocăit de păcatul său și și-a predat, într-adevăr și în totalitate, inima lui
Dumnezeu. Domnul Isus spune astfel în Marcu 8:34-35 “Apoi a chemat
mulţimea şi pe ucenicii Săi şi le-a zis: „Dacă vrea cineva să vină după
Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze! Căci oricine
vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde, dar cel ce-şi pierde viaţa pentru Mine
şi pentru Evanghelie, o va salva.”. Pocăința este o lepădare de sine, o
moarte zilnică față de sine, pentru a trăi împreună cu Hristos.
Pe de altă parte, o pocăință reală este una continuă. Domnul Isus
nu ne cheamă doar la un moment de pocăință, ci la o viață de pocăință.
Dacă s-a produs acea transformare radicală despre care vorbeam, iar
acum ești viu (spiritual vorbind), vei dori să faci ceea ce orice ființă vie
vrea să facă: să trăiască! Pocăința și credința este aerul pe care îl respiră
omul mântuit! Este adevărata lui viață pe acest pământ. Domnul Isus
spune in Luca 9:23 “Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de
sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze!”. A te pocaii , a te
intaorce , a abandona pacatul tau si al urma pe Hristos este un proces
continuu. Un proces din care credinciosul adevarat nu sisteaza pana la
finalul vietii cand va fi cu Dumnezeu in glorie.
Cea de-a doua întrebare firească ar fi: Ce este Credința? Cel mai
frumos răspuns la această întrebare îl găsim scris în epistola către Evrei:
“Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică
încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” - Evrei 11:1
Așadar, credința are două componente importante: există o
cunoaștere și o acceptare intelectuală a adevărului Evangheliei despre
persoana și lucrarea Domnului Isus, însă există și un aspect al voinței, al
unei încredințări reale, al trăirii prin credință ( trăire prin perspectiva
lucrurilor care nu pot fi văzute) și o supunere a vieții noastre sub această
încredințare.
Jean François Gravelet (cunoscut și sub numele de Marele Blondin)
a fost un acrobat renumit pentru numeroasele treceri pe sfoară deasupra
cascadei Niagara. Într-una dintre aceste ocazii, după ce Marele Blondin a
uimit publicul cu acrobații intense ( renumită fiind oprirea pe sfoară la
mijlocul cascadei ca să mănânce o omletă), și-a propus să facă ceva cu
totul spectaculos, și anume, să traverseze cascada împingând o roabă în
care să stea un om. La acest eveniment era prezent și Ducele din New
Castle, astfel că Marele Blondin l-a abordat public și l-a întrebat pe duce:
“-Crezi tu că eu pot traversa cascada împingând un om în această
roabă?” Ducele a răspuns: “-Tu ești Marele Blondin și ai traversat
cascada aceasta de atâtea ori. Ai făcut atâtea lucruri fantastice, așadar
cred că poți face asta!”. “Dacă crezi, i-a zis Marele Blondin, atunci urcă în
roabă!”. S-a făcut liniște, iar ducele a refuzat politicos invitația de a urca
în roabă.
Ați observat diferența dintre credința de la nivelul intelectual și
credința mântuitoare? Credința mântuitoare este mai mult decât o
afirmare intelectuală. Este o încredere deplină în persoana și jertfa
Domnului Isus pentru viața și veșnicia ta, în ciuda tuturor Evangheliilor
false. Este o renunțare totală la orice alternativă și o încredere deplină și
permanentă în Domnul Isus (în moartea și învierea Sa) pentru
îndreptățirea ta înaintea lui Dumnezeu?
Adevărata credință nu este doar o convingere despre realitatea că
Dumnezeu ne poate scăpa de sub condamnarea păcatului, ci este o trăire
bazată pe încredințarea pe care o ai despre acest lucru. Este o viață trăită
prin convingerea că tot ceea ce Dumnezeu a spus, este adevărat. Pentru
credincios, aceasta înseamnă a trăi în baza promisiunilor lui Dumnezeu,
ca și cum ele sunt deja împlinite față de noi, însă a și trăi în ascultare de
poruncile lui Dumnezeu. Credință este un abandon al propriului merit,
al propriei înțelepciuni, a propriei neprihăniri și o încredere totală în
Dumnezeu, pe baza Cuvântului Său.
În concluzie, ce înseamnă să fii creștin? Însumând totul într-o
singură frază, ar suna astfel: pocăința și credința în Domnul Isus Hristos
și în mântuirea oferită în dar prin moartea și învierea Sa dintre morți.
Probabil că întrebarea cea mai pertinentă ar fi următoarea: ești tu un
creștin adevărat? Ai tu o credință reală?