INSTITUTUL DE CERCETARE-DEZVOLTARE PENTRU

POMICULTURA PITESTI, MARACINENI

O.P.1, C.P. 73, Loc. Piteşti, jud. Arges, cod 110006,
Tel: 0040-248-278066; Fax: 0040-248-278477;
E-mail: office@icdp-pitesti.ro; icpp.mar@gmail.com
Internet: http://www.icdp.ro

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A AFINULUI CU TUFA ÎNALTĂ

Autori: Mladin Paulina și Ancu Irina

Alegerea terenului pentru cultura afinului

Cele mai sigure terenuri pentru reuşita culturii afinului de cultură sunt cele cu soluri
acide, bogate în materie organică.
Longevitatea mare a culturii afinului şi dificultatea menţinerii la nivel optim a acidităţii
solului impune alegerea cu grijă a terenului care trebuie să răspundă cerinţelor ecopedologice ale
speciei, dintre care menţionăm: soluri moderat acide (pH = 4,0-5; 5-5,8), bine drenate, umede, cu
conţinut ridicat în materie organică, bine luminate, cu o perioada de vegetaţie suficient de lungă
(160-165 de zile), fără geruri puternice de iarnă, târzii de primăvară şi timpurii de toamnă. Astfel
de terenuri se află în zona colinară a Carpaţilor Meridionali, în nordul Transilvaniei, în nord-
vestul Moldovei dar şi în alte zone din ţară. Sunt improprii terenurile argiloase, compacte.
Terenul, pe care se amplasează cultura afinului, trebuie să fie menţinute umede şi fără
apă stagnantă pe toată perioada de vegetaţie. Nu sunt indicate văile cu pericol mare de îngheţ
precum şi locurile înconjurate complet de pomi sau copaci unde circulaţia aerului scăzută poate
favoriza atacul bolilor fungice.
Pantele însorite, bine aerisite cu înclinarea de până la 20%, fără pericol de alunecare
reprezintă locuri bune de amplasare a culturii afinului.
Extremităţile pădurilor de conifere sunt cele mai indicate pentru înfiinţarea plantaţiilor
de afin, însă acestea nu trebuie să fie amplasate la altitudini mai mari de 800-900m. Pe aceste
terenuri de obicei solul este ideal, cu reacţie acidă, conţinut ridicat în materie organică, cu drenaj
corespunzător, fără riscul reţinerii apei stagnante, răspund cerinţelor de sol ale acestei specii.
Culturile premergătoare pentru afin.
Pentru afin cele mai bune culturi premergătoare sunt coniferele (pin negru, molid), care
se dezvoltă pe straturi de grosimi diferite de turbă şi muşchi. De asemenea, dacă solul
corespunde din punct de vedere al acidităţii şi texturii, păşunile şi fâneţele sunt bune
premergătoare.
Cele mai indicate culturi premergătoare sunt gramineele de tip ovăz, grâu şi plantele
anuale prăşitoare, dintre care rapiţa şi muştarul şi leguminoasele. Este recomandată ca cultură
premergătoare şi o cultură anuală de Tagetes spp. care prin conţinutul plantelor în substanţe cu
efect nematocid şi de dezinfecţie a solului şi masa vegetativă mare, aduce un aport important de
materie organică în sol.

Lucrări premergătoare în vederea înfiinţării plantaţiilor de afin.

Organizarea teritoriului se realizează conform proiectului general astfel încât amplasarea
şi orientarea parcelelor să se facă în raport cu relieful şi posibilităţile de mecanizare a lucrărilor,
iar trasarea şi amenajarea drumurilor să răspundă exploatări cât mai economice a plantaţiei,
respectiv: stabilirea mărimii, formei, tipului de plantaţie, distanţe de plantare (în funcţie de
vigoarea soiurilor alese), lucrări ameliorative de prevenire şi combatere a eroziunii solului, etc.
Lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării sunt deosebit de importante, se efectuează
în următoarele etape:

1
 a) Curăţirea terenului reprezentată lucrarea de îndepărtare a tuturor resturilor vegetale
lemnoase cum sunt pomi, tufişuri, mărăcinişuri, etc., atât de la suprafaţa solului cât şi din sol:
rădăcini, buturi, etc., sau tocarea şi încorporarea prin arătură a culturii premergătoare.
Combaterea buruienilor perene, cum sunt pirul, ştevia, pălămida este obligatorie în cazul
terenurilor puternic infestate.
b) Nivelarea terenurilor este obligatorie în special pe cele în pantă având ca efect
evitarea scurgerilor de suprafaţă şi de acumulare a apei în microdepresiuni, facilitarea lucrărilor
mecanice în plantaţie, etc.
La lucrarea de nivelare, pe terenurile în pantă, trebuie să se efectueze fără dislocări şi
decopertări importante ale stratului de sol fertil de la suprafaţă din zona amonte către zona aval a
pantei.
Nivelarea de întreţinere se execută pentru corectarea denivelărilor de la culturile
anterioare pentru eliminarea microdepresiunilor în care ar putea să stagneze şi să afecteze
sistemul radicular superficial al afinului.
c) Parcelarea terenului se efectuează astfel încât să se respecte orografia terenului şi
modului de întreţinere ulterioară a solului. Se are în vedere ca pe un teren plan orientarea
rândurilor să se realizeze pe direcţia nord-sud pentru ca plantele să beneficieze din plin de
lumină. Pe terenurile în pantă parcelele trebuie trasate obligatoriu de-a lungul curbelor de nivel,
cu o înclinare de 3-4% faţă de acestea iar orientarea rândurilor de asemenea, paralel cu curbele
de nivel pentru prevenirea scurgerii apei şi eroziunii solului. Lungimea rândurilor nu trebuie
depăşească lungimea de 150-180m, iar la capetele rândurilor se lasă o distanţă de 5-6 m pentru a
permite întoarcerea utilajelor de lucru.
d) Trasarea şi execuţia drumurilor de exploatare. Pe terenurile în pantă drumurile
principale se recomandă a fi pietruite, şi se amplasează la baza pantei versantului care de regulă
este firul văii şi pe partea superioară a acesteia respectiv pe cumpăna apelor. Acestea comunică
cu alte drumuri principale trasate în serpentină sau pe diagonală. Lăţimea drumurilor trebuie să
fie de 5-6 m, iar înclinarea longitudinală de până la 10%. În cazul versanţilor foarte lungi se
trasează şi drumuri secundare pe linia de cea mai mare pantă care delimitează parcelele, aceste
drumuri pot avea lăţimea de 3-4 m, şi sunt de regulă din pământ.
e) Amenajarea antierozională a terenului, trebuie avută în vedere pe terenurile în pantă
unde, după cercetările efectuate de Iancu M. 1967, Iancu M., 1996, se întâlnesc două situaţii:
pantele mai mici cu 12-15% înclinare, şi pante mai mari de până la 25-28% înclinare.
Pe terenuri cu pante mai mari de 15%, se recomandă efectuarea de terase cu taluz de
1,5m înălţime, dacă versanţii sunt fără pericol de alunecare, fără exces de umiditate iar solul este
suficient de profund.
Terasele pe pante mai mici de 15% se execută cu o înclinare transversală de până la 15%
şi o pantă longitudinală de 4-5%, iar lăţimea teraselor în funcţie de panta iniţială a terenului.
f) Împrejmuirea terenului destinat plantaţiilor de afin este necesar pentru a evita pe cât
posibil accesul animalelor în plantaţie.
Pregătirea propriu-zisă a terenului în vederea înfiinţării plantaţiilor
Se recomandă afânarea adâncă a solului prin desfundare sau arătură adâncă având scopul
mobilizării în adâncime, afânării, aerării şi pătrunderii mai rapide a apei în sol, sporirii gradului
de înmagazinare a apei şi în consecinţă prevenirea excesului temporar de apă la suprafaţa solului,
înmagazinarea apei la baza stratului afânat şi utilizarea acesteia în a doua parte a perioadei de
vegetaţie când şi precipitaţiile sunt mai deficitare. În acest scop se efectuează o arătură cu plugul
la o adâncime 28-30 cm. Aceasta trebuie urmată de discuirea în două sensuri.
Combaterea buruienilor perene ca : pălămida, pirul, ştevia, volbura, coada calului, menta,
etc., este obligatorie în terenurile infestate şi se realizează prin discuirea repetată a arăturii.
Pentru cultura afinului este de preferat sa se limiteze utilizarea erbicidelor sistemice pentru
combaterea acestor buruienilor

2
 Pentru cultura afinului, se aplică lucrarea de dezinfecţie a solului dacă acesta este
puternic infestat cu agenţi patogeni, dăunători şi paraziţi cu deosebire nematozi, viermi sârmă.
Aceasta se realizează prin combaterea chimică şi biologică.
Combaterea chimică, în cazul culturilor tradiţionale se face cu produse pe bază de
clorpirifos şi metilbromiol, cum sunt Dazomet, Etoprofos etc.
În ultima vreme este preferată dezinfecţia biologică, care constă în cultivarea ca plante
premergătoare a unor specii din Fam. Crucifere, cum sunt rapiţa, muştarul sau Tagetes spp şi
încorporarea ulterioară în sol. Acestea eliberează în sol substanţe din grupa glucosinolatelor cu
proprietăţi biocide asupra microorganismelor (bacterii, ciuperci, virusuri, insectelor nematozilor,
etc.) dăunătoare culturilor şi a celor cu risc crescut asupra sănătăţii umane, cum sunt: paraziţii de
tip protozoare: Cyclospora, Giardia, Cryptosporidium, bacteriile: Escherichia coli, Salmonella,
Shigella, Clostridium botulinum monocytogene, Bacillus cereas, etc., virusuri, virusul hepatitei
A şi virusul Norwalk (Mladin P, 2011).
Fertilizarea şi amendarea terenului în vederea plantării.
Fertilizarea terenului la înfiinţarea culturii este una din cele mai importante măsuri agro-
ameliorative de îmbunătăţire a însuşirilor fizico-chimice ale solului şi de creare a condiţiilor
optime de creştere şi dezvoltare a plantelor în primii ani de cultură.
Fertilizarea se efectuează cu îngrăşăminte organice, de regulă gunoiul de grajd şi
îngrăşăminte chimice cu toate cele 3 macroelemente: azotul, fosforul şi potasiul. Administrarea
îngrăşămintelor se poate face pe toată suprafaţă sau localizat, în funcţie de tipul de cultură.
Având în vedere că plantele de afin explorează prin sistemul radicular fibros un volum
de sol redus, nu depăşeşte adâncimea de 50 cm şi lăţimea de 60 cm. S-a constatat că
îngrăşămintele distribuite pe întreaga suprafaţă şi încorporate la o adâncime mai mare contribuie
la îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice ale solului, cu deosebire în stratul mai profund.
La afinul de cultură, forma ionică a azotului cea mai rapid absorbită şi transportată de
sistemul radicular este cea amoniacală (NH4+), iar cea nitrică (NO2- şi NO3-) este absorbită cu
dificultate. Transformarea azotului în sol în cele 2 forme, amoniacală şi nitrică, este în funcţie de
valorile pH-ului.
La valori limită ale pH de 5,0-5,5 devin mai active bacteriile nitrificatoare care
transformă azotul disponibil în sol în forma nitrică, deci greu accesibilă plantelor de afin, în
timp ce, în soluri mai acide, bogate în materie organică, devin active bacteriile care transformă
nitraţii în forma amoniacală. Astfel, pe solurile cu pH peste 5,0 se recomandă utilizarea
obligatorie a îngrăşămintelor cu azot amoniacal: sulfat de amoniu, nitrat de amoniu sau fosfatul
de amoniu, iar pe solurile mai acide cu pH sub 5,0 se pot aplica îngrăşăminte azotate, cum sunt
azotatul de amoniu sau ureea .
Afinul de cultură reacţionează foarte bine la doze moderate de gunoi de grajd, 20-25 tone
la hectar, aplicate la intervale mici de timp. Acestea îmbunătăţesc incontestabil condiţiile trofice
şi caracteristicile fizice ale solului regimul termic şi aerohidric al solului. Reacţia uşor neutră a
gunoiului de grajd implică riscul creşteri valorii Ph-ului, pentru evitarea acestor neajunsuri se
recomandă compostarea gunoiului de grajd cu sulf pulbere în cantitate de 2-4t/ha, cu 3-4 luni
înainte de administrare, sau turbă acidă 3-5t/ha.
Având în vedere fertilitatea scăzută a terenurilor acide, precum şi pentru crearea
condiţiilor optime de creştere şi dezvoltare a plantelor în primii ani de viaţă a culturii, pe lângă
fertilizarea întregii suprafeţe se aplică şi fertilizarea localizată. Astfel, la fiecare groapă de
plantare se adaugă 5-7 kg gunoi de grajd bine descompus şi 10-20 kg turbă acidă (Ancu I, 2010).
În practicile mai recente şi în condiţiile asigurării fertilizării odată cu apa de udare prin
picurare, turba se poate înlocui cu rumeguş aflat în stadiu de descompunere. Cantitatea de
rumeguş necesară la o groapă de 40/40/40 cm este de circa 8 kg 9kg găleata de 20 litri) şi se
amestecă cu solul rezultat din groapa de plantare.
În cazul terenurilor cu pH mai mare de 5,5 sau mai mic decât 5,0 se recomandă aplicarea
prafului de sulf sau, pentru cel de-al doilea caz, a pietrei de var măcinată. Astfel, pentru

3
micşorarea sau mărirea pH-ului cu o unitate, în funcţie de textura solului, se aplică următoarele
doze menţionate în tabelul de mai jos:

Tabelul 1. Cantitatea de sulf sau piatră de var măcinată la 1 ha pentru schimbarea

pH-ului solului cu o unitate (după Whitworth 1995, citat de Kupper 2004 şi Mladin 2011)

Textura solului Cantitatea de sulf pentru Cantitatea de piatră de var

capacitatea de schimb scăderea pH-ului solului cu o măcinată pentru creşterea pH-
cationic (c.s.c) unitate (de la 6,0 la 5,0) kg/ha ului cu o unitate (de la 4,0 la 5,0)
kg/ha.
Nisipos 400-600 900
c.s.c =5
Lutos 790-1180 2540
c.s.c =15
Argilos 1200-1600 4000
c.s.c=25

Deoarece în timpul vegetaţiei valorile pH-ului sunt fluctuate se recomandă ca acesta să se

facă iarna când în sol activitatea biologică este redusă.
Sulful se aplică cu aproximativ un an înainte de plantare, fenomenele de oxidare şi
scădere a pH-ului producându-se treptat. In cazul în care este necesară o cantitate mai mare de
400 kg/ha se recomandă aplicarea în două doze, jumătate de doză în primăvară şi jumătate de
doză toamna.
Sulful are acţiune biocidă (fungică şi insecticidă) cu efecte negative asupra
microbiologiei solului, astfel se recomandă diminuarea cantităţii de sulf prin mărirea cantităţii de
turbă folosită la plantare. Folosirea turbei acide este mai costisitoare dar are efect îndelungat
printr-o rezistenţă mai mare la descompunere, şi îmbogăţeşte solul în humus.
Manifestarea efectului aplicării pietrei de var, are loc într+un interval de câteva luni
până la 1 an, timpul de reacţie fiind dependent de gradul de mărunţire al acesteia, astfel aplicarea
acesteia trebuie făcută cu 6-8 luni înaintea efectuării plantării.
Întreţinerea solului în plantaţiile de afin
La aplicarea lucrărilor de întreţinere se au în vedere înrădăcinarea superficială şi cerinţele
plantelor pentru o umiditate moderată şi constantă a solului.
Astfel, solul de pe rândul de plante trebuie să se întreţină acoperit cu un strat de rumeguş,
de conifere sau alte esenţe sau cu scoarţă de pin mărunţită, pe o bandă cu lăţimea de 0,7 până
1,0-1,2 m în funcţie de vârstă şi dezvoltarea plantelor. Grosimea mulciului trebuie să fie de 8-10
cm.
Mulciul împiedică dezvoltarea buruienilor, atenuează oscilaţiile de temperatură la nivelul
sistemului radicular, împiedicând încălzirea puternică a solului, menţine umiditatea constantă în
sol, temperează procesele intense de evapotranspiraţie, prin descompunerea sa îmbogăţeşte solul
în materie organică şi alte elemente nutritive, menţine şi îmbunătăţeşte textura solului, iar pe
terenurile în pantă împiedică eroziunea solului. Cantitatea de rumeguş, administrată la 1 ha
cultivat poate să fie de 3 până la 5-6 t/ha. Aplicarea mulciului se face imediat după plantare iar
refacerea anuală a stratului mulciului se face in ferestrele iernii sau primăvara foarte devreme.
Rumeguşul se poate înlocui cu alte materiale cum ar fi diferite resturi vegetale, frunze, paie, fân,
etc., dar mai puţin eficiente.
De asemenea utilizarea foliei de tip agro-textil cu deosebire în cazul plantării pe biloane
sau rânduri înalte este o alternativă la mulciul de rumeguş, turbă acidă alte resturi vegetale.
Între rândurile de plante în plantaţiile tinere se recomandă întreţinerea sub formă de benzi
înierbate având în compoziţia floristică trifoiul alb deoarece se formează un microclimat

4
favorabil dezvoltării plantelor de afin, insă cu condiţia ca pe rândul de plante pe o bandă de 70-
100 cm, terenul să fie întreţinut curat de buruieni.
La distanţele de 2,5-3,0 m între rânduri, lăţimea benzii înierbate trebuie menţinută la 1,8
până la 2,0 m astfel ca lăţimea benzii de mulci să fie de 0,7-1,0 m.
Întreţinerea solului pe rândul de plante în cazul dezvoltării buruienilor care străbat stratul
de mulci (in plantațiile cu vârste de peste 3 ani) se poate face prin erbicidare, cu un erbicid
sistemic pe bază de glifosat care în prezent au următoarele denumiri comerciale: Rondup,
Touchdown, în doză de 4 l/ha şi cu 150-200l soluţie la ha.
Aplicarea fertilizanţilor în cultura afinului
Afinul cu tufă înaltă este o plantă ce are cerinţe trofice unice comparativ cu celelalte
specii pomicole. Asigurarea necesarului de nutrienti trebuie făcută în limitele cerinţei speciei,
astfel încât, pH-ul substratului nutritiv să nu fie modificat considerabil, pentru a permite
absorbţia de către plante a macro- şi microelementelor din sol necesare proceselor de creştere şi
fructificare.
Afinul este o specie cu cerinţe trofice scăzute, sensibil la nivele ridicate ale unor
nutrienţi, posedă mecanisme specifice „de luptă” cu condiţiile de fertilitate scăzută, de aciditate
ridicată şi conţinut bogat în azot amoniacal, datorită fenomenului de endomicoriză fungică, prin
care ciupercile extrag carbohidraţii din ţesuturile interne ale sistemului radicular şi
aprovizionează planta cu nutrienţi din sol. Astfel, în plantaţiile de afin sunt recomandate
îngrăşămintele cu azot sub formă amoniacală, sulfat de amoniu sau uree, deşi plantele pot
absorbi şi forma nitrică, pe care o transformă apoi prin intermediul nitrat reductazei în forma
amoniacală, înainte de încorporarea acesteia în proteine.
Pe solurile cu conţinut scăzut în materie organică se recomandă aplicarea de doze
crescânde de azot, începând cu 10kg s.a. azot/ha în primul an, până în anul al 7-lea de viaţă a
plantaţiei, când se aplică 70 kg s.a azot/ha. După anul al 7-lea se menţine o doză anuală de 140
kg s.a azot/ha. Îngrăşămintele chimice pe bază de azot se aplică fracţionat în două doze egale
aplicate în fenofaza de înflorire la începutul şi sfârşitul acesteia. Aplicarea celorlalte
îngrăşăminte pe bază de fosfor, potasiu, şi microelementele: magneziu, bor, zinc, cupru, trebuie
corelate cu nivelele acestora din frunze şi sol. Pentru acestea trebuie luată în considerare şi
simptomatologia plantelor.
Lipsa azotului din sol determină mai multe valuri de creştere a lăstarilor,aceştia au
dimensiuni de maxim 10-12 cm debilitaţi, frunzele de la bază sunt de un verde pal-gălbui, cad
mai de timpuriu, numărul de muguri floriferi se reduce şi evident producţia de fructe micşorată.
Deficienţa în magneziu se manifestă prin clorozarea limbului între nervurile principale,
urmată de virarea culorii în roşu strălucitor, în timp ce ţesuturile din aproprierea nervurilor
principale rămân verzi. Primele simptome apar pe frunzele de la baza lăstarilor tineri, frunzele
tinere de la vârful lăstarilor fiind rareori afectaţi.
Remedierea carenţei în magneziu se realizează prin aplicarea de sulfat de magneziu-
potasiu, în doză de 4,5 kg s.a/ha.
Prin intermediul fenomenului de micoriză, plantele utilizează fosforul din sol, iar până în
prezent nu au fost semnalate carenţe ale acestui element. Se poate spune că cu cât rata de infecţie
cu micorize este mai mare cu atât creşte cantitatea de fosfor absorbită de plante.
Aplicarea irigării la cultura afinului
Afinul cu tufa înaltă necesită condiţii de cultură în care, apa trebuie să menţină spaţiul de
nutriţie (40cm x40 cm) în permanenţă reavăn. În general soiurile de afin au adaptare diferită la
seceta din sol şi atmosferă, precum şi la temperaturile ridicate din vară. Soiurile cu largă adaptare
la aceste condiţii au şi cea mai scăzută rată a respiraţiei (Coorts şi al., 1968).
Datorită cerinţelor constante ale afinului pentru umiditatea din sol pe toată perioada de
vegetaţie, aplicarea irigării este obligatorie, dar şi profitabilă în acelaşi timp.
Irigarea prin aspersiune prezintă avantaje şi dezavantaje, poate fi folosit cu succes la
protejarea plantaţiei de temperaturile negative din perioada înfloritului, în zonele în care există
riscul îngheţurilor târzii, insa în timpul vegetaţiei necesită forţă de muncă manuală pentru
5
montarea si demontarea aripilor de ploaie, consum mare de apă şi energie, poate favoriza apariţia
unor boli fungice (Botrytis, Monilioza).
În prezent, irigarea prin picurare reprezintă cel mai răspândit şi eficient sistem de irigare,
care utilizează un volum redus de apă, totodată realizează udarea în zona bolului nutritiv,
elimină pericolul atacului bolilor pe frunze, fructe sau tulpini, deoarece acestea rămân uscate. În
primii doi ani după plantare sunt necesari între 25 şi 44 mm de apă pe săptămână, pe tot sezonul
de vegetaţie pentru a asigura o dezvoltare viguroasă a plantelor. Plantele tinere trebuie să
primească 0,5 l/zi pe vreme foarte caldă. Apoi cantitatea de apă trebuie să crească cu câte 0,5l/zi
pentru fiecare an de vârstă a plantei, astfel ca o plantă aflată în anul al 6-lea după plantare să
primească 3,0 l de apă pe zi. Pe vreme obişnuită, moderat de caldă este necesară o cantitate 1,0 l
apă/zi/plantă, iar pe vreme caldă 2,0l apă/plantă/zi. După o ploaie de 25 mm se sistează udarea
timp de 4 zile, după care se porneşte din nou sistemul. De asemenea se recomandă ca zilnic
sistemul să fie oprit timp de 12 ore pentru a permite oxigenarea solului (Mladin G.,2005). În
instalaţia de irigare prin picurare la presiunea de lucru 1,0-1,3 atmosfere, se obţine un debit
mediu al picurătoarelor de 4 l/oră (Tănăsescu N., 1999)
Intervenţiile fitotehnice la afin
La afinul de cultură cu tufa înaltă intervenţiile fitotehnice încep încă de la plantare prin
scurtarea tulpinilor la 3-4 muguri în scopul ramificării lor rapide. În anul II şi III de vegetaţie se
efectuează tăieri de scurtare a tulpinilor la 25-35 cm pentru formarea palierului II de fructificare
şi la 55 cm pentru a realiza palierul al II-lea de fructificare în cadrul tufei. La fiecare plantă se
menţin 4-5 tulpini de schelet fiecare cu un număr de 3-4 formaţiuni de semischelet purtătoare de
rod. Creşterile supranumerare se elimină de la zona de intersecţie sau “în ras” de la suprafaţa
solului. Tulpinile multianuale degarnisite se scurtează la 5-15 cm, în funcţie de gradul de
degarnisite al lor. În scopul creşterii calităţii fructelor şi reglării proceselor de creștere şi
fructificare la finele iernii se elimina creşterile firave, supraîncărcate în zona apicală cu muguri
de rod, cele uscate şi afectate de temperaturile scăzute din timpul ierni, iar în perioada înfloritului
se efectuează o scurtare cu 1/3 a lungimii ciorchinelui. Plantelor îmbătrânite şi epuizate li se
aplică tăieri în cepi de 2-3 muguri pentru regenerare.
Prevenirea atacului şi combaterea insectelor dăunătoare şi a agenţilor fitopatogeni
la afin. Afinul are numeroşi agenţi patogeni care produc boli fungice, bacteriale şi virale, dar şi
dăunători care atacă diferitele organe, în principal florile şi fructele. Dintre bolile cu potenţial de
extindere în ţara noastră amintim cancerul tulpinilor produs de ciuperca Fusicocum putrefaciens,
arsura ramurilor produsă de Phomopsis sp., (atac prezent în plantaţiile întreţinute
necorespunzător) mumifierea fructelor de afin produsă de Monilia vaccinii-corymbosi, care atacă
rămurelele şi florile din ciorchini, şi dă plantei un aspect de atac de ger.
Pe lângă acestea bolile produse de bacterii cum sunt Agrobacterium tumefaciens (produce
gale în coroana tufei pe ramuri şi , uneori la baza tulpinilor), Pseudomonas syringae care
produce cancerul bacterian al tulpinilor, sunt destul de periculoase . Şi bolile virotice au o
anumită incidenţă în cultura afinului cum sunt: piticirea afinului (Blueberry stunt), pătarea
inelară roşie (Red Ringspot), pătarea inelară necrotică (Necrotic Ringspot), mozaicul (Blueberry
Mosaic), mătură de vrăjitoare (Witches-Broom Virus), etc.
Dăunătorii cei mai frecvenţi ai afinului sunt: gărgăriţa florilor de afin (Anthonomus
musculus Say), gărgăriţa fructelor de afin (Conotrachelus nenuphar Herbst), musca afinelor
(Rhagoletis pomonella Walsh), viermele fructelor de afin ( Mineola vaccinii Riley), păduchii
ţestoşi, etc.
Combaterea bolilor virotice se face prin măsuri radicale de eliminare şi ardere a tufelor
bolnave, distrugerea vectorilor din zonele limitrofe cu insecticde şi folosirea la înfiinţarea
plantaţiilor de material săditor sănătos.

Pentru prevenirea şi combaterea unor boli şi dăunătorii menţionaţi se propune efectuarea

următoarei scheme de tratament prezentată în tabelul de mai jos:

6
 Complexul de fitoprotecţie la afinul de cultură

Momentul Tratamentul Bolile şi dăunătorii Observaţii

tratamentului

stropirii: Produsul/soluţia/ Conc.% combătuți

Fenofaza amestecul
Nr.

1 La Confidor oil SC 1,5 Forme hibernante ale Tratament cheie

dezmugurit 004+Alcupral 0,3 dăunătorilor
Monilioza sp., cancerul
tulpinii, Arsura ramurilor
2 La scuturarea Thiovit Jet sau 0,3 Fusicocum sp.; Dacă e cazul în
petalelor Cosanet + Nemazal 0,5 Rugina, mucegaiul ramurilor; funcţie de rezerva
sau Bionid 5,0 Gărgăriţa fructelor; cicada biologică.
afinului, Musca afinului,
Viespea fructelor
3 Legarea Idem Idem În funcţie de
primelor rezerva biologică
fructe în
ciorchine