Probatiunea Spoiala PDF

Probaţiunea şi reintegrarea socială a infractorilor 1
ALEXANDRU SPOIALĂ
PROBAŢIUNEA
ŞI REINTEGRAREA SOCIALĂ
A INFRACTORILOR
CHIŞINĂU 2009
2 Alexandru SPOIALĂ
CZU 343.84
S 74
Sub redacţia ştiinţifică a dlui Vasile FLOREA, dr. în drept,

prof. univ. interimar
Recenzenţi:
Victor MORARU, doctor în drept, conferenţiar universitar,
prodecan, Facultatea de Drept, USM
Xenofon ULIANOVSCHI, doctor în drept, conferenţiar
universitar, judecător, Curtea de Apel Chişinău
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Spoială, Alexandru
Probaţiunea şi reintegrarea socială a infractorilor/
Alexandru Spoială. - Ed. a 2-a. - Ch.: S.n., 2009 (Centrul editorial
al UASM). - 268p.
Bibliogr.: p 255-267. - 100 ex
ISBN 978-9975-930-95-6
CZU 343.84
S 74
© Alexandru SPOIALĂ
ISBN 978-9975-930-95-6
CUPRINS
Introducere.......................................................................4
Capitolul I. Conceptul şi natura juridică a probaţiunii......7

§1. Noţiunea instituţiei de probaţiune.....................................7
§2. Conceptul şi natura juridică a probaţiunii
în legislaţiile altor state...................................................27
§3. Evoluţia şi caracteristica modelelor de probaţiune...........52
Capitolul II. Reglementarea juridică a probaţiunii...........88

§1. Reglementarea juridică a probaţiunii în plan internaţional.....88
§2. Reglementarea juridică a executării probaţiunii:
aspecte de drept execuţional penal...............................106
§3. Reglementarea juridică a probaţiunii
în legislaţia Republicii Moldova....................................125
§4. Propuneri de lege ferenda privind reglementarea
juridică a probaţiunii în legislaţia Republicii Moldova.......157
Capitolul III. Reintegrarea socială a infractorilor

supuşi probaţiunii.....................................187
§1. Aportul comunităţii la reintegrarea socială
a infractorilor supuşi probaţiunii....................................187
§2. Principalele instrumente de prognozare
a recidivei folosite în cadrul probaţiunii.........................208
§3. Rolul probaţiunii în prevenirea criminalităţii şi recidivei.....228
Bibliografie selectivă....................................................255
INTRODUCERE
Politica multor state, inclusiv a Republicii Moldova, în

ultimele decenii este supusă unor schimbări şi reorientări, deseori,
radicale. Politica execuţional-penală, fiind parte componentă a
politicii unui stat, de asemenea suportă modificări al căror sens
încă nu este pe deplin conştientizat. În timp ce sociologii încearcă
să releve menirea acestor transformări, practicienii se ciocnesc
de unele aspecte ale executării sancţiunilor de drept penal, în
general, şi ale probaţiunii, în special. Sistemele penale ale
majorităţii statelor sînt într-un proces de schimbare, proces în
care structura penologică veche a fost abandonată fără ca una
nouă să o fi înlocuit. Rezultatele acestor schimbări plasează
sistemul sancţionator într-un domeniu nefamiliarizat, unde
principiile directoare nu sînt pe deplin clare, iar ideile vechi nu
pot fi aplicabile. Deci modificările apărute în sfera probaţiunii în
ultimul deceniu servesc drept un argument serios în favoarea
necesităţii cercetării instituţiei probaţiunii.
În etapa actuală, practica de sancţionare tinde spre
consiliere şi detenţie, orientări ce există în toate statele, inclusiv
în Republica Moldova. Activitatea serviciilor de probaţiune din
întreaga lume este „alterată” din cauza lipsei unei politici clare în
domeniul aplicării probaţiunii, în special, şi a sancţiunilor penale,
în general. De asemenea, cercetările ştiinţifice realizate referitor
la probaţiune par a fi neactuale şi, în multe cazuri, inutile din
punct de vedere practic. Cu toate acestea, cercetările în
domeniul probaţiunii au cunoscut o dezvoltare vertiginoasă în
ultimele două decenii. În etapa actuală, pentru eficientizarea
aplicării probaţiunii urmează a fi soluţionate următoarele
probleme: aspectul teoretizat existent la nivelul cercetărilor şi
elaborării direcţiilor de activitate în acest domeniu; lipsa
implementării tehnologiilor moderne de aplicare a probaţiunii în

practică; lipsa cursurilor necesare de formare profesională
continuă a persoanelor abilitate cu executarea sancţiunii de
probaţiune.
În timp ce legislaţia referitoare la probaţiune este, în
majoritatea cazurilor, exactă şi clară, iar probaţiunea s-a
recomandat drept o alternativă umană şi eficientă din punct de
vedere economic, rămîne nedemonstrat faptul dacă sancţiunea
respectivă într-adevăr are o influenţă pozitivă asupra persoanelor
condamnate şi asupra comunităţii. Există puţine studii despre
impactul sistemic al probaţiunii şi despre implementarea
sancţiunii respective ce ar determina capacitatea sau
incapacitatea acesteia de a atinge scopurile stipulate în legislaţie.
De fapt, diferenţele dintre prevederile legale şi activitatea practică
pot explica declinul sancţiunii de probaţiune în multe ţări ale
lumii. Deci impactul probaţiunii asupra persoanelor supuse
acestei sancţiuni constituie una din problemele actuale a cărei
analiză se va încerca în lucrare.
Actualitatea temei investigate este condiţionată şi de
aplicarea vastă a sancţiunii de probaţiune, fapt ce se datorează,
în mare parte, ineficienţei instituţiilor penitenciare în realizarea
scopurilor pedepsei penale. O dată cu stabilirea acestei
ineficienţe au început a se căuta alternative sancţiunilor privative
de libertate, alternativa „principală” la privarea de libertate
devenind probaţiunea.
În ceea ce priveşte Republica Moldova, este important a
menţiona că, la momentul cînd Codul penal prevede unele
modalităţi ale probaţiunii în calitate de măsuri penale, Codul de
procedură penală stipulează unele proceduri de aplicare a
acestor elemente, iar Codul de executare operează cu noţiunea
„probaţiune”, investigarea temei de probaţiune este
indispensabilă şi adecvată. Legislatorul autohton, ca şi orice
legislator al unei ţări europene, tinde să alinieze sistemul său

legislativ la standardele europene şi internaţionale. Sistemul
sancţiunilor penale, în general, şi probaţiunea, în special, de
asemenea, sînt aspecte ce trebuie racordate la standardele
internaţionale. Aşadar, sîntem de părerea că tema investigată
este de o actualitate incontestabilă şi pentru Republica Moldova.
Capitolul I. Conceptul şi natura juridică a probaţiunii
§1. Noţiunea instituţiei de probaţiune
În cadrul politicii minimalizării numărului condamnaţilor

la privaţiune de libertate sînt elaborate metode alternative de
sancţionare. Dacă se compară sistemele de sancţiune actuale
cu cele de acum treizeci de ani, trebuie să concluzionăm că, în
majoritatea ţărilor, sistemul analizat de sancţionare simplu (avînd
închisoarea şi amenda ca cele mai des-aplicabile sancţiuni) a
dispărut, lista sancţiunilor penale fiind completată cu o serie de
sancţiuni nonprivative de libertate. Scopul acestor metode
nonprivative este de a pedepsi infractorul într-un mod adecvat,
limitîndu-i într-o măsură oarecare libertatea. La realizarea acestui
scop, „partea leului” revine unei sancţiuni care este denumită
probaţiune. Probaţiunea există pretutindeni în lume, în ţări dintre
cele mai diferite din punct de vedere politic şi cultural. Chiar şi
cuvântul “probaţiune” este utilizat ca un termen internaţional care
depăşeşte diferenţele de limbă sau sistem juridic. Din acest motiv,
o definire simplă şi coerentă a probaţiunii se dovedeşte a fi
aproape imposibil de realizat. Diferenţele din domeniul
probaţiunii sînt şi mai mult accentuate de procesele continue de
schimbare, ceea ce implică o serie de dificultăţi în definirea
instituţiei de probaţiune1.
O altă dificultate în definirea probaţiunii constă în faptul
că acest concept este determinat de principiile filosofiei dreptului,
propriu fiecărei ţări în parte, care sînt foarte relative, precum şi
în dependenţă de cultura juridică şi politica justiţiei penale, care,
de asemenea, diferă de la stat la stat. Explicaţia ar fi că „sistemele
de probaţiune reflectă particularităţile de timp şi spaţiu, culturale,
economice, ale politicilor şi practicilor penale dintr-un anumit
stat, păstrînd, în acelaşi timp, cîteva trăsături fundamentale

comune, precum şi identitatea şi orientarea profesională a
consilierilor de probaţiune”2. Următoarea dificultate rezidă în
incoerenţa interpretării noţiunii de probaţiune de către înşişi
practicienii care o aplică. Ca de fiecare dată, există o diferenţă
între teorie şi practică. Problema esenţială rezultă în finalitatea
probaţiunii, ce devine determinantă în definirea teoretică a
procesului, finalitate care, în linii generale, se rezumă astfel: un
nivel de viaţă decent pe care delincventul şi-l oferă sie însuşi şi
protecţia comunităţii3.
Toate aceste circumstanţe ale domeniului probaţiunii
sporesc dificultatea oferirii unei definiţii simple. Există, totuşi, şi
unele încercări de a defini probaţiunea într-o formă succintă. La
nivelul Naţiunilor Unite, spre exemplu, se menţionează că
probaţiunea „este o sancţiune şi o metodă de lucru cu infractori
special selectaţi, care constă în suspendarea condiţionată a
pedepsei pentru o perioadă de timp în care aceştea sînt
supravegheaţi şi primesc consiliere individuală şi tratament”4.
Probaţiunea a fost definită, în termeni ceva mai generali,
ca fiind “o metodă de sancţionare cu bază sociopedagogică,
caracterizată de o combinaţie între supraveghere şi asistare.
Această metodă este aplicată într-un sistem liber (fără taxe)
infractorilor selectaţi în conformitate cu personalitatea
infracţională, tipul infracţiunii şi receptivitatea de care dau dovadă
şi în relaţie cu un sistem al cărui scop este de a-i oferi infractorului
şansa modificării atitudinii sale faţă de viaţa în societate şi
oportunitatea de a se integra în mediul social fără riscul de a
încălca din nou normele sociale şi penale”.5
Menţionăm că probaţiunea poate fi definită atît în sens
larg, cît şi în sens îngust. În sens larg, noţiunea probaţiunii este
privită, concomitent, ca măsură de drept penal şi ca activitate a
serviciului de probaţiune. Aici aducem exemplul dlui Xenofon
Ulianovschi, autorul autohton care susţine că probaţiunea este

o „modalitate de intervenţie prin activităţi cu fundament
sociopedagogic, caracterizate printr-o combinaţie între
supraveghere şi asistenţă. Ea este aplicată delicvenţilor
selecţionaţi în funcţie de personalitatea lor criminologică, scopul
principal fiind cel de a oferi subiectului posibilitatea de a-şi
modifica atitudinea faţă de viaţa în societate şi de a se reintegra
în mediul social, la libera sa dorinţă şi fără riscul de a încălca din
nou norma penală” 6.
În sens îngust probaţiunea este privită doar ca sancţiune
de drept penal sau ca alternativă a privării de libertate, fiind
definită ca „o procedură de sancţionare prin intermediul căreia
persoana condamnată la privaţiune de libertate, fiind subiectul
obligaţiilor impuse de curte, este liberată înainte de a fi trimisă în
închisoare”7. O definiţie asemănătoare ar fi: „hotărîrea instanţei
de a plasa infractorul sub supravegherea ofiţerului de probaţiune
pentru o perioadă de la şase luni pînă la trei ani impusă (numai
cu acordul persoanei vinovate) în locul sancţiunii cu închisoare”8.
În acest sens menţionăm părerea savantului Dean J. Champion
care defineşte probaţiunea ca fiind „menţinerea în comunitate a
infractorilor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a
pedepsei, evitîndu-se astfel încarcerarea celor care dau dovadă,
sub supravegherea unui ofiţer de probaţiune, de un bun
comportament”9.
La definirea probaţiunii au fost utilizate noţiunile de
„sancţiune” şi expresiile „în locul sancţiunii cu închisoare”, „înainte
de a fi trimisă în închisoare” etc. Deci, în primul caz, este vorba
de pedeapsă independentă, iar în cel de-al doilea, de alternativă
la privaţiunea de libertate. Aceste concepte necesită a fi
diferenţiate. În calitate de sancţiune independentă, probaţiunea
se presupune a fi o măsură de constrîngere statală, ce este
aplicată în baza sentinţei şi prevăzută ca pedeapsă în legea
penală. Iar ca alternativă, probaţiunea presupune modalităţi de

executare a pedepsei cu închisoare sau a altei pedepse privative
de libertate ce nu implică detenţia persoanei, adică instituţii
menite a reduce numărul de sentinţe ce prevăd executarea reală
a pedepsei privative de libertate.
Astfel, în calitate de alternativă, probaţiunea este definită
ca „o sentinţă care este considerată o amînare în timp ce nu
necesită ca infractorul să fie permutat din comunitate şi încarcerat
pentru o anumită perioadă. În timpul probaţiunii infractorul trebuie
să îndeplinească unele condiţii ale libertăţii, astfel încît să nu fie
reîntors curţii pentru a-i fi impusă sancţiunea tradiţională”10.
În majoritatea ţărilor, probaţiunea este prevăzută în
legislaţie atît ca sancţiune independentă, cît şi ca alternativă a
pedepselor privative de libertate, iar în Republica Moldova
această instituţie este prevăzută doar în calitate de alternativă.
În acest sens, consecinţele sociale şi juridice vor fi, practic,
identice, indiferent de faptul dacă probaţiunea va fi aplicată ca
sancţiune sau ca alternativă. Diferenţa esenţială se face evidentă
în procesul stabilirii pedepsei ce urmează a fi aplicată. În ceea
ce priveşte aplicarea probaţiunii ca alternativă, judecătorul
stabileşte pedeapsa şi, dacă sînt întrunite unele condiţii şi este
stabilit cadrul legal, este în drept a aplica măsura probaţiunii.
Iar în cazul prevederii probaţiunii ca pedeapsă independentă,
ea va fi stabilită drept sancţiune pentru infracţiunea concretă şi,
implicit, judecătorul va fi legat de această sancţiune stabilită în
partea specială a legii penale. În consecinţă, concluzionăm că
probaţiunea va fi aplicată „mai uşor” şi mai des dacă va fi
prevăzută ca sancţiune independentă. În calitate de alternativă,
aplicarea probaţiunii, pe lîngă condiţiile pe care le întruneşte, va
depinde şi de cultura juridică, politica penală, discreţia
judecătorului - particularităţi care, în unele cazuri, vor servi
drept piedici suplimentare în aplicarea acestei modalităţi de
sancţionare.
Trebuie să subliniem că în multe cazuri probaţiunea este
definită ca o metodă sau proces, de exemplu „proces de
supraveghere şi control al delincventului, care poate urma
încarcerarea”11, „metodă prin intermediul căreia pedeapsa este
condiţional suspendată”12 sau „evaluare psihosocială, control
al persoanelor aflate în conflict cu legea penală şi resocializarea
lor, adaptarea persoanelor liberate din locurile de detenţie, pentru
preîntîmpinarea săvîrşirii de noi infracţiuni”13. În alte definiţii
probaţiunea este tratată ca o stare de fapt: „libertate condiţionată
acordată de către judecător unui infractor selectat atîta timp cît
va întruni anumite condiţii ce ţin de comportament”14. Aceste
definiţii nu reflectă ceva deosebit sau contrar definiţiilor sus-
menţionate, dar redau unele aspecte (mijloace de realizare) şi
unele consecinţe sociale ale realizării instituţiei probaţiunii. Deşi
merită atenţie, credem că studiul noţiunii de probaţiune nu trebuie
centrat pe studierea unor definiţii separate sau unilaterale. De
exemplu, conform unor legislaţii probaţiunea este o sancţiune
ce „implică un an de supraveghere urmate de o perioadă de doi
ani în care dosarul este încă deschis, dar lipseşte
supravegherea”15, deci observăm că procesul de supraveghere,
deşi pare a fi important, nu este o condiţie sine qua non. Pe
lîngă acest fapt, cunoaştem că supravegherea, sub o formă sau
alta, este prezentă şi în timpul executării altor sancţiuni. Din aceste
considerente, nu putem defini probaţiunea centrîndu-ne exclusiv
pe procesul de supraveghere sau alte procese.
Următorul aspect al definirii probaţiunii constă în faptul
dacă instituţia liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen
este sau nu cuprinsă de această noţiune. Menţionăm că în sistemul
anglo-saxon pentru aceste instituţii sînt folosite noţiuni diferite
(„probation” şi „parole”). Dar, pe de altă parte, serviciile de
probaţiune existente în aceste ţări, de altfel ca şi în Republica
Moldova, se ocupă cu supravegherea şi asistarea persoanelor

eliberate condiţionat înainte de termen. Pe lîngă acest fapt,
activitatea serviciilor respective se realizează şi în instituţiile
penitenciare, adică sînt efectuate rapoarte privind posibilitatea
de recidivare a unor condamnaţi. Eliberarea condiţionată de
pedeapsă cu executarea unor obligaţii este elementul-cheie în
definirea probaţiunii atît în cazul cînd persoana n-a executat o
parte a pedepsei cu închisoarea, cît şi atunci cînd a executat o
parte a pedepsei, acest element fiind, practic, identic. Totodată,
unele definiţii caracterizează probaţiunea ca un proces ce „poate
urma încarcerarea”16 sau pedeapsă care este aplicată deseori
„în locul privaţiunii de libertate, iar uneori incluzînd sentinţa cu
închisoare”17, adică se aplică după ce persoana a executat o
parte mai mare sau mai mică, din pedeapsa cu închisoare. Deci
noţiunea de probaţiune, conform definiţiilor sus-menţionate, ar
trebui să includă şi instituţia liberării condiţionate de pedeapsă
înainte de termen. Această concluzie este bazată şi pe textul
Legii RM cu privire la probaţiune.
În unele definiţii de probaţiune analizate se operează cu
noţiunea de „persoană condamnată”. Credem că corect ar fi
noţiunea de „persoană” sau „persoană în conflict cu legea
penală”. Noţiunea de „condamnat” presupune, conform art.65
Cod de procedură penală, persoana faţă de care s-a dispus o
sentinţă de condamnare rămasă definitivă. În acest ultim caz,
probaţiunea n-ar cuprinde cazurile de liberare condiţionată de
răspundere penală, prevăzută de art.60 Cod penal al Republicii
Moldova, fiindcă această instituţie este aplicată doar pînă la
pronunţarea sentinţei de condamnare de către instanţă unei
persoane care nu este încă recunoscută vinovată. În această
ordine de idei, dorim să menţionăm că, în literatura de
specialitate18, liberarea de răspundere penală este tratată ca o
alternativă procesului penal oficial şi nu ca alternativă unei
sancţiuni penale. Totodată, serviciile de probaţiune cuprind şi

realizarea unor programe alternative procesului penal19, iar unii
autori menţionează în calitate de aspect (din cele două) al noţiunii
de probaţiune ca alternativă la privarea de libertate ce se
manifestă în amînarea procesului penal20.
Legislaţiile multor ţări prevăd instituţia suspendării în
stabilirea pedepsei (în Franţa- „l ajournement”, în ţările
anglofone - „suspended sentence”)21. Această modalitate de
individualizare a răspunderii penale subînţelege faptul că instanţa
se pronunţă asupra vinovăţiei persoanei şi, dacă este recunoscută
ca vinovată, stabilirea pedepsei este suspendată pe o perioadă
determinată de timp. Dacă infractorul îndeplineşte toate cerinţele
stabilite, pedeapsa nu va mai fi determinată şi, implicit, nu va
mai fi executată. În cazul acestei instituţii sînt prezente aceleaşi
condiţii ca şi la probaţiune. Deci considerăm că instituţia
suspendării în stabilirea pedepsei este cuprinsă de noţiunea de
probaţiune.
Conform opiniei unor practicieni americani22, în unele
legislaţii, în general, actul de probaţiune:
1) suspendă executarea pedepsei stabilite anterior: „Eu te
găsesc vinovat de săvîrşirea infracţiunii şi te condamn la cinci
ani de închisoare. Totuşi suspend impunerea acestui termen şi,
în loc, te plasez sub probaţiune pe termen de cinci ani. “
2) suspendă impunerea sentinţei: „Eu te găsesc vinovat
de săvîrşirea infracţiunii, dar suspend emiterea sentinţei şi
te plasez sub probaţiune pe termen de cinci ani. “
3) amînă stabilirea vinovăţiei după completarea cu succes
a termenului de probaţiune: „Sînt probe suficiente pentru a
stabili vinovăţia ta în cazul dat, dar voi amîna procesul ce
urmează şi te voi plasa sub probaţiune pe termen de cinci
ani.”
În ţara noastră este utilizat termenul de “probaţiune”, care
s-a înrădăcinat şi este utilizat chiar şi în unele acte normative

(Cod de executare al Republicii Moldova, Legea cu privire la
probaţiune), dar care poate fi considerat impropriu. Sensul
termenului de “probaţiune” are şi alte înţelesuri, el se referă şi la
sistemul probelor reglementate în cadrul dreptului procesual civil
şi procesual penal etc. În această ordine de idei, menţionăm că
în Codul de procedură penală, cînd se face referire la sistemul
probelor, sînt utilizate noţiunile de probatoriu, probare şi,
nicidecum, probaţiune. În România s-a recurs la termenul
“reabilitare şi supraveghere comunitară”. Traducerea termenului
de “probation” prin “reabilitare şi supraveghere” reflectă parţial
conţinutul şi natura instituţiei şi nu cuprinde o trăsătură esenţială
a acestui tip de sancţiune, cea de perioadă de încercare la care
este supus infractorul. Probabil din acest motiv în legislaţia
României s-a revenit la noţiunea „probaţiune”.
Totodată menţionăm că „probaţiunea apare ca o sancţiune
şi, cu toate acestea, în noua abordare a penalizării infractorilor
este vorba de un proces asistenţial al individului infractor în
vederea reintegrării lui sociale”23. Definirea probaţiunii în sens
îngust, adică ca sancţiune de drept penal este doar o parte a
probaţiunii. Pe lîngă acest fapt, credem că analiza multilaterală
a unei sancţiuni este imposibilă fără studierea organelor abilitate
cu executarea probaţiunii, fără activitatea acestora, fără impactul
social al acestei măsuri penale asupra comunităţii şi asupra
criminalităţii. Datorită specificului acestei măsuri, importanţă
primordială au nu numai condiţiile de fond, dar şi activităţile
serviciului împuternicit cu executarea acestei sancţiuni.
Studiind literatura de specialitate, putem observa că
noţiunea de probaţiune este utilizată în multiple sensuri: sancţiune
penală independentă, alternativă la privarea de libertate (sub
diverse forme de realizare) şi activitate a unor organe specializate.
Iar referitor la utilizarea acestui termen în legislaţiile interne se
observă o tendinţă modernă şi anume: noţiunea „probaţiune”

este utilizată în legătură cu activitatea unor organe, iar sancţiunile
penale şi alternativele privării de libertate (pe care teoreticienii
şi practicienii le includ în noţiunea de probaţiune) sînt prevăzute
în legislaţiile penale şi au denumiri distincte. Despre această
tendinţă ne mărturisesc şi schimbările în legislaţia Marii Britanii
şi a României. Legea cu privire la împuternicirile instanţelor de
judecată a Marii Britanii, iniţial (anul 2000), prevedea aşa
sancţiune independentă cum este „ordinul de probaţiune”
(probation order), iar pentru definitivarea serviciilor specializate
se utiliza în lege expresia „servicii de probaţiune”. În a prima
jumătate a anului 2006 au intervenit unele schimbări prin care
denumirea ordinului de probaţiune a fost înlocuită cu denumirea
„ordinul de reabilitare comunitară” (community rehabilitation
order), iar denumirea serviciilor de probaţiune a rămas
neschimbată. În România, în 2005, a fost adoptată Legea privind
sistemul naţional de probaţiune, prin care s-a renunţat la expresia
„servicii reabilitare şi supraveghere comunitară” în favoarea
expresiei „servicii de probaţiune”. Astfel, şi în România
legislatorul utilizează pentru activitatea specifică noţiunea de
probaţiune, iar pentru alternativele la privarea de libertate (care
se includ în noţiunea doctrinară de probaţiune) utilizează noţiuni
distincte (de exemplu, libertatea sub supraveghere etc.).
Este interesant faptul că legislatorul autohton „a urmat”
aceeaşi cale. Astfel, Codul penal autohton, de asemenea,
utilizează noţiuni distincte pentru liberarea de răspundere penală
şi liberarea de pedeapsa penală. Iar pentru referire la activitatea
specifică, conform Legii cu privire la probaţiune, se recurge la
noţiunea de probaţiune. De asemnea, prin Hotărîrea Guvernului
nr.44 din 12 ianuarie 2007, Direcţia de executare a
documentelor penale nonprivative de libertate a fost
reorganizată în Direcţia probaţiune. Deci şi în Republica
Moldova se manifestă această tendinţă modernă.

Un alt impediment în elaborarea unei noţiuni de probaţiune
constă în faptul că este greu de închipuit ca două aspecte
contrare să fie cuprinse în aceeaşi noţiune. Primul aspect, cel
de sancţiune penală, plasează probaţiunea în contextul reacţiei
sociale faţă de încălcarea unor norme statuate penal. Cel de-al
doilea aspect, asistenţa şi consilierea, situează probaţiunea în
domeniul solidarităţii umanitare a societăţii referitoare la membrii
delincvenţi. În consecinţă, este firesc ca un astfel de concept să
fie greu de definit şi individualizat în aplicarea sa, avînd în vedere
contradicţiile dintre pedepsirea şi ajutorarea persoanei.
Deci putem defini probaţiunea ca o măsură de
constrîngere juridico-penală dispusă printr-o hotărâre a
unui organ competent care este aplicată anumitor
categorii de infractori, ce constă în executarea unei sau
mai multor obligaţii stabilite cu sau fără punerea lor sub
supravegherea ori asistarea socială a organelor special
abilitate, în scopul reintegrării sociale a infractorului în
comunitate şi a prevenirii comiterii de noi infracţiuni.
Această definiţie, fiind o sinteză a problemelor sus-menţionate,
cuprinde instituţiile de liberare condiţionată înainte de termen,
amînarea stabilirii pedepsei.
Analizînd multitudinea definiţiilor, putem evidenţia
caracteristicile probaţiunii, mai bine zis, condiţiile necesare ce
determină valabilitatea probaţiunii: această instituţie se aplică
persoanei condamnate, adică recunoscute ca vinovată sau
persoanei liberate de răspundere penală; impunerea de către
instanţa de judecată a unei sau mai multor obligaţii24;
supravegherea şi/sau asistarea socială din partea unor organe
abilitate în acest sens; executarea obligaţiilor respective în cadrul
comunităţii; limitarea perioadei de timp în care persoana este
supravegheată şi supusă obligaţiilor (acest termen variază de la
şase luni pînă la cinci ani, în dependenţă de sistemul legislativ, în

RM acest termen este de la unu pînă la cinci ani); unele condiţii
referitoare la fapta penală şi personalitatea infractorului (de
exemplu, pericolul social redus al faptei, lipsa antecedentelor
penale etc.), acestea fiind diferite de la stat la stat; stabilirea
obligaţiei de reparare a pagubei cauzate victimei prin săvîrşirea
infracţiunii pentru care a fost declarată vinovată (îndeosebi în
ultimul timp această circumstanţă serveşte ca o modalitate
juridică de apărare a drepturilor victimei); toate limitările şi
obligaţiile trebuie stabilite delincventului exclusiv în scopul
reintegrării sociale şi prevenirii comiterii infracţiunilor. O condiţie
sine qua non este ca implementarea acestei sancţiuni comunitare
să aibă o bază largă, stabilită pe existenţa unei organizaţii,
instituţii, ale cărei metode de lucru, declaraţii de misiune, scopuri
şi atitudini sînt în strînsă legătură cu conceptele necesare întru
realizarea cu succes a probaţiunii25.
Credem că în calitate de condiţie necesară ar trebui să
fie şi acordul infractorului de a fi supus probaţiunii, părere
reflectată şi în literatura juridică26. În acest sens, atare sancţiuni
diferă esenţial de pedepsele tradiţionale, deoarece necesită
cooperarea infractorului. Paradoxal, dar pot fi întîlnite cazuri
cînd infractorul va prefera să fie supus privării de libertate,
arestului la domiciliu, amenzii şi nicidecum să execute obligaţiile
stabilite în cadrul probaţiunii sau, din alte motive, să execute
această pedeapsă. În consecinţă, întocmind raporturile
presentenţiale, acordul persoanei este o condiţie fără de care
ofiţerii de probaţiune nu ar putea stabili aviz favorabil aplicării
măsurii date, deoarece dacă persoana nu va dori să execute
obligaţiile în cadrul comunităţii, adică nu va dori „să-şi repare
greşeala în societate”, atunci nicidecum nu va putea fi atins scopul
probaţiunii - reintegrarea socială, căci de dorinţa persoanei
depinde dacă aceasta va stabili contactul cu comunitatea sau
nu, ea neputînd fi impusă să se reintegreze într-un mediu social

anumit27. Din aceste considerente, deşi în multe ţări nu sînt
prevederi legislative referitoare la această problemă, practica
consideră consimţămîntul infractorului drept condiţie sine qua
non. Fără acordul inculpatului este imposibilă regenerarea
legăturilor dintre infractor şi comunitate (societate). Această
regenerare presupune28: reabilitarea legăturilor cu familia;
susţinerea întru obţinerea unui loc de muncă şi finalizarea
proiectului de educaţie; dezvoltarea la infractor a ideii de utilitate
în viaţa socială. Ţinem să menţionăm că legislaţia RM prevede
acordul persoanei, dar doar în cazul liberării de răspundere
penală, conform al.6/1 art.285 al Codului de preocedură penală,
şi în cazul probaţiunii penitenciare, conform al.1 art.3 al Legii
RM cu privire la probaţiune.
Probaţiunea presupune că infractorul trebuie să se
schimbe, dar mai recunoaşte şi faptul că anumiţi factori din
interiorul comunităţii - care încurajează comportamentul criminal
- trebuie schimbaţi simultan29. În timp ce modelul reabilitării este
centrat pe imperfecţiunile psihologice şi sociale ale criminalului,
modelul probaţiunii (adică modelul reintegrării) subliniază
influienţa la fel de mare pe care o au condiţiile sociale din
comunitate asupra conduitei infractorului. Totodată menţionăm
că sancţiunea de probaţiune are un loc predefinit în sistemul
sancţionării penale. Această măsură se aplică prioritar pentru
săvîrşirea infracţiunilor uşoare şi nu prea grave, iar în cazul liberării
condiţionate înainte de termen şi infracţiunilor grave şi deosebit
de grave. În cadrul prezentului studiu a fost stabilit că în
Republica Moldova această modalitate de sancţionare este
aplicată, în mod prioritar, pentru sustrageri, în special furtul şi
jaful. De asemenea, prin modalitatea dată se sancţionează, în
unele cazuri, infracţiunile nu prea grave legate de traficul de
droguri şi infracţiunile de corupţie, portul ilegal de arme,
huliganismul şi infracţiunea de încălcare a regulilor circulaţiei

rutiere (al.1 art.264 Cod penal al RM).
Totodată dorim să menţionăm că executarea sancţiunii
de probaţiune presupune realizarea următoarelor activităţi:
supraveghere, asistenţă şi consiliere. Desigur că aceste activităţi,
fiind realizate într-un mod indispensabil, sporesc eficienţa
probaţiunii. Totuşi, în dependenţă de mai mulţi factori, în diferite
ţări, se pune accent sau pe supraveghere, sau pe asistenţă şi
consiliere.
Supravegherea constă în monitorizarea procesului de
executare de către persoana supusă probaţiunii a obligaţiilor
stabilite. Deci instanţa de judecată stabileşte unele obligaţii ce
urmează a fi executate de către infractor, iar controlul acestei
executări de către ofiţerul de probaţiune constituie activitate de
supraveghere. Supravegherea propriu-zisă se realizează printr-
o serie de activităţi, pornind de la observarea pînă la contactul
direct cu infractorul. De asemenea, aceasta se poate realiza atît
prin prezentarea infractorului la sediul serviciului de probaţiune
sau în locuri stabilite, cît şi prin efectuarea de controale inopinate
la domiciliu, la locul de muncă sau chiar în locurile şi mediile
frecventate anterior de către infractor, în care prezenţa acestuia
a fost interzisă prin condiţiile stabilite de instanţă. Activitatea de
supraveghere se poate realiza şi printr-o strînsă colaborare cu
organele de poliţie, organizaţii neguvernamentale sau cu voluntari
[66, p.14].
Activitatea de asistenţă şi consiliere are un caracter deosebit
de complex, ea presupunînd evaluarea, ca proces de apreciere
formală şi analiză primară a problemelor şi nevoilor delicventului,
precum şi a riscului pe care-l reprezintă pentru societate, urmată
apoi de diagnosticare, pe baza căreia sînt apoi stabilite strategiile
de acţiune şi formele concrete de acţiune [66, p.17].
Activităţile de asistenţă constau în acordarea unui ajutor
infractorilor supuşi la probaţiune pentru a facilita reintegrarea

socială şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni. Deseori,
persoanele supuse probaţiunii nu au un loc de muncă sau de
studii, nu au unde locui etc. În acest moment ofiţerul de
probaţiune, în limita competenţelor, poate ajuta persoana să
găsească un loc de muncă, un cămin pentru trai etc. De asemenea,
infractorului îi poate fi acordată şi asistenţă psihologică.
Activităţile de asistenţă nu includ, de regulă, acordarea sprijinului
financiar prin intermediul ofiţerului de probaţiune.
Totodată dorim să menţionăm că executarea sancţiunii
de probaţiune presupune realizarea următoarelor activităţi:
supraveghere, asistenţă şi consiliere. Desigur că aceste activităţi,
fiind realizate într-un mod indispensabil, sporesc eficienţa
probaţiunii. Totuşi, în dependenţă de mai mulţi factori, în diferite
ţări, se pune accent sau pe supraveghere, sau pe asistenţă şi
consiliere.
Supravegherea constă în monitorizarea procesului de
executare de către persoana supusă probaţiunii a obligaţiilor
stabilite. Deci instanţa de judecată stabileşte unele obligaţii ce
urmează a fi executate de către infractor, iar controlul acestei
executări de către ofiţerul de probaţiune constituie activitate de
supraveghere. Supravegherea propriu-zisă se realizează printr-
o serie de activităţi, pornind de la observarea pînă la contactul
direct cu infractorul. De asemenea, aceasta se poate realiza atît
prin prezentarea infractorului la sediul serviciului de probaţiune
sau în locuri stabilite, cît şi prin efectuarea de controale inopinate
la domiciliu, la locul de muncă sau chiar în locurile şi mediile
frecventate anterior de către infractor, în care prezenţa acestuia
a fost interzisă prin condiţiile stabilite de instanţă. Activitatea de
supraveghere se poate realiza şi printr-o strînsă colaborare cu
organele de poliţie, organizaţii neguvernamentale sau cu
voluntari30.
Activitatea de asistenţă şi consiliere are un caracter

deosebit de complex, ea presupunînd evaluarea, ca proces de
apreciere formală şi analiză primară a problemelor şi nevoilor
delicventului, precum şi a riscului pe care-l reprezintă pentru
societate, urmată apoi de diagnosticare, pe baza căreia sînt apoi
stabilite strategiile de acţiune şi formele concrete de acţiune31.
Activităţile de asistenţă constau în acordarea unui ajutor
infractorilor supuşi la probaţiune pentru a facilita reintegrarea
socială şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni. Deseori,
persoanele supuse probaţiunii nu au un loc de muncă sau de
studii, nu au unde locui etc. În acest moment ofiţerul de
probaţiune, în limita competenţelor, poate ajuta persoana să
găsească un loc de muncă, un cămin pentru trai etc. De asemenea,
infractorului îi poate fi acordată şi asistenţă psihologică.
Activităţile de asistenţă nu includ, de regulă, acordarea sprijinului
financiar prin intermediul ofiţerului de probaţiune.
Privită în contextul integrării europene, introducerea
elementelor de probaţiune constituie un pas în armonizarea
legislaţiei autohtone cu principiile justiţiei penale consacrate pe
plan european şi mondial. Legislaţia penală existentă în multe
state europene reglementează instituţia probaţiunii, instituţie cu
vechi tradiţii în dreptul anglo-saxon şi adoptată în dreptul
continental în special după cel de-al doilea război mondial32.
Din perspectiva dreptului intern, elementele de probaţiune
tind să dea un răspuns reacţiilor, prezente în multe sisteme penale,
împotriva sistemului prisonocentric şi să promoveze o nouă
orientare în sistemul sancţiunilor penale, în sensul că autorul
infracţiunii participă la realizarea reintegrării sale în comunitate,
aceeaşi comunitate ale cărei valori le-a periclitat sau vătămat
prin săvârşirea infracţiunii şi ale cărei valori urmează să le
asimileze. În acest context, apare problema argumentării
necesităţii acestei măsuri penale şi, de asemenea, priorităţilor ei
faţă de alte sancţiuni penale.

Este evident că argumentele pentru introducerea
probaţiunii în sistemul juridic autohton nu pot fi altele decît cele
existente în statele cu o bogată experienţă în domeniul probaţiunii
(diferenţa constă doar în acordarea priorităţii unui argument faţă
de celelalte).
Un prim argument este cel rezultat din experienţa statelor
avansate în domeniul sancţionării care a demonstrat că
încarcerarea nu reprezintă, aşa cum iniţial s-a crezut, o soluţie
eficientă pentru protejarea membrilor comunităţii şi, în special,
pentru resocializarea infractorilor 33. Promovarea şi
reglementarea juridică a sancţiunilor neprivative de libertate este
strîns legată de reacţiile, existente în multe sisteme penale,
împotriva sistemului prisonocentric, a încarcerării şi efectelor
sale. Astfel, unii autori34 identifică cel puţin şase efecte colaterale
ale încarcerării: 1) reducerea şanselor celui care a ispăşit o
pedeapsă privativă de libertate să-şi găsească un loc de muncă;
2) producerea efectelor pe termen lung asupra sănătăţii fizice şi
mintale a celui încarcerat; 3) posibilitatea izolării şi marginalizării
familiei deţinutului; 4) închisoarea este criminogenă; 5) pericolul
ca stilul de viaţă şi valorile închisorii să fie „exportate” în
comunitate; 6) reacţia la mediul penitenciar determină, deseori,
stări şi tendinţe autolitice.
Deşi argumentele în favoarea alternativelor rămîn aceleaşi,
totuşi în prezent se schimbă accentul pus pe acestea: dacă
anterior se foloseau, cu preponderenţă, argumente penologice,
acum necesitatea alternativelor se argumentează, mai mult, prin
prisma supraaglomerării închisorilor. Actualmente urmărim şi o
schimbare a abordării acestei probleme. În trecut, era tendinţa
de a evita sentinţele de privare a libertăţii pe termen scurt, în
acest sens, probaţiunea tradiţională era privită ca variantă optimă
şi era utilizată doar pentru înlocuirea încarcerării pe termen scurt.
În prezent, conştientizînd faptul că metodele tradiţionale de

sancţionare nu mai sînt efeciente, se tinde spre elaborarea unor
noi modalităţi care nu numai ar permite evitarea încarcerării
persoanei, dar care ar rezolva concomitent şi unele sarcini de
sine stătătoare. În general, putem constata că argumentele în
favoarea probaţiunii sînt, „în esenţă, o oglindire a argumentelor
contra încarcerării”35 persoanei. Reieşind din aceste considerente
menţionăm următoarele argumente în favoarea acestei instituţii:
se consideră mult mai adecvată pentru unele tipuri de infracţiune
şi pentru unele persoane care au săvîrşit fapte social periculoase;
din cauză că se evită încarcerarea, probaţiunea facilitează
reintegrarea în societate şi reabilitarea socială şi din aceste motive
este o măsură mult mai umană; în general, este mai puţin
costisitoare ca pedepsele privative de libertate; obţinîndu-se
micşorarea populaţiei carcerale, se stopează procesul de
suprapopulare a închisorilor şi administraţia instituţiei date poate
acorda tratamentul necesar şi adecvat celor rămaşi în
închisoare.36
În argumentarea necesităţii instituţiei probaţiunii aducem
studiul realizat sub egida Naţiunilor Unite de către Institutul
Interregional pentru Cercetarea şi Prevenirea Crimelor, în care
sînt propuse următoarele argumente în favoarea probaţiunii şi a
măsurilor comunitare:
a) măsurile comunitare sînt mult mai potrivite pentru
anumite tipuri de infracţiuni şi infractori. În cazul dat putem
menţiona infracţiunile din imprudenţă, când persoana n-a avut
scopul de a acţiona ilegal şi nu avea orientarea antisocială a
comportamentului său.
b) deoarece evită privarea de libertate şi încarcerarea,
măsurile date sînt centrate pe reintegrare în comunitate şi
reabilitare, fiind, din aceste motive, mult mai umane şi mai
potrivite. Prin intermediul probaţiunii se va putea evita
încarcerarea persoanelor care au comis infracţiuni din

imprudenţă (sus-menţionate) şi a infractorilor ocazionali (desigur
în cazul comiterii unor infracţiuni uşoare, mai puţin grave), aceste
persoane se caracterizează şi prin unele trăsături negative care
nu se referă atât la personalitatea lor, cît la manifestările acestei
persoane în situaţii concrete: lipsă de prudenţă, nepăsare,
superficialitate etc. În asemenea situaţii, aceste persoane nu-şi
vor ispăşi pedeapsa în penitenciare, dezvoltându-şi sau întărindu-
şi orientările antisociale, pe care în viitor să le realizeze in
societate.
c) sînt, în general, mai puţin costisitoare decât sancţiunile
privative de libertate (un argument foarte important şi pentru
situaţia în care se află Republica Moldova).
După cum putem observa, argumentele sus-menţionate
coincid, în special, referitor la costurile pe care le implică
sancţiunea de probaţiune. În acest sens putem argumenta prin
„încrederea că închisoarea ca pedeapsă „normală” are un evident
preţ umanitar, etic şi social”37. De asemenea, există şi unele
cifre concrete, de exemplu, conform unor cercetări efectuate
de Serviciul corecţional canadian, s-a constatat că costul
supravegherii unei persoane în cadrul probaţiunii timp de un an
este de aproximativ 10.900 dolari americani, iar deţinerea în
închisoare timp de un an a unei persoane condiţioneză cheltuieli
statului de circa 52.000 dolari americani38. În România, „pentru
un deţinut, cheltuielile cu închisoarea depăşesc de două ori
salariul mediu pe economie şi este de cel puţin douăzeci de ori
mai scump decît supravegherea în comunitate de către un ofiţer
de probaţiune”39.
Deci pe baza acestor date putem concluziona că
probaţiunea necesită de circa cinci ori mai putine cheltuieli statului
comparativ cu sancţiunea închisorii. Cercetătorii americani susţin
că probaţiunea devine mai rentabilă mai tîrziu, iar beneficiile „se
adună” prioritar în timpul urmării tratamentului social40.

Un set de argumente ar fi cel rezultat din fenomenul de
supraaglomerare a instituţiilor penitenciare. Prin descreşterea
numărului de condamnaţi din închisori se evită supraaglomerarea,
facilitîndu-se administrarea acestora, precum şi tratamentul
corecţional aplicat adecvat celor care rămîn în detenţie. Este
eficient a micşora numărul deţinuţilor, creşterea căruia, spre
regret, e continuă. O muncă corecţională şi educativă este şi
mai eficientă cu un număr mai mic de condamnaţi la închisoare.
Creşterea criminalităţii a generat efecte de aceeaşi natură
şi în ceea ce priveşte populaţia încarcerată. Cu alte cuvinte,
intensificarea combaterii infracţionalităţii a implicat creşterea
sentinţelor cu închisoare. În acelaşi timp, capacitatea
penitenciarelor practic n-a suferit schimbări. Deci în acest răstimp
s-a produs un decalaj mare între capacitatea legală a
penitenciarelor şi numărul real de deţinuţi, creîndu-se astfel un
indice de suprapopulare.
Soluţia aparent firească şi cea mai simplă pentru
rezolvarea supraaglomerării ar reprezenta-o construirea de noi
penitenciare (şi, nicidecum, introducerea instituţiei de
probaţiune), însă această soluţie necesită sume uriaşe pentru
construcţie şi întreţinere, la care se vor adăuga şi sumele necesare
pentru întreţinerea infractorilor. Pe de altă parte, datorită
surplusului de deţinuţi existent în celelalte penitenciare,
construirea de noi penitenciare ar duce la completarea lor
imediată, astfel pomenindu-se în situaţia, în cel mai bun caz, că
în toate închisorile numărul deţinuţilor va coincide cu capacitatea
legală. Dar această situaţie nu va dura mult timp, deoarece
condamnaţii vor veni încontinuu.
Instituţia probaţiunii a fost acceptată de multe state atît
pentru soluţionarea problemei suprapopulării cît şi pentru
realizarea unor alte sarcini. Despre faptul acceptării instituţiei
probaţiunii ne vorbesc şi datele statistice. Astfel, conform unui

inventar al Naţiunilor Unite41, care cuprinde perioada anilor
1990-1994, se relevă următoarea situaţie statistică: în anul 1994,
în Republica Moldova, au fost traşi la răspundere penală cu
suspendarea condiţionată a pedepsei 435 de persoane, ceea
ce constituie 10 persoane plasate sub probaţiune la 100.000
locuitori, faţă de 117.12 persoane în Scoţia sau 79,14 persoane
în Olanda.
În concluzie, putem afirma că implementarea sancţiunii
de probaţiune atît în calitate de pedeapsă penală, cît şi în calitate
de alternativă reprezintă multiple avantaje pentru Republica
Moldova. Executarea pedepsei sub forma privaţiunii de libertate
cu respectarea tuturor standardelor naţionale şi internaţionale
este mult mai costisitoare comparativ cu probaţiunea.
Probaţiunea este mult mai potrivită pentru anumite tipuri de
infracţiuni şi infractori. Iar datorită faptului că evită privarea de
libertate şi încarcerarea, probaţiunea este centrată pe
reintegrarea în comunitate şi reabilitare, fiind din aceste motive
mult mai umană. Totodată, prin descreşterea numărului de
condamnaţi din închisori se evită supraaglomerarea, facilitîndu-
se administrarea acestora, precum şi tratamentul corecţional
aplicat celor care rămîn în detenţie. Aplicarea acestei instituţii
va conduce la evitarea efectelor colaterale ale încarcerării (de
exemplu, reducerea şanselor celor care au ispăşit privarea de
libertate să-şi găsească un loc de muncă, afectarea sănătăţii
fizice şi mentale, izolarea şi marginalizarea familiei lor, pericolul
ca stilul de viaţă şi valorile închisorii să fie „exportate” în
comunitate etc.).
§2. Conceptul şi natura juridică a probaţiunii

în legislaţiile altor state
În acest paragraf vom încerca să prezentăm succint atît

actuala organizare şi funcţionare a serviciilor de probaţiune, cît
şi aplicarea sancţiunii de probaţiune în unele state care au deja
o experienţă mai mică sau mai mare în acest domeniu. După
tradiţia în acest domeniu, ţările pot fi clasificate, convenţional,
în trei grupe: prima grupă este formată din ţările care sînt
considerate patria probaţiunii, adică Statele Unite ale Americii
şi Anglia; din grupa a doua fac parte ţările care au deja o
experienţă bogată în domeniul probaţiunii, cum ar fi Olanda,
Franţa, Danemarca, iar grupa a treia include ţările în care instituţia
probaţiunii a fost implementată recent în cadrul unor proiecte,
de exemplu România.
Anglia. Datorită particularităţilor sistemului de drept
anglo-saxon, instituţia probaţiunii este reglementată de o
multitudine de acte normative. Printre cele mai importante putem
enumera următoarele: Legea serviciului de probaţiune (Probation
Service Act), Legea împuternicirilor instanţelor penale (Powers
of Criminal Courts (Sentencing) Act), Legea justiţiei criminale
(Criminal Justice Act), Legea justiţiei juvenile şi depoziţiilor în
cazurile penale (Youth Justice and Criminal Evidence Act
1999)42. De asemenea, într-o serie de alte acte normative se
conţine sancţionarea cu probaţiune, dar fără a reglementa detaliat
această măsură penală.
Totodată, menţionăm că în legislaţia Angliei termenul de
probaţiune este utilizat ca sancţiune independentă, iar aşa instituţii
ca liberarea condiţionată de executarea pedepsei, tratamentul,
supravegherea persoanei sau aflarea la domiciliu sînt utilizate,
de asemenea, ca sancţiuni/măsuri independente şi distincte de
probaţiune43 sau ca obligaţii în cadrul sancţiunii de probaţiune44.

În art.33 al Legii împuternicirilor instanţelor penale sînt enumerate
sancţiunile care, singure sau în combinare cu altele, fac parte
din definiţia probaţiunii (dată în paragraful 1 al prezentei lucrări).
De exemplu, ordinul de tratament contra drogurilor (drug
treatment and testing order) este o obligaţie a persoanei supuse
probaţiunii, de asemenea, ordinul de supraveghere (supervision
order) este o parte a probaţiunii45. În acelaşi timp, în legea sus-
menţionată este stipulat şi ordinul (sancţiunea) combinat(ă), adică
poate fi aplicată supravegherea şi munca în folosul comunităţii.
De asemenea, aplicînd una din sancţiunile din art.33 al legii în
cauză, instanţa este în drept să stabilească una sau mai multe
obligaţii stipulate în anexa nr. 3 a aceleiaşi legi. În această anexă
este stipulată posibilitatea stabilirii unor obligaţii ce nu ţin de
modalitatea de probaţiune respectivă, de exemplu, stabilind
un ordin de tratament antidrog, pot fi impuse şi unele obligaţii
ce ţin de arestul la domiciliu (curfew order). Astfel, legiuitorul
englez a acordat o libertate instanţelor de judecată, ceea ce a
dus la aplicarea unor sancţiuni comunitare cu multiple obligaţii
şi în aşa mod utilizînd instituţia probaţiunii în forma sa clasică.
Conform art. 41 al Legii împuternicirilor instanţelor penale,
instanţa de judecată poate plasa persoana de 16 ani şi mai mult
sub supraveghere pe un termen de la şase luni pînă la trei ani,
dacă această supraveghere va asigura reabilitarea persoanei şi
va proteja societatea de daune din partea infractorului sau va
preveni săvîrşirea de noi crime de persoana respectivă46.
Menţionăm că doar în cazul acestei măsuri penale legiuitorul
englez utiliza noţiunea de probaţiune.
În cazul stabilirii sentinţei de probaţiune, instanţa trebuie
să explice infractorului, într-un limbaj accesibil: efectele aplicării
şi conţinutul acestei sentinţe; consecinţele care vor surveni dacă
persoana nu va îndeplini toate obligaţiile stabilite în sentinţă47.
Conform art. 42 al Legii împuternicirilor instanţelor penale,

instanţa, ţinînd cont de circumstanţele cauzei, poate stabili orice
obligaţiune care este considerată necesară pentru reabilitarea
persoanei, protejarea comunităţii şi prevenirea recidivei
persoanei vinovate. Totodată, în al.2 al aceluiaşi articol se
menţionează că, „fără a aduce prejudiciu unităţii acestui al.1,
obligaţiile suplimentare, care pot fi incluse în sentinţa de
probaţiune trebuie să fie dintre cele enumerate în anexa 2”48.
Aceste cerinţe sînt clasificate pe următoarele compartimente:
a) cerinţe ce ţin de domiciliul persoanei; b) activităţile persoanei;
c) obligaţiuni în cazul frecventării centrelor de probaţiune; d)
obligaţiuni suplimentare pentru infracţiunile sexuale; e) cerinţe
adăugătoare referitor la cei ce urmează un tratament psihiatric/
psihologic; f) obligaţii ce ţin de tratamentul antidrog şi/sau
antialcool.
Interesant este faptul că, în cadrul „ordinului de reabilitare
comunitară” poate fi stabilită cerinţa de compensare a
prejudiciului cauzat49. Totodată, compensarea respectivă poate
fi dispusă printr-un ordin (sancţiune) distinct(ă) de compensare.
De asemenea, este demn de remarcat faptul că în cadrul
„ordinului de reabilitare comunitară” (community rehabilitation
order), instanţa, dacă consideră că aceasta poate servi scopului
corijării persoanei, poate permite oricărei persoane, care doreşte,
să asigure comportamentul bun al infractorului să se implice în
reabilitarea infractorului50. Deci, putem observa că în Anglia sînt
create premisele participării comunităţii sau ai unor membri a
comunităţii la aplicarea sancţiunii de probaţiune, ceea ce este
important pentru astfel de sancţiuni şi poate spori considerabil
eficacitatea acestei măsuri penale.
O modalitate a probaţiunii este „ordinul de tratament”.
Ordinul de tratament antinarcotic este o sancţiune dispusă de
instanţa de judecată unei persoane care a împlinit vîrsta de 16
ani şi care are efect o perioadă determinată de timp, însă nu mai

puţin de şase luni şi nu mai mult de trei ani şi include unele
obligaţii51. Conform art. art. 53, 54, aceste obligaţii sînt
următoarele: 1) infractorul trebuie să urmeze tratamentul, care
are ca scop reducerea sau eliminarea dependenţei sau
predispoziţiei spre abuzul de droguri; 2) să accepte
supravegherea unei persoane care va realiza nemijlocit sau va
coordona tratamentul („the treatment provider”); 3) să se supună
periodic examenului medical, care se efectuează pentru a se
verifica prezenţa drogurilor în organism; 4) să comunice
rezultatele examenului medical persoanei care-l supraveghează;
5) să fie subiectul oricăror alte obligaţii ce sînt prevăzute în anexa
nr.3 a Legii atribuţiilor instanţelor penale52.
Este interesant faptul că curtea nu poate stabili această
sancţiune pînă nu vor fi probe că au fost clarificate toate
problemele ce ţin de tratament (de exemplu: durata tratamentului,
medicul care va realiza tratamentul, cine va suporta cheltuielile
etc.)53. De asemenea, este salutabil faptul că „ordinele de
tratament” trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii periodice a
acestuia nu mai rar decît o dată pe lună. Această prevedere are
drept scop de a încuraja comportamentul adecvat al infractorului,
deoarece bazîndu-se pe raportul ofiţerului de probaţiune
(persoanei care-l supraveghează), instanţa este în drept să
micşoreze termenul de tratament.
Dorim să menţionăm faptul că legiuitorul englez a prevăzut
posibilitatea înlocuirii unor sancţiuni nonprivative de libertate (este
vorba de plata amenzii) pe una din modalităţile probaţiunii54.
Datorită acestei prevederi, în cazul încălcării cerinţelor unei
sancţiuni, instanţa va putea stabili altă pedeapsă comunitară sau
poate stabili mai multe obligaţii în cadrul executării aceleiaşi
sancţiuni. De asemenea, prin această prevedere se poate evita
schema: încălcare a obligaţiilor ’! stabilirea pedepsei
privative de libertate, această situaţie există în multe ţări,

inclusiv şi în Republica Moldova.
Totodată menţionăm că se acordă atenţie deosebită
probaţiunii ce poate fi aplicată minorilor55. Sistemul sancţionator
pentru minori este mai diversificat şi mult mai lejer. Despre
aceasta ne poate mărturisi existenţa instanţelor de judecată
(Young Offenders Panels) ce se ocupă în exclusivitate de cazurile
minorilor.
Trebuie de menţionat rolul Secretarului de Stat (Secretary
of State) în procesul emiterii „ordinului de probaţiune”. Astfel,
conform art.45 al legii sus-menţionate, Secretarul de Stat poate
aduce amendamente referitor la termenul maxim sau minim al
probaţiunii. De asemenea, Secretarul de Stat este în drept să
opereze careva schimbări ce sînt considerate necesare ca urmare
a schimbării termenilor probaţiunii. Observăm că, deşi limitate,
Secretarul de Stat posedă unele împuterniciri judecătoreşti în
domeniul probaţiunii.
Pentru a descrie sistemul de probaţiune din Anglia şi Ţara
Galilor trebuie să remarcăm că, de fapt, sînt 54 de servicii de
probaţiune diferite în Anglia şi Ţara Galilor şi unul în Irlanda de
Nord. Fiecare dintre cele 55 de servicii de probaţiune este
coordonat de o comisie sau comitet propriu pentru fiecare
serviciu, de aceea una dintre consecinţele posibile este că,
frecvent, modalităţile de lucru sînt diferite56.
Fiecare serviciu de probaţiune, la nivel teritorial, se află
în responsabilitatea unui Comitet de Probaţiune (Probation
Comittee), care este alcătuit din magistraţi şi cel puţin un
judecător de la Tribunalul Regal (Crown Court), de asemenea,
sînt incluşi în acest comitet şi membri marcanţi ai comunităţii
locale, specialişti în domeniul muncii sociale57.
În fruntea fiecărui serviciu local de probaţiune se află un
şef de serviciu - chairman - care este ajutat de un adjunct -
chief officer - şi nu mai mult de cinci ofiţeri de probaţiune. În

acelaşi timp, menţionăm că, în afara personalului angajat, mai
activează şi personalul voluntar, care înfăptuieşte o serie de
activităţi strict limitate58.
Printre atribuţiile de bază a serviciilor de probaţiune pot
fi enumerate următoarele: întocmirea rapoartelor de evaluare a
riscului de recidivare şi/sau a anchetelor sociale pentru instanţele
de judecată sau alte organe competente de înfăptuire a justiţiei;
supravegherea infractorilor cărora li s-a stabilit sancţiunea
probaţiunii; supravegherea persoanelor liberate condiţionat de
executarea pedepsei penale; asigurarea asistenţei sociale în
cadrul instituţiilor de privaţiune a libertăţii, cum ar fi penitenciarele,
locurile de deţinere sub arest etc.; realizarea executării sancţiunii
de muncă în folosul comunităţii (serviciul comunitar); consilierea
familiilor persoanelor aflate sub supraveghere sau care sînt în
stare de deţinere în penitenciare; administrarea propriilor case
de reintegrare socială şi oferirea de consultanţă şi programe
speciale pentru organizaţiile care au în administraţie asemenea
aşezăminte.
Enumerarea de mai sus nu are un caracter exhaustiv, lista
atribuţiilor fiind mult mai largă. Este interesant faptul că, conform
art. 24 al Legii serviciilor de probaţiune59, Secretarul de Stat
este în drept să extindă atribuţiile serviciilor de probaţiune.
Astfel, lucrătorii de probaţiune sînt implicaţi în diverse
programe ale comunităţii locale, oferind, de exemplu, asistenţă,
consiliere şi terapie de grup pentru victimele criminalităţii, precum
şi organizarea şi desfăşurarea de activităţi speciale pentru
prevenirea delincvenţei în şcoli, cartiere etc. Totodată,
menţionăm că Serviciul de Probaţiune se află într-o permanentă
schimbare şi adaptare la evoluţia societăţii, precum şi la sistemul
penal din care face parte integrantă.
SUA. Datorită formei sale de stat, instituţia probaţiunii
este reglementată aparte de legile fiecărui stat, dar totuşi

reglementările nu diferă principial unele de altele şi pot fi
evidenţiate unele reglementări comune. Aşadar, doar instanţa
de judecată poate determina termenii şi condiţiile probaţiunii
sau supravegherii liberării condiţionate, poate schimba sau
modifica condiţiile în orice perioadă a executării probaţiunii sau
supravegherii şi poate include următoarele sau oricare altele: a)
să nu comită infracţiuni stipulate în legile oricărui stat al SUA
sau în legile federale; b) să evite deprinderile vicioase şi
periculoase; c) să evite persoanele sau locurile cu caracter
discreditar şi periculos; d) să ţină legătura cu ofiţerul de
probaţiune; e) să permită ofiţerului de probaţiune să-l viziteze la
domiciliu sau în orice alt loc; f) să muncească conştiincios la un
serviciu potrivit (în măsura posibilităţilor); g) să nu părăsească
un teritoriu stabilit de instanţă; h) să plătească amenda în una
sau cîteva rate (dacă amenda a fost stabilită de instanţă); i) să
asigure persoanele care se află la întreţinerea lui; j) să se supună
testelor medicale, efectuate în scopul depistării consumului unor
substanţe al căror uz este interzis persoanei respective60 etc.
Este binevenit faptul că probaţiunea poate fi aplicată
tuturor infracţiunilor (cu unele excepţii), asemenea prevedere
nu face decît să încurajeze aplicarea acestei măsuri penale61.
Deci probaţiunea nu poate fi stabilită: a) pentru infracţiunile grave
(felony) de clasa A şi B (adică infracţiuni grave pentru care se
prevede pedeapsa cu închisoare pe viaţă şi, respectiv, pe un
termen de la 10 ani); b) în cazurile cînd stabilirea acesteia este
expres interzisă de lege; c) în cazurile cînd pentru o altă infracţiune
i s-a stabilit o pedeapsă privativă de libertate. Sancţiunea probaţiunii
poate fi stabilită pe un termen de la un an pînă la 5 ani.
Legislaţiile unor state ale SUA permit ofiţerilor de
probaţiune să stabilească vinovatului unele obligaţii, violarea
cărora poate implica revocarea probaţiunii şi stabilirea unei
pedepse mai drastice. Printre aceste obligaţii pot fi enumerate

următoarele: a) participarea regulată la diferite grupuri de
autoajutorare (adică grupurile de alcoolici, narcomani etc.); b)
primirea unei permisiuni în scris de la ofiţerul de probaţiune pentru
procurarea şi/sau conducerea autovehiculului; c) participarea şi
îndeplinirea satisfăcătoare a unor programe, treninguri care sînt
necesare realizării programului de probaţiune; d) nepărăsirea
ţării fără acordul ofiţerului de probaţiune; e) abstinenţa totală
de la consumul de alcool62 etc.
Este intersant faptul că noţiunea de probaţiune este
utilizată doar în sensul unei sancţiuni independente sau alternative,
iar pentru liberarea condiţionată înainte de termen (care
reprezintă un mijloc de individualizare a executării pedepsei
penale) este utilizată noţiunea de „parole”, cu toate acestea,
modalităţile şi conţinutul supravegherii în ambele cazuri sînt,
practic, aceleaşi.
Bazele juridice ale serviciilor de probaţiune în S.U.A. au
fost stabilite de către Congresul acestei ţări. Prin Legea federală
a probaţiunii (Federal Probation Act) din 1925 a fost stabilit
sistemul de probaţiune pe lîngă instanţele de judecată, tot prin
acest act s-a consfinţit dreptul instanţelor de a numi ofiţeri de
probaţiune şi a stabili pedeapsa cu probaţiune. În 1940, Oficiul
Administrativ al judecătoriilor S.U.A. (Administrative Office of
the U.S. Courts) devenise responsabil pentru sistemul de
probaţiune63. Serviciile de asistenţă prejudiciară au devenit
structuri independente de serviciile de probaţiune mult mai tîrziu,
avînd drept scop prevenirea săvîrşirii infracţiunilor comise de
persoanele eliberate în comunitate ce se aflau în aşteptarea
anchetei judecătoreşti şi reducerea la maxim a numărului de
arestări preventive. În 1982, prin Legea Serviciilor de Asistenţă
Prejudiciară (Pretrial Service Act) s-a obţinut implementarea
acestui serviciu pe întreg teritoriul Statelor Unite.
Sancţiunea de probaţiune este realizată de către organe

specializate de stat şi anume de Sistemul Serviciilor de
Probaţiune şi Asistenţă Prejudiciară a Statelor Unite (U.S.
Probation and Pretrial Services System). Acest sistem este o
parte componentă a sistemului justiţiei federale64. Deci, după
cum putem observa, întreaga activitate de probaţiune este
divizată în două părţi: a) pînă la începerea procedurii în faţa
instanţei de judecată şi b) după începerea procedurii, adică în
cadrul anchetei judiciare şi după adoptarea deciziei asupra
cazului.
Scopul principal al serviciilor respective constă în
investigarea şi controlul inculpaţilor şi infractorilor. Principalele
atribuţii sînt: investigarea, întocmirea rapoartelor şi controlul
executării sentinţelor de probaţiune65.
Ofiţerii de probaţiune investighează pentru instanţă
inculpaţii şi infractorii prin adunarea şi verificarea informaţiei.
Serviciile de asistenţă prejudiciară conlucrează cu persoanele
care sînt învinuite de comiterea crimelor federale şi sînt în
aşteptarea începerii procedurii în faţa instanţei de judecată.
Serviciile de probaţiune se preocupă de cei care au fost
recunoscuţi vinovaţi de comiterea unei infracţiuni şi sînt în
aşteptarea emiterii sentinţei, precum şi de cei care sînt supuşi
supravegherii după liberarea condiţionată înainte de termen.
Ofiţerii de probaţiune pregătesc şi rapoarte pe care poate
să se bazeze instanţa de judecată la emiterea sentinţei. Aceste
rapoarte pot fi de două tipuri: a) raport de asistenţă prejudiciară,
care ajută judecătorului să decidă a-l elibera sau nu de procesul
de judecată şi b) raportul presentenţial, care ajută magistratului
să stabilească sancţiunea potrivită şi în conformitate cu principiile
federale de emitere a sentinţei, şi cu legea federală aplicabilă.
De asemenea, funcţionarii întocmesc şi alte rapoarte necesare
curţii penale, inclusiv rapoarte în care se propune corijarea
(reeducarea) condamnatului prin intermediul supravegherii şi

acordul acestuia referitor la condiţiile eliberării.
Funcţionarii serviciilor de probaţiune şi asistenţă
prejudiciară dispun de o varietate de strategii ce au drept scop
maximalizarea succesului persoanei în timpul supravegherii66.
Aceste strategii includ diferite tehnici de control şi de corijare a
comportamentului individului supus supravegherii.
Conform atribuţiei de control a riscului sau conform
sentinţei de judecată, consilierul de probaţiune poate să
stabilească unele servicii care i-ar ajuta infractorului să devină
un om respectuos faţă de lege67. Aceste obligaţii pot fi
următoarele: tratamentul contra abuzului de droguri sau
tratamentul psihiatric, asistenţă în recalificare profesională sau
la încadrarea în cîmpul muncii. Majoritatea acestor servicii sînt
acordate în baza contractelor încheiate între instanţele
judecătoreşti şi conducerea serviciilor, de asemenea, sînt utilizate
resursele altor servicii sociale acordate de organele de stat.
FRANŢA. Această ţară are deja o experienţă în
domeniul probaţiunii. Sistemul francez de probaţiune a fost
legiferat în anul 1957. Prin legea respectivă a fost instituită măsura
suspendării sentinţei cu supunere la probă. De asemenea, prin
acelaşi act normativ au fost înfiinţate Comitetele de Probaţiune
şi Asistenţă pentru Eliberaţi.
Referitor la instituţia probaţiunii, legislaţia franceză este
foarte asemănătoare cu cea naţională. Menţionăm că, în acest
sens, Codul penal francez utilizează noţiuni ca „sursis simple” ţi
„sursis avec mise ŕ l’epreuve” sau „sursis probatoires”68, ele
putînd fi traduse ca „liberarea simplă de pedeapsă” şi, respectiv,
„liberarea de pedeapsă cu punere la încercare”, iar în sursele
străine de literatură juridică, termenul „probation” este tradus
ca „mise a l’epreuve”69. Conform Codului penal francez,
liberarea simplă de la excutarea pedepsei constă în neexecutarea
pedepsei privative de libertate, dacă în perioada termenului de

încercare persoana nu va mai comite altă infracţiune70. Acest
tip de executare nu implică nici o obligaţie, decît cea de a nu
comite o nouă infracţiune, obligaţie valabilă pentru toate
persoanele, nu numai pentru infractori. Dar şi în acest caz sînt
implicate serviciile de probaţiune şi regulile de aplicare a acesteia
(de exemplu, pregătirea raportului presentenţial, estimarea
riscului de recidivă etc). Situaţia este puţin diferită în cazul liberării
cu punere la încercare, fapt ce presupune suspendarea executării
pedepsei pe o perioadă de timp în care persoana va trebui să
execute unele obligaţii stabilite de instanţa de judecată71.
Instituţiile sus-menţionate sînt cuprinse de noţiunea de
probaţiune, dar legislatorul francez a preferat să utilizeze noţiuni
proprii.
Pe lîngă cele menţionate, putem constata că Codul penal
francez din 1992 conţine o diversitate mare a măsurilor penale
cu caracter neprivativ şi care conţin elemente de probaţiune72.
Astfel, conform art. 132-58 Cod penal francez, instanţa este în
drept să libereze persoana de executarea pedepsei sau să amîne
stabilirea pedepsei.
Amînarea stabilirii pedepsei este o instituţie străină
legislaţiei penale autohtone. Ea presupune faptul că instanţa de
judecată se pronunţă doar referitor la vinovăţia persoanei, adică
stabileşte dacă persoana este vinovată. În cazul în care persoana
se dovedeşte a fi vinovată, stabilirea nemijlocită a pedepsei se
amînă pe o perioadă de timp. Amînarea stabilirii pedepsei este
de trei feluri: simplă, cu regim probatoriu şi cu prevederi
financiare73. Cea simplă nu presupune anumite obligaţii impuse
de instanţă, cea cu regim probatoriu prevede stabilirea unor
obligaţii, iar cea cu prevederi financiare presupune amînarea
stabilirii pedepsei şi achitarea unor amenzi.
Termenul pentru care se amînă stabilirea pedepsei nu
poate fi mai mare de un an. În cadrul şedinţei în care se hotărăşte

stabilirea pedepsei, instanţa de judecată poate: să libereze
condamnatul de pedeapsă; să stabilească pedeapsa; să dispună
din nou amînarea stabilirii pedepsei. Totodată, Codul penal
francez nu prevede o astfel de posibilitate cum ar fi dispunerea
din nou a amînării stabilirii pedepsei cu dispunerea unor obligaţii
sau a unor obligaţii suplimentare74. Dar, în această ordine de
idei, atenţionăm că instanţa de judecată, după expirarea
perioadei de un an, poate stabili pedeapsa, însă să dispună
liberarea condiţionată de pedeapsă (sursis avec mise ŕ l’epreuve
sau sursis probatoires).
Codul penal examinat stabileşte unele măsuri de control
şi obligaţii la care persoana poate fi impusă. Aceste măsuri şi
obligaţii sînt comune pentru toate instituţiile ce au elemente de
probaţiune. Conform art. 132-44 Cod penal francez, măsurile
de control la care condamnatul poate fi supus sînt următoarele:
să se prezinte la chemările judecătorului de executare a
pedepselor sau ale consilierului social stabilit; să accepte vizitele
consilierului social şi să-i pună la dispoziţie informaţii sau
documente necesare pentru a verifica sursele de existenţă a
condamnatului şi îndeplinirea de către acesta a obligaţiilor impuse
de instanţă; să comunice consilierului social despre schimbarea
locului de muncă; să înştiinţeze despre schimbarea domiciliului
sau despre orice deplasare cu o durată mai mare decît 15 zile şi
să anunţe revenirea sa; să primească acordul prealabil al
judecătorului de executare referitor la orice deplasare în
străinătate şi dacă aceasta poate dăuna îndeplinirii obligaţiilor
cu privire la orice schimbare de domiciliu sau loc de muncă.
Conform art. 132-45 Cod penal francez, obligaţiile ce
pot fi puse în sarcina condamnatului sînt următoarele: a) să
realizeze o activitate profesională sau să urmeze unele cursuri
de instruire sau învăţămînt profesional; b) să locuiască în locuri
anumite; c) să se supună măsurilor medicale de supraveghere,

tratament, în caz de necesitate, însoşit de internare în asemenea
instituţii; d) să confirme participarea sa la cheltuielile familiale
sau să plătească regulat pensia de întreţinere; e) să repare,
integral sau parţial, paguba cauzată prin infracţiune, în funcţie
de posibilităţile financiare, chiar dacă lipseşte acţiunea civilă; f)
să confirme achitarea în contul statului a sumelor ce ţin de
cheltuielile de judecată, în funcţie de posibilităţile financiare ale
sale; g) să se abţină de la conducerea unor categorii de vehicule;
h) să se abţină de la practicarea unor activităţi profesionale, la
executarea cărora sau în legătură cu care a fost comisă
infracţiunea; i) să se abţină de la vizitarea unor locuri stabilite
expres în hotărîrea instanţei de judecată; j) să nu parieze,
îndeosebi la totalizatoare; k) să nu viziteze locurile unde se vînd
băuturi spirtoase; l) să nu viziteze unii condamnaţi, îndeosebi
coparticipanţii sau coautorii infracţiunii; m) să se abţină de la
comunicarea cu unele persoane, îndeosebi cu victima infracţiunii;
n) să nu păstreze şi să nu poarte armă de foc.
Paralel cu obligaţiile sus-menţionate, condamnatul poate
recurge la unele măsuri de ajutor, care au drept scop susţinerea
eforturilor condamnatului îndreptate spre reabilitarea sa
socială75. Măsurile date sînt un drept pentru condamnat, adică
se realizează doar la cererea condamnatului.
Toate măsurile enumerate sînt stabilite şi aplicate ca
alternative la pedeapsa penală. În această ordine de idei,
menţionăm că prin Legea nr. 98-468 din 17 iunie 1998 a fost
introdusă probaţiunea în calitatea sa de sancţiune penală
independentă. Pentru sancţiunea respectivă este utilizată
noţiunea de supraveghere socio-juridică76.
În urma unei analize constatăm că sancţiunea dată posedă
toate elementele probaţiunii analizate în primul paragraf al acestui
studiu. Este demn de remarcat că această măsură penală poate
fi dispusă a fi aplicată şi după ispăşirea unei părţi a pedepsei cu

închisoare77 (ceea ce coincide cu noţiunea de parole din SUA).
De asemenea, în aceste reglementări şi-au găsit reflectare şi
unele măsuri medicale (obligaţia de a urma tratament antidrog
etc.), cărora, la moment, li se acordă o atenţie sporită atît de
către practicieni, cît şi de către teoreticieni.
Astfel, pe lîngă un număr vast de alternative cu elemente
de probaţiune, Codul penal francez reglementează probaţiunea,
în integritatea sa, şi în calitatea sa de sancţiune penală
independentă.
Legislaţia franceză prevede şi unele măsuri penale pentru
minori, de exemplu, libertatea supravegheată, care „este un fel
de probaţiune pentru minori”78. Libertatea supravegheată constă
în punerea sub supravegherea unei persoane competente
(deseori aceste persoane sînt părinţii sau tutorele), adică este o
măsură restrictivă de libertate.
În ceea ce priveşte serviciile de probaţiune, acestea fac
parte din Administraţia Penitenciară, structură distinctă în cadrul
Ministerului de Justiţie Francez. Serviciile însărcinate cu
reintegrarea socială a persoanelor condamnate erau organizate
în două categorii: serviciile care acţionează în mediu deschis,
adică se ocupă de persoanele condamnate la pedepse
neprivative de libertate (Comitetul de Probaţiune şi Asistenţă
pentru Liberaţi) şi serviciile care acţionează în mediu închis, adică
au în sarcină deţinuţii (Servicii socio-educative ale instituţiilor
penitenciare)79. Printre activităţile de bază ale Comitetului de
probaţiune putem enumera următoarele: efectuarea anchetelor
sociale la solicitarea instanţelor de judecată: în cazul în care
instanţa nu deţine toate informaţiile referitoare la situaţia psiho-
socială a inculpatului, necesare pronunţării liberării provizorii
sub control judiciar, aceasta solicită ofiţerului de probaţiune să
efectueze o anchetă prin care se indică dacă persoana în cauză
beneficiază de un profil psihologic şi de un cadru social care să

permită menţinerea şi judecarea acestuia în libertate;
supravegherea şi controlul asupra îndeplinirii şi respectării
condiţiilor şi obligaţiilor impuse de instanţele de judecată celor
sancţionaţi cu pedepse neprivative de libertate; ofiţerul de
probaţiune căruia îi este încredinţat cazul respectiv elaborează
un program special care conţine toate datele necesare executării
în condiţii optime a hotărîrii pronunţate; supravegherea executării
liberării condiţionate pentru unele categorii de persoane care
au nevoi speciale; elaborarea şi realizarea unor programe pentru
persoanele care au probleme psiho-sociale şi care necesită o
pregătire atentă pentru reintegrarea lor în comunitate; consilierea
foştilor deţinuţi care, după executarea integrală a pedepsei,
solicită ajutor pentru rezolvarea problemelor sociale pe care le
întîmpină.
Spre deosebire de alte ţări, consilierii francezi de
probaţiune nu sînt strict specializaţi, adică nu sînt consilieri care
să se ocupe, în exclusivitate, de efectuarea anchetelor sociale
sau de supravegherea îndeplinirii de către condamnat a condiţiilor
eliberării sale condiţionate. Ofiţerii de probaţiune pot fi numiţi
să îndeplinească toate categoriile de misiuni încredinţate
comitetului.
În 1999, legiuitorul francez a operat unele modificări în
domeniul probaţiunii, şi anume a realizat reforma sistemului
execuţional penal prin unificarea celor două categorii de servicii
într-o unitate administrativă unică80. Această reformă permite o
urmărire mai bună a condamnaţilor care, pe parcursul derulării
procesului de executare a pedepsei, pot fi luaţi în sarcină, în mod
alternativ, de către mediul (probaţional) închis şi deschis, astfel fiind
eliminată ruptura datorată trecerii de la un serviciu la altul81.
Totodată, elementul de bază în realizarea probaţiunii este
judecătorul de aplicare a pedepselor, acesta este un magistrat
care conduce şi supraveghează aplicarea pedepsei82. Printre

principalele atribuţii ale judecătorului de aplicare a pedepselor
se regăsesc: determinarea orientărilor generale ale misiunilor
încredinţate Serviciului Penitenciar de Integrare şi Probaţiune şi
evaluarea punerii lor în aplicare. Judecătorul poate asigura
continuitatea acţiunilor exercitate în mediul închis şi în mediul
deschis. De asemenea, prin aceste activităţi pot fi elaborate în
comun măsuri de activitate şi comunicate serviciului care asigură
urmărirea punerii în aplicare a măsurii particulare fiecărui caz în
parte.
Mai mult decît atît, magistraţii ordonatori de măsuri
încredinţate Serviciului Penitenciar de Integrare şi Probaţiune
primesc pentru fiecare măsură încredinţată un raport scris şi
pot cere comunicarea unor documente care nu au caracter
confidenţial din dosarul ţinut pentru fiecare infractor în parte.
De asemenea, acelaşi magistrat poate să ceară, printr-o cerere
scrisă şi motivată, directorului serviciului desemnarea unui alt
lucrător social.
ROMÂNIA. Am hotărît să examinăm legislaţia României,
deoarece instituţia probaţiunii (ca activitate a unor servicii
specializate) a fost recent legiferată (în anul 2000), iar legiferarea
acesteia a fost precedată de un experiment la nivelul întregii
ţări. Deci experienţa României poate servi drept exemplu în
procesul de implimentare a probaţiunii în ţara noastră.
Este demn de remarcat faptul că legislaţia română are
mult comun cu cea naţională în ceea ce priveşte probaţiunea.
Astfel, Codul penal român cuprinde unele instituţii care nu
reprezintă decît modalităţi de executare a unei părţi sau a întregii
pedepse în regim liber, adică aceste prevederi conţin temeiuri şi
premise ale misiunilor de supraveghere ale probaţiunii. Printre
aceste instituţii putem enumera următoarele: liberarea
condiţionată (art.59), suspendarea condiţionată a executării
pedepsei (art.81), suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere (art.86/1), executarea pedepsei la locul de muncă
(art.86/7), măsura libertăţii supravegheate a minorului (art.103).
De asemenea, legislaţia română cunoaşte şi instituţia liberării de
răspundere penală, dar sub denumirea de înlocuire a răspunderii
penale83.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei constă
în dispoziţia dată de instanţa de judecată, prin hotărîrea de
condamnare, de a suspenda, în mod condiţionat, executarea
pedepsei aplicate84. Conform art.81 Cod penal român, instanţa
de judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării
pedepsei pe o anumită durată dacă sînt întrunite următoarele
condiţii:
a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani
sau amenda;
b) infractorul nu a mai fost anterior condamnat la
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul cînd
condamnarea se referă la unul din punctele prevăzute în art.38
din Codul penal român;
c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar
fără executarea acesteia.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi
acordată şi în caz de concurs de infracţiuni dacă pedeapsa
aplicată este închisoare de cel mult 2 ani şi sînt întrunite condiţiile
prevăzute în al.1 lit.b şi c (literele respective sînt menţionate
anterior)85.
În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a
produs o pagubă, instanţa poate dispune suspendarea
condiţionată a executării pedepsei numai dacă pînă la
pronunţarea hotărîrii paguba a fost integral reparată sau plata
despăgubirii este garantată de o societate de asigurare86.
Totodată, menţionăm că asemenea prevedere se conţine şi în
legea penală autohtonă. Dar Curtea Constituţională a României

a constatat neconstituţionalitatea acestei prevederi87. În esenţă,
prin decizia aceasta s-a arătat că accesul inculpatului la unele
măsuri de politică penală neprivative de libertate, la care el este
îndreptăţit din punctul de vedere al politicii penale şi al dreptului
penal, nu îi poate fi interzis pe criterii străine justiţiei penale,
cum ar fi acoperirea integrală a prejudiciului. Inculpatul care nu
are posibilitatea obiectivă de acoperire a prejudiciului înaintea
pronunţării hotărîrii de condamnare nu poate avea acces la
condamnarea cu suspendarea executării pedepsei şi determină
o discriminare pe criteriul averii.
Măsura respectivă este aplicată pe o perioadă
determinată de timp, care nu este întotdeauna aceeaşi: în cazul
închisorii, ea este egală cu cuantumul pedepsei aplicate, la care
se adaugă un interval de 2 ani; în cazul amenzii, ea este de un
an. Deci durata termenului de probă este aceeaşi ca şi în ţara
noastră, de la un an pînă la cinci ani.
De asemenea, este prevăzută şi posibilitatea anulării
suspendării condiţionate a executării pedepsei. Anularea este
posibilă cu concursul următoarelor condiţii: cel condamnat să fi
săvîrşit o infracţiune înainte de pronunţarea hotărîrii prin care s-
a dispus suspendarea sau pînă la executarea definitivă a acesteia.
Totuşi este prevăzută o excepţie88, conform art. 305 Cod penal
român, în cazul abandonului de familie, dacă părţile nu s-au
împăcat, dar în cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte
obligaţiile, instanţa poate pronunţa împotriva inculpatului o
condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
chiar dacă nu sînt îndeplinite condiţiile prevăzute în art.81 Cod
penal român; pentru infracţiunea săvîrşită i s-a aplicat inculpatului
pedeapsa închisorii, fiind îndeplinită această condiţie şi atunci
cînd pedeapsa pentru infracţiunea ce atrage anularea se pronunţă
după îndeplinirea termenului de încercare89; infracţiunea ce
atrage anularea să fie descoperită mai înainte de împlinirea

termenului de încercare, deci cel tîrziu pînă în momentul expirării
termenului de încercare.
Următoarea modalitate de individualizare a pedepsei cu
elemente de probaţiune este suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere. Aceasta este o formă specifică, care implică
supunerea condamnatului, pe durata termenului de încercare,
unor măsuri de supraveghere speciale şi cerinţei ca acesta să
respecte anumite obligaţii stabilite de instanţa de judecată, în
temeiul legii90.
Condiţiile pentru a fi aplicată instituţia dată sînt, practic,
aceleaşi ca în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, dar cu unele excepţii. Astfel, suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere este posibilă dacă
pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani, deci faţă
de suspendarea simplă limita este stabilită cu un an mai mult.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu
atrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi a
obligaţiilor civile prevăzute în hotărîrea de condamnare91. De
asemenea termenul de încercare este între 2 şi 5 ani, dar nu
între 1 şi 5 ani ca în cazul suspendării simple.
Conform Codului penal român, pe durata termenului de
încercare condamnatul trebuie să se supună unor măsuri de
supraveghere, şi anume: a) să se prezinte la judecătorul desemnat
cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă; b)
să anunţe, în prealabil, organelor menţionate orice schimbare
de domiciliu şi orice deplasare cu o durată mai mare de opt zile,
precum şi întoarcerea dintr-o astfel de deplasare; c) să comunice
şi să argumenteze necesitatea schimbării locului de muncă; d)
să comunice informaţii pe baza cărora să poată fi controlate
mijloacele lui de existenţă.
Pe lîngă măsurile de supraveghere la care cel condamnat
este supus, în baza legii, instanţa de judecată poate să impună

condamnatului respectarea uneia sau mai multora dintre
următoarele obligaţii: 1) să desfăşoare o activitate sau să urmeze
un curs de învăţămînt ori de calificare; 2) să nu schimbe domiciliul
sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită
decît în condiţiile fixate de instanţă; 3) să nu frecventeze anumite
locuri stabilite; 4) să nu intre în legătură cu anumite persoane; 5)
să nu conducă nici un fel de vehicul sau să nu conducă anumite
vehicule; 6) să se supună măsurilor de control, tratament sau
îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
Desigur, la alegerea obligaţiei sau obligaţiilor pe care le
impune condamnatului, instanţa trebuie să ia în consideraţie
natura şi cauzele infracţiunii săvîrşite, starea psihofizică a
condamnatului, vîrsta şi, în general, nevoile de reeducare ale
acestuia92.
Potrivit unor autori, „instanţa este obligată să examineze
cererea infractorului de a i se dispune suspendarea condiţionată”,
iar „aceste măsuri pot fi aplicate de către instanţă şi din oficiu”93.
Asemenea împrejurări nu fac decît să faciliteze aplicarea cît mai
pe larg şi mai eficient a probaţiunii.
Totuşi bazele probaţiunii ca activitate a unor organe
specializate au fost puse în 1996 prin înfiinţarea unui proiect-
pilot de probaţiune în cadrul penitenciarului Arad, în scopul
aplicării unor metode şi tehnici moderne de lucru cu infractorii
minori şi tineri, în vederea reabilitării sociale a acestora. În scurt
timp au fost obţinute rezultate deosebite la Arad, un rol deosebit
revenind conducerii penitenciarului şi favorabilităţii contextului
local. Astfel, au fost create premisele înfiinţării, prin ordinul
ministrului justiţiei, a încă zece centre experimentale de
probaţiune în opt judeţe ale României şi în municipiul Bucureşti,
cu deschidere comunitară, coordonate de către Serviciul de
Probaţiune (septembrie 1998), respectiv Direcţia de reintegrare
socială şi supraveghere (noiembrie 2000) a Ministerului

Justiţiei94. Iniţial, experimentul a fost suportat financiar de către
Know How Fund al Guvernului Marii Britanii. Din 1998, asistenţa
tehnică oferită de guvernul britanic s-a concretizat într-un proiect,
numit „Probaţiunea în România”, care avea drept scop crearea
unui sistem de probaţiune la nivel naţional95.
Pînă în momentul legiferării acestei instituţii (anul 2000),
au fost create 11 proiecte-pilot (patru fiind, nemijlocit, în
instituţiile penitenciare), majoritatea dintre ele fiind realizate de
diferite organizaţii nonguvernamentale. Activităţile de probaţiune
realizate în timpul experimentului pot fi grupate în felul următor:
a) susţinerea unor prezentări în faţa magistraţilor, autorităţilor
locale şi comunităţii; b) activitatea în instanţa de judecată; c)
activitatea în comunitate; d) activitatea în penitenciar. Toate
aceste activităţi erau realizate în baza ordinelor ministrului
justiţiei.
Rezultatele îmbucurătoare obţinute în cadrul proiectelor
au condiţionat adoptarea ordonanţei Guvernului nr. 92/2000
privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare
socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor
neprivative de libertate96. Serviciile de reintegrare socială şi
supraveghere erau organizate pe lîngă tribunale şi erau
independente de acestea, supunîndu-se Ministerului Justiţiei (în
special, Direcţiei de reintegrare socială şi supraveghere).
În martie 2002 a fost adoptată Legea 129/2002 de
aprobare şi completare a Ordonanţei Guvernului 92/2000.
Această lege adaugă la responsabilităţile serviciilor de reintegrare
socială şi supraveghere încă una: elaborarea, la cererea
parchetului, a referatelor de evaluare. Această schimbare aduce
cu sine un progres semnificativ, serviciile de reintegrare socială
şi supraveghere avînd acum posibilitatea de a interveni în sistemul
de justiţie mult mai devreme, contribuind la prevenirea abuzului
de măsuri, cum ar fi cea a arestului preventiv, şi construind

mecanisme alternative şi la detenţia preventivă97.
Este interesant faptul că termenul de probaţiune a fost
schimbat cu cel de reintegrare socială a infractorilor şi
supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate,
deoarece exista posibilitatea de a se confunda cu sistemul de
probe şi de administrare a acestora în procesul penal. Înlocuirea
termenului “probaţiune” prin “reabilitare şi supraveghere” reflectă
parţial conţinutul şi natura instituţiei şi nu cuprinde o trăsătură
esenţială a acestui tip de sancţiune, cea de perioadă de încercare
la care este supus infractorul. De aceea, se considera că
deocamdată acest tip de sancţiune nu şi-a găsit o definire şi un
echivalent potrivit în legislaţia României98. În această ordine de
idei menţionăm că din anul 2005 a intrat în vigoare Legea cu
privire la sistemul naţional de probaţiune, legiuitorul român optînd,
astfel, pentru noţiunea de probaţiune în detrimentul noţiunii de
reabilitare şi supraveghere.
Conform legislaţiei române, intervenţia serviciilor de
reintegrare socială şi supraveghere poate avea loc chiar de la
primul „contact” al infractorului cu sistemul justiţiei penale. Acest
fapt poate contribui la reducerea substanţială a numărului de
infractori aflaţi în arest preventiv. În marea majoritate a cazurilor,
atunci cînd se dispune arestarea preventivă, unul din temeiurile
care determină luarea acestei măsuri se referă la faptul că lăsarea
sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.
Evaluarea acestui risc, a gradului de pericol social pe care îl
presupune lăsarea în libertate a unui învinuit sau inculpat, este
tocmai una din principalele atribuţii ale serviciilor de probaţiune
din alte ţări şi ale centrelor experimentale care funcţionează la
ora actuală99. Totodată, putem enumera următoarele atribuţii:
oferirea de sprijin instanţelor de judecată în etapa individualizării
pedepsei, prin întocmirea referatelor de evaluare cu privire la
inculpaţi; supravegherea executării sancţiunilor neprivative de

libertate de către persoanele condamnate, în sarcina cărora
instanţa de judecată a impus respectarea anumitor măsuri/
obligaţii; asistenţa şi consilierea persoanelor condamnate la
pedepse neprivative de libertate, în funcţie de nevoile şi
problemele identificate ale acestora; conceperea, implementarea
şi promovarea unor programe eficiente de supraveghere a
infractorilor în comunitate, de natură a proteja populaţia;
derularea unor programe de resocializare a persoanelor
condamnate la pedepse privative de libertate, anterior şi ulterior
liberării acestora, în scopul însuşirii unui comportament pro-
social; acordarea de suport comunităţii în vederea diminuării
efectelor negative ale săvîrşirii de infracţiuni asupra victimelor;
atragerea şi implicarea altor instituţii şi organizaţii, precum şi a
societăţii civile, în scopul utilizării unor metode constructive de
răspuns la problematica fenomenului infracţional.
Asistenţa condamnaţilor care sînt menţinuţi de instanţa
de judecată în stare de libertate se face numai la cererea acestora,
în timp ce supravegherea lor este obligatorie în fiecare caz.
Această dispoziţie este criticabilă, deoarece o intervenţie poate
fi eficientă în această fază a procesului penal numai dacă se
obţine o îmbinare între supraveghere şi asistenţă şi nu o separare
a acestora. Situaţia dată s-a creat datorită faptului că Codul
penal român obligă persoana condamnată doar să respecte
anumite obligaţii şi măsuri enunţate în mod limitativ, nefiind
impusă participarea condamnatului la programele de asistenţă
ce pot fi derulate de către serviciile de reintegrare socială şi
supraveghere100.
Limitarea intervenţiilor vizează şi liberaţii condiţionat, în
sensul că aceştea nu vor fi supravegheaţi de către serviciile de
reintegrare socială şi supraveghere în intervalul de timp de la
liberare şi pînă la împlinirea duratei pedepsei, avînd în vedere
că dispoziţiile Codului penal român nu prevăd obligaţia acestora

de a se supune unor obligaţii sau măsuri de supraveghere după
liberarea din penitenciar. Singura formă de intervenţie a serviciilor
de reintegrare socială şi supraveghere, în cazul liberaţilor
condiţionat, constă în asistenţa acestora la cerere în vederea găsirii
unui loc de muncă sau a unei locuinţe, a identificării cursurilor şcolare
sau de calificare ori recalificare profesională etc.
Totodată, există cîteva neconcordanţe în legislaţia
românească. Astfel, potrivit lit. a) al.1 art. 86/3 din Codul penal
român, în timpul termenului de încercare condamnatul trebuie
să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu
supravegherea lui sau la alte organe abilitate de instanţă. De
asemenea, supravegherea executării obligaţiilor stabilite de
instanţă se face de către serviciile de reintegrare socială şi
supraveghere, organe care sesizează instanţa în caz de
neîndeplinire, pentru luarea măsurii de revocare a suspendării
executării pedepsei sub supraveghere101. Deci legea penală
instituie în sarcina atît a judecătorului desemnat cu
supravegherea, cît şi a altor organe stabilite de instanţă o serie
de atribuţii comune.
Astfel, activitatea de supraveghere va putea fi efectuată
de serviciile de reintegrare socială şi supraveghere numai în cazul
cînd această sarcină va fi trasată de către instanţa de judecată.
În caz contrar, poate fi o dublă supraveghere a persoanei
condamnate, adică ea va fi supusă controlului atît din partea
judecătorului desemnat sau a altor organe însărcinate cu aceasta,
cît şi din partea serviciilor de reintegrare socială. De asemenea,
menţionăm că în acelaşi context poate apărea o altă problemă,
şi anume contradicţia dintre punctul de vedere al serviciilor de
reintegrare şi cel al organului căruia i-a fost încredinţată
supravegherea referitor la revocarea măsurii neprivative de
libertate. Deci nu este clar care ar trebui să fie hotărîrea instanţei
în cazul unei asemenea divergenţe.

O altă problemă deosebit de importantă ce vizează
specificul activităţii de probaţiune, dar nu este cuprinsă în
reglementarea românească este cea a asistenţei şi consilierii
victimelor infracţiunii102.
În concluzie putem stabili că probaţiunea ca sancţiune
penală are particularităţile sale în funcţie de sistemul de drept şi
legislaţia internă. Totodată, instituţia probaţiunii, fiind stipulată
în legislaţiile multor ţări, apare în două ipostaze şi anume:
sancţiune principală în sistemul pedepselor penale; alternativă
la pedeapsa penală. În calitate de sancţiune principală,
probaţiunea este prevăzută în Marea Britanie (community
rehabilitation order), SUA (probation), fiind specificată direct
în partea normei unde este sancţiunea pentru o anumită faptă
social-periculoasă. În calitate de alternativă la pedeapsa penală,
probaţiunea este prevăzută în mai multe ţări: Marea Britanie,
SUA, România, Republica Moldova; în asemenea cazuri, pentru
săvîrşirea faptei social-periculoase este prevăzută o altă sancţiune
(de obicei, privaţiunea de libertate ), dar legea permite aplicarea
unor măsuri „mai uşoare” (printre care şi probaţiunea). Ca
alternativă la pedeapsa privativă de libertate, probaţiunea apare
sub forma diferitelor modalităţi de liberare de răspundere penală,
liberare de executarea sancţiunii penale, amînarea stabilirii
pedepsei etc. Codul penal al Republicii Moldova prevede
probaţiunea doar în calitate de alternativă a pedepsei penale şi
apare sub forma liberării de răspundere penală şi liberării de
executare a sancţiunii penale.
§3. Evoluţia şi caracteristica modelelor de probaţiune
Reacţia socială faţă de criminalitate a cunoscut, de-a

lungul timpului, mai multe forme de manifestare, care s-au
conturat ca modele distincte: represiv, preventiv şi curativ. Toate
aceste modele, combinate, au contribuit la formarea unor
tendinţe noi ale reacţiei sociale. Conform doctrinelor
criminologice, o tendinţă nouă a reacţiei sociale reprezintă
tendinţa moderată. Această nouă orientare abordează
problematica prevenirii şi combaterii criminalităţii într-o manieră
structurală, sistematică, apreciind că reducerea diferenţelor
sociale, economice şi culturale dintre indivizi este de natură să
contribuie la o mai mare implicare a cetăţenilor în soluţionarea
problemelor comunităţii din care fac parte103. În cadrul
schimbării politicii penale, teoriilor criminalităţii şi reacţiei sociale
erau dezvoltate unele măsuri penale noi sau metode noi de
executare a celor deja cunoscute. Aceasta a fost şi calea de
apariţie a probaţiunii.
Este evident că probaţiunea nu a apărut dintr-o dată, ci a
fost rezultatul unei succesiuni de fenomene prin care s-a
manifestat dorinţa de umanizare a justiţiei, precum şi spiritul
novator al unor judecători care, în cadrul sistemului common
law, dispuneau de o autoritate absolută104. Dificultatea în
stabilirea originii probaţiunii rezidă în faptul că aceasta este
determinată de o serie de alte instituţii a căror origine, de
asemenea, este greu de stabilit.
Cercetările efectuate pînă în prezent plasează originea
probaţiunii în Anglia, statul în cadrul căruia a fost elaborată şi
dezvoltată una din premisele probaţiunii, suspendarea pronunţării
sentinţei de condamnare, instituţie a cărei geneză se găseşte în
Actul Justiţiei de Pace (Peace Justice Act) din anul 1361105.
Două nume sînt indisolubil legate de instituţia probaţiunii:

Matthew Davenport Hill, barrister şi judecător englez, şi John
Augustus, cizmar din Boston106.
Totuşi patria acestei sancţiuni este Marea Britanie, mai
exact Anglia şi Ţara Galilor. În calitatea sa de tînăr specialist,
Matthew Davenport Hill autentifica trimiterea, pe o perioadă
de timp, a minorilor condamnaţi părinţilor sau tutorelui, pentru
a-i supraveghea îndeaproape. Ulterior, devenind Recorder al
Birmingham-ului107, post de magistrat, continua să utilizeze
această practică faţă de persoanele care nu păreau a fi definitiv
„alterate”. Dacă infractorii arătau unele perspective de reabilitare,
ei erau plasaţi sub supravegherea tutorilor, care de bunăvoie îşi
asumau această obligaţie. Hill a făcut ca poliţia să viziteze regulat
aceşti tutori şi să fie la curent cu activităţile lor în scopul reeducării
persoanelor respective.
În SUA, începuturile probaţiunii se regăsesc în faptele
unuia din cei mai inovatori judecători, Peter Oxenbridge Thacher,
de la tribunalul din Boston, Massachusetts, care a utilizat
îngăduinţa judiciară în pedepsirea infractorilor. El a stabilit că
anumiţi infractori puteau fi eliberaţi pe propria recunoaştere pînă
sau după examinarea cauzei. Liberarea dată era pe o perioadă
indeterminată de timp şi, astfel, se consideră că acest fapt să
motiveze infractorii pentru un comportament legal şi renunţarea
la faptele infracţionale108.
În pofida celor menţionate, „părintele probaţiunii” şi primul
ofiţer de probaţiune este considerat John Augustus. Din 1829,
domiciliat în Boston, devine proprietar al unui business de
confecţionare a încălţămintei. Faptul care l-a adus în instanţele
de judecată a fost calitatea sa de membru în Asociaţia de
Abstinenţă Totală din Washington. Membrii acestei asociaţii,
abţinîndu-se de la consumul de alcool, erau convinşi că
persoanele cu probleme de acest gen puteau fi reabilitaţi şi
corectaţi prin înţelegere, bunătate şi convingere morală, dar

nicidecum prin pedepsire şi întemniţare.
În 1841, John Augustus a reuşit să primească sub
supravegherea sa un beţiv obişnuit. Acestuia îi era ordonat să
se prezinte în instanţă după trei săptămîni de la pronunţarea
sentinţei109. El s-a reîntors un om treaz şi de necunoscut, însoţit
de John Augustus. Spre mirarea tuturor, ţinuta şi
comportamentul primei persoane supuse probaţiunii s-a
schimbat radical, astfel, Augustus şi-a început cariera de ofiţer
voluntar de probaţiune, carieră care a durat 18 ani. Nu toate
persoanele plasate sub supravegherea sa erau alcoolici, precum
nu toate persoanele erau acceptate să fie controlate de către
John Augustus. O atenţie sporită era acordată evaluării
probabilităţii faptului dacă persoana va fi un subiect de succes
al probaţiunii.
Dezvoltarea probaţiunii în sistemul anglo-saxon a fost
posibilă datorită faptului că instanţa era competentă să examineze
mulţi factori (mult mai mulţi decît în ţările sistemului continental)
referitor la infracţiune şi infractor pînă la pronunţarea sentinţei.
În acest fel a fost permisă evitarea severităţii unor pedepse,
evitare bazată pe valorile societăţii luate împreună cu situaţia
infractorului110.
După o aplicare neformală, această instituţie a fost
consfinţită legal în SUA. În 1878 a fost adoptată Legea
Infractorilor Primari (First Offender Act) în care se prevedea
că, pe durata termenului de probă, în care pronunţarea sentinţei
era suspendată, inculpatul este obligat la o anumită conduită şi
pus sub supravegherea unor persoane de încredere care aveau
datoria de a-l informa pe judecător cu privire la comportamentul
acestuia.
Principiul profesional care a caracterizat activitatea de
probaţiune, în primele etape de dezvoltare, a fost cel de asistenţă
şi protecţie socială. Mult mai tîrziu, misiunea serviciilor de

probaţiune se va schimba din asistenţă în pedeapsă.
Un pas important în dezvoltarea probaţiunii în Anglia l-a
constituit apariţia în 1907 a Legii Probaţiunii Infractorilor
(Probation of Offenders Act). Adoptarea acestui act normativ
este răspunsul la succesul misionarilor care se ocupau de
„infractorii alcoolici” încredinţaţi sub supraveghere. Prin acest
act s-a statuat dreptul judecătorilor de „a angaja” o serie de
persoane a căror sarcină era de a supraveghea, asista şi de „a
se împrieteni” cu infractorii plasaţi sub supravegherea lor. Cele
mai importante influenţe asupra începuturilor probaţiunii, la acel
moment, au fost exercitate de către creştinism şi abstinenţă
(decizia de a nu consuma alcool), influenţe ce au continuat să
joace un rol important în dezvoltarea serviciilor de probaţiune.
Acest act normativ stabilea, de asemenea, şi condiţiile pe care
trebuia să le îndeplinească supraveghetorul. Prin această lege a
fost instituită baza legală pentru angajarea ofiţerilor de
probaţiune111.
Totodată, menţionăm că probaţiunea a început să se
aplice cu preponderenţă faţă de infractorii minori, fapt despre
care ne mărturiseşte şi adoptarea în anul 1910 a Legii cu privire
la combaterea infracţiunilor. Acest act împuterniceşte oficialităţile
închisorii să plaseze infractorii sub licenţă în orice moment după
şase luni, dacă este temei de a se crede că deţinutul se va abţine
de la săvîrşirea crimelor şi va duce un mod normal de viaţă112.
În calitate de condiţie a unei asemenea eliberări servea plasarea
minorilor sub supravegherea sau autoritatea unei instituţii ori
persoane, obligatoriu fiind acordul acestor persoane.
În SUA, statul Massachusetts (1878) a fost primul stat
care a adoptat o lege în domeniul probaţiunii, lege care prevedea,
printre altele, dreptul primarului de a angaja primul ofiţer de
probaţiune113. Atît în Marea Britanie, cît şi în SUA, dezvoltarea
instituţiei ca pedeapsă şi ca instituţie cu atribuţii proprii a avut

loc deopotrivă.
Prima jumătate a sec. XX este remarcată de un progres
moderat al instituţiei probaţiunii, pentru ca ultimele decade ale
acestui secol să cunoască o dezvoltare vertiginoasă în majoritatea
ţărilor sistemului common law şi romano-germanic. În acest
context remarcăm că probaţiunea a apărut în statele Europei
Continentale pe fonul aceloraşi idei de umanizare a justiţiei şi de
schimbare a concepţiilor cu privire la utilitatea pedepselor
privative de libertate. Desigur că această instituţie a fost preluată
de către statele europene de la Marea Britanie şi SUA, însă
„spre deosebire de aceste state, mai tîrziu au apărut primele
reglementări legislative şi apoi însăşi activitatea de
probaţiune”114.
De-a lungul ultimului secol, probaţiunea a parcurs calea
de la ceva aplicat neformal pînă la un sistem foarte bine organizat.
Toate acestea se datorează, în mare parte, faptului că o dată cu
creşterea populaţiei încarcerate, ce presează sistemul
corecţional, probaţiunea a apărut ca cea mai optimă resursă
publică115.
Important este faptul că instituţia probaţiunii a progresat
în mod diferit de la ţară la ţară, în funcţie de mai mulţi factori,
printre care: rolul pe care sistemul penal îl îndeplineşte în acel
stat116; semnificaţia dată pedepsei; acceptarea sau respingerea
acesteia de către societate117; locul pe care individul îl are în
societatea respectivă118.
Astfel, în primul rînd, în unele ţări instituţiile de probaţiune
sînt incluse în categoria organelor de stat, în timp ce în altele
acestea au un caracter privat, statul exercitînd numai o activitate
de coordonare şi control. În al doilea rînd, au rezultat şi
numeroase aspecte, cum ar fi: integrarea acestora în cadrul unor
instituţii ale statului (Ministerul Justiţiei, Ministerul de Interne,
Departamentul penitenciarelor); forma de organizare (servicii,

birouri, departamente) etc. În acest fel putem distinge două tipuri
istorice ale serviciului de probaţiune: tipul exclusiv de stat şi mixt.
Tipul exclusiv de stat se caracterizează prin aceea că
activităţile de probaţiune se exercită, în mod exclusiv, de către
organe specializate ale statului. În asemenea caz, statul îşi asumă
în mod unilateral rolul de a gestiona, coordona şi finanţa
activitatea de aplicare a probaţiunii la nivel naţional. Evident că
serviciile de probaţiune se află un subordinea unor ministere,
departamente, de exemplu: în subordinea Administraţiei
penitenciare a Ministerului Justiţiei (Danemarca, Norvegia,
Franţa, Italia, Suedia); direct în subordinea Ministerului Justiţiei
(Spania); sub autoritatea Procurorului General al Statului
(Luxemburg).
Totodată, este demn de remarcat faptul că, şi în cazul în
care activitatea de probaţiune este exercitată, în mod exclusiv,
de organele statului, există o puternică cooperare cu organizaţii
nonguvernamentale, voluntari din rîndul comunităţii, precum şi
reprezentanţi ai societăţii civile, tocmai datorită faptului că justiţia
nu poate fi administrată eficient în afara comunităţii, în serviciul
căreia se află.
Din motivul sus-menţionat, în alte ţări s-a dezvoltat tipul
mixt al activităţii de probaţiune. Aşa cum rezultă din denumirea
acestui tip, caracteristic este faptul că statul nu mai este singurul
responsabil de gestionarea şi coordonarea activităţii de
probaţiune. Astfel, „statele fie au menţinut caracterul privat al
acestor instituţii, avînd în vedere că probaţiunea a apărut şi s-a
dezvoltat prin activitatea desfăşurată de unele instituţii private,
fie au instituit numai un control, prin preluarea administrării
acestora, ori în alte cazuri au delegat această activitate unor
asemenea instituţii”119. Ca o particularitate a acestui tip putem
menţiona şi faptul că există nu puţine cazuri în care, deşi activitatea
de probaţiune se desfăşoară de instituţii private, statul contribuie

uneori substanţial la finanţarea lor.
Un exemplu al acestui tip de implicare a statului în
activitatea de probaţiune este sistemul existent în Anglia şi Ţara
Galilor. În aceste ţări serviciile de probaţiune sînt plasate sub
tutela Ministerului de Interne (Home Office), în timp ce
administrarea fondurilor şi monitorizarea la nivel naţional este
realizată Serviciul Naţional de Probaţiune, iar la nivel teritorial-
de Comitetele de Probaţiune (Probation Committee). Finanţarea
comitetelor locale este asigurată din bugetele locale, care au
resurse în proporţie de 80 la sută din subvenţiile guvernului
central120.
Dar mult mai divers şi complicat au evoluat politica penală
şi accentele puse pe o atribuţie sau alta a serviciului de
probaţiune. Iniţial, atribuţia de bază consta în asigurarea prezenţei
persoanei la proces, apoi, în cazul în care era eliberat, infractorul
era supus unui tratament contra alcoolismului, deoarece la început
probaţiunea se aplica prioritar acestei categorii de persoane,
fiind supuse „influenţei Spiritului lui Dumnezeu, prin care sufletele
lor vor fi salvate”121.
Spre sfîrşitul anilor ,20 ofiţerii de probaţiune au început
să devină interesaţi de teoriile psihologice. Iar pe parcursul anilor
,
30 s-a consolidat modelul muncii cu cazul (casework) care era
subsumat ideii de tratament, adică modelului social122. De-a
lungul istoriei probaţiunii au fost stabilite o multitudine de
programe, dar toate fac parte din unul din cele trei modele:
social, de reabilitare şi medical, sau constituie o combinare a
acestora. În funcţie de factorii cărora li se acordă atenţie
prioritară, aceste modele corespund teoriilor sociale, psihologice
şi, respectiv, biologice de cauzalitate a criminalităţii.
La începutul ultimului sfert al sec. XX a fost elaborată
scala de „funcţionare socială”. Într-un studiu realizat pe o
perioadă de cinci ani asupra tinerilor fără loc de muncă s-a

relevat faptul că „cei care „funcţionează” în societate -
comparativ cu cei care nu funcţionează - au o trăsătură comună,
şi anume cea a satisfacţiei resimţite la nivel subiectiv, satisfacţie
care corespunde nivelului de frustrare căruia îi pot rezista” 123.
Astfel, a fost construită o scală destinată măsurării relaţiei
dintre satisfacţia şi frustrarea pe care o persoană le simte la un
moment dat, fiind identificate cinci domenii în care succesul şi
eşecul au fost exemplificate: muncă şi interese; securitate
financiară; relaţii de prietenie şi relaţii sociale; viaţă familială;
sexualitate124. De asemenea, au fost identificate cinci domenii în
care frustrarea blochează sau paralizează activitatea: depresia;
alienarea; sentimentul de persecuţie; simptomele psihosomatice;
posibilităţile de „evadare” (de exemplu, consumul de alcool)125.
Aplicarea acestei metode produce un scor pozitiv şi unul negativ:
pentru fiecare succes în domeniile sus-menţionate se adaugă un
punct, iar pentru fiecare eşec se scade un punct. Astfel, dacă se
obţine un scor pozitiv, atît riscul de recidivare, cît şi efortul depus
la consiliere va fi mai mic. Iar prin intermediul relevării domeniului
care blochează activitatea poate fi direcţionată activitatea
consilierului de probaţiune.
Un timp, serviciile de probaţiune au investit resurse în
această metodă, dar, ca şi în cazul altor metode depăşite, şi
aceasta a supravieţuit izolat, fiind utilizată de acei practicieni
care erau motivaţi mai degrabă de credinţa că prin ea se reduce
infracţionalitatea, decît de existenţa unor probe empirice care
să dovedească acest lucru.
Un alt model apărut ceva mai tîrziu este modelul
„modificării comportamentale”. Există puţine exemple de
modificare comportamentală, realizate în cadrul comunităţii, care
să fie validate empiric126. În esenţă, abordarea pleacă de la ideea
că, în ceea ce fac, oamenii sînt influenţaţi de consecinţele
rezultante din acţiunile lor, iar în munca cu infractorii

recompensele şi stimulentele ar trebui să fie mai „degrabă pozitive
decît negative şi, cel puţin la început, acestea ar trebui să fie
oferite cît mai repede posibil”127.
De asemenea, promotorii acestui model consideră că
consolidarea modificărilor comportamentale trebuie să fie
relevantă şi că oferirea de aprobare sau recunoaştere pentru
comportamentul pozitiv trebuie să poată fi repetată mai tîrziu
(„condiţionare repetată”)128. Accentul este pus şi pe procesul
de angajare a infractorului - care implică stabilirea unor scopuri
observabile, tangibile şi conforme nevoilor acesteia - şi, de
asemenea, pe utilizarea unor programe bine concepute. Conform
lui Hall, în planificarea programului ar trebui să se regăsească
următo arele trei etape: „prima presupune analiza
comportamentală a problemei specifice”, a doua, „identificarea
unui factor eficace de întărire”, iar a treia, „legarea consecinţelor
comportamentului de sarcina care trebuie realizată”129. Deşi a
fost argumentat că astfel de programe dau rezultate în ceea ce
priveşte reabilitarea infractorilor în Marea Britanie, demonstrarea
s-a bazat mai mult pe concreteţea şi claritatea acestui tip de
programe decît pe probe empirice.
Metodele sus-menţionate se bazau pe idealuri precum
ar fi corectarea (reeducarea) şi reabilitarea infractorului, însă
cercetările criminologice la acel timp demonstrau că abordarea
centrată pe reabilitarea infractorilor nu este eficientă130. Analizînd
mai multe programe desfăşurate în penitenciarele americane, s-
a ajuns la concluzia că „nimic nu merge” („nothing works”),
acesta fiind un alt curent apărut în rezultatul incapacităţii serviciilor
de probaţiune de a reintegra infractorii. Din momentul acestei
constatări dezvoltarea probaţiunii are loc în două direcţii. Prima
direcţie constă în schimbarea metodicilor, tehnicilor de lucru
pentru a atinge scopul final-reabilitarea infractorului, iar în cea
de-a doua direcţie se renunţă la acest scop, orientîndu-se prioritar

spre problemele contextuale ale persoanelor ce comit
infracţiuni”131.
În cadrul curentului „Nothing Works” apare concepţia
noii penologii. Această concepţie a formulat o nouă strategie în
domeniul practicii penale concentrată pe: a) înlocuirea vechilor
idealuri de reabilitare a infractorilor cu un nou ideal, cel al
controlului şi managementului; b) utilizarea unui limbaj al
probabilităţilor şi al riscului în locul unuia specific diagnosticului
şi justiţiei retributive; c) abordarea infractorilor ca grupuri şi nu
ca individualităţi; d) soluţionarea cu preponderenţă a
problemelor sociale; e) acordarea unor importante atribuţii
ofiţerilor de probaţiune132.
În aceste condiţii a apărut Lucrul Centrat pe Sarcină
(„Task-Centered Casework”). Probabil că este cea mai
credibilă metodă, deoarece se bazează pe rezultatele empirice
ale cercetărilor133. Modelul acesta se concentrează prioritar,
dar nu exclusiv, pe probleme pragmatice, de ordin practic, cum
ar fi banii, locul de muncă, traiul, şi a dat rezultate pozitive în
cazul infractorilor care nu au comis infracţiuni grave, dar aveau
multiple probleme.
Această metodă se mai caracterizează şi prin faptul că
analiza domeniilor de probleme posibile se poate realiza cu
claritate prin existenţa unui acord între infractor şi ofiţerul de
probaţiune referitor la cercul problemelor ce urmează a fi
soluţionate şi la modalităţile de soluţionare a lor. „Metoda
centrării pe sarcină oferă o structură ordonată, în cadrul căreia
profesionistul se poate baza pe această metodă, ori de cîte ori
este nevoie, pentru a se asigura că progresează exact spre scopul
propus”134.
Bineînţeles, soluţionarea problemelor infractorului este
de un real folos în prevenirea recidivei. Însă limitarea doar la
această activitate va avea efect asupra persoanei respective

numai pentru o perioadă scurtă de timp, fiindcă apariţia unei
probleme care a fost deja soluţionată sau a alteia poate implica
comiterea unei noi infracţiuni. De exemplu, o persoană care nu
avea un loc de muncă şi era condamnată pentru furturi este
angajată în cîmpul muncii cu ajutorul ofiţerului de probaţiune.
Atît timp cît ea are un serviciu şi mijloace de existenţă, nu comite
nici un furt, dar, fiind concediată, iarăşi comite furturi. Deci
această metodă este dependentă de existenţa sau inexistenţa
problemelor135. Mai mult decît atît, nu putem transforma un
serviciu de probaţiune într-un serviciu pentru soluţionarea
problemelor persoanelor care nu sînt în stare să le rezolve singure.
Este mult mai eficient ca în veriga „problemă-persoană”
să se acţioneze şi asupra persoanei, adică infractorul să fie
reabilitat, reeducat (corectat). În acest mod, după constatarea
ineficienţei acestor idealuri136, adică reabilitarea socială,
reeducare (corectare), au continuat cercetările în aceste direcţii.
Dar, deja, pentru atingerea scopurilor sus-enumerate erau
folosite alte metodici. Astfel, în dezvoltarea instituţiei probaţiunii
apare o perioadă nouă, denumită „what works” (”ce
lucrează”)137.
Începînd cu ultimul deceniu al sec. XX, atenţie deosebită
se acorda studiilor cu privire la impactul diferitelor intervenţii
asupra vieţii infractorilor138. În acea perioadă cercetările erau
centrate pe infractor, întrebarea principală fiind: de ce oamenii
se abţin de la comiterea infracţiunilor? Scopul acestor cercetări
era de a releva modalităţile prin care se poate interveni eficient
în procesul de luare a deciziei pentru a preveni săvîrşirea unor
noi infracţiuni. De asemenea, acest curent a fost utilizat şi pentru
studierea influenţei probaţiunii asupra schimbării
comportamentului persoanei139, astfel, fiind constituită baza
teoretică a curentului “What Works”.
Modelul „What Works” care a dominat practica de

probaţiune din Marea Britanie la sfîrşitul sec. XX s-a bazat pe
abordarea cognitiv-comportamentală. Aşa cum însăşi denumirea
ei arată, abordarea cognitiv-comportamentală are la bază ideea
relaţiei dintre gîndire şi comportament şi este construită pornind
de la orientări diverse ale psihologiei comportamentale şi
cognitive.
Modelul dat are următoarele caracteristici definitorii: 1)
este îndreptat spre factorii cognitivi ce contribuie la
comportamentul criminal; 2) este organizat pentru a
corespundere la maxim caracteristicilor infractorului; 3) este
orientat spre capacităţile ce ar facilita reabilitarea sa; 4) pune
accentul nu pe supravegherea infractorului, dar pe schimbările
în motivaţia persoanei140.
În cadrul acestui curent au fost stabilite anumite reguli, şi
anume:
1. principiul riscului - presupune că intensitatea şi durata
sancţiunii de probaţiune sînt stabilite în funcţie de riscul de recidivă
a condamnatului. Riscul de recidivă este probabilitatea comiterii
unei noi infracţiuni de către condamnat;
2. regula necesităţilor criminogene - presupune ca
programele de probaţiune să fie orientate prioritar spre factorii
dinamici de risc ai infractorului (aceşti factori şi sînt necesităţi
criminogene) 141, care includ atitudinile antisociale, dependenţa
de consumul unor substanţe şi insuficienţa aptitudinilor cognitive;
3. regula corespunderii - prevede necesitatea de a acorda
atenţie sporită caracteristicilor personalităţii şi motivaţiei
persoanei. Cu alte cuvinte, programele de probaţiune trebuie
să fie cît mai „apropiate” de stilul de viaţă al infractorului142.
Modelul în cauză a fost criticat sub motivaţia că îi sînt
este caracteristice conservatismul, patologizarea infractorilor şi
ignorarea cauzelor sociale ale infracţiunii. Acest model a fost
numit „un model simplist, care izolează comportamentul

individual de contextul său economic, social şi politic. Este un
model medical ce etichetează persoanele care au comis
infracţiuni”143. Însă chiar şi o examinare sumară a unor
instrumente menite să estimeze necesităţile infractorilor pentru
reabilitare ne va arăta că mulţi factori luaţi în consideraţie sînt
de natură socială. Nu există nici o programă de activitate a
serviciilor de probaţiune care ar ignora cauzele sociale ale
infracţiunilor.
Unii autori144 corect au menţionat că utilizarea cu
preponderenţă a factorilor sociali în evaluarea riscului de recidivă
ar dezavantaja păturile social - vulnerabile dacă asemenea
evaluare ar include o mai mare severitate a pedepsei sau chiar
condamnarea, deoarece, pentru această categorie a populaţiei,
factorii sociali sînt, practic întotdeauna, „mai buni” (de exemplu,
cîştigul lunar mic, lipsa spaţiului locativ creează impresia că
persoana dată se va hotărî la o infracţiune mai repede decît cea
care posedă o locuinţă, un salariu bun, familie etc.). Dar totuşi acolo
unde factorii socialisînt utilizaţi pentru a facilita reabilitarea şi asistenţa,
pericolul de a dezavantaja populaţia săracă este redus.
Reabilitarea este necesară, preponderent, infractorilor
persistenţi care sînt condamnaţi de mai multe ori. Majoritatea
absolută dintre aceştia au dificultăţi în ceea ce priveşte dirijarea
comportamentului, soluţionarea problemelor, deprinderile
sociale, precum şi dezavantajele (inconveniente) sociale145.
Primele pot deriva din inconvenientele sociale sau pot să
contribuie la acestea. Diferite persoane în circumstanţe sociale
similare se pot comporta în mod diferit. În cadrul acestui curent,
una din sarcinile principale este de a deosebi pe cei ce comit
infracţiuni „uşor” de cei ce comit infracţiuni „mai greu”.
În acelaşi timp, s-a demonstrat că cele mai reuşite
programe în cadrul modelului „what works” sînt cele care
combină atenţia acordată oportunităţilor sociale cu atenţia

acordată factorilor cognitivi, cum ar fi atitudinea şi motivaţia146.
Deci acest model utilizează atît factorii cognitivi, cît şi cei sociali,
dar punînd accentul pe cei cognitivi.
Un exemplu de combinare a factorilor cognitivi şi sociali
este programul STOP („Straight Thinking On Probation”), care
a fost identificat de unii autori ca fiind un program evaluat în
manieră adecvată. Programul STOP s-a bazat pe rezultatele
cercetărilor potrivit cărora unele dintre persoanele ce comit
infracţiuni pentru o perioadă mai lungă de timp tind să-şi rezolve
problemele într-o manieră impulsivă, atribuie vina mai des altor
persoane decît lor înşişi, au dificultăţi în comunicarea cu alţi
oameni, adică aceste persoane posedă un nivel scăzut de
dezvoltare a abilităţilor de gîndire147. La baza programului a
stat un model cognitiv-comportamental, care nu este considerat
drept o teorie a infracţionalităţii, dar una a reabilitării148. Această
teorie nu explică din ce motive oamenii comit crime, dar susţine
că gîndirea şi valorile unei persoane sînt strîns legate de conduita
infracţională. Modelul dat a fost criticat, considerîndu-se că se
concentrează numai pe individ, ignorînd, astfel, contextul social
şi cultural în care acesta trăieşte.
Observăm că modelul sus-menţionat, de asemenea, pune
accent pe reabilitarea infractorului, totuşi o atenţie mai mare
fiind acordată cauzei infracţiunii, dar „nu s-a avut în vedere
problemele contextuale ale persoanelor ce comit infracţiuni”.
Totodată, în ultimul timp majoritatea programelor de
probaţiune se bazează pe factori de diferit gen (social, psihologic
şi de altă natură). În acest sens aducem drept exemplu modelul
„Broken Windows” (din engl. geamurile stricate), care a fost
elaborat în 1999 de Consiliul de Reinvenţie a Probaţiunii
(Reinventing Probation Council) şi Institutul din Manhattan149.
Trăsătura definitorie a acestui program constă în faptul că scopul
de bază îl constituie securitatea publică. Consiliul sus-menţionat

a aplicat timp de mai mult de doi ani şi a dezvoltat următoarea
strategie din 7 trepte pentru „reinvenţia probaţiunii”, şi anume: I
treaptă: plasarea securităţii publice pe primul loc; II treaptă:
supravegherea celor condamnaţi la probaţiune în mediul lor
social, nu în oficiu; III treaptă: resurse financiare alocate raţional;
IV treaptă: asigurarea strictă a executării condiţiilor probaţiunii
şi reacţionarea rapidă la încălcarea acestor condiţii; V treaptă:
dezvoltarea parteneriatului în comunitate pentru facilitarea
executării probaţiunii; VI treaptă: stabilirea iniţiativelor bazate
pe date empirice; VII treaptă: întărirea spiritului de lider a
ofiţerului de probaţiune150.
Acest consiliu a început cu examinarea multiplelor, deseori
contrare, sarcini ale probaţiunii (responsabilitatea, reducerea
recidivismului, reabilitarea infractorului etc.) şi a ajuns la concluzia
că „activitatea practicienilor nu corespunde afirmaţiei potrivit
căreia securitatea publică este scopul lor primar şi acţionează
conform unor practici ce nu sînt în rezonanţă cu principalele
valori ale comunităţii”151. Autorii acestui program continuă cu
argumentarea precum că majoritatea agenţiilor de probaţiune
au o viziune vagă despre securitatea publică, concentrîndu-şi
atenţia exclusiv asupra infractorului şi ignorînd contextul social
al crimei şi victimizării. S-a stabilit că „serviciile de probaţiune
trebuie să înceapă a gîndi mai amplu pentru prevenirea
infracţiunilor şi binele comunităţii”152.
Supravegherea celor condamnaţi la probaţiune în mediul
lor social şi nu în oficiu este argumentată prin faptul că o
supraveghere eficientă trebuie efectuată acolo unde infractorul
trăieşte, lucrează, îşi petrece timpul liber sau are alte activităţi.
În acest caz apare însă o neclaritate: de ce o întrevedere în
comunitate dintre ofiţerul de probaţiune şi infractor va întări
securitatea publică, iar aceeaşi întrevedere în oficiu ar avea un
rezultat contrar? În termenii securităţii publice locul întrunirilor

nu prezintă mare importanţă. Ceea ce are importanţă crucială
este conţinutul acestor întruniri. Conform opiniei unor autori,
controlul social neformal (adică familia, prietenii, colectivul de
muncă etc.) poate oferi mai mult pentru securitatea comunităţii
decît controlul social formal153.
În ceea ce priveşte alocarea resurselor financiare
menţionăm că acest punct este o parte indispensabilă a tuturor
programelor de activitate a serviciilor de probaţiune, dar
problema e de natură mai mult economică decît de drept penal
sau execuţional-penal.
Acest program promovează stabilirea unor condiţii stricte
şi reacţionarea rapidă la violarea condiţiilor probaţiunii. Conform
programului „broken windows”, ofiţerul de probaţiune va
supraveghea infractorii pentru a-i identifica pe cei ce nu se
conformează condiţiilor probaţiunii154. Este firească o asemenea
prevedere, deoarece pentru încălcarea regulilor persoana
plasată sub probaţiune trebuie să fie pedepsită, dar în cadrul
acestui program, pentru orice încălcare se recomandă
„revocarea probaţiunii şi trimiterea în închisoare”155.
În acest context menţionăm că ultima decadă a sec. XX
a fost marcată nu numai prin schimbarea strategiei în stabilirea
pedepselor, care expunea foarte multe persoane încarcerării,
dar şi prin creşterea numărului şi tipurilor condiţiilor probaţiunii
stabilite pentru infractori156. Este evident că creşterea numărului
de obligaţii puse în sarcina infractorului implică şi creşterea
numărului de încălcări ale acestor condiţii, chiar dacă modalitatea
de supraveghere este aceeaşi. Pe de o parte, datorită numărului
enorm de obligaţii, încălcările sînt destul de frecvente, iar pe de
altă parte, reacţionarea la fiecare încălcare, în conformitate cu
principiile programului dat, ar duce la încarcerarea unui număr
mare de persoane.
Această problemă are următoarele două soluţii: a) să nu

fie stabilite condiţiile ce nu au efect direct asupra securităţii
publice; b) elaborarea şi implementarea unui sistem structurat
de sancţiuni ce vor fi aplicate în cazul nerespectării condiţiilor157.
Programul „broken windows” include şi prevederi cu
privire la locul ofiţerului de probaţiune. Astfel, ofiţerul de
probaţiune trebuie să fie un specialist pregătit în diverse domenii
pentru a avea aptitudini de lucru cu infractori dependenţi de
consumul unor substanţe, infractori violenţi şi nonviolenţi,
infractori cu boli psihice (se are în vedere bolile psihice ce nu
exclud responsabilitatea). În această activitate li se recomandă
să utilizeze metoda de intermediar între persoană şi instituţia de
tratament158. De asemenea, conform acestui program, consilierii
de probaţiune trebuie să fie implicaţi nu numai în supravegherea şi
controlul infractorilor supuşi probaţiunii, dar şi în prevenirea crimelor,
în unele forme de asistenţă juridică, în viaţa comunităţii etc.
După o analiză minuţioasă a acestui program putem
conchide că acesta este „un pas înapoi” comparativ cu
programele elaborate în ultimul timp. Aici se pune accentul,
prioritar, pe supravegherea şi nu pe reabilitarea infractorului.
Asemenea schimbare de accente a avut loc în anii 80 - înc.
anilor 90, însă atunci scopul principal era supravegherea
strictă a infractorilor pentru prevenirea recidivei, iar ofiţerii de
probaţiune aveau atribuţii foarte mari, uneori dublîndu-le pe cele
ale poliţiei. Astfel, acest program ţine de modelul „nothing
works”.
Actualmente, practic toate programele sînt orientate spre
obţinerea unor schimbări comportamentale a infractorului, adică
spre reeducarea persoanei, accentul punîndu-se pe abilităţile
cognitiv-comportamentale şi particularităţile psihologice.
Accentul dat este o particularitate distinctivă a modelului „what
works”159.
În acest context, aducem drept exemplu programul „think

first” (mai întîi gîndeşte), care este: a) o parte a sancţiunii impuse
infractorului de către instanţa de judecată; b) un program de
probaţiune pentru cei condamnaţi la probaţiune160. Programul
dat are acelaşi scop prioritar ca şi toate programele acestui
model, şi anume - prevenirea recidivei, accentuîndu-se ajutorul
în soluţionarea problemelor şi în schimbarea comportamentului
infractorului.
Acest program este foarte asemănător cu cele existente
în cadrul modelului „what works”, trăsătura definitorie constă
în faptul că întrevederile dintre ofiţerul de probaţiune şi infractori
au loc în grupuri şi amintesc consultaţiile psihologice occidentale.
În cadrul acestor întrevederi persoanele discută despre
infracţiunile comise, încearcă să-şi analizeze faptele şi să accepte
responsabilitatea, totodată, lucrează asupra unor aspecte cum
ar fi: modul de a gîndi, munca în societate, recunoaşterea
problemei, schimbarea viziunilor asupra unor lucruri etc. Astfel,
important în cadrul acestui program sînt schimbările produse
asupra persoanei, adică reeducarea acesteia.
În multe situaţii, drept cauză a infracţiunii pot fi unele calităţi
ale persoanei, pe care se tinde a le schimba în cadrul programelor
modelului „what work”. Deseori, infracţiunile sînt comise de
persoane dependente de consumul unor substanţe sau fac abuz
de aceste substanţe, mai ales la sfîrşitul sec.XX, cînd abuzul de
substanţe narcotice devenise o problemă de talie mondială. Acest
fapt a influenţat politica penală în domeniu şi, drept consecinţă,
au fost elaborate programe speciale pentru lucrul cu persoanele
respective supuse probaţiunii.
Este cunoscut faptul că simpla pedepsire nu este suficientă
pentru o abordare completă a acestei probleme şi că trebuie
dublată de existenţa unor strategii de educaţie şi tratament161.
Din acest motiv, în ordinele de probaţiune au început a fi incluse
obligaţia infractorului de a urma un tratament de specialitate şi,

mai rar, obligaţia supunerii la teste prin care se verifică consumul
unor substanţe. În ultimul timp, supunerea unui tratament a
devenit condiţia de bază a sancţiunii de probaţiune pentru
persoanele ce abuzează de diferite substanţe. În acest fel au
apărut programele din cadrul modelului clinic, conform cărora,
cauza principală a infracţiunii este abuzul de substanţe alcoolice
sau cu efect narcotizant, adică boala respectivă (alcoolismul,
narcomania). Astfel, pentru a preveni săvîrşirea unei noi
infracţiuni persoana trebuie să fie tratată de boala respectivă.
Analizînd multitudinea programelor modelului clinic,
putem concluziona că din punct de vedere juridic ele pot fi
divizate în două grupe. Din prima grupă fac parte programele
conform cărora infractorul este supus unor condiţii generale ale
probaţiunii, supravegherii din partea ofiţerului de probaţiune şi
obligaţiei de a urma un tratament. A doua grupă este constituită
de programele care prevăd doar obligaţia de a urma un tratament
şi unele obligaţii adiacente (de exemplu, de a se supune
examenului medical pentru a verifica prezenţa diferitelor
substanţe în sînge etc.). Se consideră că sînt mai reuşite acele
programe în care se combină tratamentul medical cu o
supraveghere strictă din partea ofiţerului de probaţiune162. În
acest context menţionăm că unii autori163 au remarcat reducerea
recidivismului cu 20%-30% în programele în care persoanele
au fost supuse supravegherii şi tratamentului medical.
Scopul primar al acestor programe este de a determina
infractorul să urmeze programul de tratament, „ceea ce i-ar
permite să accepte un mod de viaţă corect”164. Este necesar să
subliniem că acest rezultat (adică abstinenţa de la consumul unor
substanţe) este greu de obţinut, deoarece tratamentul medical
este anevoios şi nu întotdeauna are un final reuşit.
În cadrul programelor de tratament au fost elaborate
diverse sancţiuni. Astfel, în unele state se aplică cu succes

următoarele sancţiuni: preîntîmpinarea verbală, preîntîmpinarea
în scris, preîntîmpinarea verbală de către instanţa de judecată,
mărirea duratei fazei de tratament, mărirea gradului de
supraveghere etc165. Aceste sancţiuni se deosebesc după
subiectul care le aplică şi faptele pentru care se aplică. Unele
sînt aplicate de serviciile de probaţiune, iar altele de instanţa de
judecată. De regulă, serviciile de probaţiune sînt în drept să
aplice sancţiuni doar pentru „violările tehnice” ale programului
de tratament, adică doar pentru încălcarea obligaţiilor stabilite
nemijlocit de ofiţerul de probaţiune în scopul realizării hotărîrii
instanţei de judecată. Iar instanţa de judecată aplică sancţiuni
pentru încălcarea obligaţiilor stabilite în hotărîrea acesteia (de
exemplu, săvîrşirea unei noi infracţiuni, abuzul repetat faţă de
unele substanţe etc.). În asemenea caz judecătorul are
următoarele opţiuni:1) stabilirea unei sancţiuni care înrăutăţeşte
situaţia infractorului, dar menţine programul de probaţiune; 2)
revocarea măsurii de probaţiune şi stabilirea unei pedepse noi,
care, în majoritatea cazurilor, este privarea de libertate.
Realizarea programelor de tratament necesită implicarea
nu numai a serviciilor de probaţiune, dar şi a instituţiilor medicale
respective. Uneori numai ofiţerii de probaţiune realizează
programul, însă, în majoritatea cazurilor, tratamentul este realizat
nemijlocit de instituţii speciale, care au un acord special în acest
sens cu autorităţile statului. Şeful oficiului de probaţiune este
împuternicit să încheie contracte cu instituţiile private sau publice
în scopul depistării şi tratării persoanei dependente de consumul
unor substanţe166. Totodată, menţionăm că rolul primordial
aparţine ofiţerilor de probaţiune, deoarece tratamentul persoanei
nu este un scop în sine, ţelul final fiind reintegrarea persoanei. În
asemenea caz, persoana nu poate fi reintegrată reuşit fără o
motivare respectivă. „Motivarea infractorilor este un aspect
important în realizarea programelor destinate infractorilor care

abuzează de alcool/droguri, trebuind să fie incluse şi strategii
prin care să se îmbunătăţească motivaţia pentru schimbare”167.
Totuşi abordările utilizate în activităţile cu infractorii care
consumă abuziv unele substanţe vor fi dependente într-o anumită
măsură de legislaţia care reglementează atît tratamentul acestor
persoane, cît şi procesul penal şi sancţionarea din cadrul
sistemului de justiţie penală.
La sfîrşitul sec.XX, sistemul de justiţie american avea
posibilitatea să utilizeze monitoringul electronic, această
posibilitate a pus începuturile unor noi programe de probaţiune.
Monitoringul electronic se referă la un echipament tehnic, utilizat
pentru a verifica executarea obligaţiei care cere infractorului să
se afle untr-un loc anumit, de regulă la domicili168. Aflarea la
domiciliu poate fi permanentă, în anumite perioade ale zilei sau
în anumite ore169.
Echipamentul tehnic utilizat în aceste programe este, în
general, de două tipuri: semnalarea continuă şi echipamentul
pentru contact.
Semnalarea continuă este constituită din trei părţi
componente. Emiţătorul de semnale, prima parte componentă,
este purtat de infractor, deseori în acelaşi mod ca şi ceasul de
mînă. Receptorul electronic, a doua parte componentă, primeşte
semnalele continue de la emiţător şi, prin indermediul firului
telefonic, transmite informaţia computerului, a treia parte
componentă. În memoria calculatorului este introdus regimul
persoanei monitorizate şi el verifică automat toate plecările
infractorului. De exemplu, persoana este la serviciu de la 8.00
pînă la 17.30, deci la 8.00 ea poate părăsi locuinţa. Receptorul
electronic notifică computerul principal şi acesta verifică dacă
plecarea este permisă, apoi se face o însemnare într-un registru
special. La ora sosirii (17.30) calculatorul este programat să
verifice existenţa semnalului de la receptorul electronic, deoarece

o dată cu ieşirea infractorului din încăperea monitorizată semnalul
se întrerupe. Dacă semnalul lipseşte, automat este înştiinţat
serviciul de probaţiune, mai exact ofiţerul respectiv de probaţiune.
„În acest mod, echipamentul electronic înştiinţează serviciul de
probaţiune dacă persoana monitorizată este în încăperea
respectivă sau nu şi nicidecum ce face aceasta în încăpere sau
unde se află dacă nu este acolo”170.
Modalitatea de contact constă în verificarea periodică a
infractorului de către ofiţerul de probaţiune prin intermediul
telefonului. Verificarea respectivă poate fi realizată prin diferite
modalităţi. Prin mijloacele tehnice inserate în aparatul de telefon
poate fi înfăptuită „îmbrăţişarea electronică”171, în acest caz este
stabilită şi identitatea persoanei. Următoarea modalitate se
rezumă la aceea că infractorul este rugat să pronunţe unele cuvinte
a căror tonalitate se compară cu cele iniţiale (adică de la începutul
monitorizării) de către un aparataj special. Totodată, menţionăm
că modalităţile tehnice prin care se realizează monitoringul
electronic sînt în continuă dezvoltare şi perfecţionare. De aceea,
enumerarea şi caracterizarea exhaustivă a acestora pare a fi
imposibilă.
Din punct de vedere juridic, monitoringul electronic este
o obligaţie conform căreia infractorul plasat trebuie să se afle
într-un loc anumit, de regulă, la domiciliu. Pînă în prezent nu
este stabilit locul monitoringului electronic în sistemul probaţiunii.
Unii autori172 susţin că măsura dată este un program operaţional
independent, conform altor opinii173, monitoringul electronic este
o parte componentă în cadrul sentinţei de probaţiune. În unele
cazuri, măsura respectivă este utilizată ca o sancţiune pentru
unele încălcări ale cerinţelor sentinţei de probaţiune174. Trebuie
să menţionăm că monitoringul conţine în sine toate caracteristicile
pozitive ale probaţiunii, de asemenea, argumentele invocate
pentru utilizarea acestei măsuri sînt aceleaşi ca şi în cazul

probaţiunii.
Desigur, această măsură are şi unele dezavantaje, de
exemplu, monitoringul nu poate fi aplicat în cazul cînd infractorul
nu posedă telefon fix, deoarece se realizează prin intermediul
firelor telefonice175; în unele ţări tot echipamentul este plătit de
condamnat, ceea ce ar putea implica o discriminare la aplicarea
acestei măsuri, adică ea ar putea fi aplicată doar celor care au
sumele necesare de bani176. Totuşi în cadrul acestui program
sînt utilizate pe larg rezultatele progresului ştiinţific, datorită
acestui fapt, un ofiţer de probaţiune poate supraveghea eficient
mai mulţi infractori. Astfel, menţionăm că „monitoringul electronic
este un instrument de a mări abilitatea de supraveghere a
ofiţerilor, dar nu un instrument de a-i substitui”177.
Făcînd abstracţie de toate aspectele pozitive şi negative,
putem sublinia faptul că această măsură s-a dovedit a fi foarte
reuşită. Conform unor date, rata de recidivare a persoanelor
cărora li s-a aplicat monitoringul este foarte mică şi constituie
ccirca 10-11 la sută178.
În final dorim să menţionăm că o enumerare exhaustivă
a tuturor programelor de probaţiune care au fost elaborate şi/
sau aplicate este imposibilă, motiv pentru care în prezenta lucrare
au fost elucidate doar acele programe care au fost aplicate pe o
scară largă şi au dat rezultate pozitive. În acelaşi timp apariţia şi
realizarea programelor întotdeauna va fi dependentă de teoria
de cauzalitate a infracţionalităţii, predominantă la acel moment,
de politica şi legislaţia penală, precum şi de cultura juridică a
societăţii respective.
Referinţe bibliografice:
1. Kevin Haines, Ce este probaţiunea? în Manualul

Consilierului de Reintegrare socială şi Supraveghere,
editura Themis, 2000, p.56-57
2. Harris R., Reflections on Comparative Probation, in
Hamai K., Ville R., Harris R., Huogh M. and Zvekic U.
(eds), Probation Round The World. A Comparative
Study, London and New York, Routledge, 1995, p.4
3. Abraham Pavel, Întroducere în probaţiune, Bucureşti,
editura NAŢIONAL, 2001, p.81
4. Klaus Jon F., Handbook on Probation Services, Rome-
London, UNICRI, 1998, p.21
5. Cartledge C.G., Tak P.I.P., Probation in Europe , in
R.Harris(ed), Probation Round The World. A
Comparative Study, London &New York: Routledge,
1995, p.203
6. Ulianovschi X., Probaţiunea. Alternative la detenţie,
Institutul de Reforme Penale, Chişinău 2004, p.2
7. Bryan A. Garner, A Dictionary of Modern Legal Usage,
Second Edition, New York 1995, p.694
8. Oxford Dictionary of Law, Fourth Edition, Oxford
University Press 1998, p.357
9. Dean J. Champion, Probation and Parole Community
Corrections, 3-rd Edition, Prentice Hall 1999, p.127
10. James F. Anderson, Mangels Nancie, Langsam Adam,
Dyson Laronistine, Criminal Justice and Criminology:
Concept and Terms, London 2002, p.197
11. http://www.ripd.ri.gov/Handbook on probation
12. Columbia Encyclopedia, Sixth Edition 2001, p.372
13. art.2 al Legii nr.8-XVI din 14.02.08 cu privire la
probaţiune, Monitorul Oficial al RM nr.103-105 din
13.06.08
14. S. Livingstone, T. Owen, Prison Law, Second Edition,

Oxford, University Press 1999, p.208
15. http://home.swipnet.se
16. http://www.ripd.ri.gov/Handbook on probation.html
17. S. Livingstone, T. Owen, Prison Law, Second Edition,
Oxford, University Press 1999, p.208
18. Головко Л.В., Альтернативы уголовному
преследованию в современном праве, Санкт-
Петербург, 2002, pp. 52- 80
19. Penny Green, Andrew Rutherford, Criminal policy in
transition, Oxford- Portland 2000, p78
20. Морару В., Сосна А., Пробация как мера наказания
// Закон и жизнь, nr. 8, 2004, с. 45
21. http://www.justice.gov.ma/pdf
22. Robert J. Gaffney, Vincent J. Yaria, Probation and Parole:
A Handbook for Crime Victims, Council of State
Gouvernement Lexington, Kentucky 1995, pp. 7-8
23. Abraham Pavel, Întroducere în probaţiune, Bucureşti,
editura NAŢIONAL, 2001, p.81
24. Balahur Doina, Pluralismul socio-juridic şi
reglementarea probaţiunii: standarte legislative
universale şi europene în Manualul Consilierului de
Reintegrare socială şi Supraveghere, Editura THEMIS,
2000, p.36
25. Van Kalmthout, Reintegrarea socială şi supravegherea
infractorilor în opt ţări europene, Craiova, 2004, p. 16
Institutul de Reforme Penale, Chişinău 2004, p.2
27. Van Kalmthout A. and Derks J., Probation and Probation
Services: A European Perspective, Ultrecht: CEP, 2000, p.59
28. Balan A.,Stănişor E., Mincă M., Penologie, Ediţia a II-
a, Oscar Print, Bucureşti 2003, p.66
29. Balan A.,Stănişor E., Mincă M., Penologie, Ediţia a II-

a, Oscar Print, Bucureşti 2003, p.66
Chişinău: Institutul de Reforme Penale, 2004, p.14
Chişinău: Institutul de Reforme Penale, 2004, p.17
32. Probaţiunea în România, Anul 1, nr.1/2002, p.7
33. Abraham Pavel, Întroducere în probaţiune, Editura
Naţional, Bucureşti 2001, p.207
34. Tonry M., Petersilia J., Prison, University of Chicago
Press, Chicago 1999, pp. 5-6
35. Jon F. Klaus, Handbook on Probation Services.
Guidelines for Probation Practitioners and Managers,
UNICRI, Rome-London 1998, p.8
36. Zvekic U. (ed.), Alternatives to Imprisonment in
Comparative Perspective, Chicago: Nelson-Hall
Publishers 1994, p.84
37. Zvekic U. (ed.), Alternatives to Imprisonment in
Publishers 1994, p.87
38. Correctional Service of Canada, Basic Facts About
Corrections in Canada, Ottawa: Public Works and
Government Services Canada 1993, p.29
39. Graham W. Giles, Administraţia Justiţiei în Comunitate,
Editura Expert, Bucureşti 2000, p.11
40. Hough, M., Community Penalties, Paper prepared for
Experts Meeting at UNICRI, Italy, Rome, 1997, p.97
41. http://www.un.org.cjs
42. http//www.legislation.hmso.gov.uk
43. Bochel D., Probation and After-care: Its Development
in England & Wales, Edinburg: Scottish Academic Press,
1976, p.47
44. Doherty M., Criminal Justice and Penology, London:

Old Bailey Press, 2000, p. 106
45. http://www.homeoffice.gov.uk/docs
46. http://www.legislation.hmso.gov.uk/acts/acts.htm
47. Osler Anthony, Introduction to the Probation Service,
Winchester: Waterside Press, 1995, p.124
48. http://www.legislation.hmso.gov.uk/acts/acts.htm
49. Cavadino M., Criminal Justice 2000: Strategies for a
new century, Winchester: Waterside Press, 1999, p. 84
1976, p.59
51. www.homeoffice.gov.uk.hmiprob.html
52. h t t p : / / w w w . c r i m e r e d u c t i o n . g o v . u k /
workingoffenders45.htm
53. Osler Anthony, Introduction to the Probation Service,
Winchester: Waterside Press, 1995, p.124
1976, p.137
55. Hudson B., Understanding Justice, Buckingham: Open
University Press, 1996, p.154
56. Van Kalmhout, Reintegrarea socială a infractorilor în
opt ţări europene, Bucureşti, 2004, p. 35
57. Ulianovschi Xenofon, Probaţiunea. Alternative la
detenţie, Chişinău, Institutul de Reforme Penale, 2004,
p.6
58. Klaus Jon F., Handbook on Probation Services.
Guidelines for Probation Practitioners and Managers,
UNICRI, Rome-London, 1998, p.31
59. www.hmso.gov.uk/acts/acts1993
60. http://www.state.nh.us/doc/pandp.html
61. Cole George F., The american system of criminal

justice, 5-th edition, Brooks/Cole Publishing Company,
California, 1989, p.639
62. http://www.us/pc/services/lawjust/probation.htm
63. Gaffney Robert J. & Iaria Vincent J., Probation and
Parole: A Handbook for Crime Victims, American
Probation and Parole Association, Kentuky, 1995, p. 14
64. http://www.nysd.uscourts.gov/probation/probfacts.htm
65. Cole George F., The american system of criminal
justice, 5-th edition, Brooks/Cole Publishing Company,
California, 1989, p.634
66. http://www.ajc.state.ak.us/Reports/palmdvframe.htm
67. Zvekic, U. (ed.), Alternatives to Imprisonment in
Publishers, 1994, p.145
68. P.Kolb, L.Leturmy, Droit penal general, Paris 2000,
p.186
69. Henry S. Dahl, Dahl’s Law Dictionary, Second Edition,
Paris 2001, p.598
70. Bernard Bouloc, Penology. Execution des sanctions
adultes et mineurs, Deuxieme edition, Paris 2001, p. 234
71. Odette-Luce Bouvier,Les alternatives a l’incarceration
tour d’horizon 2000, Bruxelles 2002, p.47
72. http://irts129.nancy.irts-lorraine.fr
73. Kolb Patrick, Leturmy Laurence, Droit pénal general,
Paris, 2000, pp.186-188
74. Tomic-Malic M., Le modčle d’organisation de la mise
en śvre des sanctions et de mesures appliquées dans
la communauté change son contenu // Revue
pénitenciare et de droit pénal, nr. 3, 1999, p.360
75. http://irts129.nancy.irts-lorraine.fr
76. http://www.penalreform.org/français/article-senegal.html
77. Larguier Jean, Criminologie et science pénitenciare, 9-

iéme edition, Paris, 2001, p.259
78. Ibidem, p. 273
79. Tomic-Malic M., La probation en Europe // Revue de
l’application des peines, nr. 10, 1994, Paris, p.52
80. Larguier Jean, Criminologie et science pénitenciare, 9-
iéme edition, Paris, 2001, p.261
81. Abraham Pavel, Întroducere în probaţiune, editura
Naţional, Bucureşti, 2001, p.104
82. Pradel Jean, Droit pénal comparé, Paris,1995, p. 307
83. Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. II,
ediţia a II-a, Bucureşti, 2003, pp. 191-204
84. Daneş Ş., Papadopol V., Individualizarea judiciară a
pedepselor, ediţia a II-a,Bucureşti, p.297
85. Morar Ioana-Cristina, Suspendarea condiţionată a
executării pedepsei. Şansă sau capcană,
Bucureşti,2002, p.43
86. Ibidem, p.44
87. Monitorul Oficial al României nr. 143 din 8 aprilie 1998,
pp. 59-71
88. Sima Constantin, Codul penal adnotat cu practică
judiciară 1969-2000, Bucureşti, 2000, pp.264-265
89. Mitrache Constantin, Drept penal român, parte
generală, Bucureşti, 1995, p.229
90. Rămureanu V., Competenţa penală a organelor
judiciare, Bucureşti, 1980, p.201 citat de Daneş Ş.,
Papadopol V., Individualizarea judiciară a pedepselor,
ediţia a II-a,Bucureşti, p.297
91. Daneş Ş., Papadopol V., Individualizarea judiciară a
pedepselor, ediţia a II-a,Bucureşti, p.348
92. Tănăsescu Iancu, Tănăsescu Camil, Tănăsescu Gabriel,
Drept penal general, Bucureşti, 2002, p.609
93. Matei Basarab, Drept penal, partea generală, vol. II, ediţia
a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2001, p.239
94. Probaţiunea în România, Anul 1, nr.1/2002, p.16-17
96. Monitorul Oficial al României nr. 423 din 1 septembrie
2000, p.7-12
reglementarea probaţiunii: standarte legislative
universale şi europene, în Manualul consilierului de
reintegrare socială şi supraveghere, editura THEMIS,
2000, p.19
99. Balan Ana, Stănişor Emilian, Mincă Marinela, Penologie,
editura Oscar Print, ediţia a II-a, 2003, p.76
100. Probaţiunea în România, Anul 1, nr.1/2002, p. 33
Naţional, Bucureşti, 2001, p. 220
Naţional, Bucureşti, 2001, p. 221
103. Ulianovschi Xenofon, Probaţiunea. Alternative la detenţie,
Institutul de Reforme Penale, Chişinău 2004, p. 2
104. Abraham Pavel, Întroducere în probaţiune, Bucureşti
2001, p.83
105. Worrall Anne, Punishment in the Community, Addison
Wesley Limited, New York 1997, p.72
106. http://www.nyc.gov/html
107. Judecător de pace şi judecător al cazurilor penale al
sesiunilor cvadriple, care aveau competenţa de a judeca
cazuri penale minore şi unele cazuri civile (English-Russian
Law Dictionary, Moscow 2000, p. 364).
108. Dean J. Champion, Probation and Parole Community

Corrections, 3-th edition, Prentince Hall, 1999, p. 31
110. Gaffney Robert, Iaria Vincent, Probation and Parole: A
Handbook For Crime Victims, Kentucky, 1995, p.7
2001, p.84
112. http://22.1911encyclopedia.org/P/PR/PROBATION.htm
113. Peter Raynor, Community penalties: probation,
punishment and „What Works”, in The Oxford
Handbook of Criminology, third edition, Oxford
University Press, Oxford, 2002, p. 1173
115. Gaffney Robert, Iaria Vincent, Probation and Parole: A
Handbook For Crime Victims, Kentucky, 1995, p.7
116. Hough Mike, Roberts Julian V., Sentencing trends in
Britain // Punishment & Society, Vol. 1(1), 1999, p.12
117. Hindpal Singh Bhui, Public and sentencer attitudes to
probation // Punishment & Society, Vol. 50 (4), 2003, p.332
118. Clear R. Todd, Rose R. Dina, Ryder A. Judith,
Incarceration and the Community: The Problems of
Removing and Returning Offenders // Crime &
Delinquency, Vol. 47, No. 3, 2001, p.350
2001, p.89
120. http://www.homeoffice.gov.uk/docs
121. Mc Williams W., The Mission to the English Police
Courts 1876-1936 // Howard Journal of Criminal Justice,
Vol. 22 1983, p. 134
2001, p.91
123. Heimler E., Survival in Society, London: Wiedenfield and
Nicolson, 1975, p.8

124. Mc Guire J., Cognitive Behavioural Approaches: An
Introduction to Theory and Research, London: Home
Office, 2000, p.95
125. Heimler E., Survival in Society, London: Wiedenfield and
Nicolson, 1975, p.10
126. Farrington D.P., Delinquent Behaviour Modification in
the Natural Environment // British Journal of
Criminology, Vol 4 (19), 1979, p.354
127. Vanstone M., Paradigme teoretice şi modele de
practică în domeniul probaţiunii în Manualul
Consilierului de Reintegrare Socială şi Supraveghere,
Editura THEMIS, 2000, p.160
128. Hall J., Penal Institutions and Behaviour Modification
// Probation Journal, Vol.2 (21) 1974, p.47
129. Ibidem p.48
130. Martines P., An Analysis of Factors Affecting Parole
Decisions and Parole Success in Texas, Texas, Austin
1983, p.47
131. Vanstone Maurice, Paradigme teoretice şi modele de
practică în domeniul probaţiunii în Manualul
132. Feeley M.M. and Simon J., The New Penology: notes
on the emerging strategy of correction and its
implications in Criminology, Oxford University Press,
1992, pp.449-450
133. Durnescu I., Estimarea riscului de recidivă în Manualul
134. Vaisey R., The Differential Treatment Unit: Part 2 //
Probation Journal, Vol. 4 (23) 1976, p.112
135. Goldberg E.M. & Stanley S.J., A Task Centred Approach

to Probation, in King J.(ed), Pressures and Change in
the Probation Service, Cropwood Conference, series
II, 1979, p.112
136. Martines P., “An Analysis of Factors Affecting Parole
Decisions and Parole Success in Texas” Texas, Austin
1983, p.47
137. McGuire J. (ed), What Works: Reducing Reoffending,
London, Chichester:Wiley, 1995, p.9-24
138. Ros Burnett, Colin Roberts, What Works In Probation and
Youth Justice: Developing Evidence-based Practice,
Center for Criminological Research and Probation Studies,
University of Oxford, Oxford 2004, p.272
139. Farrall S., Rethinking What Works with Offenders,
Cullompton: Willan Publishing, 2002, p.35
140. Byrne, J M. and A. Pattavina., The Effectiveness Issue:
Assessing What Works in the Adult Community
Corrections System, in Smart Sentencing: The
Emergence of Intermediate Sanction., edited by J. M.
Byrne, A. J. Lurigio, and J. Petersilia. Newbury Park,CA:
Sage. 1992, p. 284
141. http://www.probation-lancashire.org.uk/aboutwhatworks/
pages/about_what_works_.php
142. Serin R. and Kennedy S., Treatment readiness and
responsivity: Contributing to effective correctional
programming, Research Report R-54, Canada:
Correctional Services of Canada, Ottawa 1997, p.38
143. http://www.probation-lancashire.org.uk/aboutwhatworks/
pages/about_what_works_.php
144. Hudson, B., Gender Issues in Penal Policy and Penal
Theory, in P. Carlen (ed.) Women and Punishment.
Cullompton: Willan., 2002, p.178
145. Raynor Peter, The background: „What Works” and the

rediscovery of rehabilitation // The Probation Journal,
vol. 50(4), 2003, p.336
146. Ibidem, p.337
147. Underdown A., Strategies for Effective Supervision,
record for „What Works” Project, London: Home Office
1998, p.4
148. Pitts J., The End of An Era // Howard Journal of Criminal
Justice, Vol.31, 1992, p.134
149. Center for Civic Innovation, Transforming Probation
Through Leadership: The “Broken Windows” Model,
New York: Manhattan Institute, 2000, p.6
150. Taxman S. Faye and Byrne M. James, The Truth About
„Broken Windows”Probation: Moving Towards A
Proactive Community Model, accesibil pe http://
www.bgr.umd.edu/pdf/open_windows.pdf
152. Ibidem, p.19
153. Taxman F. and Piquero A., On Preventing Drunken
Driving Recidivism: An Examination of Rehabilitation
and Punishment Approaches //Journal of Criminal
Justice, Vol. 26(1) 1997, p.142
155. Taxman S. Faye and Byrne M. James, The Truth About
„Broken Windows”Probation: Moving Towards A
Proactive Community Model, p.22 accesibil pe http://
www.bgr.umd.edu/pdf/open_windows.pdf
156. Langan, P. and Cunniff M. A., Recidivism of Felons on

Probation, 1986-1989, Washington, DC: Bureau of
Justice Statistics, 1992, p.12
157. http://www.bgr.umd.edu/pdf/open_windows.pdf
159. Raynor, P. & Vanstone, M., Understanding Community
Penalties, London Buckingham: Open University Press,
2002, pp.35-87
160. h t t p : / / w w w . c r i m e r e d u c t i o n . g o v . u k /
workingoffenders45.htm
161. Goat ly Rut h, Dependenţa şi comportamentul
infracţional, în Manualul Consilierului de Reintegrare
Socială şi Supraveghere, Editura THEMIS, 2000, p.392
162. Torres Sam, A Continuum of Sanctions for Substance-
Abusing Offenders // Federal Probation nr. 62(2), 1998,
p.37
163. Petersilia J., Terner S., Intensive probation and parole
în Tonry M. (ed.), Crime and justice: An annual report
of research, Chicago University Press, 1993, p.282
164. Chavaria F.R., Successful drug treatment in a criminal
justice setting:A case study // Federal Probation nr. 56
(1), 1992, p.51
Abusing Offenders // Federal Probation nr. 62(2), 1998,
pp. 40-42
166. http://www.uscourts.gov/misc/2003-substance.pdf
167. Goat ly Rut h, Dependenţa şi comportamentul
infracţional în Manualul Consilierului de Reintegrare
Socială şi Supraveghere, Editura THEMIS, 2000, p.393
168. Schmidt K. Annesley, Electronic Monitoring: What Does

The Literature Tell Us? // Federal Probation nr. 62(2),
1998, p.10
169. Hover J. Paul, Meierhoefer S. Barbara, Home
Confinement, Washington, DC: Federal Judicial Center,
1978, p.5
170. Schmidt K. Annesley, Electronic Monitoring: What
Does The Literature Tell Us? // Federal Probation nr.
62(2), 1998, p. 11
171. Ibidem
172. Putnam Jim, Electronic Monitoring: From Innovation, to
Routine, to Anticipation”// Correctional Issues: Community
Corrections. Lanham, MD: American Correctional
Association, Washington, 1996, pp. 123 - 126
173. Baumer L. Terry, Mendelson I. Robert, Electronically
Monitored Home Confinement: Does It Work?, în
Byrne James, Smart Sentencing: The Emergence of
Intermediate Sanctions, Newburry Park, Sage
Publications, 1992, pp. 53-55
174. h t t p : / / w w w. c e p - p r o b a t i o n . o r g / r e p o r t s /
electronic_monitoring_in_europe.html
175. www.probation.homeoffice.gov.uk
176. Broadbent A., Poor clients: what can I do? // Probation
Journal nr.36, 1989, p.152
177. Papy E. Joseph, Nimer Richard, Electronic Monitoring in
Florida // Federal Probation nr. 55 (1), 1991, pp. 31-33
178. h t t p : / / w w w. c e p - p r o b a t i o n . o r g / r e p o r t s /
electronic_monitoring_in_europe.html
Capitolul II. Reglementarea juridică a probaţiunii
§1. Reglementarea juridică a probaţiunii în plan

internaţional
Societatea contemporană pare să devină tot mai

preocupată de problematica infracţionalităţii şi a justiţiei în
genaral. În pofida numeroaselor eforturi şi a diverselor încercări
de limitare şi control a infracţionalităţii, amploarea fenomenului
a crescut semnificativ, în special în a doua jumătate a secolului
trecut. Transformările sociale ale sec. XX, ratele din ce în ce
mai înalte ale criminalităţii şi frica de infracţiune au făcut din
justiţie un subiect prioritar pe agendele politice ale lumii de astăzi.
În consecinţă, practic toate aspectele ce ţin de prevenirea şi
combaterea criminalităţii au fost reglementate în diferite izvoare
de drept atît la nivel naţional, cît şi la nivel internaţional, mondial
şi regional.
Fiind unul dintre aspectele importante ale luptei contra
infracţionalităţii, probaţiunea s-a dovedit a fi reglementată de o
multitudine de acte internaţionale. Graţie caracterului său
complex, există o pluralitate a surselor de reglementare a
probaţiunii, acest fenomen este denumit pluralism juridic.
Pluralismul juridic desemnează existenţa simultană a unor surse
şi prescripţii normative diferite care se aplică unor situaţii
identice1. Fiind o instituţie nu numai juridică, dar şi socială,
probaţiunea este reglementată de multe acte internaţionale care,
după teritoriul de aplicare, pot fi împărţite convenţional în acte
ce se aplică pe întreg globul pămîntesc şi acte regionale
(convenţiile şi rezoluţiile europene), iar după conţinutul acestora
- izvoare generale şi izvoare speciale, adică cele ce reglementează
alternativele la privarea de libertate.
Cadrul cel mai general care a condus la reglementarea

sancţiunilor comunitare în sistemul Naţiunilor Unite îl reprezintă
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de
Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr. 217 A (III) din
10 decembrie 1948. Atît prin intermediul principiilor statuate,
cît şi prin lista drepturilor civile şi politice reglementate, Declaraţia
este la originea mişcării de umanizare şi de reconstrucţie a
legislaţiilor penale în acord cu valorile democraţiei şi demnităţii
umane. Declaraţia menţionează pentru prima oară într-un
document de drept internaţional principiul legalităţii incriminării,
prezumţia de nevinovăţie, aplicarea legii penale mai blînde,
dreptul de a beneficia de un proces corect, instrumentat de o
instanţă competentă, obiectivă etc2. Dar menţionăm că Declaraţia
reglementează concomitent şi obligaţiile faţă de comunitate,
aceasta reprezentînd singurul cadru al dezvoltării libere şi depline
a personalităţii individului.
Un alt pas spre reglementarea internaţională a
sancţiunilor nonprivative, în general, şi a probaţiunii, în special,
îl constituie Regulile şi Standardele Minime ale Administrării
Justiţiei Juvenile (Regulile de la Beijing), adoptate de Adunarea
Generală a ONU prin Rezoluţia nr. 40/33 din noiembrie 1985.
Scopul şi obiectivele urmărite de Naţiunile Unite prin elaborarea
şi adoptarea acestor Reguli au fost dezvoltarea, îmbunătăţirea
şi reforma sistemului justiţiei juvenile din lumea întreagă. Meritul
acestui act internaţional faţă de instituţia probaţiunii constă în
faptul că Regulile de la Beijing reprezintă prima tentativă de a
reglementa un subsistem penal centrat pe particularităţile
psihosociale ale minorului delicvent, pe nevoile sale de socializare
şi reintegrare comunitară. Ele reglementează tratamentul juridic
diferenţiat al copiilor care au comis infracţiuni, drepturile
delicventului minor în toate fazele procesuale, precum şi
obligaţiile profesionale ale persoanelor implicate în administrarea
sancţiunilor penale aplicate minorilor.

Făcînd abstracţie de structura acestui document, ne vom
referi doar la acele prevederi care se referă nemijlocit la
probaţiune. Astfel, în partea a patra este reglementată
executarea hotărîrilor adoptate de autoritatea competentă.
Asemenea executări vor influenţa minorul într-o măsură mult
mai mare decît un delicvent major. Din acest motiv, hotărîrile
vor fi realizate de organisme specializate, al căror personal are
pregătirea profesională necesară, prevăzută de Reguli. Deci
pentru exercitarea acestei atribuţii sînt necesare persoane cu o
minimă pregătire în drept, sociologie, psihologie, criminologie
şi ştiinţele comportamentului. Această prevedere poate fi
considerată pe deplin merit ca cerinţa cea mai generală şi
principală faţă de ofiţerul de probaţiune.
Totodată menţionăm că acest document conţine bazele
juridice ale reglementării ulterioare şi ale realizării probaţiunii.
Art. 28.1 al Regulilor de la Beijing prevede instituţia liberării
condiţionate care „constă în neexecutarea reală a pedepsei de
către persoana recunoscută vinovată de instanţa de judecată”3.
Pe lîngă acest fapt, acelaşi articol prevede ca această liberare
să fie dispusă cît mai mult şi mai repede posibil. Astfel, aceste
prevederi servesc ca direcţii prioritare ale politicii penale
promovate la nivel internaţional, fiindcă din acest articol rezultă
necesitatea utilizării pe scară largă a instituţiei liberării
condiţionate, prevederii în legislaţiile naţionale a mai multor cazuri
cînd ea poate fi aplicată minorilor şi stabilirii unei proceduri ce
ar permite aplicarea cît mai rapidă a acestei instituţii.
Conform opiniei expuse în Cap.I. §1 „Noţiunea sancţiunii
de probaţiune”, probaţiunea este definită atît ca sancţiune
penală, cît şi ca activitate de realizare a unei asemenea sancţiuni.
De asemenea, Regulile de la Beijing, pe lîngă stabilirea bazelor
materiale şi procesuale ale probaţiunii, prevăd şi cadrul
instituţional-administrativ, adică tratează probaţiunea şi ca o

activitate a unor instituţii specializate. Potrivit art. 28.2 al
Regulilor de la Beijing, „minorii liberaţi condiţionat dintr-o
instituţie vor fi asistaţi şi supravegheaţi de o autoritate competentă
şi vor primi întreg sprijinul comunităţii”4. Deci simpla liberare
condiţionată de executare a pedepsei este considerată a fi inutilă
fără asistare şi supraveghere din partea unor organe abilitate în
acest sens.
Totuşi prima consacrare exclusivă şi expresă a sancţiunilor
comunitare în legislaţia internaţională s-a realizat prin adoptarea
de către al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite cu privire la
Prevenirea Infracţionalităţii şi Tratamentul Infractorilor a Regulilor
şi Standardelor Minime pentru Măsurile Neprivative de Libertate
(numite Regulile de la Tokyo).
Pentru ca probaţiunea să fie efectivă sau, unde este
planificată introducerea ei ca o sancţiune comunitară, efectivă
şi economic-utilă, trebuie să existe sau să fie stabilite prin lege,
politică penală sau procedură ori reguli profesionale ale
practicienilor unele împrejurări legale5. Regulile sus-menţionate
vin să reglementeze toate aceste aspecte. Deci putem considera,
pe bună dreptate, că Regulile de la Tokyo este documentul de
bază, ca o „constituţie pentru un stat”. Regulile date prevăd o
serie de aspecte primordiale, printre care: a) introducerea,
definirea şi aplicarea masurilor neprivative trebuie prescrise prin
lege; b) alegerea măsurii aplicate trebuie bazată pe o evaluare a
criteriilor stabilite atît în funcţie de natura şi pericolul social al
faptei, cît şi de personalitatea infractorului, scopul pedepsei şi
drepturile victimei; c) examinarea judiciară a posibilităţii aplicării
măsurilor neprivative trebuie să fie posibilă la toate etapele
procesului, asigurîndu-se răspunderea deplină şi numai în
conformitate cu normele de drept; d) aplicarea măsurilor
noncustodiale ce presupun o obligaţie aplicată pînă sau în locul
procesului formal sau examinării în judecată necesită acordul

persoanei obligate; e) deciziile de stabilire a măsurilor
comunitare trebuie să fie susceptibile căilor de atac în instanţa
de judecată sau altă autoritate independentă, pînă a fi aplicate
persoanei respective; f) infractorul are dreptul de a se adresa în
instanţa de judecată sau altui organ independent competent cu
privire la încălcarea drepturilor sale în timpul executării
probaţiunii; g) necesitatea prevederii unor mecanisme de
protecţie şi restabilire a drepturilor stipulate în actele
internaţionale, dacă acestea au fost încălcate în timpul executării
probaţiunii; h) măsurile noncustodiale nu trebuie să implice
experimentele asupra infractorului sau riscul neîntemeiat de
cauzare a daunelor sănătăţii fizice sau mintale acestuia; i)
demnitatea infractorului supus probaţiunii trebuie protejată la
orice etapă; j) în timpul executării măsurilor comunitare, drepturile
infractorului nu pot fi restrînse mai mult decît a fost stabilit prin
decizia autorităţii competente care a emis prima sentinţa6.
Regulile de la Tokyo reprezintă nu numai o nouă
reglementare internaţională, dar consacră schimbările majore
intervenite la nivelul politicii penale şi criminologiei. Reflectînd o
nouă politică penală structurată în jurul valorilor justiţiei restitutive,
Regulile sus-menţionate consacră un set de drepturi, valori,
norme şi proceduri care vizează menţinerea persoanei în stare
de libertate, ori de cîte ori este posibil, în toate fazele procesului
penal. Pe lîngă acest fapt se mai prevede ca procuratura, poliţia
sau alte agenţii care se ocupă de cazurile penale să aibă
posibilitatea legală de a dezvinovăţi infractorul7, dacă această
decizie vine în sprijinul protecţiei societăţii, prevenirii infracţiunilor
şi promovării respectului pentru drepturile victimei.
Integrarea acestor noi valori şi principii a servit drept bază
şi a condiţionat modificări esenţiale la nivelul legislaţiilor penale
naţionale şi, totodată, a constituit reglementarea unor noi instituţii
care să permită derularea tuturor etapelor procesual-penale cu

respectarea drepturilor participanţilor implicaţi în comiterea unei
infracţiuni: victimă, comunitate, infractor8. Pentru atingerea acestui
scop, autorităţile naţionale competente trebuie să aibă la
dispoziţie atît posibilităţi legale de aplicare pe larg a probaţiunii,
cît şi un spectru amplu de obligaţii ce pot fi puse în sarcina
infractorului. În decizia adoptată de instanţă trebuie luate în
consideraţie nevoile de reabilitare a infractorului, protecţia
societăţii, precum şi interesele victimei.
După cum putem observa, rezultatul pluralismului juridic
are ca efect apropierea reglementărilor juridice de viaţa indivizilor
supuşi probaţiunii. Regulile de la Tokyo servesc în calitate de
exemplu pentru acest proces. Reglementările nu mai au un
caracter general, abstract, dar fac referire expresă la nevoile
personale, la circumstanţele socializării etc. În ceea ce priveşte
concentrarea asupra supravegherii şi adaptarea planului de
reintegrare la nevoile infractorului, este stabilit că: a) în cadrul
unei anumite măsuri de supraveghere se vor elabora şi dezvolta
scheme variate, menite să satisfacă efectiv nevoile infractorului;
b) ori de cîte ori se constată necesitatea administrării unui
tratament social, vor fi făcute eforturi de a înţelege antecedentele
infractorului, personalitatea, aptitudinile, inteligenţa, valorile sale
şi, în special, circumstanţele care l-au condus la comiterea
infracţiunii. În această ordine de idei menţionăm că Regulile sus-
menţionate stabilesc scopul supravegherii infractorului în
comunitate, care constă în reducerea riscului de recidivă, precum
şi în sprijinirea implicării infractorului în activităţi care previn
reîntoarcerea acestuia la comportamentul antisocial. În acest
scop se recomandă adaptarea supravegherii şi tratamentului la
fiecare caz în parte, precum şi revizuirea periodică a acestora în
funcţie de progresele înregistrate de infractor, de asemenea,
este prevăzută posibilitatea reducerii termenului de aplicare a
măsurii de supraveghere, dacă infractorul răspunde favorabil la

ea.
Fiind reglementarea juridică de bază a probaţiunii, Regulile
de la Tokyo acordă atenţie sporită şi probaţiunii ca activitate a
unor organe specializate, menţionînd, totodată, despre
pregătirea personalului care lucrează în domeniul administrării
sancţiunilor comunitare. Această pregătire trebuie să fie
pluridimensională: de natură pedagogigă, juridică şi psiho-
sociologică.
Altă direcţie reglementată de Regulile sus-menţionate este
participarea comunităţii şi cooperarea cu organismele
guvernamentale şi nonguvernamentale9. Astfel, „participarea
publică va fi privită ca o posibilitate deschisă membrilor
comunităţii de a contribui la protecţia societăţii lor”10. În acest
scop ar fi rezonabil ca agenţiile guvernamentale, sectorul privat
şi opinia publică să fie încurajate de a sprijini organizaţiile
nonguvernamentale care promovează măsurile neprivative de
libertate, în special a probaţiunii. De asemenea, este necesar a
folosi şi mijloacele de comunicare în masă pentru a crea o
atitudine publică constructivă menită să conducă la o aplicare
mai largă a probaţiunii şi la integrarea socială a infractorilor.
Aşadar, Regulile de la Tokyo, prin reglementările sale,
au contribuit decisiv la mutaţiile majore care au avut loc în
legislaţiile şi sistemele penale naţionale, îndeosebi în ultimul
deceniu, prin stabilirea unor principii diriguitoare în stabilirea şi
realizarea probaţiunii. Asemenea reglementare detaliată a
măsurilor comunitare, în special a probaţiunii, a condus la
implementarea acestor prevederi în legislaţiile interne. Aceste
reguli prin ele însele nu prevăd mecanisme pentru aplicarea
prevederilor sale, implimentarea acestora fiind lăsată la discreţia
părţilor semnatare.
Totodată menţionăm că Regulile de la Tokyo este o
rezoluţie al Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Ele nu au obligativitatea unui act juridic, dar pe de altă parte,
respectarea acestor reguli este o obligaţie politică şi morală a
statelor membre.
În asemenea condiţii era inevitabil ca comunitatea
europeană să „rămînă indiferentă” faţă de progresul în domeniul
alternativelor la privaţiunea de libertate şi, în special, a
probaţiunii. Astfel, în octombrie 1992, Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia nr. 16(92) despre
aprobarea Regulilor cu privire la Sancţiunile şi Măsurile
Comunitare. Acest document a fost adoptat în scopul stabilirii:
unui set de reguli-standard care ar permite legislatorului şi
practicienilor să asigure aplicarea corectă şi adecvată a
sancţiunilor sau măsurilor comunitare; unor garanţii contra
încălcărilor drepturilor fundamentale ale persoanei care este
subiect al unor asemenea măsuri sau sancţiuni; unor reguli de
comportare pentru persoanele responsabile de aplicarea
măsurilor sau sancţiunilor comunitare11.
Atenţionăm că se operează cu noţiunea de măsuri
comunitare. În acest caz, măsurile comunitare includ în sine
măsurile şi sancţiunile penale executarea cărora are loc în
comunitate, deseori, în mediul social în care se afla infractorul
pînă la comiterea infracţiunii12. Această noţiune a fost utilizată
pentru că este mai explicită decît noţiunile „măsură alternativă”
şi „sancţiune nonprivativă” (astfel se evită discuţiile ce ţin de
diferenţa „privativ-nonprivativ”) şi subliniază faptul că aceste
măsuri există în mod independent13. Toate aceste sancţiuni au
următoarele trei momente comune: 1) infractorii rămîn în
comunitate; 2) implică unele restricţii ale libertăţii şi impun unele
condiţii; 3) şi măsurile, şi sancţiunile sînt aplicate de organe
specializate.
Menţionăm, totodată, că probaţiunea corespunde
cerinţelor sus-enunţate şi deci este o măsură comunitară. În

acelaşi timp, pe lîngă probaţiunea în forma sa clasică, Rezoluţia
nr. 16(92) mai reglementează şi alte forme ale probaţiunii14 (de
exemplu, liberarea condiţionată de răspunderea penală, liberarea
condiţionată de pedeapsa penală etc.). Cele relatate anterior
permit să afirmăm că Regulile cu privire la Sancţiunile şi Măsurile
Comunitare contribuie nemijlocit la reglementarea probaţiunii.
Conţinînd principiile pe care Consiliul Europei le
promovează în justiţia penală, Regulile minime sînt chemate să
asigure echilibrul necesar dintre securitatea societăţii şi
reabilitarea infractorului15. Ele conţin şi prevederi referitor la
victima infracţiunii, care, în unele cazuri, joacă un rol crucial la
lurea deciziei de aplicare a unei măsuri sau sancţiuni comunitare,
în general, şi a probaţiunii, în special.
Actul normativ respectiv este destinat a menţine un
echilibru echitabil între drepturile persoanei supuse probaţiunii
şi realizarea efectivă a sentinţei de condamnare. Astfel, se acordă
garanţii condamnatului fără a limita atribuţiile personalului
împuternicit cu realizarea probaţiunii, adică a ofiţerilor de
probaţiune, iar acestora, de asemenea, se acordă garanţii care
le permit exercitarea cuvenită a împuternicirilor lor.
Regulile cu privire la Sancţiunile şi Măsurile Comunitare
conţin un preambul şi trei secţiuni divizate în unsprezece capitole.
Capitolele respective sînt urmate de o interpretare în care, în
scopul asigurării unei continuităţi, sînt definite noţiunile principale.
Această interpretare este parte componentă a Regulilor şi are
acelaşi statut juridic16.
În prima parte sînt stabilite unele reguli sub denumirea
„Principii Generale”, dar aceasta nu înseamnă că normele din
partea dată sînt mai importante, toate normele au acelaşi statut
juridic şi importanţă socială. Acestea sînt norme cu caracter
general, principii general-valabile pentru tot procesul realizării
măsurilor şi sancţiunilor comunitare. Cele patru capitole ale

primei părţi conţin prevederi referitoare la: principiul legalităţii;
garanţiile juridice ale condamnatului; respectarea drepturilor
fundamentale ale infractorului şi ale familiei sale şi, cel mai
important, la cooperarea şi acordul persoanei supuse sancţiunii
comunitare17. De asemenea, este acordată o atenţie deosebită
garanţiilor legale ale persoanei, stipulate în Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului18.
Semnificativ este faptul că partea ce urmează imediat
după principiile generale este consacrată resurselor umane şi
financiare, ceea ce ne demonstrează importanţa şi atenţia
deosebită acordată factorilor uman şi financiar în procesul
realizării probaţiunii. Implementarea reuşită a unei asemenea
sancţiuni depinde foarte mult de competenţa şi calificarea
personalului ce o aplică. Este indiscutabil faptul că realizarea
unei asemenea activităţi este imposibilă fără o finanţare
adecvată19. Astfel, în consecinţă, au fost stabilite unele reguli
diriguitoare referitor la aceste momente.
În acest context menţionăm că, fiind o sancţiune
comunitară, probaţiunea este executată în comunitate. Deci un
rol important în executarea acesteia revine comunităţii unde
infractorul locuieşte şi îşi execută pedeapsa. Este binevenit faptul
că în Regulile europene este reflectat acest moment, menţionîndu-
se că „participarea comunităţii, într-un mod sau altul, la realizarea
sancţiunii, este cu adevărat o obligaţie a comunităţii”20. În
interpretarea care este parte componentă a Regulilor cu privire
la Sancţiunile şi Măsurile Comunitare este definită noţiunea de
„participare a comunităţii”. Această noţiune presupune: orice
ajutor, contra plată sau gratuit, îndeplinit ca o muncă de bază,
cumul sau periodic, care este util autorităţii de aplicare şi este
acordat de instituţii publice, private sau persoane fizice.
A treia parte este dedicată aspectului managerial al
măsurilor şi sancţiunilor comunitare. Este un compartiment mai

mult metodologic şi, prin urmare, se referă, în special, la
departamentele şi autorităţile administrative care au sarcina
realizării măsurilor comunitare. În această parte sînt redate
modalităţile de executare, metodele de lucru şi de soluţionare a
cazurilor de încălcare a condiţiilor măsurilor şi sancţiunilor
comunitare21. De rînd cu detalierea cerinţelor optime ale
implementării măsurilor comunitare sînt redate scopurile ce
trebuie să ghideze implementarea lor, mai bine zis tehnicile
utilizate în activitatea zilnică22. Astfel, se recomandă ca la
supraveghere să se recurgă cît mai rar posibil pentru a se evita
necesitatea intensificării controalelor. Se prevede că ar fi mai
raţional de a se recurge la metode de control social neformal
decît la metode de control formal.
Rezoluţia 16(92) nu este o simplă constatare a unor
rezultate deja stabilite în practica aplicării măsurilor comunitare.
În acest context menţionăm că partea a treia conţine prevederi
referitoare la necesitatea efectuării unor cercetări şi estimări
despre evoluţia şi performanţa acestor instituţii comunitare23.
Regulile Europene cu privire la Sancţiunile şi Măsurile
Comunitare sînt o parte a unui proces dinamic, sînt o culminare
a unui proces îndelungat de reflectare între poziţia Consiliului
Europei asupra sancţiunilor nonprivative şi sistemele de
sancţionare a statelor-membre. Dar trebuie să ţinem cont de
faptul că aceste reguli au fost elaborate în cadrul „vechiului”
Consiliu al Europei, alcătuit doar din ţările Europei de Vest.
Actualmente, organizaţia dată este fondată din 40 de membri,
17 dintre care sînt ţări care au trecut deja de la regimuri socialiste
la economia de piaţă.
Am diferenţiat membrii Consiliului Europei, deoarece
situaţia celor din urmă ţări este puţin diferită. În momentul
adoptării Regulilor Europene, legislaţiile penale ale ţărilor Europei
de Vest cunoşteau o varietate mare de sancţiuni alternative

pedepselor privative de libertate, în timp ce majoritatea ţărilor
ex-socialiste încă nu au un set adecvat de sancţiuni şi măsuri
comunitare şi, de aceea, întîmpină dificultăţi în implementarea
acestora, deoarece nu sînt acceptate nici de oficialii ce înfăptuiesc
justiţia şi nici de întreaga societate24. Totodată, aceste ţări duc
lipsă de resurse umane, financiare şi de infrastructura necesară
implementării reuşite a unor sancţiuni şi măsurilor comunitare.
Reieşind din acest fapt, au fost stabilite două direcţii noi
de activitate în domeniul implementării măsurilor alternative: 1.
estimarea implementării curente a sancţiunilor şi măsurilor
comunitare, formelor de implementare şi cadrului juridic în care
sînt aplicate, precum şi compatibilitatea şi convergenţa dintre
implementarea măsurilor şi prevederilor din Recomandarea nr.
16(92); 2. elaborarea unor metode şi căi în vederea implementării
sancţiunilor şi măsurilor comunitare ca o modalitate umană şi
constructivă de reacţionare la o categorie de infracţiuni şi
infractori, precum şi acordarea unei atenţii deosebite statelor-
membre care doresc să primească asistenţă în acest scop.
În acest context menţionăm Recomandarea nr.22(2000)
cu privire la implementarea Regulilor Europene privind Măsurile
şi Sancţiunile Comunitare. Adoptarea acestei recomandări a fost
condiţionată de declinul mic în domeniul probaţiunii şi de apariţia
unor dificultăţi în procesul implementării probaţiunii în unele state
europene. Documentul acesta constituie, practic, o retrospectivă
a aplicării probaţiunii în unele ţări europene şi conţine multipe
recomandări de lege ferenda în vederea aplicării eficiente a
acestei instituţii (de exemplu: prevederea probaţiunii în calitate
de sancţiune independentă; obligarea la tratament a celor
dependenţi de droguri, alcool; supravegherea intensivă a unor
categorii de condamnaţi; monitoringul electronic, etc.).
Deci, după cum putem observa, activitatea în domeniul
probaţiunii se află în continuă dezvoltare şi perfecţionare şi nu

este exclus ca mai tîrziu să asistăm la adoptarea unei noi
recomandări în care vor fi materializate progresele de ultimă
oră în domeniul probaţiunii.
Este unanim recunoscut faptul că o aplicare reuşită, în
special, a probaţiunii se face în funcţie de un personal calificat şi
competent. Deci putem afirma că personalul serviciilor de
probaţiune este un alt aspect al acestei măsuri comunitare, care,
de asemenea, a devenit obiectul unor reglementări la nivel
european. Astfel, menţionăm Rezoluţia 26(66) cu privire la
statutul, angajarea şi calificarea personalului penitenciarelor şi
Rezoluţia 24(68) cu privire la statutul, selectarea şi calificarea
cadrelor de conducere a instituţiilor penale25.
Bineînţeles, Rezoluţiile sus-menţionate necesitau anumite
reglementări suplimentare şi adaptări la transformările de ultimă
oră. Necesitatea unor schimbări fiind condiţionată şi de faptul
că unele prevederi stipulate în Regulile Europene cu privire la
Sancţiunile şi Măsurile Comunitare erau în contradicţie cu aceste
rezoluţii. Deci, ţinînd cont de schimbările în aplicarea măsurilor
comunitare, de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei
la 10 septembrie 1997 a fost adoptată Recomandarea nr. 12(97)
cu privire la personalul abilitat cu implementarea sancţiunilor şi
măsurilor penale26.
După cum putem observa, nu a fost utilizată expresia
„sancţiuni şi măsuri comunitare”, dar se operează cu sintagma
„sancţiuni şi măsuri”. În cazul dat nu este vorba de o omisiune
involuntară, s-a recurs la acest termen deoarece Recomandarea
respectivă este adresată atît personalului cu funcţii de realizare
a sancţiunilor comunitare (ofiţerii de probaţiune), cît şi
personalului instituţiilor penitenciare şi acest termen pare a fi
reuşit pentru definirea ambelor categorii printr-o singură noţiune.
Recomandarea respectivă conţine două seturi de reguli,
şi anume: a) principii generale de angajare, selectare, calificare,

ale condiţiilor de lucru şi transferarea personalului abilitat cu
implementarea sancţiunilor şi măsurilor (la acest set se referă
51 paragrafe); b) reguli diriguitoare europene ce vor servi drept
bază la elaborarea principiilor naţionale de etică pentru
personalul abilitat cu implementarea sancţiunilor şi măsurilor (la
acest set se referă 19 paragrafe).
Primul set de reguli constituie textul de bază cu privire la
politica personalului şi este primul act juridic de acest nivel care
promovează a abordare unificată a serviciilor de probaţiune şi
a serviciilor instituţiilor penitenciare.
Al doilea set de reguli este o încercare de a scoate în
evidenţă bazele etice ale implementării sancţiunilor şi măsurilor
atît la nivel comunitar, cît şi la nivelul instituţiei penitenciare, altfel
spus, de a elabora norme deontologice comune serviciilor de
probaţiune şi serviciilor penitenciare.
Principiile etice stabilite în Recomandarea sus-menţionată
sînt chemate a reglementa doar cele mai importante obligaţii ale
personalului abilitat cu implementarea sancţiunilor şi măsurilor
penale, din acest motiv, în actul european respectiv nu există o
enumerare exhaustivă a unor asemenea obligaţii27 .
Recomandarea respectivă nu este un cod deontologic al
funcţionarilor de probaţiune şi a instituţiilor penitenciare, nu este
nici un cod disciplinar, ce ar stabili care fapte sînt încălcări ale
obligaţiilor de serviciu şi care ar fi sancţiunile pentru atare fapte.
Ea este consacrată valorilor ce trebuie respectate de către
personalul respectiv în relaţiile cu membrii societăţii şi se aplică
relaţiilor cu participarea serviciilor de executare a sancţiunilor şi
măsurilor penale, precum şi angajaţilor săi; altor participanţi la
efectuarea justiţiei; organizaţiilor neguvernamentale ce se
preocupă de problematica sancţiunilor şi măsurilor penale;
comunităţii în general şi infractorilor-subiecţi ai măsurilor
respective.
Se conţin, de asemenea, unele prevederi generale ce se
referă la: obligaţia funcţionarilor serviciilor respective de a se
abţine de la utilizarea împuternicirilor în scopuri improprii
pedepselor aplicate; relaţiile acestor servicii cu mijloacele mass-
media; informarea condamnaţilor despre obligaţiile şi drepturile
lor; confidenţialitate; relaţiile personalului serviciilor cu familiile
condamnaţilor.
Astfel, am analizat unele recomandări care contribuie
nemijlocit la reglementarea şi realizarea probaţiunii în calitatea
sa de măsură penală şi în activitatea unor instituţii. Dar pentru a
fi realizată, ea trebuie să fie dispusă de un tribunal independent,
fapt ce necesită ca judecătorii să aibă o atitudine pozitivă faţă
de sancţiunea probaţiunii şi, în general, faţă de măsurile
comunitare. Trebuie să menţionăm că anume acest fapt
constituie un obstacol important în implementarea probaţiunii,
mai ales în ţările unde este susţinută o politică penală dură, de
promovare a sancţiunilor privative de libertate. Acest aspect nu
putea rămîne neobservat, de aceea, pe lîngă Regulile Europene
cu privire la Sancţiunile şi Măsurile Comunitare, a fost adoptată
Recomandarea nr. 17(92) referitor la continuitatea sentinţei (engl.
consistency in sentencing).
Acest act recomandă ca sancţiunile privative de libertate
să fie aplicate în cazuri extreme de sancţionare a persoanei şi
doar atunci cînd aplicarea celorlalte sancţiuni este inadecvată.
Pentru a facilita aplicarea sentinţelor noncustodiale, în general,
şi a probaţiunii, în special, legislatorul naţional trebuie să prevadă
aceste măsuri ca sancţiuni de bază pentru o serie de infracţiuni28.
Adoptînd o abordare inovativă a acestei probleme,
Recomandarea stipulează că măsurile noncustodiale trebuie să
fie înţelese ca pedepse „reale” nu numai de către persoanele ce
le stabilesc (adică magistraţii), dar şi de întreaga societate care,
probabil, se va implica la susţinerea şi participarea la

implimentarea sancţiunilor comunitare. De asemenea, conform
punctului B.6 al Recomandării 17(92) referitor la continuitatea
emiterii sentinţei, se recomandă statelor ca acestea să prevadă
posibilităţi conform cărora judecătorii ar putea alege sancţiunea
cea mai adecvată din mai multe sancţiuni noncustodiale
(neprivative) pentru una şi aceeaşi faptă.
Totodată atenţionăm că unele aspecte ale probaţiunii sînt
stipulate nu numai în rezoluţii sau recomandări ale Consiliului
Europei, dar şi în convenţii europene. În această ordine de idei
menţionăm Convenţia Europeană cu privire la supravegherea
condamnaţilor condiţionat sau infractorilor liberaţi condiţionat29.
Acest document reprezintă, de fapt, o formă a asistenţei juridice
internaţionale. Nu sînt prezente careva reguli deosebite cu privire
la probaţiune, dar este prevăzută modalitatea ca condamnatul
să fie supravegheat de către autorităţile statului în care
domiciliază, în cazul în care persoana este condamnată
condiţionat sau liberată condiţinat de către instanţa
judecătorească a altui stat semnatar. Salutăm aplicarea unei
asemenea convenţii, doarece persoana condamnată va avea
posibilitatea să-şi stabilească domiciliul în altă ţară, unde,
probabil, va avea un loc de muncă sau unde locuiesc membrii
familiei. În asemenea caz, riscul de recidivare va fi mult mai mic,
iar persoana respectivă se va reintegra în societate mult mai
uşor.
Bineînţeles, conlucrarea în domeniul probaţiunii la nivel
mondial şi european nu se reduce doar la reglementarea juridică
a acestei instituţii. În prezent este efectuat un volum enorm de
lucru în domeniul conlucrării practice şi schimbului de experienţă,
fapt ce contribuie nemijlocit la aplicarea şi realizarea probaţiunii.
Activitatea respectivă nu este o muncă întîmplătoare, dar
o muncă realizată prin intermediul unor organizaţii internaţionale.
O asemenea organizaţie care are atribuţii nemijlocite la

reglementarea internaţională şi realizarea probaţiunii este
Conferinţa Permanentă pentru Probaţiune şi Asistenţă
Postpenală (engl. Permanent European Conference on
Probation and Aftercare (CEP)). Organizaţia dată a fost înfiinţată
în 1981 de către un grup de practicieni din diferite ţări ale
Europei. Actualmente, la această organizaţie sînt reprezentate
18 state30 (subliniem faptul că România se numără printre aceste
state). Organizaţia dată este condusă de o Asambleie Generală,
care este convocată o dată la trei ani şi îşi are sediul în Olanda.
CEP are în calitate de obiectiv primordial reducerea
delincvenţei prin promovarea reintegrării sociale a infractorilor31,
în acelaşi timp, aceasta este şi cea mai bună metodă de a proteja
membrii societăţii. Principalele componente ale acestei politici
sînt următoarele: a) accesul persoanelor supuse probaţiunii la
locurile de muncă; b) accesul la asigurarea unei reintegrări; c)
accesul la învăţămînt şi odihnă; d) programe orientate spre
reducerea pagubei cauzate în urma unui comportament
prejudiciabil; e) respectarea necesităţilor particulare ale
grupurilor minorităţilor; toate combinate cu: a) estimarea şi
managementul efectiv al riscului; b) programe orientate spre
schimbarea comportamentului; c) executarea strictă a obligaţiilor
impuse de instanţă; d) repararea prejudiciului cauzat victimei32.
Este cunoscut faptul că reglementarea şi metodele de
realizare a probaţiunii diferă de la stat la stat. Ţinînd cont de
acest fapt, CEP-ul pune accent pe schimbul de cunoştinţe şi
experienţă dintre membrii şi precticienii de toate nivelurile.
Asemenea activitate este înfăptuită prin intermediul
simpozioanelor şi conferinţelor. În cadrul simpozioanelor se
discută specificul serviciilor naţionale de probaţiune, sarcinile
acestora, structura organizaţională, problemele cu care se
confruntă etc. Simpozioanele se organizează prin reunirea unui
grup de 20-30 de persoane din diverse ţări la care se studiază

calea de executare a probaţiunii existentă în ţara-gazdă.
Participanţii iau cunoştinţă de noi metode şi mijloace pe care
urmează a le implementa în activitatea de mai departe.
Conferinţele, la rîndul lor, sînt destinate unui public mult
mai larg. La aceste măsuri, pe lîngă ofiţerii de probaţiune,
participă judecători, procurori, alte persoane cu atribuţii în
domeniul înfăptuirii justiţiei. Temele abordate în cadrul
conferinţelor prezintă atît interes comun, cît şi reflectă problemele
curente existente în ţările-membre, printre acestea menţionăm:
tratamentul persoanelor dependente de droguri supuse
probaţiunii (Suedia 1991); probaţiunea intensivă (Norvegia
1994); eficacitatea probaţiunii (Scoţia 1996); reconcilierea
infractorilor şi victimelor (Germania 1998) etc.
Un alt scop al Conferinţei Europene Permanente constă
în promovarea standardelor internaţionale prin susţinerea şi
cooperarea cu alte organizaţii europene, cum ar fi Consiliul
Europei33. CEP are statut de observator pe lîngă unele comitete
ale Consiliului Europei, de exemplu: Comitetul European pentru
Problemele Crimei, Consiliul pentru Cooperare Penologică (în
colaborare cu care a fost elaborat proiectul Regulilor cu privire
la Sancţiunile şi Măsurile Comunitare). Experţii CEP participă
la diverse întruniri organizate de către Uniunea Europeană. Deci
activitatea acestei organizaţii europene este vastă şi contribuie
nemijlocit la reglementarea probaţiunii la nivel european.
În concluzie menţionăm că, din multitudinea de acte
internaţionale, au fost analizate doar cele ce se referă în mare
parte la fenomenul probaţiunii. Procesul de reglementare a
instituţiei probaţiunii este în continuă dezvoltare. Astfel, în viitorul
apropiat vom lua cunoştinţă, probabil, de unele schimbări în
domeniul dat.
§2. Reglementarea juridică a executării probaţiunii:

aspecte de drept execuţional penal
Probaţiunea, ca şi alte sancţiuni comunitare, este sub

raportul naturii juridice, o sancţiune penală34. Deci, fiind o
sancţiune penală, e necesar a fi aplicată în corespundere cu
anumite reguli ce se conţin în legislaţia execuţional-penală.
Conform Codului de executare al Republicii Moldova, legislaţia
de executare a sancţiunilor de drept penal reglementează
punerea în executare a pedepselor penale, precum şi modul de
exercitare a controlului asupra condamnatului la neaplicarea
condiţionată a pedepsei, asupra muncii educative cu condamnatul
şi asupra protecţiei drepturilor şi intereselor lui legitime. Aşadar,
în acest capitol ne propunem examinarea procesului de realizare
a probaţiunii.
Procesul de punere în executare a sentinţelor de
probaţiune, pe lîngă regulile stipulate în Codul de executare,
trebuie să fie guvernat de o serie de principii, cum ar fi: a)
obligativitatea; b) executabilitatea; c) jurisdicţionalitatea; d)
continuitatea35.
Obligativitatea executării sentinţei de probaţiune constă
în aceea că „dispozitivul hotărîrii trebuie adus la îndeplinire, în
mod obligatoriu, de către autoritatea de executare”36. Deci
părţile în proces trebuie să se supună deciziei adoptate de
judecător. Astfel, chiar dacă victima este împotriva executării
de către condamnat a sentinţei de probaţiune, acesta va trebui
s-o execute. Asemenea poziţie a victimei poate influenţa durata
şi/sau volumul sancţiunii şi nicidecum obligativitatea acesteia.
Executabilitatea reprezintă un efect al pronunţării de către
instanţa de judecată a unei soluţii, avînd caracter absolut în cazul
hotărîrilor definitive, ca efect al autorităţii de lucru judecat. Acest
principiu presupune faptul că ofiţerul de probaţiune este obligat

să înceapă lucrul cu persoana respectivă de îndată ce-a primit
hotărîrea instanţei. De asemenea, consilierul de probaţiune nu
poate suspenda sau amîna executarea, în tot sau în parte, a
obligaţiilor stabilite de judecător.
Jurisdicţionalitatea presupune faptul că persoana
condamnată stă sub supravegherea serviciului de probaţiune în
a cărui rază de activitate se află37. Nu se admite conflictul de
competenţă a serviciilor de probaţiune.
Continuitatea executării probaţiunii prevede că, odată
declanşată, probaţiunea trebuie să se desfăşoare neîntrerupt,
pînă la expirarea termenului38. Continuitatea nu se referă doar
la neîntreruperea executării, dar şi-a găsit reflectare şi în
activitatea serviciilor de probaţiune, şi anume, ofiţerul de
probaţiune, care a fost desemnat pentru o persoană, va conlucra
cu aceasta pînă la expirarea termenului de executare. Schimbarea
ofiţerului de probaţiune este posibilă doar în cazurile cînd sînt
temeiuri de recuzare sau alte cauze prevăzute în legislaţie (de
exemplu, concedierea ofiţerului de probaţiune, schimbarea
domiciliului condamnatului etc.).
Realizarea probaţiunii este un proces reglementat de lege
pus în sarcina unor organe de stat. Bineînţeles, organul principal,
dar nu şi unicul, în procesul executării probaţiunii este un organ
special abilitat cu executarea probaţiunii şi/sau cu executarea
alternativelor la privarea de libertate, care poartă denumirea de
serviciu de probaţiune (Anglia, Franţa etc.)39, serviciu de
probaţiune şi mediere (Republica Cehă)40, serviciu de probaţiune
şi liberare condiţionată (SUA)41.
Totodată, la procesul sus-menţionat participă şi instanţa
de judecată, rolul căreia diferă de la stat la stat. În unele ţări,
inclusiv în Republica Moldova, instanţa participă doar în cazurile
ce ţin nemijlocit de sancţiune, adică în cazurile revocării/
suspendării sancţiunii, de nerespectare a obligaţiilor impuse etc.

În alte ţări, precum ar fi Franţa, este instituţia judecătorului de
execuţie care, pe lîngă atribuţiile menţionate, posedă şi unele ce
ţin nemijlocit de procesul de executare a probaţiunii.
Ca şi orice sancţiune penală, probaţiunea constă în
limitarea unor drepturi şi libertăţi. Deci, în funcţie de volumul
restrîngerii unor drepturi, în timpul executării, putem defini
următoarele tipuri de probaţiune: probaţiunea tradiţională;
probaţiunea intensivă; probaţiunea şoc42.
Probaţiunea tradiţională este probaţiunea propriu-zisă şi
constă în rămînerea în comunitate şi respectarea, pentru o
anumită perioadă, a unor cerinţe. De regulă, persoana are
obligaţia de a se întîlni regulat cu ofiţerul de probaţiune şi de a
respecta alte restricţii impuse de instanţa de judecată. Probaţiunea
tradiţională pune accent atît pe reabilitare, cît şi pe control,
anume acest echilibru şi reprezintă specificul probaţiunii
tradiţionale.
În ultimul deceniu al sec. XX, sub presiunea pretenţiilor
comunităţii cu privire la siguranţa sa şi a declinului eficienţei
probaţiunii s-a încercat „înăsprirea” probaţiunii, în acest fel
dezvoltîndu-se sistemul probaţiunii intensive. Ea ocupă o poziţie
intermediară între privarea de libertate şi probaţiunea tradiţională
atît referitor la gradul de pedepsire, nivelul de siguranţă
comunitară, cît şi la costurile financiare de realizare a acestei
măsuri43. Spre deosebire de cea tradiţională, probaţiunea
intensivă pune accent pe supraveghere şi mai puţin pe reabilitare.
De asemenea, ea este aplicată în asociere cu alte sancţiuni
neprivative de libertate (munca neremunerată în folosul
comunităţii, amenda, monitoringul electronic etc.).
În aceleaşi împrejurări ca şi probaţiunea intensivă a apărut
probaţiunea şoc44. Această modalitate a probaţiunii presupune
o scurtă perioadă de încarcerare pînă la executarea propriu-
zisă a probaţiunii. După asemenea experienţă, chiar şi pentru o

perioadă scurtă de timp, infractorul nu va dori să nimerească în
aşa condiţii şi, respectiv, va fi mai puţin dispus să încalce condiţiile
impuse şi cu atît mai puţin dispus să comită noi infracţiuni.
Din punct de vedere execuţional-penal ne interesează
temeiul aplicării probaţiunii şi volumul obligaţiilor. Este cunoscut
faptul că temeiul juridic de aplicare a pedepsei penale faţă de
persoana care a săvîrşit fapta penal-condamnabilă este sentinţa
de condamnare rămasă definitivă, pronunţată în numele statului45.
Prin urmare, ar fi logic să concluzionăm că este necesar a stipula
în sentinţa sau hotărîrea instanţei de judecată toate obligaţiile ce
trebuie executate de persoana condamnată.
Totuşi ofiţerul de probaţiune poate stabili unele obligaţii,
cerinţe suplimentare, dar numai pentru asigurarea executării celor
stabilite de instanţă. Obligaţiile impuse de ofiţerul de probaţiune
nu pot limita drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei.
De altfel, asemenea stare de fapt nu este una nouă. Conform
Regulilor Statului Missouri (SUA), serviciul de probaţiune şi
liberare condiţionată este în drept să stabilească unele condiţii,
altele decît cele stabilite de instanţă46. Deci conţinutul sancţiunii
de probaţiune este stabilit atît de instanţa de judecată, cît şi de
ofiţerul de probaţiune, dar într-o măsură mai mică. Referitor la
împuternicirile instanţei cu privire la executarea probaţiunii,
menţionăm că instanţa de judecată poate schimba condiţiile
probaţiunii în orice timp pînă la expirarea termenului de
probaţiune47.
Pentru asigurarea unei realizări eficiente a acestei sancţiuni
sînt necesare unele condiţii care ar exista pe toată perioada de
probă, şi anume: 1) sentinţa de condamnare a persoanei pentru
fapta săvîrşită sau alte temeiuri care permit stabilirea unor obligaţii
(de exemplu, ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi
penale); 2) pericolul actualizat al executării reale a pedepsei
stabilite, de la executarea căreia vinovatul a fost liberat cu

anumite obligaţii de probă sau stabilirea altor consecinţe nefaste
în caz de neîndeplinire a cerinţelor probaţiunii; 3) cerinţe
(obligaţii) cu caracter limitativ, condiţionate de aflarea persoanei
sub supraveghere profilactică48; 4) obligaţii cu caracter de
corectare49.
Sancţiunea de probaţiune, în finalitatea sa, constă în
executarea unor obligaţii impuse o perioadă anumită de timp.
Obligaţie, în acest sens, poate fi denumită orice impunere a
persoanei de a face anumite lucruri sau servicii. Deseori, aceste
lucruri rezidă în anumite restricţii ale unor drepturi fundamentale
ale persoanei. Reieşind din acest fapt, unii autori50 au relevat
cîteva reguli cu privire la limitele restricţiilor drepturilor şi anume:
a) cu cît infracţiunea este mai social-periculoasă, cu atît mai
mare poate fi volumul şi numărul drepturilor şi libertăţilor
restrînse; b) asemenea limitări sînt posibile doar în baza legii,
care trebuie să fie accesibilă, clară şi previzibilă; c) legislaţia
prevede, de regulă, limitarea drepturilor, iar privarea de drepturi
ar trebui să fie ca excepţie; d) limitarea drepturilor are un
caracter temporar (acest fapt rezultă şi din definiţia probaţiunii).
În ceea ce priveşte obligaţiile ce pot fi impuse, menţionăm
că, potrivit scopului urmărit, acestea pot fi divizate în două
categorii51: 1) obligaţii cu caracter de constrîngere, conţinutul
cărora constă în existenţa unor forme de supraveghere; 2)
obligaţii cu caracter de reeducare/corectare, scopul acestora
rezidă în reorientarea personalităţii pentru o reintegrare în
comunitate.
Clasificarea obligaţiilor impuse în cadrul sancţiunii de
probaţiune constituie o problemă din cauza diversivităţii
acestora. În acelaşi timp menţionăm că clasificarea dată de
legiuitorul şi practica americană52 şi de practica şi legislaţia
engleză53 stabilesc clasificarea după universalitatea condiţiilor
probaţiunii. Astfel, deosebim condiţii universale, cu alte cuvinte

obligatorii, şi condiţii suplimentare, cu alte cuvinte coplementare.
Primele obligaţiuni sînt impuse tuturor persoanelor supuse
probaţiunii, indiferent de particularităţile faptei, personalităţii
(obligaţia de a nu încălca legile, prezentarea la Serviciul de
probaţiune etc.). Obligaţiile suplimentare sînt impuse la discreţia
instanţei de judecată, la stabilirea unor asemenea cerinţe se ţine
cont de particularităţile faptei, personalităţii, alte cauze. Printre
acestea putem enumera următoarele: abstinenţa de la consumul
substanţelor narcotice/alcoolice, repararea prejudiciului cauzat
victimei, urmarea unui program educaţional etc.
Un aspect al obligaţiilor impuse în cadrul probaţiunii este
prevederea acestora în actul normativ, adică, la discreţia
judecătorului, pot fi stabilite doar obligaţiile prevăzute de lege.
Pentru elucidarea acestui aspect este necesar de a porni de la
scopul probaţiunii. În ceea ce priveşte scopul probaţiunii, există
o părere unanim acceptată atît de doctrina, cît şi de practica
unor ţări, precum că scopul probaţiunii constă în: 1) reabilitarea
şi reintegrarea persoanei; 2) protecţia comunităţii de posibilele
recidive ale persoanelor supuse probaţiunii. Iar, conform Legii
RM cu privire, în calitate de scopuri sînt prevăzute prevenirea
recidivei de infracţiune şi reintegrarea în comunitate a subiecţilor
probaţiunii. Astfel, trebuie stabilite acele obligaţii prin intermediul
cărora s-ar putea atinge scopurile sus-menţionate.
Într-adevăr, instanţa trebuie să supună persoana doar
acelor obligaţii care ar atinge scopul dat54, dar, conform opiniei
autorului, este necesar ca aceste obligaţii să fie prevăzute de
lege. În ţara noastră, impunerea obligaţiilor ar putea fi doar dacă
sînt necesare pentru a-şi atinge scopurile şi dacă sînt prevăzute
de lege, deoarece, potrivit alin. 2 art.54 al Constituţiei Republicii
Moldova, „exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus
altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege...”.
În acest context, referindu-ne la Codul penal al Republicii

Moldova, menţionăm că în art.90 şi în art.104 sînt prevăzute
obligaţiile care pot fi impuse, constituind o enumerare exhaustivă.
Însă în varianta sa iniţială, atît art. 90, cît şi art. 104 al Codului
penal prevedeau că lista dată a măsurilor nu este exhaustivă şi
instanţele de judecată erau în drept să aplice orice alte obligaţii
care ar putea contribui la reeducarea minorului şi la prevenirea
săvîrşirii noilor infracţiuni.
Obligaţiile respective au fost analizate reieşind din
clasificarea acestora în măsuri de reeducare şi măsuri de
supraveghere. Primele se execută în comunitate şi sînt îndreptate
spre reabilitare, iar cele din urmă necesită un control din partea
unor organe specializate, care în majoritatea absolută sînt
serviciile de probaţiune.
Obligaţia de a urma un tratament medical, în cadrul
sancţiunii de probaţiune, este prevăzută în legislaţiile multor ţări.
Tratamentul medical este menit a înlătura cauza comiterii
infracţiunii şi anume consumul abuziv de substanţe alcoolice sau
narcotice55. Deci dacă făptuitorul săvîrşeşte unele fapte social-
periculoase în legătură sau drept consecinţă a consumului de
droguri, el poate fi obligat a se prezenta în mod regulat la un
tratament regulat sau a urma acest tratament. În asemenea cazuri,
făptuitorul trebuie supus unui tratament medical. Chiar dacă nu-
i nevoie de internare medicală, individul poate fi obligat să se
prezinte în mod regulat la un tratament medical pînă la
însănătoşire56. Persoana faţă de care s-a dispus această obligaţie
specifică, trebuie să urmeze un tratament medical ce are drept
scop abstinenţa de la consumul de substanţe narcotice sau alcool.
Obligaţia dată poate avea mai multe forme. Prima formă constă
în prezentarea la tratament medical şi urmarea acestuia pînă la
însănătoşire. Următoarea formă a acestei obligaţii constă, de
asemenea, în urmarea unei cure de tratament, dar sub
supravegherea nemijlocită a ofiţerului de probaţiune57.

Altă modalitate a acestei obligaţii poate fi numită ca cea
mai lejeră, deoarece prevede doar examene medicale periodice.
Persoanei condamnate i se stabileşte obligaţia de a nu consuma
substanţe narcotice/alcoolice, iar aceste examene medicale
periodice au drept scop depistarea prezenţei sau lipsei
substanţelor respective în organismul persoanei supuse
probaţiunii58.
În legătură cu executarea măsurii obligatorii la tratament
medical, obligaţii deosebite revin unităţii sanitare unde trebuie
efectuat tratamentul59. În unele cazuri, aceste unităţi sanitare sînt
instituţii specializate de stat, în alte ţări, acestea sînt unităţi sanitare
cu care serviciile de probaţiune au încheiat acorduri (contracte)
de colaborare. Însă, indiferent de statutul juridic al acestor
instituţii, ele sînt obligate să comunice consilierului de probaţiune
sau instanţei de judecată dacă persoana obligată la tratament s-
a prezentat la instituţie şi dacă se supune tratamentului ori se
sustrage de la efectuarea acestuia.
De asemenea, despre drepturile şi volumul obligaţiilor sale
trebuie informat condamnatul. Astfel, ofiţerul de probaţiune sau,
după caz, „judecătorul delegat cu executarea va comunica
persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament
medical că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea
sanitară la care urmează să i se facă tratamentul, atrăgîndu-i
atenţia că, în caz de nerespectare a măsurii luate, se va dispune
internarea medicală”60, stabilirea unor obligaţii mai drastice sau
executarea reală a pedepsei stabilite în sentinţă.
Totodată menţionăm că obligaţia de a urma un tratament
nu întotdeauna ia forma unui tratament pur medical. De exemplu,
în cadrul Serviciului de probaţiune din Carolina de Nord (SUA)
a fost implementat un program special pentru persoanele supuse
tratamentului medical61. Conform acestui program, ofiţerii de
probaţiune se ocupă doar de controlul abstinenţei, neimplicîndu-

se în tratamentul propriu-zis, şi, în caz de necesitate, pot aplica
unele sancţiuni. Sancţiunile date nu sînt sancţiuni penale, dar
înăspriri ale modului de executare a obligaţiei, de exemplu:
prezentarea suplimentară la testări medicale, mărirea numărului
de întrevederi cu ofiţerul de probaţiune etc62. În urma unor
cercetări63 s-a constat că persoanele care consumă droguri şi
nu au finisat un program de tratament prezintă un risc înalt de
recidivare. Astfel, nu trebuie subapreciată importanţa obligaţiei
respective.
Următoarea obligaţie aduce atingere dreptului la libertatea
circulaţiei şi cel mai des este întîlnită sub forma interzicerii de a
se afla în anumite localităţi, care „constă în obligaţia impusă
persoanei, faţă de care s-a luat această măsură, de a se abţine
de la orice acţiune ce ar avea ca urmare prezenţa sa pe teritoriul
vreuneia din localităţile interzise”64. Obligaţia de a se afla pe un
anumit teritoriu restrînge dreptul la libera circulaţie stipulat în
legea fundamentală a multor ţări (de exemplu, art. 27 Constituţia
Republicii Moldova, art. 25 Constituţia României etc.) şi într-o
serie de acte internaţionale. Astfel, în art. 12 al Pactului
Internaţional privind drepturile civile şi politice se menţionează
că „oricine, care se află pe teritoriul vreunui stat, are dreptul, în
limitele teritoriului acestuia, să circule liber şi să-şi aleagă
domiciliul”65.
Totodată menţionăm că în art. 27 al Constituţiei Republicii
Moldova este garantat dreptul la libera circulaţie, dar în art. 54
Constituţia Republicii Moldova este prevăzută posibilitatea
restrîngerii acestui drept. Asemenea restrîngere poate fi efectuată
conform normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional
şi sînt necesare în interesele ordinii publice, în scopul prevenirii
infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor
persoane. În acelaşi timp atenţionăm că în Codul penal al
Republicii Moldova este stipulată obligaţia de a nu frecventa

anumite locuri şi de a nu-şi schimba domiciliul fără
consimţămîntul organului competent, aceste obligaţii pot fi
impuse în cadrul condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei (art. 90 Cod penal), liberării condiţionate
de pedeapsă înainte de termen (art. 91 Cod penal). Conform
celor menţionate, putem constata că legislaţia autohtonă oferă
posibilitatea aplicării interzicerii de a se afla în anumite locuri ca
obligaţie în cadrul realizării unei măsuri penale cu elemente de
probaţiune.
Impunerea oricărei obligaţii trebuie să fie necesară şi
argumentată. Prin urmare, pentru a stabili obligaţia interzicerii
aflării în anumite locuri trebuie să fie dovedită legătura dintre
aflarea în anumite localităţi şi săvîrşirea infracţiunii sau crearea
pericolului de a săvîrşi unele infracţiuni. Caracterizarea unei
localităţi ca favorizantă pentru săvîrşirea de infracţiuni este
determinată de influenţa împrejurărilor din această localitate
asupra autorului faptei. Asemenea localitate poate avea caracter
absolut în raport cu alte localităţi, şi anume cînd caracterizarea
se referă la ambianţa socială dintr-o anumită localitate (cum ar
fi localitatea în care se află familia victimei); în celelalte cazuri,
caracterizarea este totdeauna relativă, în sensul că în localităţile
considerate ca nepotrivite, gradul de pericol social pe care îl
reprezintă infractorul este mult mai ridicat decît cel pe care l-ar
prezenta în alte localităţi66.
Totuşi, prin impunerea obligaţiei sus-menţionate, nu poate
fi înlăturat total pericolul săvîrşirii noilor infracţiuni. Astfel, unii
autori67 susţin că obligaţia respectivă trebuie să ia forma unei
restricţii continue, adică să se interzică orice prezenţă, chiar
pentru o scurtă durată. Iar în alte surse68 se susţine că interzicerea
respectivă poate fi atît perpetuă, cît şi periodică (adică în anumite
părţi ale săptămînii, anumite ore ale zilei etc.).
Pentru dispunerea unei asemenea interdicţii se cer întrunite

o seamă de condiţii care vizează persoana făptuitorului, locul
săvîrşirii infracţiunii, numărul infracţiunilor etc. Însă aceste condiţii
sînt enumerate în lege doar în măsura în care au tangenţă cu
condiţiile generale de aplicare a probaţiunii. Astfel, de exemplu,
locul săvîrşirii infracţiunii va fi luat în consideraţie la dispunerea
interzicerii aflării într-o localitate doar ca o circumstanţă de facto
şi nu ca un temei de iure necesar pentru dispunerea obligaţiei
sus-menţionate.
Persoana supusă interzicerii de a se afla în anumite localităţi
este obligată să semnaleze existenţa acestei interdicţii şi să refuze
orice însărcinare ce i s-ar da şi ar pune-o în situaţia de a se afla
în vreuna din localităţile interzise69.
În multe cazuri, dreptul la libera circulaţie este afectat
într-o măsură mai mică, adică persoanei i se permite schimbarea
domiciliului/reşedinţei, dar cu acordul consilierului de
probaţiune70 sau cu înştiinţarea ulterioară, timp de 48 de ore, a
acestuia de către persoana condamnată la probaţiune71.
Altă obligaţie ce poate fi impusă persoanei condamnate
la probaţiune este executarea tuturor cerinţelor patrimoniale
stabilite în ordinul de probaţiune, precum ar fi plata amenzii,
repararea pagubei, alte plăţi ordonate de curte. Plata amenzii
şi/sau reparării pagubei, ca parte componentă a probaţiunii,
trebuie realizată de persoana vinovată într-o perioadă stabilită,
care, de regulă, este mult mai mică decît perioada de probaţiune.
Obligaţia respectivă, în unele cazuri, serveşte drept
circumstanţă obligatorie pentru dispunerea probaţiunii (atare
situaţie este prevăzută şi în alin. 3 art. 90 Cod penal al Republicii
Moldova). În asemenea cazuri, instanţa de judecată poate
dispune sancţiunea probaţiunii cu condiţia că daunele au fost
deja integral reparate. Situaţia respectivă a suscitat unele critici
în literatura de specialitate pe motiv că stabilirea unei sancţiuni
depinde de situaţia financiară a persoanei72.

Referitor la problema menţionată, dorim să aducem
exemplul României. Codul penal român, de asemenea, prevedea
repararea daunei drept circumstanţă obligatorie pentru
dispunerea suspendării condiţionate a executării pedepsei. Vis-
a-vis de această problemă s-a pronunţat Curtea Constituţională
a României, care a constatat neconstituţionalitatea acestei
prevederi. Prin această decizie s-a stabilit că accesul inculpatului
la unele măsuri de politică penală neprivative de libertate, la
care el este îndreptăţit din punctul de vedere al politicii penale şi
al dreptului penal, nu îi poate fi interzis pe criterii străine justiţiei
penale, cum ar fi acoperirea integrală a prejudiciului. Inculpatul
care nu are posibilitatea obiectivă de acoperire a prejudiciului
pînă la pronunţarea hotărîrii de condamnare nu poate avea acces
la condamnarea cu suspendarea executării pedepsei şi
determină o discriminare pe criteriul averii73.
În Republica Moldova această situaţie rămîne
nedeterminată. Pe de o parte, repararea prejudiciului este un
temei necesar de liberare condiţionată de executarea pedepsei,
iar pe de altă parte, repararea daunei este o condiţie ce poate fi
impusă după liberarea condiţionată de la executarea pedepsei.
În ţara noastră, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra
problemei date. Însă pentru evitarea unei asemenea sutuaţii
ambugue propunem soluţia de a adopta alin. 3 art. 90 CP în
următoarea redacţie: „În cazul condamnării pentru o infracţiune
prin care s-au cauzat daune, instanţa de judecată, dacă
circumstanţele cauzei permit acesta, trebuie să dispună
suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu stabilirea
obligatorie a reparării integrale a daunelor cauzate” şi de a exclude
pct.e) alin. 6 al aceluiaşi articol să fie exclus.
În unele state obligaţia de plată a unor sume băneşti poate
fi dispusă şi de serviciul de probaţiune şi liberare condiţionată74.
Modalitatea de executare a acestei cerinţe este aceeaşi

ca şi executarea amenzii în calitatea sa de sancţiune principală.
Instanţa judecătorească, la pronunţarea sentinţei de aplicare a
amenzii, propune condamnatului să achite benevol amenda în
bancă în decursul unei luni de la data la care sentinţa a rămas
definitivă şi avertizează că în caz de neachitare amenda va fi
percepută în mod forţat. De regulă, plata sumelor de bani se
probează prin prezentarea bonurilor de plată, altor documente
de încasare a plăţilor.
În cadrul probaţiunii sau a formelor acesteia poate fi
impusă obligaţia prestării muncii social-utile75. Totuşi aplicarea
acestei prevederi implică şi existenţa unor împrejurări pozitive,
şi anume: inculpatul poate refuza prestarea muncii
neremunerate76, însă în cazul cînd prestarea este refuzată,
judecătorul poate decide asupra extinderii duratei probaţiunii
ori impunerea altor obligaţii. În Republica Moldova, conform
art.62 Cod penal al RM, prestarea muncii social-utile este
prevăzută atît în calitate de pedeapsă independentă, cît şi în
calitate de obligaţie în cadrul suspendării condiţionate a executării
pedepsei.
Executarea muncii poate fi realizată în cadrul diferitelor
instituţii, organizaţii, dar, de regulă, acestea sînt instituţiile ce
aparţin organelor administraţiei publice locale. E necesar a
remarca faptul, că pentru atingerea scopului probaţiunii,
persoana care urmează a executa muncile social-utile nu trebuie
să dispună de unele împuterniciri faţă de instituţia în care va
executa aceste munci.
Obligaţiile analizate anterior sînt prezente ca cerinţe în
cadrul probaţiunii în majoritatea ţărilor unde există asemenea
instituţie, însă această enumerare poartă un caracter
exemplificativ, multitudinea lor fiind foarte diversă. În majoritatea
absolută a cazurilor, instanţele de judecată stabilesc obligaţii cu
caracter de supraveghere. Executarea acestora necesită existenţa

unor organe specializate, care ar realiza supravegherea (deseori
acestea fiind serviciile de probaţiune).
Deci infractorul, practic de fiecare dată, va fi obligat să
se prezinte la serviciul de probaţiune şi să răspundă la toate
întrebările puse de ofiţerul de probaţiune. Prezentîndu-se la
instituţia respectivă, persoana va fi instruită referitor la locul şi
frecvenţa unor asemenea întîlniri. Numai prin intermediul
contactului direct, consilierul de probaţiune va putea asista
persoana în realizarea pedepsei de probaţiune77. Persoana este
obligată să acorde toate datele cerute de la el şi să raporteze
permanent despre ocupaţia şi locul său de aflare. De asemenea,
infractorul supus probaţiunii trebuie să permită ofiţerului de
probaţiune să-l viziteze la domiciliu, la serviciu sau în orice alt
loc etc.
Este interesat faptul că, pentru atingerea scopului
probaţiunii, pot fi impuse, în cazurile minorilor, obligaţii faţă de
părinţii copilului supus probaţiunii (parenting order). Astfel,
părinţii pot fi impuşi să urmeze „cursuri de educaţie” (parenting
classes) pe o perioadă de trei luni cu posibilitatea prelungirii
acestui termen78.
Enumerarea obligaţiilor în această lucrare poartă un
caracter exemplificativ, iar varietatea lor este imensă. De exemplu,
sînt stabilite condiţii speciale pentru persoanele ce au săvîrşit
infracţiuni computaţionale79, iar în cazul femeilor, poate fi impusă
administrarea contraceptivelor80 etc.
Toate obligaţiile analizate anterior sînt impuse unei
persoane recunoscute vinovată de săvîrşirea infracţiunii, însă
probaţiunea ca măsură penală poate fi impusă şi în timpul sau
după pornirea procesului, dar pînă la recunoaşterea vinovăţiei
persoanei (de regulă, nu se mai ajunge la recunoaşterea
vinovăţiei).
În Statele Unite, atît legislaţia81, cît şi practica82 „au

convenit” că judecătorul are autoritatea de a pune sub
probaţiune, cu impunerea unor condiţii, persoanele care nu au
fost condamnate, adică cauza respectivă se află în examinare.
Asemenea situaţie poate fi datorită existenţei unor instituţii de
drept procesual-penal (de exemplu: tranzacţia, instrucţiunea
penală etc.). În legislaţia ţării noastre, de asemenea, este posibilă
situaţia sus-menţionată. Astfel, conform art. 510 Cod de
procedură penală, urmărirea penală poate fi suspendată
condiţionat cu liberarea ulterioară de răspundere penală.
În cazurile aplicării măsurii de probaţiune pînă la stabilirea
vinovăţiei pot fi încălcate unele drepturi şi libertăţi fundamentale,
iar pentru evitarea acestor încălcări este necesar acordul
persoanei de a se supune obligaţiilor respective. Însă acordul
deja exprimat nu poate fi retras de persoana respectivă şi
obligaţiile impuse de instanţă devin obligatorii, iar nerespectarea
lor implică revocarea măsurii date şi stabilirea unor măsuri
procesuale de constrîngere sau continuarea procesului penal în
mod obişnuit. În cadrul acestui tip de probaţiune se impun atît
obligaţiile generale, cît şi cele speciale. La executarea probaţiunii
la această etapă nu întotdeauna este implicat serviciul de
probaţiune.
Problema impunerii probaţiunii pînă la stabilirea vinovăţiei
nu este străină nici pentru unele ţări din sistemul de drept romano-
germanic. Astfel, în 1994 legiuitorul francez a operat unele
modificări în Codul de procedură penală, printre care şi stabilirea
„instrucţiunii penale” (injonction pénale). Sensul instituţiei
respective rezidă în următoarele: procurorul, în cazurile
infracţiunilor pentru care sancţiunea este mai mică de trei ani,
poate să refuze pornirea procesului dacă persoana execută una
sau mai multe din următoarele cerinţe: plata unei amenzi;
restituirea mijloacelor materiale cu care s-a săvîrşit infracţiunea;
executarea muncilor în folosul comunităţii; repararea pagubei

victimelor faptei respective83.
În procesul aplicării probaţiunii la etapa respectivă putem
evidenţia două trăsături distincte: 1) impunerea unor obligaţii ce
constau în restrîngerea drepturilor şi libertăţilor persoanei; 2)
obligaţiile sînt impuse de procuror şi nu de judecător (această
particularitate nu se referă la SUA, unde asemenea obligaţii sînt
impuse de instanţa de judecată), care pot duce la lezarea unor
drepturi fundamentale ale omului, cum ar fi: dreptul la apărare,
prezumţia nevinovăţiei.
Astfel, Consiliul Constituţional al Franţei a declarat
instituţia instrucţiunii penale ca neconstituţională84. Consiliul dat
şi-a motivat hotărîrea prin faptul că această instituţie contravine
unor principii constituţionale, şi anume prezumţiei nevinovăţiei
şi separării puterilor judecătoreşti şi executive. Hotărîrea
respectivă a fost criticată de majoritatea savanţilor francezi.
Printre argumentele cele mai principale se menţionau
următoarele: persoana efectuează toate prescripţiile procurorului
doar dacă doreşte acest fapt; încălcarea prescripţiilor stabilite
nu implică revocarea probaţiunii şi stabilirea unor sancţiuni mai
drastice, dar urmează cu intentarea procesului în ordine
generală85.
În acest context, menţionăm că Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a examinat instituţia belgiană a tranzacţiei
(instituţia similară cu instrucţiunea penală franceză) şi a conchis
că „prezentînd avantaje indiscutabile atît pentru părţile interesate,
cît şi pentru realizarea justiţiei în general, tranzacţia în general nu
contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului” (CEDO,
22 fevr 1980, Deweer c. Belgique, serie A 35, p.24)86.
În urma analizei efectuate, credem că ar fi binevenită
completarea listei de obligaţiuni ce pot fi impuse persoanei de
către procuror cu următoarele cerinţe: să repare prejudiciul
cauzat victimei prin infracţiune, dacă asemenea prejudiciu a fost

pricinuit; să urmeze o cură de tratament stabilit; să se prezinte
săptămînal la organul în supravegherea căruia se află; să respecte
unele programe de asistenţă socială şi/sau de instruire
profesională.
În scopul evitării unor încălcări ale drepturilor şi libertăţilor
persoanei, este necesară respectarea anumitor condiţii, şi anume:
1) acordul persoanei de a executa obligaţiunile date; 2) în cazul
violării condiţiilor probaţiunii, să urmeze procesul în ordine
generală (acest fapt este prevăzut de art. 512 Cod de procedură
penală).
Conform celor menţionate, probaţiunea este o sancţiune
de drept penal şi, ca şi orice altă sancţiune, „generează un şir de
consecinţe juridice nefavorabile pentru persoana condamnată”87.
În acest context, specificăm că consecinţele juridice pentru
asemenea persoane se pot manifesta prin privarea de unele
drepturi (dreptul la vot), limitarea unor drepturi (persoanele
condamnate nu pot ocupa unele funcţii în aparatul de stat),
stabilirea unor regimuri de exercitare a unor drepturi (schimbarea
domiciliului doar cu acordul ofiţerului de probaţiune). De regulă,
persoana supusă probaţiunii rămîne în posesia aceloraşi drepturi
pe care le avea pînă la condamnare, dar cu excepţiile expres
prevăzute de lege (de exemplu, conform art. 13 Cod electoral,
persoana condamnată nu are dreptul de a fi aleasă) şi, respectiv,
devine titularul unor drepturi de care dispune datorită
condamnării sale (de exemplu, Codului de executare, persoana
condamnată este în drept să primească informaţie despre modul
şi condiţiile de executare a pedepsei stabilite de instanţa
judecătorească şi despre drepturile şi obligaţiile sale).
Ţinîndu-se cont de specificul probaţiunii, privarea şi/sau
limitarea drepturilor trebuie să fie minimă. Restrîngerea
drepturilor are loc în funcţie de etapa la care este aplicată măsura
probaţiunii. Astfel, în cazul cînd persoana este supusă probaţiunii

pînă la stabilirea vinovăţiei (tranzacţia penală, suspendarea
condiţionată a procedurii etc.), ea nu poate fi privată de unele
drepturi esenţiale88 (fiindcă nu este recunoscută vinovată,
impunerea obligaţiilor la această etapă trebuie să fie precedată
de acordul persoanei care urmează a fi supusă probaţiunii), iar
în cazul cînd persoana este declarată vinovată şi supusă
probaţiunii, atunci ea are antecedente penale şi este privată de
unele drepturi.
Un alt aspect ce ţine de executarea probaţiunii este
soluţionarea litigiilor ce apar în timpul acestui proces,
reglementarea căruia diferă de la ţară la ţară. Astfel, conform
art. 173 al Codului de executare al Republicii Moldova,
condamnatul sau alte persoane ale căror drepturi şi interese
legitime sînt încălcate prin actele instituţiei sau organului care
asigură executarea hotărîrilor cu caracter penal poate ataca
aceste acte în modul stabilit de legislaţie. În Marea Britanie, cu
excepţia ofiţerului de probaţiune, şefului serviciului de probaţiune
şi a instanţei de judecată de circumscripţie (area board),
competent în soluţionarea cazurilor de încălcare a dreptului, mai
este reglementată instituţia ombudsmanului pentru închisori şi
probaţiune (din engl. Prison and Probation Ombudsman). Acest
organ de stat este competent să examineze toate aspectele ce
ţin de „modul în care persoanele sînt tratate de serviciile de
probaţiune, cu excepţia cazurilor de executare a liberării
condiţionate înainte de termen”89. Cererea este examinată de
ombudsman doar în cazul cînd persoana a recurs la toate
instanţele competente, adică s-a adresat, în ordinea după cum
urmează, ofiţerului de probaţiune, şefului serviciului de
probaţiune şi instanţei de judecată.
Probaţiunea, fiind o sancţiune penală, trebuie aplicată
astfel încît să fie posibilă realizarea scopurilor pedepselor penale.
Conform art. 61 Cod penal al Republicii Moldova, pedeapsa

are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea
condamnatului şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni. Aceste
scopuri trebuie realizate şi de probaţiune, dar în majoritatea
ţărilor, mai sînt propuse şi cerinţe specifice ca: reintegrarea
comunitară a condamnatului şi asigurarea securităţii comunităţii.
Astfel, probaţiunea trebuie realizată în aşa mod încît membrii
comunităţii să nu sesizeze vreun pericol din partea persoanei
care execută în comunitate măsura respectivă, iar infractorul să
devină „membru deplin” al acestei comunităţi.
§3. Reglementarea juridică a probaţiunii în legislaţia

Republicii Moldova
Primele elemente de probaţiune au existat, în mod

surprinzător am putea spune, în legea penală adoptată în anul
1961, în care erau prevăzute aşa instituţii ca: condamnarea
condiţionată; liberarea de răspundere penală cu trimiterea cauzei
judecătoriei tovărăşeşti sau liberarea cu încredinţare pe chezăşie
etc. Pe lîngă faptul că erau prevăzute, aceste instituţii erau pe
larg aplicate, deoarece în acea perioadă comunitatea avea o
influenţă foarte mare asupra comportamentului persoanelor şi,
respectiv, putea fi atrasă în executarea sancţiunilor neprivative
de libertate.
La 12 iunie 2003, în Republica Moldova au intrat în
vigoare Codul penal şi Codul de procedură penală, care se
remarcă printr-o reglementare extrem de flexibilă a alternativelor
la detenţie încă din faza de urmărire penală, precum şi prin
crearea unui sistem sancţionator preponderent educativ pentru
minori. Noi instituţii, precum medierea şi împăcarea în cauzele
penale, metoda de reparaţii şi compensaţii acordate victimelor
pentru daunele materiale cauzate prin săvîrşirea infracţiunii şi
munca neremunerată în folosul comunităţii reprezintă doar cîteva
exemple în acest sens90.
Apariţia acestor inovaţii este condiţionată, în mare parte,
de politica penală a statului, care este orientată spre crearea
unor alternative reale la pedeapsa închisorii în scopul evitării
costurilor şi consecinţelor negative ale încarcerării excesive.
Totodată menţionăm că legislaţia naţională reglementează
majoritatea aspectelor instituţiei probaţiunii. Deci putem afirma
că necesarul pentru realizarea instituţiei probaţiunii este
reglementat de legislaţia naţională. După cum am menţionat,
legea autohtonă conţine doar unele elemente ale probaţiunii.

Dar care sînt ele? Unii autori91 susţin opinia conform căreia
condamnarea condiţionată (cuprinde liberarea condiţionată de
răspundere penală şi condamnarea cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei) şi probaţiunea sînt identice. Fapt cu care
nu sîntem de acord, deoarece în paragraful 1 capitolul I al
prezentei lucrări am expus şi argumentat opinia potrivit căreia
instituţia probaţiunii în calitate de măsură penală poate include
şi asemenea instituţii cum ar fi: amînarea emiterii sentinţei;
liberarea condiţionată înainte de termen etc.
În acelaşi timp subliniem că Codul penal al Republicii
Moldova nu recunoaşte probaţiunea ca sancţiune independentă,
ci doar ca alternativă la privarea de libertate, deci probaţiunea
poate fi aplicată doar în procesul individualizării pedepsei. De
asemenea, elementele probaţiunii existente trebuie să
corespundă definiţiei şi caracteristicilor elucidate în paragragful
1 capitolul I al prezentei lucrări. Conform celor menţionate putem
afirma că elemente ale probaţiunii în calitate de alternativă la
privarea de libertate sînt următoarele: liberarea de răspundere
a minorilor (art.54 CP); liberarea condiţionată de răspundere
penală (art.59 CP); condamnarea cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei (art.90 CP); liberarea condiţionată de
pedeapsă înainte de termen (art.91 CP); liberarea de pedeapsă
a minorilor (art.93 CP); amînarea executării pedepsei pentru
femei gravide şi femei care au copii în vîrstă de pînă la opt ani
(art.96 CP).
În unele surse enumerarea respectivă este mai amplă92,
opinie cu care nu sîntem de acord. În acest context menţionăm
că liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de
bună voie la săvîrşirea infracţiunii şi liberarea de răspundere în
legătură cu căinţa activă se aplică ţinîndu-se cont de comportarea
benevolă a infractorului în timpul sau imediat după comiterea
infracţiunii, adică acţiunile întreprinse de persoana respectivă

sînt consecinţa voinţei ei, dar nu consecinţa obligaţiunilor impuse
de instanţă, aşa cum este necesar în cazul probaţiunii.
Conform legii penale actuale, despre probaţiune putem
vorbi în cazul aplicării unor modalităţi ale liberării de răspundere
penală (art. 54, 59 Cod penal al RM) şi unor modalităţi ale
liberării de pedeapsa penală (art. 90, 91, 93, 96 Cod penal al
RM).
Liberarea de răspundere penală constă în refuzul
judecătorului de a da o sentinţă de condamnare persoanei
vinovate de săvîrşirea infracţiunii şi, implicit, în refuzul de a aplica
acesteia pedeapsa respectivă (sancţiunile juridico-penale)93.
Conform unei opinii94, unele modalităţi a liberării de
răspundere sînt măsuri de siguranţă sau măsuri de apărare
socială, căci nu are ca restabilirea echităţii sociale ori intimidarea
infractorului sau altor persoane, caracterul de măsură de
siguranţă rezultă şi din aceea că măsura dată apare ca un
„tratament criminologic”, destinat readaptării la viaţa socială.
Conform unor opinii95, liberarea de răspundere penală
este un mijloc de individualizare a pedepsei. Modalitatea dată
de individualizare a răspunderii penale poate fi considerată
probaţiune, deoarece condiţiile necesare acesteia sînt, practic,
identice cu cele necesare aplicării probaţiunii. Deci la aplicarea
liberării de răspundere penală este necesar: prezenţa persoanei
învinuite, stabilirea unor condiţii obligatorii pe o perioadă de
timp, îndeplinirea cerinţelor obligatorii în cadrul comunităţii;
cerinţe cu privire la infractor şi faptă fiind aceleaşi. Astfel,
liberarea de răspundere penală poate fi considerată o modalitate
a probaţiunii.
Totuşi unii autori96 susţin că liberarea de răspundere penală
este o alternativă a procesului penal, dar nu o alternativă a unei
sancţiuni privative de libertate. Nu negăm faptul că realizarea
procesuală a acestei instituţii materiale poate şi reprezintă o

alternativă a procesului penal formal, dar, menţionăm, totodată,
că liberarea de răspundere penală este o instituţie materială cu
implicaţii juridico-penale şi execuţional-penale şi considerăm
că această măsură penală se înscrie în noţiunea de probaţiune.
Ordinea de aplicare a liberării de răspundere penală poate
fi redată shematic în modul următor: instanţa de judecată
stabileşte că sînt suficiente probe pentru a demonstra vinovăţia
persoanei (dar fără a emite o sentinţă în acest sens); instanţa
ajunge la concluzia că condamnatul poate fi reeducat fără
stabilirea şi executarea reală a pedepsei; instanţa eliberează
persoana vinovată de răspundere penală, stabilind în acelaşi
timp un termen de încercare (termen de probare). Termenul de
încercare este o perioadă de timp în care condamnatul trebuie
să demonstreze printr-un comportament respectiv corectarea
sa97. Scopul principal al termenului de probă constă în necesitatea
organizării în această perioadă a lucrului educativ cu infractorul
şi de a se convinge despre oportunitatea adoptării unei asemenea
hotărîri de către instanţa de judecată.
Conform art. 54 al Codului penal al RM, persoana în
vîrstă de pînă la 18 ani care a săvîrşit pentru prima oară o
infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de
răspundere penală în conformitate cu prevederile procedurii
penale dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi
supusă răspunderii penale. De asemenea, minorilor liberaţi de
răspundere penală, în conformitate cu alin. 1 al art. 54, li se pot
aplica măsurile de constrîngere cu caracter educativ, prevăzute
în art. 104 Cod penal.
În articolul menţionat legiuitorul foloseşte sintagma
„persoana care a săvîrşit pentru prima oară o infracţiune”.
Această expresie trezeşte unele confuzii. Din punct de vedere
juridic, aceasta poate fi orice persoană care a săvîrşit pentru
prima oară, în viaţa sa, o infracţiune sau o persoană care a mai

săvîrşit şi alte infracţiuni, dar antecedentele penale au fost stinse
sau ridicate. Situaţia dată are loc datorită faptului că „persoana
nu poate răspunde de două şi mai multe ori pentru aceeaşi faptă”
(art.4 al protocolului adiţional nr. 7 al Convenţiei Europene
pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Omului)98. Astfel, un
minor care a fost supus deja unei sancţiuni penale sau liberării
condiţionate, poate fi iarăşi supus liberării condiţionate de
răspundere penală (cu condiţia că în perioada executării primei
liberări minorul n-a comis vreo infracţiune). Acestei teze se alătură
şi practicile unor state străine99. Din punct de vedere criminologic
situaţia dată nu este adecvată. Conform unor opinii100, dacă
persoana a săvîrşit din nou o infracţiune, aceasta înseamnă că
liberarea condiţionată sau sancţiunea executată anterior nu şi-a
atins scopul de reeducare şi prevenire specială, iar asemenea
scopuri nu mai pot fi realizate cu ajutorul unei aşa instituţii cum
este liberarea condiţionată de răspundere penală.
În asemenea cazuri, instanţa de judecată, conducîndu-se
de legislaţia în vigoare, poate libera condiţionat de răspundere
penală un minor faţă de care asemenea măsură sau una mai
aspră (adică pedeapsa reală) şi-a demonstrat deja ineficienţa.
Deci considerăm că liberarea de răspundere penală a minorului
ar trebui aplicată, de regulă, cînd persoana care nu a împlinit
vîrsta de 18 ani a comis în adevăr pentru prima dată o infracţiune,
sau în cazul în care această infracţiune este comisă nu pentru
prima dată, dar cu condiţia că pentru infracţiunea anterior
săvîrşită au trecut termenele de prescripţie pentru tragerea la
răspundere penală. Situaţia dată intră în contradicţie cu noţiunea
„infracţiune comisă pentru prima oară”, deoarece nu cuprinde
cazul cînd au fost stinse antecedentele penale pentru o infracţiune
comisă anterior celei pentru săvîrşirea căreia este pornit procesul.
Totuşi credem că în această situaţie este raţional să acceptăm
punctul de vedere criminologic asupra noţiunii „infracţiune

comisă pentru prima oară”.
O condiţie obligatorie pentru liberarea condiţionată a
minorului este gradul prejudiciabil al infracţiunii, adică infracţiunea
săvîrşită să fie uşoară sau mai puţin gravă. Conform al. 2 art. 16
Cod penal, infracţiuni uşoare se consideră faptele pentru care
legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa
închisorii pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv, iar infracţiuni
mai puţin grave, conform al. 3 art. 16 Cod penal, se consideră
faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu
închisoare pe un termen de pînă la 5 ani inclusiv.
Instanţa trebuie să ajungă la concluzia că corectarea
persoanei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale. În
contextul problematicii din prezenta lucrare, aceasta ar însemna
că „în rezultatul cercetării cauzei şi calităţilor individuale ale
vinovatului s-a format convingerea fermă în posibilitatea atingerii
scopului răspunderii penale fără izolarea de societate, dar în
condiţiile unui control profilactic al comportării persoanei
respective într-o perioadă de timp stabilită”101. De asemenea,
conform opiniei unor autori102, în calitate de temei pentru
constatarea posibilităţii că minorul delincvent poate fi corectat
fără a fi supus răspunderii penale, printre altele, ar fi următoarele
împrejurări: căinţa sinceră, autodenunţarea, contribuţia activă
la descoperirea infracţiunii, repararea benevolă a pagubei
pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate etc.
Un alt aspect al liberării de răspundere penală a minorilor
se referă la faptul dacă instanţa poate, în ipoteza în care termenul
de încercare depăşeşte momentul împlinirii vîrstei de 18 ani de
către condamnat, să stabilească numai obligaţiile prevăzute de
art. 104 Cod penal, sau este obligată să impună şi respectarea
după majorat a altor măsuri prevăzute de legea penală sau cea
procesual-penală. Credem că s-a optat corect „apreciindu-se
că dacă instanţa a considerat necesară impunerea unor obligaţii,

acest lucru să persiste pe toată durata termenului de încercare,
chiar şi după împlinirea vîrstei de 18 ani, deoarece nu există nici
o raţiune care să justifice stabilirea în sarcina condamnatului a
unor obligaţii executabile doar pînă la majorat, atîta vreme cît
termenul de încercare se prelungeşte şi după acest moment,
chiar dacă conţinutul acestor obligaţii se modifică la împlinirea
vîrstei de 18 ani”103.
Conform al. 2 art. 54 Cod penal, persoanelor liberate de
răspundere penală, în conformitate cu al. 1 art. 54, li se pot
aplica măsurile de constrîngere cu caracter educativ prevăzute
în art.104 Cod penal. Articolul respectiv prevede următoarele
măsuri de constrîngere cu caracter educativ: a) avertismentul;
b) încredinţarea minorului în supravegherea părinţilor,
persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat;
c) obligarea minorului să repare daunele cauzate; d) obligarea
minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare
psihologică; e) internarea minorului într-o instituţie specială de
învăţămînt şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de
reeducare.
În ceea ce priveşte natura juridică a acestor măsuri, ne
raliem opiniei conform căreia ele „pot fi considerate drept măsuri
de alternativă pentru pedepsele penale”104, iar în alte surse,
măsurile de constrîngere cu caracter medical sînt definite ca
„măsuri de influenţă prevăzute a fi aplicate de instanţa de
judecată ...”105. Ţinînd cont de definiţia probaţiunii descrisă în
prezenta lucrare, măsurile date sînt acele obligaţii care se impun
persoanei supuse probaţiunii. Cu atît mai mult, măsurile date
sînt aplicate în scopul corectării şi reeducării infractorilor minori,
precum şi prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni, după cum putem
observa, aceleaşi scopuri sînt urmărite de probaţiune prin
stabilirea diferitelor obligaţiuni. Totuşi măsurile respective
nicidecum nu pot fi considerate pedepse, deoarece nu implică

apariţia antecedentelor penale. Mai mult decît atît, aplicarea
acestora duce la liberarea minorului atît de pedeapsa penală,
cît şi de răspunderea penală.
Conform al.3 art.104 Cod penal, minorului îi pot fi aplicate
concomitent cîteva măsuri de constrîngere cu caracter educativ,
această prevedere a fost stipulată pentru a acorda instanţelor o
„libertate” în combinarea măsurilor, combinare ce se efectuează
în scopul atingerii scopurilor sus-menţionate. Totodată
menţionăm că, potrivit al.2 art.104 Cod penal, lista obligaţiunilor
este exhaustivă. În redacţia Legii RM nr.985-XV din 18 aprilie
2002, Codul penal prevedea că lista dată a măsurilor nu este
exhaustivă şi instanţele de judecată erau în drept să aplice orice
alte obligaţii ce ar putea contribui la reeducarea minorului şi la
prevenirea săvîrşirii noilor infracţiuni. În acest context, salutăm
decizia legiutorului din următoarele motive: 1) stabilirea unui cerc
strict de obligaţii va proteja minorul de încălcarea sau limitarea
unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, limitare care
s-ar părea necesară, dar incompatibilă cu legislaţia în domeniul
drepturilor omului; 2) stabilirea unui cerc strict de obligaţii va
proteja minorul supus acestor măsuri de posibilele abuzuri sau
de stabilirea unor obligaţii inutile, care doar vor îngreuna procesul
de reeducare a delicventului minor; 3) prevederea unei liste
exhaustive a obligaţiunilor este în concordanţă cu cerinţele
Recomandării nr.22 (2000) cu privire la implementarea Regulilor
Europene privind Măsurile şi Sancţiunile Comunitare106.
În acelaşi timp, atenţionăm că posibilitatea acordată
instanţei, conform art.104 Cod penal (în redacţia Legii RM
nr.985-XV din 18 aprilie 2002), de a limita timpul liber şi
stabilirea unor cerinţe speciale privind comportamentul minorului
a fost, de asemenea, exclusă din motivele enumerate anterior.
Avertismentul prevăzut la lit.a) al.1 art.104 presupune o
apreciere negativă de drept a acţiunii făptuitorului şi concomitent

o reacţie din partea societăţii în scopul educării şi reeducării
acestuia107. Pentru a obţine un efect mai mare al acestei măsuri,
în toate cazurile avertismentul trebuie să fie anunţat public, dar,
suplimentar, poate fi realizat şi în formă scrisă, adică prin
înmînarea hotărîrii instanţei contra semnătură.
Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor,
persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor de stat specializate
presupune punerea în sarcina lor a obligaţiei de a urmări şi a
direcţiona comportamentul minorului. Pentru aplicarea acestei
măsuri, „instanţa urmează să se convingă de posibilitatea reală
a acestora de a asigura măsura de constrîngere cu caracter
educativ”108. Legea penală nu conţine prevederi referitor la
acordul acestor persoane de a realiza supravegherea
delicventului minor. Totuşi ne alăturăm opiniei109 conform căreia
necesitatea acordului este un rezultat firesc al naturii şi scopului
acestei măsuri educative. Cu toate acestea, modalitatea de
exprimare a acordului nu prezintă importanţă principială, dar
din punct de vedere procesual, ar fi binevenită forma scrisă. În
acest context menţionăm că prin măsura respectivă, adică
încredinţarea minorului pentru supraveghere organelor
specializate de stat, Codul penal stabileşte bazele activităţii
serviciilor de probaţiune. În acest caz trebuie să existe „organe
specializate de stat” şi în acelaşi timp instanţa este în drept să
pună minorul sub supraveghere. Deci în cazul minorilor putem
vorbi despre posibilitatea aplicării probaţiunii atît ca sancţiune,
cît şi ca activitate a unor instituţii specializate. Mai mult decît
atît, supravegherea respectivă poate fi dispusă împreună cu alte
măsuri educative.
Următoarea măsură educativă este repararea daunelor
cauzate. Obligarea minorului de a repara dauna cauzată se aplică
în următoarele cazuri: 1) cînd minorul este obligat să întoarcă
persoanei vătămate obiectul sustras sau alt obiect echivalent

celui dispărut, dacă persoana vătămată acceptă; 2) cînd minorul
poate repara în bani costul obiectului sau dauna cauzată stabilită
de către materialele cauzei sau la înţelegerea părţilor; 3) cînd
dauna cauzată urmează să fie reparată de către făptuitor prin
munca lui proprie110.
Amenda aplicată minorului nu se răsfrînge obligatoriu
asupra părinţilor sau persoanelor care îl întreţin, deoarece există
şi minori care au bunuri proprii111. Deci măsura dată poate fi
dispusă ţinîndu-se cont de starea materială a minorului. Prin
stare materială a minorului se înţelege prezenţa unei surse de
venit sau patrimoniu care i-ar permite acoperirea daunelor, de
exemplu, salariul, bursa etc. Dispunerea acestei măsuri educative
este posibilă şi în cazul cînd părinţii sînt de acord, la înţelegere
cu partea vătămată, să repare dauna cauzată. Credem că
această situaţie poate fi admisă numai în cazul în care va avea
un caracter educativ asupra minorului, deoarece dacă părinţii
vor repara dauna fără ca minorul să suporte anumite consecinţe,
atunci, credem că, din punct de vedere al reeducării persoanei,
nu mai are rost dispunerea unei asemenea măsuri.
În această ordine de idei, nu putem fi de acord cu opinia112
potrivit căreia, în cazurile cînd minorul este liberat de răspundere
penală, nu este posibilă repararea daunei. În cazul liberării de
răspundere penală a unui minor, instanţa de judecată poate aplica
măsurile de constrîngere cu caracter educativ prevăzute în art.
104, iar acest articol conţine prevederea conform căreia instanţa
de judecată poate dispune obligarea minorului să repare daunele
cauzate.
Totodată menţionăm că repararea pagubei poate fi
realizată nu numai prin oferirea de despăgubiri, dar şi prin munca
proprie a minorului, de exemplu, cînd prin diferite acţiuni de
vandalism sînt deteriorate băncile din parcuri, monumentele,
delicventul minor poate fi impus să le repare personal.

Altă măsură educativă este obligarea minorului de a urma
un curs de tratament medical de reabilitare psihologică. Această
măsură „este determinată de dereglările de comportament ale
minorului, dependente de starea familială sau de atragerea la
săvîrşirea infracţiunii de către inculpaţii adulţi”113. Internarea
minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare
sau într-o instituţie curativă şi de reeducare presupune trimiterea
minorilor în şcoli-internat şi instituţii medicale pentru copii cu
deficienţe psihice sau copii care au suferit boli ce s-au răsfrînt
asupra dezvoltării lor. Temeiurile pentru trimiterea în asemenea
instituţii trebuie să fie stabilite de instanţă în baza concluziilor
medicale114. În practică s-a decis corect că internarea minorului
într-un centru de reeducare, pentru a fi eficientă, nu se poate
efectua decît faţă de un minor căruia, la data pronunţării hotărîrii
i-a rămas, pînă la majorat, suficient timp pentru reeducare115.
Atenţionăm asupra faptului că legea penală autohtonă
stabileşte urmări nefaste în caz de nerespectare a măsurilor
impuse de instanţa de judecată, prin aceasta apropiindu-se şi
mai mult de noţiunea de probaţiune în accepţiunea sa clasică.
Altfel spus, în cazul minorilor sînt prevăzute obligaţiile ce urmează
a fi respectate şi consecinţele nerespectării acestora. Astfel,
conform al.4 art. 104 Cod penal, „în cazul eschivării sistematice
de la măsurile de constrîngere cu caracter educativ de către
minor, instanţa de judecată, la propunerea organelor de stat
specializate, anulează măsurile aplicate şi decide trimiterea cauzei
penale procurorului sau stabileşte pedeapsa conform legii în baza
căreia persoana a fost condamnată, după caz”. Urmările nefaste
pot interveni numai în cazul eschivării sistematice de la măsurile
stabilite. Eschivarea sistematică presupune încălcarea (de trei şi
mai multe ori) măsurii aplicate: de a se prezenta pentru a repara
dauna cauzată sau la tratamentul medical de reabilitare
psihologică, sau pentru a i se anunţa avertismentul etc.

Ordinea şi procedura liberării de răspundere penală a
minorului este reglementată de Codul de procedură penală al
Republicii Moldova. Deci ordinea este următoarea: organul de
urmărire penală face propunere procurorului de a înceta
urmărirea penală în privinţa minorului şi, dacă procurorul
consideră necesar, emite ordonanţă de încetare a procesului cu
aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ.
În cazul aplicării măsurii de internare într-o instituţie
specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă
şi de reeducare, demersul procurorului privind liberarea minorului
de răspundere penală se examinează de către judecătorul de
instrucţie conform prevederilor art.308 CPP. Dacă judecătorul
de instrucţie respinge demersul, atunci procurorul este obligat
să anuleze ordonanţa de încetare a procesului penal şi să
continue procedura obişnuită. Este în drept să iniţieze procedura
liberării atît organul de urmărire penală, procuratura, cît şi,
conform al.5 art.483 C.P.P., instanţa de judecată în timpul
examinării cauzei penale. Faptul că procedura liberării poate fi
iniţiată în mai multe faze ale procesului penal este salutabil,
deoarece cu cît mai multe posibilităţi de aplicare a probaţiunii
vor fi, cu atît probabilitatea de aplicare va fi mai mare, ceea ce-
ar constitui un pas important în aplicarea pe larg a probaţiunii.
Următorul element de probaţiune reglementat de legislaţia
Republicii Moldova este liberarea condiţionată de răspundere
penală. Conform art.59 Cod penal, în privinţa persoanei puse
sub învinuire pentru săvîrşirea unei infracţiuni uşoare sau mai
puţin grave, care îşi recunoaşte vinovăţia şi nu prezintă pericol
social, urmărirea penală poate fi suspendată condiţionat, cu
liberarea ulterioară de răspundere penală în conformitate cu
procedura penală, dacă corectarea acestei persoane este
posibilă fără aplicarea unei pedepse penale.
Aşadar, reieşind din conţinutul legii, această modalitate

de liberare de răspundere penală este posibilă în prezenţa unor
condiţii concrete, şi anume: 1) infracţiunea săvîrşită nu prezintă
un grad prejudiciabil înalt, adică persoana a săvîrşit o infracţiune
uşoară sau mai puţin gravă; 2) procurorul a emis ordonanţa de
învinuire şi vinovatul îşi recunoaşte vinovăţia; 3) persoana celui
vinovat nu prezintă pericol social sporit (a săvîrşit infracţiunea
pentru prima dată, se caracterizează pozitiv, munceşte cinstit,
poartă grijă de familie etc.); 4) reeducarea lui este posibilă fără
aplicarea unei pedepse penale; 5) vinovatul nu insistă ca dosarul
penal să fie cercetat în judecată; 6) dauna cauzată a fost
reparată116.
Prin recunoaştere a vinovăţiei se are în vedere situaţia în
care învinuitului i s-a explicat dreptul de a tăcea şi de a nu
mărturisi împotriva sa, iar acesta acceptă să depună mărturii şi
să dea explicaţii referitoare la învinuirea înaintată117.
Legea penală operează cu noţiunea de persoană ce nu
prezintă pericol social. Se consideră că persoana nu prezintă
pericol social în cazul în care nu a fost anterior condamnată, nu
este dependentă de alcool sau droguri, se căieşte sincer de
comiterea infracţiunii118, de asemenea, este necesar ca persoana
vinovată să aibă un comportament pozitiv şi în cadrul procesului
penal119.
Liberarea condiţionată de răspundere penală a persoanei
se realizează conform prevederilor Codului de procedură penală.
Astfel, potrivit art. 511 Cod de procedură penală, în cazul în
care procurorul constată că persoana întruneşte toate condiţiile
necesare liberării condiţionate, el, prin ordonanţă (care trebuie
să fie confirmată de procurorul ierarhic superior), suspendă
condiţionat urmărirea penală pe un termen de un an. În acest
caz, persoanei învinuite îi pot fi stabilite una sau mai multe
obligaţii: 1) de a nu părăsi localitatea unde îşi are domiciliul decît
în condiţiile stabilite de procuror; 2) de a comunica organului

de urmărire penală orice schimbare de domiciliu; 3) de a nu
săvîrşi infracţiuni sau contravenţii; 4) de a-şi continua lucrul sau
studiile.
De asemenea, legea procesual-penală prevede că
liberarea condiţionată nu se aplică persoanelor care: 1) au
antecedente penale; 2) sînt dependente de alcool sau droguri;
3) avînd funcţii de răspundere, au comis infracţiunea făcînd abuz
de serviciu; 4) au comis infracţiuni contra securităţii statului; 5)
nu au reparat paguba cauzată în urma infracţiunii.
Conform art.512 Cod de procedură penală, dacă în
termenul de suspendare condiţionată a urmăririi penale învinuitul
a respectat condiţiile stabilite, procurorul, prin ordonanţa sa,
liberează persoana de răspundere penală. Iar în cazul în care
învinuitul nu a respectat condiţiile stabilite de procuror, ultimul
trimite cauza în judecată cu rechizitoriu în ordinea generală. Este
interesant faptul că persoana poate fi liberată de răspundere
penală în baza art.59 Cod penal poate fi dispusă doar de
procuror. Necătînd la faptul că art.53 Cod penal prevede
posibilitatea liberării de răspundere atît de către procuror, cît şi
de către instanţa de judecată, însă art.59 Cod penal stabileşte
că liberarea condiţionată se realizează în conformitate cu
prevederile procesual-penale. Şi anume prevederile procesual-
penale (art.510-512 Cod de procedură penală) stabilesc această
atribuţie procurorului.
Termenul de suspendare pe un an este necesar pentru a
se convinge de corectitudinea deciziei adoptate şi pentru a putea
fi reluată procedura în cazul încălcării obligaţiunilor stabilite. Deci
şi în cazul liberării condiţionate sînt prezente multe elemente ale
probaţiunii. Astfel, persoanei i se stabilesc anumite condiţii, pe
care trebuie să le respecte o perioadă determinată de timp. Ar
fi binevenit faptul dacă una din condiţiile necesare, prevăzută
de Codul de procedură penală, ar fi repararea pagubei,

deoarece, în multe ţări, repararea pagubei este o condiţie
obligatorie a sancţiunii de probaţiune şi, totodată, realizarea ei
este pusă în sarcina serviciilor de probaţiune120.
O instituţie a dreptului penal care include unele elemente
ale probaţiunii este instituţia liberării de pedeapsă penală.
Conform art.89 Cod penal, prin liberare de pedeapsa penală
se înţelege eliberarea persoanei care a săvîrşit o infracţiune de
la executarea reală, parţială sau totală, a pedepsei penale
pronunţate prin hotărîrea instanţei de judecată. În alin. 2 al
aceluiaşi articol sînt prevăzute modalităţile liberării de pedeapsă
penală, însă, după cum am menţionat anterior, doar unele
modalităţi conţin elemente ale probaţiunii. Printre acestea
enumerăm: condamnarea cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei; liberarea condiţionată înainte de termen;
liberarea de pedeapsă a minorilor; amînarea executării pedepsei
pentru femei gravide şi femei care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani.
Conform opiniei unor autori121, toate modalităţile de
liberare de pedeapsa penală conţin elemente de probaţiune.
Nu împărtăşim această opinie, deoarece unele modalităţi ce se
conţin în lege nu au caracteristicile enumerate în prezenta lucrare,
care pot caracteriza o măsură penală drept probaţiune.
Astfel, dacă unei persoane îi este înlocuită partea
neexecutată din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă, atunci
pedeapsa mai blîndă va fi aleasă din lista stipulată în art.62 Cod
penal. Dar această listă nu conţine nici o pedeapsă ce ar putea
fi atribuită probaţiunii. Desigur, o parte neexecutată din pedeapsa
cu închisoare poate fi înlocuită cu o pedeapsă neprivativă de
libertate (de exemplu, amenda, munca neremunerată în folosul
comunităţii122), dar în acest caz modalitatea respectivă poate fi
tratată ca o alternativă la detenţie. Însă deşi probaţiunea este
„principala alternativă”, nu orice alternativă este probaţiune. Deci
susţinem că înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o

pedeapsă mai blîndă nu poate fi atibuită la sancţiunea de
probaţiune.
În ceea ce priveşte liberarea de la executarea pedepsei a
persoanelor grav bolnave, putem să menţionăm că aplicarea
modalităţii respective este în funcţie de o circumstanţă obiectivă,
îmbolnăvirea persoanei de o boală psihică, ce exclude
discernămîntul, sau de o boală ce împiedică executarea pedepsei.
În acest caz nu este vorba nici de supraveghere şi asistare (cu
excepţia celor pur medicale) şi nici de stabilirea unor obligaţiuni.
În urma unei analize a legislaţiei autohtone, putem afirma
că liberarea de pedeapsa penală poate fi condiţionată şi
necondiţionată. Liberarea necondiţionată nu presupune anumite
cerinţe cu privire la conduita ulterioară a persoanei. Însă liberarea
condiţionată solicită anumite cerinţe persoanei, după liberarea
ei de pedeapsa penală, cu privire la conduita acesteia în termenul
de încercare. Această afirmaţie este veridică, dar e necesar a
menţiona că şi în cazul liberării necondiţionate persoanele au
unele obligaţii generale, care nu sînt impuse de instanţa de
judecată, dar de lege (de exemplu, obligaţia de a nu comite
crime, de a avea un comportament bun etc.).
Potrivit opiniei noastre, condamnarea cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei este instituţia care conţine
toate elementele probaţiunii ca măsură (sancţiune) penală.
Conform art.90 Cod penal, dacă la stabilirea pedepsei cu
închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiunile
săvîrşite cu intenţie şi de cel mult 7 ani pentru infracţiunile săvîrşite
din imprudenţă, instanţa de judecată, ţinînd cont de
circumstanţele cauzei şi persoana celui vinovat, va ajunge la
concluzia că nu este raţional ca acesta să execute pedeapsa
stabilită, ea poate dispune suspendarea condiţionată a executării
pedepsei aplicate vinovatului, indicînd numaidecît în hotărîre
motivele condamnării cu suspendare condiţionată a executării

şi termenul de probă. În acest caz, instanţa de judecată dispune
neexecutarea pedepsei aplicate dacă, prin comportare
exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i s-a
acordat.
De asemenea, în acelaşi articol sînt stipulate şi obligaţiile
ce pot fi impuse infractorului, iar lista acestora este exhaustivă.
În varianta sa iniţială, Codul penal prevedea că lista dată a
măsurilor nu este exhaustivă şi instanţele de judecată erau în
drept să aplice orice alte obligaţii ce ar putea contribui la
reeducarea condamnatului şi prevenirea săvîrşirii noilor
infracţiuni. În acest context, salutăm decizia legiutorului din
aceleaşi motive enumerate în cazul art. 104 Cod penal.
Conţinutul obligaţiilor stipulate în art.90 Cod penal va fi
analizat în alt context. Însă menţionăm că există o neclaritate, şi
anume: pe de o parte, repararea daunei este o condiţie obligatorie
pentru a dispune condamnarea condiţionată, iar pe de altă parte,
repararea daunei este o condiţie care poate fi impusă persoanei
vinovate după dispunerea condamnării condiţionate. Deci nu
este clar cînd este necesar a repara dauna. Dacă asemenea
reparare este îndeplinită, în calitate de condiţie, pînă la
pronunţarea sentinţei, atunci este inadmisibilă stabilirea acestei
reparări ca obligaţie ce urmează a fi executată în termenul de
probă şi invers.
În legea penală este stipulat termenul de probă în limitele
de la un an pînă la cinci ani. Apreciind termenul de probă, instanţa
de judecată dă posibilitate reală vinovatului să-şi justifice
corectarea prin comportament exemplar şi muncă cinstită,
nesăvîrşind o nouă infracţiune123.
Această măsură nu se aplică însă persoanelor care au
săvîrşit infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave,
precum şi recidiviştilor. Menţionăm, totodată, că Codul penal,
în redacţia Legii RM nr.985-XV din 18 aprilie 2002, prevedea

liberarea doar a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni uşoare
şi nu prea grave. Această prevedere nu cuprindea două categorii
de persoane stipulate, în prezent, în alin.1 al art.90 Cod penal şi
anume persoanele condamnate la închisoare pe un termen de
cel mult 7 ani pentru infracţiunile imprudente şi persoanele
condamnate la închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru
infracţiunile intenţionate grave. Deoarece, conform art.16 Cod
penal, infracţiunea gravă se consideră faptele pentru care legea
penală prevede pedeapsa de la 5 ani pînă la 15 ani. În asemenea
caz, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei putea fi aplicată doar celor condamnaţi pe un termen
de 5 ani, indiferent dacă fapta a fost săvîrşită cu intenţie sau din
imprudenţă. Însă o dată cu modificările operate în art.90 aceste
limitări au fost evitate.
Legiuitorul a stipulat şi unele „privilegii” pentru persoanele
condamnate condiţionat, care au o comportare corectă şi
exemplară. Astfel, conform alin. 7 art. 90, instanţa, la propunerea
organului competent, poate anula, în întregime sau parţial,
obligaţiile stabilite anterior, iar conform alin. 8 al aceluiaşi articol,
instanţa poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea
condamnării şi stingerea antecedentelor penale. Asemenea
prevedere este binevenită, deoarece „utilizarea în cadrul
probaţiunii a măsurilor de stimulare, mai ales prin reducerea
termenului, face această sancţiune şi mai eficientă”124.
În acelaşi timp, deopotrivă cu măsurile de stimulare, sînt
prevăzute şi consecinţele nefaste pentru încălcarea obligaţiilor
şi/sau săvîrşirea unor infracţiuni. Aşadar, conform alin. 7 art.90,
instanţa, la propunerea organului competent, poate adăuga unele
obligaţii, iar conform alin. 9 al aceluiaşi articol, instanţa poate
pronunţa o încheiere cu privire la anularea condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi la trimiterea
condamnatului pentru a executa pedeapsa stabilită prin hotărîrea

instanţei de judecată. Totodată menţionăm că, în cazul săvîrşirii
unei infracţiuni din imprudenţă, legiuitorul lasă la discreţia
instanţei anularea sau menţinerea condamnării condiţionate.
Susţinem această soluţie ca fiind una optimă, deoarece persoana
care a comis o infracţiune imprudentă nu întotdeauna prezintă
pericol social şi, deseori, se poate de limitat doar la stabilirea
unor obligaţii. În această ordine de idei, stabilirea unor consecinţe
(sancţiuni) este o „condiţie indispensabilă pentru eficienţa
probaţiunii ca sancţiune comunitară”125.
Totodată menţionăm că în alin. 9 art.90 Cod penal este
utilizată expresia „încalcă... ordinea publică, fiind supus
răspunderii administrative”. Această expresie e necesar a fi
interpretată în mod restrictiv, adică în asemenea caz trebuie luate
în consideraţie doar acele încălcări care, prin caracterul lor, ne
demonstrează că condamnatul n-a îndreptăţit încrederea
acordată126 (de exemplu, huliganismul neînsemnat, nesupunerea
intenţionată cerinţelor poliţistului, consumul de băuturi spirtoase
în locurile publice etc.).
La expirarea termenului de probă, dacă condamnatul cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei a executat
condiţiile stabilite prin hotărîrea instanţei de judecată, conform
art. 111 Cod penal, el se consideră ca neavînd antecedente
penale.
La stabilirea acestei măsuri instanţa de judecată trebuie
să ţină cont şi de personalitatea infractorului. Legiuitorul însă nu
enumeră elementele obiective şi subiective ce trebuie luate în
consideraţie. În unele cazuri, săvîrşirea pentru prima dată a unei
infracţiuni indică asupra caracterului întîmplător, iar în altele, deşi
persoana a săvîrşit pentru prima dată o infracţiune, ea nu
respecta şi alte reguli ale convieţuirii sociale. Desigur, despre
gradul pericolului social ne poate mărturisi comportarea
persoanei în timpul procesului penal, precum şi atitudinea ei faţă

de decizia luată de organele competente 127.
O altă instituţie care ne-ar interesa ar fi liberarea
condiţionată de pedeapsă înainte de termen, stipulată în art.91
Cod penal. Executarea pedepsei stabilite de instanţă este utilă
doar în măsura în care sînt atinse scopurile pedepsei prevăzute
în lege: stabilirea echităţii sociale; corectarea condamnatului;
prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni. În cazul în care s-a reuşit
stabilirea echităţii sociale, drept scop principal, şi corectarea
condamnatului, atunci executarea de mai departe nu are sens şi
devine inutilă. De aceea, ţinînd cont de principiul umanismului,
legea acordă instanţei dreptul de a libera condiţionat de la
executarea de mai departe a pedepsei persoanele care au
demonstrat că pentru corectarea lor nu au nevoie de executarea
în întregime a pedepsei. Totodată, posibilitatea, stabilită prin
lege, de a fi supus liberării condiţionate de la executarea pedepsei
creează la condamnaţi un stimul enorm la corectare şi
reîntoarcerea cît mai rapidă la o viaţă normală în societate128.
Conform opiniei unor autori129, liberarea condiţionată
înainte de termen, în esenţă, este un drept subiectiv al persoanei.
Asemenea afirmaţie nu defineşte natura juridică a acestei măsuri
penale, ci numai stabileşte că persoana condamnată are dreptul
de a i se dispune măsura respectivă. Alţi autori130 consideră că
instituţia dată este un mijloc de stimulare pentru condamnaţi.
Bineînţeles, nu putem nega efectul de stimulare a liberării
condiţionate, dar esenţa acesteia constă în „terminarea executării
pedepsei cu condiţia respectării, în perioada termenului de
probaţiune, a unor cerinţe stabilite de lege”131.
Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen
conţine elemente de probaţiune şi, din punct de vedere al
executării, este foarte asemănătoare cu condamnarea cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei132. Astfel, art.
91 Cod penal prevede categoriile de persoane cărora le poate

fi aplicată această pedeapsă şi, totodată, obligaţiile ce pot fi
impuse de instanţa de judecată şi sancţiunile în caz de
nerespectare a acestora sau de săvîrşire a unor noi infracţiuni.
Conform art.91 Cod penal, persoanelor care execută
pedeapsa cu închisoare, care au reparat integral daunele cauzate
de infracţiunea pentru care sînt condamnate şi care nu au refuzat
executarea, în conformitate cu art.253 Cod de executare, a
muncilor remunerate sau neremunerate de îngrijire sau amenajare
a penitenciarului şi a teritoriului, de îmbunătăţire a condiţiilor de
trai şi medico-sanitare de detenţie li se poate aplica liberarea
condiţionată. Iar, conform al.(2) art.91 Cod penal, instanţa de
judecată îl poate obliga pe condamnat să îndeplinească obligaţiile
prevăzute în alin. 6 art.90 Cod penal în termenul de pedeapsă
rămas neexecutat. Sancţiunile în caz de nerespectare a
obligaţiilor sau de săvîrşire a unor noi infracţiuni sînt aceleaşi ca
şi în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei care au fost analizate mai sus.
Diferenţa esenţială dintre condamnarea cu suspendarea
condiţionată şi liberarea condiţionată înainte de termen constă
în faptul că în cazul liberării condiţionate sînt stabilite condiţii
suplimentare (repararea prejudiciului şi îndeplinirea muncilor) şi
unele termene minime de executare efectivă a pedepsei cu
închisoare. Astfel, conform art. 91 Cod penal, aceste perioade
de timp, pentru persoanele care au împlinit vîrsta de 18 ani, sînt
următoarele: a) cel puţin jumătate din termenul de pedeapsă
stabilit pentru săvîrşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin
grave; b) cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit
pentru săvîrşirea unei infracţiuni grave; c) cel puţin trei pătrimi
din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvîrşirea unei infracţiuni
deosebit de grave, precum şi din pedeapsa aplicată persoanei
anterior liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen, dacă
liberarea condiţionată de pedeapsă a fost anulată în condiţiile

alin. 8 art.91 Cod penal; d) cel puţin 35 ani de închisoare pentru
persoana care execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Pentru
persoanele care în timpul comiterii infracţiunii nu aveau vîrsta
de 18 ani termenele respective sînt altele, şi anume: a) cel puţin
o treime din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvîrşirea unei
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave; b) cel puţin jumătate din
termenul de pedeapsă stabilit pentru săvîrşirea unei infracţiuni
grave; c) cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit
pentru săvîrşirea unei infracţiuni deosebit de grave sau
excepţional de grave.
Referitor la condamnarea cu suspendarea condiţionată
şi liberarea condiţionată înainte de termen în ţara noastră, putem
presupune că frecvenţa aplicării acestor instituţii va fi în funcţie
de conştiinţa şi voinţa instanţei de judecată. Această situaţie
este posibilă datorită faptului că legiutorul foloseşte sintagma
„instanţa poate aplica”133. Credem că această formulare nu este
capabilă să faciliteze, ci, dimpotrivă, împiedică aplicarea
răspîndită a acestor măsuri penale. Conform legislaţiei în vigoare,
primul pas al instanţei trebuie să fie stabilirea tuturor condiţiilor
necesare aplicării măsurii în cauză, iar al doilea, stabilirea
posibilităţii aplicării lor, chiar dacă sînt prezente toate condiţiile
necesare pentru a dispune măsura dată. Astfel, constatăm
prezenţa a două trepte în procesul de stabilire a condamnării
condiţionate sau liberării condiţionate, însă cu cît mai multe trepte
vor exista în procesul de aplicare, cu atît mai mică va fi
probabilitatea aplicării acestor măsuri. În consecinţă, ne alăturăm
opiniei134 conform căreia instanţa trebuie să stabilească doar
prezenţa cerinţelor necesare şi, dacă sînt prezente toate, să
dispună, în mod obligator, condamnarea condiţionată sau
liberarea condiţionată, adică să fie stabilit procesul de aplicare
a acestor măsuri cu o singură treaptă.
În ceea ce priveşte programele de probaţiune din cadrul

modelului clinic, trăsătura de bază a acestora constă în obligaţia
infractorului de a urma un tratament medical şi, mai rar, de a fi
supus testelor prin care se verifică consumul unor substanţe. În
acest context menţionăm că Codul penal prevede aplicarea
măsurilor de constrîngere cu caracter medical alcoolicilor şi
narcomanilor sau punerea lor sub curatelă. Deci în caz de
săvîrşire a infracţiunii de către un alcoolic sau un narcoman,
dacă există avizul medical corespunzător, instanţa de judecată,
la cererea colectivului de muncă, a organului de ocrotire a
sănătăţii sau din proprie iniţiativă, poate să aplice unei asemenea
persoane, paralel cu pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită,
tratamentul medical forţat135. Referitor la natura juridică a acestor
măsuri, nu s-a ajuns la un numitor comun, unii autori136 fiind de
părerea că asemenea măsuri nu pot fi luate drept măsuri de
siguranţă. Desigur, o atare măsură este binevenită, dar,
comparativ cu măsurile medicale de probaţiune din alte ţări, se
află încă la o etapă incipientă, deoarece nu este prevăzut un
cadru juridic corespunzător pentru realizarea eficientă a acestor
măsuri şi în cadrul liberării de răspundere penală sau pedeapsă
penală.
În concluzie menţionăm că Codul penal autohton conţine
mai multe măsuri juridico-penale cu elemente de probaţiune şi
reglementări eficiente ale acestor măsuri cu excepţia unor
neajunsuri, principalul fiind, în acest sens, lipsa probaţiunii ca
sancţiune independentă, complementară sau principală, în
sistemul de pedepse, deoarece „cadrul restrîns al pedepselor
principale nu permite o corectă individualizare a pedepsei pentru
varietatea de infracţiuni săvîrşite, cu consecinţa imposibilităţii
realizării finalităţii acesteia”137.
Analizînd Codul de procedură penală, menţionăm că nu
sînt prezente careva prevederi exprese cu privire la probaţiune,
ca măsură penală, însă sînt multiple prevederi ce se referă în

mod direct la aplicarea sau realizarea măsurilor de probaţiune.
În acest mod, Codul de procedură penală prevede
posibilitatea aplicării probaţiunii în unele cauze penale, conform
art. 385 al acestei legi, la adoptarea sentinţei, instanţa de judecată
soluţionează din multitudinea de probleme, în special
următoarele: dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru
infracţiunea săvîrşită; dacă măsura de pedeapsă stabilită
inculpatului trebuie sau nu executată de inculpat etc. Iar conform
art. 485 Cod de procedură penală, instanţa de judecată, pe
lîngă circumstanţele prevăzute în art. 385, este obligată să
examineze posibilitatea liberării de pedeapsă penală a minorului
sau a suspendării condiţionate a executării pedepsei de către
minor.
O novelă a Codului de procedură penală este ancheta
socială. În complexul activităţilor desfăşurate de serviciile de
probaţiune, aceasta este o activitate de bază, avînd în vedere
că în prezent ea se regăseşte printre atribuţiile oricărei instituţii
din lume, însărcinată cu aplicarea probaţiunii. Evaluarea este
realizată prin întocmirea rapoartelor (acest document poate fi
denumit referat, raport, anchetă socială etc.).
Abordarea acestei probleme în lucrare nu este
întîmplătoare. Instituţia dată ţine de activitatea serviciilor de
probaţiune (probaţiune presentinţială), dar nu de probaţiune ca
măsură juridico-penală, deoarece acesta este rezultatul activităţii
ofiţerului de probaţiune la etapa judecării cauzei penale. Ancheta
socială, fiind o noţiune nouă pentru procedura penală autohtonă,
necesită unele precizări. Legea prevede obligativitatea anchetei
sociale în cazul minorilor cînd se constată că persoana respectivă
suferă de debilitate mintală, care nu este legată de o boală
psihică, iar în celelalte cazuri, ancheta socială este facultativă.
Ancheta socială constă în colectarea de date cu privire la
comportamentul minorului în mod obişnuit, starea fizică şi psihică

a acestuia, antecedentele contravenţionale sau penale, condiţiile
în care a crescut şi a trăit, modul în care părinţii, tutorele sau
persoana în îngrijirea căreia se află minorul îşi îndeplinesc
îndatoririle faţă de acesta şi, în general, cu privire la orice
împrejurări ce pot servi la luarea unei măsuri faţă de minor138.
În art.475 Cod de procedură penală al Republicii
Moldova nu se precizează cine va efectua ancheta socială. Deci
această sarcină poate fi trasat ă unei organizaţii
nonguvernamentale (obşteşti), consiliului profesoral al şcolii în
care învaţă minorul, dar şi mai bine ar fi, din punct de vedere al
responsabilităţii şi obiectivităţii, dacă ancheta va fi efectuată de
autoritatea tutelară a primăriei în a cărei rază de activitate
domiciliază minorul139. Totodată menţionăm că asemenea
posibilitate este oferită şi ofiţerului de urmărire penală din cadrul
Ministerului Afacerilor Interne. Astfel, în p.33 art. 13 al Legii cu
privire la poliţie se stipulează că poliţistul este în drept să ceară
şi să primească de la organizaţii, instituţii şi persoane particulare
date necesare pentru îndeplinirea sarcinelor. Iar, conform art.5
şi 16 Legea RM cu privire la probaţiune, realizarea anchetei
sociale ţine de competenţa organului de probaţiune.
Datele oferite de ancheta socială prezintă importanţă
deosebită în pocesul de luare a unor măsuri sau la aplicarea
unei sancţiuni eficiente faţă de minori, fiindcă analiza conţinutului
este făcută de organele judiciare care îşi motivează decizia, în
mare parte, în baza acestor referate de evaluare sau anchete
sociale.
Despre natura acestui act, cu toate că este efectuat, aşa
cum prevede legea, de organe extrajudiciare, s-a considerat că
îşi păstreză totuşi natura de act procedural140. Iar în ceea ce
priveşte neefectuarea anchetei sociale de către organul de
urmărire penală, putem afirma că nu duce la nulitatea urmăririi
sau la alte consecinţe, deoarece această omisiune a organului

de urmărire penală poate fi lichidată de către instanţa de judecată
în cadrul cercetării judecătoreşti, fără a fi necesară restituirea
cauzei procurorului141, precum este prevăzut în unele legislaţii.
Dar, nici în cadrul cercetării judecătoreşti lipsa anchetei
sociale nu provoacă anumite consecinţe. Cu toate acestea,
ancheta socială nu are numai caracterul unei garanţii procesuale,
în sensul respectării drepturilor procesuale ale minorului, dar
constituie şi un element important, chiar necesar, pentru stabilirea
vinovăţiei şi stabilirea unei sancţiuni adecvate şi eficiente ce
trebuie executată.
Pentru a corespunde scopurilor sale, ancheta socială trebuie
să cuprindă date cît mai complete, mai amănunţite. Folosirea unor
noţiuni cu caracter general sau formulări neconcrete (de exemplu,
comportare bună, însuşita bună) trebuie evitate, în măsura
posibilităţilor, deoarece pot determina organul judiciar să tragă
concluzii incorecte cu privire la personalitatea infractorului142. Datele
anchetei trebuie să influenţeze pozitiv organul de urmărire penală şi
instanţa de judecată în adoptarea celor mai eficiente măsuri
reeducarea minorului.
Este îmbucurător faptul că sînt reglementate şi unele
aspecte ale activităţii de probaţiune de către Codul de executare
al RM. Codul respectiv prevede atît activităţi ce pot fi efectuate
în instituţiile penitenciare143, cît şi activităţi ce ţin de executarea
unor măsuri juridico-penale cu elemente de probaţiune (de
exemplu, Capitolul XXVI „Amînarea executării pedepsei,
suspendarea executării pedepsei şi liberarea de pedeapsă”).
Dorim să menţionăm că acest cod conţine şi noţiunile „serviciu
de probaţiune” (art. 223, 237), „activitate de probaţiune” (art.
279, 281).
În scopul asigurării unei coerenţe în implimentarea
probaţiunii, a fost adoptată la 14.02.2008 Legea RM nr.8-XVI
cu privire la probaţiune. Prezenta lege prevede unele noţiuni de

bază (noţiunea de probaţiune, tipurile de probaţiune, principiile
probaţiunii etc.) şi stabileşte regulile principale ale organizării
activităţii de probaţiune şi statutul personalului organelor de
probaţiune. De asemenea a fost creat şi serviciul de probaţiune.
Astfel, prin Hotărîrea Guvernului nr.34 din 15.01.2002 a fost
creat Departamentul de executare a deciziilor judecătoreşti,
avînd în cadrul său Direcţia principală de executare a pedepselor
penale nonprivative de libertate, care, prin structura şi atribuţiile
sale, aminteşte de serviciile clasice de probaţiune. Iar prin
Hotărîrea Guvernului nr.44 din 12.01.2007 direcţia în cauză a
fost reorganizată în Direcţia de probaţiune.
În scopul relevării lacunelor în activitatea practică în
Republica Moldova referitor la instituţia probaţiunii, am analizat
care este situaţia de fapt. Pentru realizarea acestui scop, în cadrul
acestei cercetări, au fost examinate douăzeci de sentinţe cu
aplicarea articolului 90 Cod penal şi peste două sute de dosare
de control aflate în proces de executare (toate dosarele se
refereau la liberarea de pedeapsă penală).
Pentru început am dori să menţionăm că numărul
sentinţelor prin care se dispune o sancţiune neprivativă este mai
mare144 comparativ cu cinci ani în urmă. În rezultatul acestei
examinări au fost relevate şi „preferinţele” judecătorilor, adică
prin practicpă s-a stabilit o serie de infracţiuni care, în cele mai
multe cazuri, sînt sancţionate prin aplicarea art. 90 şi 96 Cod
penal. Astfel, majoritatea cazurilor de aplicare a articolelor sus-
menţionate se referea la sancţionarea sustragerilor (aproximativ
70%) printre acestea: furtul - art.186 al.1 şi 2 (cca 47%); jaf -
art.187 al.1 şi 2 (cca 13%); pungăşie - art. 192 (cca 10%).
Fiind urmate de infracţiunile prevăzute în art.217 - circulaţia
ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor145
(cca 12%) şi în art.264 - încălcarea regulilor de securitate a
circulaţiei (cca 8%). Celelalte tipuri de infracţiune (de exemplu:

păstrarea ilegală a armelor de foc - art. 290, neglijenţa în serviciu
- art.329, primirea recompensei ilegale - art.330, huliganismul
- art.287) constituie mai puţin de 4% fiecare.
În acelaşi timp, au fost relevate şi categoriile de persoane
faţă de care se dispune suspendarea sau amînarea executării
pedepsei. Persoanele condamnate pentru sustrageri şi substanţe
narcotice sau psihotrope, de regulă, fac parte din familii social-
vulnerabile cu o situaţie financiară grea. În majoritatea cazurilor,
acestea sînt persoane care au crescut cu un singur părinte sau
cu bunei etc. Faţă de aceste persoane funcţionarii oficiului de
executare întreprind mai multe acţiuni de supraveghere.
Persoanele condamnate pentru încălcarea regulilor de circulaţie
şi fapte de corupţie, de regulă, nu necesită acţiuni de
supraveghere şi prezintă un grad mic de recidivare. De obicei,
oficialii stabilesc întîlniri cu asemenea persoane o dată la două-
trei luni sau chiar şi mai rar. Referitor la personalitate, a fost
relevat faptul că instanţa de judecată nu solicită date despre
condamnările anterioare în cazul stabilirii suspendării executării
pedepsei, aceste date sînt solicitate de oficiile de executare.
Desigur că antecendentele penale stinse nu pot fi luate în
consideraţie, dar ele ne pot indica asupra eficienţei sau ineficienţei
sancţiunilor aplicate anterior. În acest context dorim să aducem
exemplul cet. V.M. careia i-a fost stabilită suspendarea
condiţionată cu termenul de probă 4 ani146 pentru furt. În dosarul
personal era un certificat solicitat de oficiul de executare în care
se indica că V.M. a fost condamnat în anul 1999 pentru furt şi
sancţionat cu suspendarea condiţionată cu termenul de probă 3
ani. Iar în luna mai 2006 în privinţa lui V.M. a fost intentat dosar
penal pentru săvîrşirea unui furt, comis după cea de-a doua
condamnare.
Totodată menţionăm că au fost observate două momente,
am putea spune, contrare. Pe de o parte, în unele cazuri, se

dispune suspendarea executării pedepsei pentru unele modalităţi
agravate (al. 2 ale art.art.186, 187), ceea ce vorbeşte despre o
predispunere a judecătorilor faţă de sancţiunile neprivative. Pe
de altă parte, în multe cazuri, cînd sancţiunea articolului Codului
penal prevede ca pedepse alternative amenda şi privarea de
libertate pe termen scurt (pînă la 5 ani), judecătorii „preferă”
stabilirea amenzii şi nicidecum stabilirea închisorii cu suspendarea
executării acesteia. Situaţia respectivă nu este atît de nefavorabilă,
dar, totuşi, nu credem că plata amenzii ar avea un impact mai
favorabil asupra persoanei decît suspendarea executării
pedepsei cu stabilirea unor obligaţii efective (mai ales dacă lista
acestora va fi mult mai mare).
Conform art.281 al Codului de executare, condamnatul
cu privire la care a fost amînată sau suspendată executarea
pedepsei trebuie să semneze în instanţa de judecată obligaţia
de a se prezenta în termen de 5 zile, după rămînerea definitivă a
hotărîrii, la oficiul de executare. Au fost întîlnite cazuri în care
condamnatul nu semnase asemenea declaraţie (sau chiar nici nu
i se explica asemenea obligaţie). Odată ce lipseşte impunerea
acestei obligaţii de către instanţa de judecată, nu putem cere
executarea acesteia. De exemplu, cet. A.N., condamnat la 3
ani privaţiune de libertate cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, nu a semnat asemenea declaraţie147. Imediat
după rămînerea definitivă a hotărîrii A.N. a plecat în Ucraina.
Executorul judiciar, în baza art. 283 Cod de executare, s-a
adresat instanţei de judecată pentru a anunţa persoana în
căutare. Instanţa a stabilit că cet. A.N. nu s-a prezentat pentru
a fi luat la evidenţă şi a părăsit domiciliul, dar condamnatul nu a
avut stabilite prin hotărîrea instanţei asemenea obligaţii. În
consecinţă, instanţa a refuzat dispunerea dării în căutare pe motiv
că nu era temei.
Referitor la etapa de executare a amînării şi suspendării

executării pedepsei putem menţiona că şi aici sînt unele
neajunsuri, dar, în general, se realizează un volum enorm de
muncă. Dorim să atenţionăm asupra faptului, care persistă, de
altfel, în multe ţări, că executorii judiciari (actualii consilieri de
probaţiue) sînt supraîncărcaţi. De exemplu, în cadrul oficiului
de executare Buiucani activau două persoane şi aceşti doi
funcţionari aveau în procedura de executare cca opt sute de
dosare. Faptul dat se datorează insuficienţei cadrelor şi, parţial,
termenelor mari de probă stabilite de către instanţa de judecată
(în cca 60% din cazurile studiate termenul de probă era mai
mare de trei ani). Această supraîncărcare ar putea fi evitată,
credem noi, parţial, prin stabilirea unor termene de probă mai
mici, în unele cazuri, şi prin atragerea voluntariatului în procesul
de executare a măsurilor respective. Posibilitatea existenţei
voluntariatului este prevăzută în Legea RM cu privire la
probaţiune (lit.d) art.14, art.20).
Totodată menţionăm că funcţionarul oficiului de executare
are, relativ, puţine posibilităţi de a influienţa persoana
supravegheată. Astfel, dacă persoana respectivă încalcă sau nu
respectă obligaţiile impuse de instanţa de judecată, atunci
funcţionarul este nevoit „să aştepte” ca această încălcare să fie
sistematică şi numai atunci să adreseze instanţei un demers prin
care ar solicita anularea suspendării executării pedepsei.
Următorul impediment în activitatea oficiilor de executare
constă în faptul că instanţa de judecată nu poate obliga persoana
condamnată condiţionat să se prezinte la organul competent cu
supravegherea sa, deoarece asemenea obligaţie nu este în lista
unde sînt stipulate obligaţiile (al. 6 art. 90 Cod penal). Deci
rezultă că executorul este nevoit să plece la domiciliul sau la
locul de muncă al condamnatului pentru a realiza careva acţiuni.
În practică, totuşi, persoanele se prezintă la oficiul de executare,
dar în caz de refuz nu vor putea fi aplicate careva constrîngeri.

În acelaşi timp atenţionăm asupra faptului că funcţionarii oficiului
de executare stabilesc numărul de întrevederi în dependenţă de
personalitatea şi fapta condamnatului. De regulă, persoanele se
prezintă o dată pe lună, iar persoanele care „insuflă încredere”
se prezintă o dată la două-trei luni. În asemenea caz putem
susţine că executorii folosesc, deşi într-o măsură mai mică,
estimarea riscului de recidivă, ceea ce se poate răsfrînge doar
pozitiv asupra activităţii de supraveghere.
Conform al. 8 art. 90 Cod penal, instanţa de judecată, la
propunerea organului ce exercită controlul, poate anula
condamnarea şi stinge antecedentele penale dacă a trecut cel
puţin jumătate din termenul de probă şi condamnatul a avut o
comportare exemplară. În anul 2005 în oficiul de executare
Buiucani au parvenit spre executare 384 de dosare şi numai în
cinci cazuri s-a dispus această anulare, în 2006 (pînă în luna
septembrie, inclusiv) n-a fost dispusă nici-o anulare.
Lista unor lacune, ca şi în alte domenii, ar putea continua,
dar am dori să remarcăm faptul că examinarea datelor oficiului
de executare Buiucani a scos în evidenţă o rată joasă de
recidivare. Astfel, în 2005 din totalul de 384 de persoane au
săvîrşit infracţiuni sau a fost schimbată suspendarea în închisoare
şase şi, respectiv, patru persoane, iar în anul 2006 (pînă în luna
septembrie inclusiv) -trei şi, respectiv, cinci persoane. În acelaşi
timp dorim să atenţionăm asupra faptului că în cazul amînării
executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii
în vîrstă de pînă la opt ani nu au fost înregistrate cazuri de
comitere a unei noi infracţiuni, iar instanţa de judecată a liberat
de fiecare dată (cazurile oficiului de executare Buiucani)
condamnata de executarea părţii neexecutate a pedepsei.
În concluzie puntem menţiona următoarele: prevederile
Codului penal şi a Codului de procedură penală ne permite să
concluzionăm că, în linii generale, prevederile legislaţiei autohtone

permit aplicarea probaţiunii. În primul rînd, pentru un şir de fapte
poate fi aplicată probaţiunea ca măsură penală (din păcate, doar
în calitate de alternativă a pedepsei privative de libertate), în
acest caz este vorba de liberarea de răspundere penală şi
liberarea de pedeapsa penală. În al doilea rînd, în cazul liberării
de răspunderea penală şi în cazul liberării de pedeapsa penală,
instanţa de judecată poate impune unele obligaţiuni persoanei
(art. 511 Cod de procedură penală şi, respectiv, art. 90, 104
Cod penal). În al treilea rînd, în legislaţie (art. 511 Cod de
procedură penală, art. 90, 91 Cod penal) sînt prevăzute urmările
nefavorabile în cazul nerespectării obligaţiilor, şi anume
posibilitatea instanţei de judecată de a anula măsura respectivă
şi a continua procedura în ordine obişnuită sau a stabili o
pedeapsă privativă de libertate. În al patrulea rînd, este stipulată
posibilitatea anulării tuturor obligaţiilor sau a unora pînă la
expirarea termenului de probă pentru un comportament
exemplar. De asemenea, este prevăzut şi organul de stat care
asigură supravegherea şi executarea măsurii respective. Deci
observăm că toate elementele necesare executării sancţiunii de
probaţiune sînt prevăzute de legislaţia Republicii Moldova.
Prevederi referitoare la probaţiune sînt stipulate şi în Codul de
executare al Republicii Moldova. Dorim să atenţionăm că anume
în acest act normativ legiuitorul, pentru prima oară, a utilizat
noţiunea „probaţiune” (care are un sens mai restrîns decît cel
din prezenta lucrare). În Codul de executare este stipulată
activitatea de probaţiune atît în cadrul liberării de pedeapsa
penală, cît şi în cadrul pedepsei cu închisoare. De asemenea,
este stipulată noţiunea de probaţiune penitenciară şi posibilitatea
atragerii comunităţii în procesul executării pedepselor penale.
Prevederile acestui cod sînt completate de către Legea cu privire
la probaţiune.
§4. Propuneri de lege ferenda privind reglementarea

juridică a probaţiunii în legislaţia Republicii Moldova
Prezentul compartiment este consacrat unor propuneri

de lege ferenda cu privire la implementarea instituţiei probaţiunii
în Republica Moldova. Totodată menţionăm că lista propunerilor
prezentată nu este una exhaustivă, dar credem că modificările
propuse vor facilita, mai mult sau mai puţin, realizarea instituţiei
probaţiunii. Unele propuneri făcute de către autor148, într-o formă
sau alta, şi-au găsit reflectare în unele actele normative. Astfel,
prin modificările149 la Codul penal, munca în folosul comunităţii
poate fi dispusă şi în calitate de obligaţie în cadrul suspendării
condiţionate a executării pedepsei.
Examinînd legislaţia autohtonă, putem concluziona că
instanţa de judecată are, relativ, puţine posibilităţi de a aplica
măsura probaţiunii. În această ordine de idei propunem
includerea probaţiunii în Codul penal în calitate de pedeapsă
penală. Modificarea respectivă este în concordanţă cu
Recomandarea nr. 22 (2000), totodată asemenea modificare
va permite stabilirea probaţiunii, în unele cazuri, şi pentru
concursul de infracţiuni uşoare şi/sau mai puţin grave. În acelaşi
timp, luînd în consideraţie noţiunile din Legea cu privire la
probaţiune, credem că noţiunea de probaţiune ar trebui utilizată
coerent, adică, în actele normative, acest termen să definească
activitatea unor organe specializate. Totodată menţionăm că
denumirea acestei pedepse poate fi diversă (de exemplu,
libertatea sub supraveghere, limitarea libertăţii etc.), ceea ce
considerăm esenţial este conţinutul pedepsei respective. Deci
recomandăm modificarea alin. 1, 2 art.62 al Codului penal:
Articlolul 62. Categoriile pedepselor aplicate

persoanelor fizice
(1) Persoanelor fizice care au săvîrşit infracţiuni li se pot
aplica următoarele pedepse:
a) amendă;
b) privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de
a exercita o anumită activitate;
c) retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului
de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat;
d) munca neremunerată în folosul comunităţii;
e) libertatea supravegheată;
f) închisoare;
g) detenţiune pe viaţă.
(2) Închisoarea şi detenţiunea pe viaţă se aplică numai în
calitate de pedepse principale.
(3) Munca neremunerată în folosul comunităţii, libertatea
supravegheată, trimiterea într-o unitate militară disciplinară,
închisoarea, detenţiunea pe viaţă se aplică numai în calitate de
pedepse principale.
(4) Amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate se aplică atît ca
pedepse principale, cît şi ca pedepse complementare.
(5) Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a
gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat se aplică
numai în calitate de pedeapsă complementară.
(6) Amenda şi munca neremunerată în folosul
comunităţii se aplică şi în calitate de obligaţii în cadrul
pedepsei de libertate supravegheată. Amenda nu poate fi
aplicată concomitent în calitate de obligaţie în cadrul
probaţiunii şi în calitate de pedeapsă complementară.
În scopul asigurării unei continuităţi referitor la

problematica introducerii probaţiunii în calitate de sancţiune

independentă, propunem introducerea unui nou articol, şi anume:
art. 67/1 Cod penal „Libertatea supravegheată”:
Articolul 67/1. Libertatea supravegheată
(1) Libertatea supravegheată constă în stabilirea de către
instanţa de judecată în sarcina condamnatului a unor obligaţii în
scopul corectării şi reeducării sale şi în scopul reintegrării lor în
societate.
(2) Libertatea supravegheată se stabileşte pe un termen de
la 1 la 5 ani. În cazul înlocuirii sumei neachitate a amenzii cu libertate
supravegheată termenul respectiv poate fi mai mic de 1 an.
(3) În cazul stabilirii libertăţii supravegheate instanţa de
judecată dispune una sau mai multe obligaţii prevăzute la alin. 6
art. 90 şi poate dispune una sau mai multe obligaţii prevăzute la
alin. 7 art. 90. În cazul stabilirii libertăţii supravegheate faţă de
un minor instanţa de judecată dispune una sau mai multe obligaţii
prevăzute în art. 104.
(4) În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de
la executarea obligaţiilor stabilite în cadrul libertăţii
supravegheate, instanţa de judecată poate să înlocuiască, la
propunerea organului împuternicit cu executarea pedepsei date,
partea neexecutată cu închisoare în limitele termenelor prevăzute
la art. 68 sau 70, calculîndu-se o zi de libertate supravegheată
pentru o zi de închisoare.
Este evident că aplicarea alternativelor, în general, şi a

probaţiunii, în special, într-o societate educată în spiritul unei
lupte dure cu criminalitatea va fi foarte anevoioasă. Din aceste
motive ar fi necesare unele prevederi care, în limite accesibile,
ar determina instanţa de judecată să opteze pentru asemenea
măsură cum este probaţiunea. În acest context propunem
următoarele modificări:
a) completarea art. 385 Cod de procedură penală

„Chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa de judecată
la adoptarea sentinţei” cu alineatul (5) care ar avea următorul
conţinut: „La adoptarea sentinţei în cazul infracţiunilor uşoare
sau mai puţin grave instanţa de judecată urmează să argumenteze,
în mod obligatoriu, neaplicarea în conformitate cu prevederile
Codului penal a liberării persoanei de răspundere penală sau
de pedeapsa penală”. Asemenea prevedere ar atrage atenţia
judecătorilor la asemenea măsuri şi credem că, într-o măsură
oarecare, va spori periodicitatea dispunerii unei astfel de măsuri.
Trebuie să menţionăm că aşa prevedere există deja în Codul de
procedură penală al Republicii Moldova (art. 485) şi se referă
doar la procedura în cauzele privind minorii;
b) completarea art. 87 Cod penal „Modul determinării
termenului pedepsei definitive în cazul cumulării diferitelor
pedepse” cu alineatul (3) care ar avea următorul conţinut: „La
cumularea pedepselor în cazul concursului de infracţiuni uşoare
sau mai puţin grave, dintre care cel puţin una fiind sancţionată
cu libertate supravegheată, instanţa va aplica, în mod prioritar,
libertatea supravegheată. În acest caz unei zile de libertate
supravegheată îi corespunde: a) 2 ore de muncă neremunerată
în folosul comunităţii; c) o unitate convenţională de amendă”.
Dorim să menţionăm că modificarea respectivă va fi actuală
doar în cazul cînd probaţiunea va fi acceptată ca pedeapsă şi
va fi capabilă să sporească frecvenţa sentinţelor cu asemenea
sancţiune, chiar şi în cazurile unui concurs de infracţiuni.
c) Prevederea unor posibilităţi de înlocuire a unei pedepse
nonprivative cu altă pedeapsă nonprivativă, de exemplu:
Articolul 64. Amenda
(7) În cazul în care condamnatul nu este în stare să
plătească amenda stabilită ca pedeapsă principală sau
complementară, instanţa de judecată poate, potrivit prevederilor
art. 67 şi 67/1, să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu

muncă neremunerată în folosul comunităţii, calculîndu-se 60 de
ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50 unităţi
convenţionale de amendă sau cu libertate supravegheată,
calculîndu-se 30 de zile de libertate supravegheată pentru
50 unităţi convenţionale de amendă.
Credem că ar fi logic dacă instanţa de judecată va fi

competentă să dispună un cerc mai larg de obligaţiuni minorilor
şi unor alte categorii de persoane. Deci propunem următoarele:
Articolul 104. Aplicarea măsurilor de constrîngere
cu caracter educativ
(1) Persoanelor liberate de răspundere penală în
conformitate cu art. 54, instanţa de judecată aplică una sau mai
multe din următoarele măsuri de constrîngere cu caracter
educativ:
a) avertismentul;
b) încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor,
persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat;
c) obligarea minorului să repare daunele cauzate. La
aplicarea acestei măsuri se ia în considerare starea materială a
minorului;
d) obligarea minorului de a urma un curs de tratament
medical de reabilitare psihologică;
e) obligarea minorului de a continua studiile sau munca;
f) obligarea de a urma un tratament în caz de alcoolism,
narcomanie sau toxicomanie; sau de a se abţine de la consumul
substanţelor alcoolice, narcotice sau psihotrope;
g) să nu frecventeze anumite locuri sau localuri;
h) să se prezinte la organul competent cu executarea
măsurii de constrîngere sau la alt organ indicat de instanţa de
judecată.
În aceeaşi ordine de idei propunem ca să fie posibil a

aplica şi unele obligaţii femeilor gravide şi femeilor care au copii
de pînă la opt ani. Credem că în asemenea situaţie, în scopul
protejării intereselor copilului, trebuie preferat un regim mai lejer
de liberare de pedeapsă ca în cazul altor categorii de condamnaţi.
Respectiv susţinem că cercul de obligaţii ce pot fi impuse acestor
femei trebuie să fie mult mai restrîns, la moment fiind prezentă
doar o singură obligaţie: să continue educarea copilului.
Următorul moment se referă la durata amînării executării
pedepsei. Conform art.96 Cod penal, termenul amînării
executării pedepsei este de pînă la atingerea de către copil a
vîrstei de opt ani, respectiv termenul maxim poate constitui, în
unele cazuri, opt ani, adică mai mult ca în cazul suspendării
condiţionate a executării pedepsei. Mai mult, acest termen de
opt ani este mai mare ca termenul de prescripţie tragerii la
răspundere penală şi cel de executare a sentinţei de condamnare
pentru infracţiunile uşoare şi mai puţin grave. Desigur că în
asemenea caz nu este încălcat careva drept, dar susţinem că,
din punct de vedere penologic, situaţia respectivă nu este una
corectă. Nu este echitabil ca o femeie gravidă, care nu a executat
pedeapsa cu închisoare pentru o infracţiune mai puţin gravă din
motive obiective şi care nici n-a fost supusă la careva măsuri de
corectare, peste şase ani să nu poată fi supusă la vre-o măsură
juridico-penală, iar o femeie gravidă, faţă de care a fost dispusă
amînarea executării pedepsei, peste opt ani (termenul maxim
posibil) poate fi supusă unei pedepse mai blînde sau să execute
real pedeapsa stabilită. Mai mult, în tot acest termen persoana
respectivă va avea antecedente penale, iar termenul acestora
va fi mai mare decît în cazul executării reale a pedepsei cu
închisoare pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. Deci
considerăm că instituţia amînării executării pedepsei, la momentul
actual, este destul de drastică. În această ordine de idei

propunem alineatele (1) şi (5) în următoarea redacţie:
Articolul 96. Amînarea executării pedepsei pentru
femei gravide şi femei care au copii în vîrstă de pînă la 8
ani
(1) Femeilor condamnate gravide şi celor care au copii
în vîrstă de pînă la 8 ani, cu excepţia celor condamnate la
închisoare pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracţiuni
grave, deosebit de grave şi excepţional de grave împotriva
persoanei, instanţa de judecată le poate amîna executarea
pedepsei pînă la atingerea de către copil a vîrstei de 8 ani. În
orice caz acest termen nu poate fi mai mare de 3 ani.
(5) În cazul amînării executării pedepsei, instanţa de
judecată stabileşte una sau mai multe obligaţii prevăzute la alin.
(6) art. 90.
Următoarea propunere ar consta în modificarea

sancţiunilor unor articole ale Părţii speciale a Codului penal.
Asemenea revizuire este necesară pentru a majora numărul
cazurilor pentru care ar fi posibilă stabilirea pedepsei de
probaţiune. După părerea noastră, în unele cazuri sancţiunile
sînt exagerate, iar stabilirea unor sancţiuni mai blînde ar putea
determina: a) majorarea numărului infracţiunilor pentru care
probaţiunea ar fi prevăzută în calitate de pedeapsă penală (aşa
situaţie va fi posibilă doar în cazul cînd probaţiunea va fi acceptată
în calitate de sancţiune independentă); b) majorarea cazurilor
cînd va fi posibilă liberarea de răspundere penală sau de
pedeapsa penală (situaţia respectivă va fi posibilă chiar şi
neacceptînd probaţiunea în calitate de pedeapsă). Dorim să
atenţionăm că nu susţinem micşorarea tuturor sancţiunilor din
Codul penal, dar numai pentru anumite infracţiuni. Nu propunem
o listă exhaustivă a infracţiunilor a căror sancţiuni ar trebui
micşorate din motivul că pentru aceasta sînt necesare studii

separate, dar ne limităm la recomandarea generală de a revizui
sancţiunile. Acestea ar putea fi sancţiunile pentru unele forme
ale sustragerilor (furt şi jaf), infracţiuni legate de consumul de
substanţe narcotice şi psihotrope, huliganism neagravat, multiple
infracţiuni săvîrşite din imprudenţă etc.
Analizînd trăsăturile sancţiunii de probaţiune, am
menţionat că este necesară stabilirea în cadrul termenului de
probă a unor obligaţii care au drept scop reintegrarea persoanei
în societate. Asemenea obligaţii sînt prevăzute în art. 90, 104
Cod penal şi art. 511 Cod de procedură penală, însă credem
că aceste liste ar putea conţine mai multe obligaţii (de exemplu,
de a se prezenta, cel puţin o dată pe lună, în faţa organului de
executare a probaţiunii, de a nu poarte arme de foc, de a presta
munci în folosul comunităţii, de a plăti amendă, de a se abţine
de la consumul băuturilor alcoolice şi a substanţelor narcotice
sau psihotrope, de a se afle la domiciliu în anumite perioade ale
zilei, de a participa sau de a se abţine de la participarea la anumite
acţiuni etc.). Existenţa unei multitudini de obligaţii ce pot fi impuse
nu va crea piedici în implementarea probaţiunii, ci, dimpotrivă,
va face ca sancţiunea respectivă să fie mult mai elastică şi uşor
adaptabilă la necesităţile diferitelor grupuri şi categorii de
infractori.
Articolul 90. Condamnarea cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei
(3) În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-
au cauzat daune, instanţa de judecată, dacă circumstanţele cauzei
permit aceasta, trebuie să dispună suspendarea condiţionată a
executării pedepsei cu stabilirea obligaţiei de a repara integral
daunele cauzate prin infracţiune.
(6) Aplicînd condamnarea cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei, instanţa de judecată stabileşte
condamnatului una sau mai multe din următoarele obligaţii:

a) să nu-şi schimbe domiciliul fără înştiinţarea prealabilă
a organului competent;
b) să se prezinte la organul care exercită controlul asupra
comportării sale;
c) să repare daunele cauzate prin infracţiune, dacă
asemenea daune au fost pricinuite.
(7) Aplicînd condamnarea cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei, instanţa de judecată poate stabili
suplimentar una sau mai multe din următoarele obligaţii:
a) să nu frecventeze anumite locuri;
b) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie
sau toxicomanie; sau de a se abţine de la consumul substanţelor
alcoolice, narcotice sau psihotrope;
c) să continue lucrul sau studiile;
d) să nu poarte arme de foc;
e) să presteze munci în folosul comunităţii. Obligaţia
respectivă se stabileşte în volumul prevăzut de art. 67, dar nu
poate depăşi în timp durata termenului de probaţiune;
f) să plătească amenda stabilită;
g) să se afle la domiciliu în anumite perioade a zilei.
(alineatele 7, 8, 9, 10, 11 devin respectiv 8, 9, 10, 11,
12).
Codul de procedură penală

Articolul 511. Procedura de suspendare condiţionată
a urmăririi penale
(1) În cazul în care procurorul constată că în
privinţa învinuitului pot fi aplicate prevederile art. 510, el, prin
ordonanţă, suspendă condiţionat urmărirea penală pe un termen
de 1 an, stabilindu-i una sau mai multe din următoarele obligaţii:
1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decît
în condiţiile stabilite de procuror;
2) să comunice organului de urmărire penală orice
schimbare de domiciliu;
3) să nu săvîrşească infracţiuni sau contravenţii;
4) să continue lucrul sau studiile;
5) să plătească amenda;
6) să repare prejudiciul cauzat prin infracţiune
7) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie
sau toxicomanie; sau de a se abţine de la consumul substanţelor
alcoolice, narcotice sau psihotrope.
În rezultatul analizei efectuate, recomandăm ca lista

obligaţiilor ce pot fi stabilite în cadrul probaţiunii să fie
exhaustivă, adică instanţa de judecată să fie în drept a stabili
doar măsurile ce vor fi stipulate expres în legislaţie (art. 90, 104
Cod penal şi art. 511 Cod de procedură penală). Dorim să
atenţionăm asupra faptului că, la momentul intrării în vigoare,
Codul penal prevedea expres că lista de obligaţii din al. 6 art.
90 nu era exhaustivă, iar în art. 104 Cod penal era prevăzut că
instanţa poate limita în orice alt mod timpul liber al minorului,
judecătorul avînd opţiunea de a stabili unele obligaţii ce nu erau
prevăzute expres. Însă prin Legea nr. 211-XV din 29.05.03 au
fost înlăturate asemenea prevederi, iar listele cu obligaţii „au
devenit” exhaustive. Salutăm asemenea modificare cu atît mai
mult că ea este în conformitate cu Recomandarea nr. (2000)22

a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele
membre cu privire la ameliorarea implementării a Regulilor
Europene asupra sancţiunilor şi măsurilor comunitare.
Recomandăm divizarea obligaţiilor ce pot fi impuse în
cadrul probaţiunii în: obligatorii - una sau mai multe obligaţii ce
vor fi impuse de fiecare dată cînd se va dispune probaţiunea
(de exemplu, de a se prezenta, cel puţin o dată pe lună, în faţa
organului de executare a probaţiunii, de a nu săvîrşi infracţiuni
sau contravenţii, de a nu-şi schimba domiciliul fără înştiinţarea
organului competent, de a repara daunele cauzate în termenul
stabilit de judecată, etc.); opţionale - una sau mai multe obligaţii
a căror impunere va fi în dependenţă de specificul cauzei şi
personalităţii infractorului (de exemplu, de a nu purta arme de
foc, de a presta munci în folosul comunităţii, de a plăti amendă,
de a se abţine de la consumul băuturilor alcoolice şi a
substanţelor narcotice sau psihotrope, de a se afla la domiciliu
în anumite perioade ale zilei etc.). Sîntem de părerea că existenţa
listei de obligaţiuni a căror dispunere este obligatorie va facilita
reintegrarea socială a infractorului şi prevenirea recidivei din
partea acestuia. Totodată, vom evita situaţia prin care au trecut
un şir de ţări, şi anume: o perioadă de timp probaţiunea era
privită ca o neglijare la faptul săvîrşirii unei infracţiuni, deoarece,
stabilindu-se termenul de probă, nu era prevăzută nici o obligaţie
efectivă şi, în final, sancţiunea respectivă nu mai avea nici un
efect benefic asupra condamnatului.
În cadrul recomandării precedente au fost stipulate în
calitate de obligaţii opţionale plata amenzii şi prestarea muncii
în folosul societăţii, iar în Codul penal al Republicii Moldova, la
momentul actual, aceste obligaţii sînt prevăzute în calitate de
sancţiuni independente. Credem că ar fi optimal dacă aceste
pedepse vor exista atît ca sancţiuni principale, cît şi ca obligaţiuni
în cadrul probaţiunii (lit. e şi f alin. 7 al proectului art. 90 Cod

penal). Atenţionăm asupra faptului că ipostaza dublă a acestor
măsuri juridico-penale există în mai multe legislaţii (de exemplu,
Marea Britanie, majoritatea statelor SUA). Totodată, conform
p. 8.2 al Regulilor minime standard ale O.N.U. cu privire la
pedepsele nonprivative (Regulile de la Tokyo), aceste pedepse
sînt recunoscute ca alternative independente. Dar, conform
aceloraşi Reguli, ca sancţiuni independente poate fi orice
îmbinare a măsurilor alternative. Astfel, propunerea respectivă
coincide cu o practică deja stabilită. În această ordine de idei,
propunem completarea art. 87 Cod penal cu un alineat care ar
prevedea evitarea stabilirii amenzii sau a muncii neremunerate
în folosul comunităţii, concomitent, atît în calitate de obligaţii, cît
şi în calitate de sancţiune independentă în cazul cumulării
pedepselor. Credem că în asemenea caz volumul amenzii şi a
muncii neremunerate ca obligaţii în cadrul probaţiunii nu trebuie
să depăşească volumul stabilit pentru acestea în calitate de
sancţiuni principale:
Articolul 87. Modul determinării termenului
pedepsei definitive în cazul cumulării diferitor pedepse
(1) La cumularea diferitelor pedepse principale aplicate
în cazul unui concurs de infracţiuni sau al unui cumul de sentinţe,
unei zile de închisoare îi corespunde:
a) 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii;
b) o zi de libertate supravegheată.
(3) La cumularea pedepselor în cazul concursului
de infracţiuni uşoare sau nu prea grave, dintre care cel
puţin una fiind sancţionată cu libertate supravegheată,
instanţa va aplica, dacă este posibil, în mod prioritar,
libertatea supravegheată. În acest caz unei zile de libertate
supravegheată îi corespunde:
a) o zi de închisoare;
b) 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii;

c) o unitate convenţională de amendă.
Referitor la faptul că, conform art. 510 Cod de procedură

penală şi al. 3 art. 90 Cod penal, nu pot fi liberate de răspundere
penală sau, respectiv, de pedeapsa penală persoanele care nu
au reparat paguba cauzată în urma infracţiunii, dorim să ne
exprimăm dezacordul. Pe de o parte, înţelegem grija legiuitorului
faţă de interesele victimei infracţiunii, dar pe de altă parte, această
prevedere limitează accesul unor persoane la asemenea măsuri.
Accesul inculpatului la unele măsuri de politică penală neprivative
de libertate, la care el este îndreptăţit din punctul de vedere al
politicii penale şi al dreptului penal, nu îi poate fi interzis pe
criterii străine justiţiei penale, cum ar fi acoperirea integrală a
prejudiciului. Inculpatul care nu are posibilitatea obiectivă de
acoperire a prejudiciului pînă la pronunţarea hotărîrii de
condamnare nu poate avea acces la condamnarea cu
suspendarea executării pedepsei, ceea ce determină o
discriminare pe criteriul averii. Totodată, art. 90 Cod penal
stipulează, pe de o parte, repararea prejudiciului drept un temei
necesar de liberare condiţionată de executarea pedepsei, iar
pe de altă parte, repararea daunei este o condiţie ce poate fi
impusă după liberarea condiţionată de la executarea pedepsei.
În acest context propunem: de a adopta al. 3 art. 90 Cod penal
în următoarea redacţie: „În cazul condamnării pentru o infracţiune
prin care s-au cauzat daune, instanţa de judecată, dacă
circumstanţele cauzei permit aceasta, trebuie să dispună
suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu stabilirea
obligatorie a reparării integrale a daunelor cauzate”; de a exclude
pct.e) al. 6 art. 90 Cod penal; de a exclude pct. 5) al. 2 art.
510 Cod de procedură penală; de a exclude cuvintele „şi care
au reparat integral daunele cauzate de infracţiunea pentru care
sînt condamnate” din al. 1 art. 91 Cod penal:

În prezent, unul din multiplele modelele de probaţiune
aplicate pe larg în unele ţări este modelul medical. O caracteristică
definitorie a acestui model constă în stabilirea obligaţiei de a
urma un tratament contra consumului de droguri sau substanţe
narcotice şi abstinenţa de la consumul acestor substanţe. Sîntem
de părerea că ar fi binevenită aplicarea probaţiunii şi faţă de
persoanele dependente de alcool sau droguri care au săvîrşit
infracţiuni uşoare sau nu prea grave (îndeosebi pentru infracţiunile
legate de această dependenţă). Asemenea practică există
aproximativ în toate statele ce au reglementat instituţia probaţiunii.
În Republica Moldova, faţă de categoria respectivă de persoane
nu poate fi aplicată liberarea condiţionată de răspundere penală.
În scopul evitării acestei situaţii, propunem al.2 art. 510 Cod
de procedură penală în următoarea redacţie:
Articolul 510. Dispoziţii generale
(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică faţă de persoanele:
1) care au antecedente penale;
2) cu funcţii de răspundere, care au comis infracţiunea
făcînd abuz de serviciu;
3) care au comis infracţiuni contra securităţii statului.
Liberarea de răspundere penală este o modalitate a

probaţiunii. Menţionăm că, potrivit legislaţiei autohtone,
suspendarea condiţionată a urmăririi penale poate fi dispusă
fără a se cere acordul persoanei puse sub învinuire. Totodată,
conform art.art. 510, 511 Cod de procedură penală, persoana,
care la momentul respectiv nu este recunoscută vinovată printr-
o hotărîre definitivă, poate fi impusă la una sau mai multe
obligaţiuni ce implică unele limitări ale drepturilor sale. Deci o
persoană nevinovată este supusă unor măsuri restrictive de
libertate de către procuror. În asemenea situaţie poate avea loc
încălcarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,

care stipulează dreptul la apărare în cadrul unui proces. Desigur,
este binevenit faptul că persoana este supusă la probaţiune pînă
la un proces în faţa instanţei de judecată, deoarece se reuşeşte
o operativitate a înfăptuirii justiţiei. Însă acest fapt nu înlătură
situaţia unei posibile încălcări ale dreptului la apărare. În scopul
evitării situaţiei respective, propunem completarea art. 511 Cod
de procedură penală cu următorul alineat: „Suspendarea
condiţionată a urmăririi penale cu stabilirea obligaţiilor sus-
menţionate poate fi dispusă doar cu acordul persoanei puse
sub învinuire. În caz contrar, procedura va continua în ordine
generală”. Stabilirea unor obligaţii restrictive de drepturi faţă de
o persoană nevinovată, dar cu acordul acesteia, nu constituie
încălcare a dreptului la apărare şi este în concordanţă cu practica
Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Sancţiunea de probaţiune este o măsură penală specifică.
Analizînd practica multor state în acest domeniu, putem
concluziona că pentru atingerea scopurilor specifice este nevoie
de stimulări permanente ale infractorului pentru comportamentul
său „pozitiv”. Asemenea stimulare este prevăzută şi în Codul
penal autohton. Astfel, conform al. 8 art. 90 Cod penal, după
expirarea a cel puţin jumătate din termenul de probă, poate fi
dispusă anularea suspendării condiţionate şi stingerea
antecedentelor penale. Credem că ar fi util dacă vom obliga
organul competent de a examina în mod obligatoriu, la expirarea
termenului respectiv, posibilitatea şi oprtunitatea unei propuneri
instanţei de judecată. Deci, propunem completarea al. 8 art. 90
Cod penal cu următoarea propoziţie: „După expirarea termenului
indicat în prezentul alineat, organul care exercită controlul asupra
comportării celui condamnat cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei este obligat să examineze posibilitatea şi
oportunitatea înaintării propunerii instanţei de judecată de a anula
suspendarea condiţionată şi antecedentele penale”. Sîntem de

părerea că asemenea modificare ar determina aplicarea
răspîndită a stimulărilor, iar persoana va avea încă un motiv de
a respecta cerinţele probaţiunii, ceea ce va determina creşterea
eficienţei acestei sancţiuni. În aceeaşi ordine de idei propunem
completarea art. 91 Cod penal cu un alineat care ar avea
următorul conţinut: „La expirarea termenelor indicate în alineatele
4 şi 6 ale prezentului articol, organele abilitate cu executarea
pedepsei cu închisoare sînt obligate să examineze posibilitatea
şi oportunitatea înaintării unui demers instanţei de judecată
pentru dispunerea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de
termen”. Credem că asemenea prevedere va avea efect benefic
atît în domeniul probaţiunii, cît şi în domeniul executării pedepsei
cu închisoare.
În Republica Moldova executarea liberării de pedeapsa
penală ţine de competenţa Direcţiei de probaţiune a
Departamentului de executare a deciziilor judiciare. Considerăm
că funcţionarii oficiilor de executare, la moment, nu dispun de
un spectru necesar de împuterniciri efective pentru
supravegherea condamnaţilor în comunitate. În această ordine
de idei propunem acordarea unor drepturi mai largi acestor
funcţionari, îndeosebi: posibilitatea de a sancţiona, în baza unor
acte normative, condamnaţii care nu execută unele cerinţe legale
ale acestora, posibilitatea de a controla nemijlocit
comportamentul condamnaţilor etc.
De asemenea, propunem crearea unui sistem de
participare a membrilor comunităţii în procesul executării
probaţiunii. Prin această participare vor putea fi obţinute, cel
puţin, următoarele rezultate: a) cresc seminficativ şansele unei
reintegrări sociale reuşite a persoanelor supuse probaţiunii; b)
prin atragerea voluntarilor s-ar putea evita, într-o măsură
oarecare, supraîncărcarea conslierilor de probaţiune, ceea ce
în condiţiile Republicii Moldova este foarte actual. Pentru a

cointeresa persoanele particulare pentru a participa în asemenea
activităţi, statul ar putea stipula unele facilităţi (de exemplu,
facilitări la plata impozitelor, acordarea unor cadouri pentru
activitate fructuoasă, includerea timpului respectiv în vechimea
de muncă etc.).
Desigur, lista acestor propuneri nu este exhaustivă şi ar
putea continua. Credem că doar implementarea practică a
acestora ar putea releva utilitatea sau inutilitatea acestora,
precum şi necesitatea unor alte modificări legislative.
1. De Sousa Santos B., Toward a New Common Sense.
Law, Science and Politics in the Paradigmatic
Tranzition, London, Routledge 1996, p. 114
reglementarea probaţiunii: standarde universale şi
europene în Manualul consilierului de reintegrare
socială şi supraveghere, Bucureşti, editura THEMIS,
2000, p.31
3. Кудрявцев В.Н., Российское уголовное
право.Общая часть, Москва, 1997, с.360
4. Balahur Doina, Fundamente socio-juridice ale
probaţiunii, Iaşi, Editura Bet, 2001, p.52
5. Klaus Jon F., Handbook on Probation Services, Rome-
London, UNICRI 1998, p.10
socială şi supraveghere,Bucureşti, editura THEMIS,
2000, p.40
7. se are în vedere încetarea procesului la faza începerii
acestuia sau la faza urmăririi penale şi nu se are în vedere
recunoaşterea persoanei ca nevinovată, declarare ce ţine
de competenţa exclusivă a unei instanţe independente de
judecată
socială şi supraveghere,Bucureşti, editura THEMIS,
2000, p.40
9. Balahur Doina, Fundamente socio-juridice ale
probaţiunii, Iaşi, Editura Bet, 2001, p.57
10. www.un.org/recs/45/110
11. Rau Wolfgang, European standarts in the area of
community sanctions and measures în Renaud Villé,
Ugljesa Zvekic, Jon F. Klaus, Promoting Probation
Internationally, UNICRI, Rome, 1997, p.144
12. ht tp://www.cep/probat io n.org/
implementation_of_European_rules_on_community_sanctions_and_measures.htm
14. http://www.unicri.it/probation.htm
15. http://www.cep-probation.org/reports.html
17. Jon F. Klaus, Handbook on Probation Services, Rome-
London, 1998, p.102
18. van Kalmthout A. & Derks J., Probation and Probation
Services: A European Perspective, Ultrech: C.E.P.,
2000, p.41
19. Graham W. Giles, Administrarea justiţiei în comunitate.
Standarte şi reglementări internaţionale, Editura
„Expert”, Bucureşti, 2001, p.43
20. ht tp://www.cep-probation.org/
implementation_of_European_rules_on_community_sanctions_and_measures.html
2000, p.41

23. Jon F. Klaus, Handbook on Probation Services, Rome-
London, 1998, p.103
24. http://www.unicri.it/probation.htm
25. http://www.coe/engl/fr/legaltext.htm
26. http://www.coe/engl/fr/legaltext.htm
2000, p.92
29. Convenţia respectivă a fost deschisă spre semnare la
30.11.1964 şi este în vigoare de la 22.08.1975. Republica
Moldova nu a semnat şi, implicit, nu a ratificat convenţia.
30. www.cep-probation.org
31. htt p://www.cep-probation.org /
32. Grundler Peter, The Permanent European Conference
on Probation and Aftercare (CEP), în Renaud Villé,
Internationally, UNICRI, Rome, 1997, p. 150
33. htt p://www.cep.probation.org /
implementation_of_European_rules_on_community_sanctions_and_measures.htm
reglementarea probaţiunii: standarde legislative
universale şi europene în Manualul Consilierului de
Reintegrare Socială şi Supraveghere, editura THEMIS,
2000, p.22
35. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N.,
Bulai C., Stănoiu R., Explicaţii teoretice ale Codului penal

român. Partea generală, vol. II, Bucureşti, 1970, p.299
36. Lupaşcu Dan, Punerea în executare a pedepselor
principale, Bucureşti, 2003, p. 14
37. http://www.probation-lancashire.org.uk/databases/
publications/publications_493.pdf
38. Vincent J., Guinchard S., Montagnier G.,Varinard A., La
justice et ses institutions, 4é édition, Dalloz, 1996,
p.804
39. Klaus Jon F., Handbook on Probation Services.
Guidlines for Probation Practioners and Managers,
40. http://www.spj.cz/frm_GB_act.html
41. http://caeslaw.lp.com/casecode/uscodes.htm
42. http://www.lrc.state.ky.us/KRS/439-00/265.PDF
43. Lurigio A.J., Petersilia J., The Emergence of Intensive
Probation în Byrne J.M., Lurigio A.L., Petersilia J. (eds),
Smart Sentencing. The Emergence of Intermediate
Sanctions, Sage Publications, Newbury Park, 1992,
p.171
44. Morris N., Tonry M., Between Prison and Probation:
Intermediate Punishments in a Rational Sentencing
System, New York: Oxford University Press, 1990, p.92
45. Белый Н.А., Пенитенциарное право Республики
Молдова. Курс лекций, Кишинев, 2001, с. 74
46. http://www.missouri.gov/pdf/white%20book.pdf
47. alin. 1 al Secţiunii 559.021 a Capitolului559 al Statutelor
Revizuite a Statului Missouri (Missouri Revised Statutes)
accesibil la http://www.moga.mo.gov/statutes/C500-559/
5590000021.HTM
48. Новикова Е. В., Осуждение с условным
неприменением наказания как форма реализации
уголовной ответственности, Автореферат на

соискание ученой степени кандидата
юридических наук, Минск, 1999, с. 10
49. Ibidem
50. Бушкова Е.В., Правовой статус
несовершеннолетнего при условном осуждении,
Автореферат на соискание ученой степени
кандидата юридических наук, Казань, 1993, с. 11
51. Новикова Е. В., Осуждение с условным
соискание ученой степени кандидата
52. Secţiunea 3563 al titlului 18 „Crimele şi procedura penală”
(Crimes and Criminal Procedure) a Codului SUA,
accesibil la http://caselaw.lp.com/casecode/uscode/
usco des18/part s/ii/chapt er/227/subchapt ers/
B_probation.html
53. art. 70 şi anexa nr.2 al Legii referitor la împuternicirile
instanţelor judecătoreşti de drept penal (Powers of
Criminal Courts (Sentencing) Act 2000), accesibil la http:/
/www.legislation.hmso.gov.uk/acts/acts.htm
54. Zvekič U.(ed), Alternatives to Imprisonment in
Comparative Perspective, Chicago, Nelson Hall
Publishers, 1994, p.28
55. Scripcaru Gheorghe, Astărăstoaie Vasile, Criminologie
clinică, Bucureşti, 2003, p.163
56. Nicolae-Anghel Nicolae, Dreptul executării
sancţiunilor penale, Bucureşti, 2002, p.437
57. Petersilia J., Turner S., Intensive probation and parole,
in M. Tonry (Ed.), Crime and justice: An annual review
of research, Chicago: University of Chicago Press, 1993,
p.285
Abusing Offenders // Federal Probation nr. 62 (2),
1998, pp. 36-38
59. Nicolae-Anghel Nicolae, Dreptul executării
sancţiunilor penale, Bucureşti, 2002,, p.437
60. Paşca Viorel, Măsurile de siguranţă. Sancţiuni penale,
Bucureşti, 1998, p. 151
61. Chavaria F.R., Successful treatment in a criminal
justice settings: A case study // Federal Probation nr.
56(1), 1992, pp. 48-52
62. http:www.uscourts.gov/misc/2003-substance.PDF
63. Vito Gennaro F., Tewksburry Richard A., The Impact
of Treatment: The Jefferson County (Kentuky) Drug
Court Program // Federal Probation, nr. 62 (2), 1998,
p. 50
64. Sima Constantin, Măsurile de siguranţă în dreptul penal
contemporan, editura ALL Beck, Bucureşti, 1999, p.128
65. Международные акты о правах человека.
Сборник документов. 2-е издание, Москва, 2002,
с. 502
66. Sima Constantin, Măsurile de siguranţă în dreptul penal
contemporan, editura ALL Beck, Bucureşti, 1999, p.126
Services: A European perspective, Ultrech: CEP, 2000,
p. 61
68. http://www.appa-net.us/probation_board.html
69. Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 305, citat
de Sima Constantin, Măsurile de siguranţă în dreptul
penal contemporan, editura ALL Beck, Bucureşti, 1999,
p.12
70. www.taylorcountytexas.org/CCL2prob.html
72. Broadbent A., Poor clients: what can I do? // Probation
Journal, Vol.36, 1989, p.152
75. http://caselaw.lp.com/casecode/uscodes18/parts/ii/
chapter/227/subchapters/B_probation/sections/
section_3563.html
76. htt p://www.moga.mo.gov/st atutes/c500-599/
5990000021.HTM
77. Gafney Robert J., Iarya Vincent J., Probation and
Parole: A Handbook For Crime Victims, Kentucky,
1995, p.22
78. Raynor Peter, Community penalties: probation,
punishment and „what works” in The Oxford
Handbook of Criminology, third edition, Oxford
University Press, Oxford, 2002, p. 1171
79. ht t p :/ / www. usdoj. gov/ cr iminal/ cybercr ime/
usamarch2001_7.htm
80. Stacey Arthur, The Norplant Prescription: Birth
Control, Woman Control or Crime Control? // UCLA
Law Review, vol. 40, 1992, p.43
81. § 87 Capitolul 276 al Legilor Generale al statului
Massachusets (SUA), accesibil la http://www. youth
advocacy project.org
82. http://www.youthadvocacyproject.org/lawyers/
Law%20of%20Probation.doc
83. Medjaoui K., L’injonction pénale et la médiation
pénale, tableau comparatif critique // Revue de science
criminelle et de droit pénale comparé, nr. 4, 1996, p.
823
84. Décision nr. 95-360 DC // Journal officiel de la
République Française, 7 février, 1995, p. 2097
85. Pradel Jean, D’une loi avortée ŕ un projet nouveau
sur l’injonction pénale // Recueil Dalloz Sirey, nr. 23,
1995, p. 172
86. Европейский Суд по правам человека. Избранные
решения. Том 1, Москва, 2000, с. 311
87. Macari Ivan, Dreptul penal al Republicii
Moldova.Partea generală, Chişinău, 2002, p. 254
88. http://www.doc.missouri.gov/pdf/white%20book.pdf
89. http://www.state.akus/local/sentencing/magistrate.html
detenţie, Institutul de Reforme Penale, Chişinău, 2004,
p.26
91. Кудрявцев В. Н., Российское уголовное право.
Общая часть, Москва, 1997, р. 331
pp.26-30
Moldova.Partea generală,Chişinău, 2002, p. 251
94. Edmond Nöel Martine, La mise ŕ l’épreuve des
deliquantes et les principes traditionels du droit penal
// Révue de science criminelle et de droit penal comparé,
nr. 2 din 1961, p. 242
95. Daneş Ş., Papadopol V., Individualizarea juridică a
pedepselor, Bucureşti, ediţia a II-a, p. 297
96. Головко Л.В., Альтернативы уголовному
Петербург, 2002, p.52
97. Кудрявцев В.Н., Российское уголовное право.
Общая часть,Москва, 1997, р. 334

98. Международные акты о правах человека.
Сборник документов, Москва, 2000, с. 557
99. Сборник постановлений Пленумов Верховных
Судов СССР и РСФСР (РФ) по уголовным делам.
Москва, 1995, с. 168.
100. Наумов А.В. Уголовное право. Общая часть. Курс
лекций. Москва, 1996, с. 447; Macari Ivan, Dreptul
penal al Republicii Moldova.Partea generalг, Chiєinгu,
2002, p. 254
101. Новикова Е.В.,Осуждение с усл овным
уголовной ответственности // Автореферат на
со искание учённой степени кандидата
102. Codul penal.Comentariu, sub redacţia lui Barbăneagră
A., Chişinău, 2003, p. 150
executării pedepsei, editura Lumina-Lex, Bucureşti,
2002, p.112
A., Chişinău, 2003, p. 152
2000, p.72
A., Chişinău, 2003, p. 243
108. Ibidem
109. Комментарий к Уголовному кодексу Российской
Федерации, под ред. Скуратова Ю.И., Лебедева
В.М., Москва, 1999, с.194

A., Chişinău, 2003, p. 243
111. Brezeanu Ortansa, Minorul şi legea penală, Bucureşti,
1998, p.63
112. Bîtcă M., Noul Cod penal apără doar declarativ, dar
nu şi prin prevederi concrete interesele legitime ale
păgubaşului //Dreptul nr. 21(22),2002, p.3
A., Chişinău, 2003, p. 244
114. Уголовное право.Часть общая, под ред. Беляева
Н.А., Шаргородского М.Д., Москва, 1969, с. 394
115. Brezeanu Ortansa, Minorul şi legea penală, Bucureşti,
1998, p.57
A., Chişinău, 2003, p. 157
118. Ibidem
120. www. cep-pr obation. org/r epo r ts/
pp.26-29
122. Conform art.3 Legea RM cu privire la probaţiune,
persoana condamnată la muncă neremunerată este subiect
al probaţiunii. Aceasta semnifică că serviciile de
probaţiune vor avea în competenţă executarea muncii
neremunerate atît în calitate de obligaţie a liberării
condiţionate de pedeapsă, cît şi în calitate de pedeapsă.

Faptul că executarea unei pedepse ţine de competenţa
serviciului de probaţiune nu înseamnă că pedeapsa
respectivă ţine de probaţiune (în sensul juridico-penal al
acesteia). Deci reiterăm opinia precum că munca
neremunerată în folosul comunităţii, în calitate de pedeapsă
principală, nu poate fi inclusă în noţiunea de probaţiune,
în sensul de măsură juridico-penală.
A., Chişinău, 2003, p. 215
124. Klaus F. Jon, Handbook on Probation Services,
125. Harris R.(ed.), Probation Round the World. A
Comparative Study, London & New York, 1995, p.92
Общая часть, Москва, 1997, р. 366
127. Sphon C. Casia, How do Judges decide? (The search
for fairness and justice in punishment), Sage
Publication, London, 2002, p. 195
Общая часть,Москва, 1997, р. 363
129. Улицкий С.Я., Некоторое теории юридической
природы условно-досрочного освобождения в
советском праве,Ученые записки ДВГУ,
Владивосток, 1968, Т. 14. c. 89
130. Михлин А.С., Проблемы досрочного
освобождения от наказания, Москва, 1982, c. 26
131. Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М., Курс уголовного
право. Учение о наказании, Москва, ИКД. Зерцало,
2002, том 2, с. 114
132. Новикова Е.В., Осуждение с усл овным

со искание учённой степени кандидата
юридических наук, Минск, 1999, сc. 11-13
133. Dorim să menţionăm că doar în cazul liberării de pedeapsă
a minorilor, în conformitate cu art.486 sau art.487 CPP
al RM, instanţa, în cazul în care constată prezenţa
circumstanţelor din art.93 CP, dispune (adică aceasta
constituie o obligaţie a instanţei) liberarea de pedeapsă a
minorului.
134. Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М., Курс уголовного
право. Учение о наказании, Москва, ИКД. Зерцало,
2002, том 2, с. 114
136. Галиакбаров Р.Р., Уголовное право. Общая часть,
Краснодар, 1999, р. 408; Михеев Р.И.,
Принудительные меры медицинского характера
в уголовном праве - социально-правовые и медико-
реабилитационные меры безопасности,
Владивосток, 2000, р. 24
137. Diaconu Gheorghe, Pedeapsa în dreptul penal,
Bucureşti, 2001, p.183
138. Crişu Anastasiu, Tratamentul infractorului minor în
dreptul penal şi procesual penal român, Bucureşti,
2000, p.100
139. Ibidem, p.105
140. Theodoru Gh., Moldovan L., Drept procesual român,
Bucureşti, 1979, p.339
141. Papadopol V., Neefectuarea anchetei sociale în
cauzele cu infractori minori. Consecinţe // Revista de
drept penal, nr. 3, 1995, Bucureşti, p.109
142. Ibidem, p.340
143. Ulianovschi X., Golubţov I., Zaharia V., Cojocaru V.,

Ghidul consilierului de probaţiune, I.R.P., Chişinău,
2004, p.26
144. Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr.3, 2006, p.8;
www.justice.gov.md
145. În dosarele examinate persoanele erau atrase la
răspundere penală în baza art. 217 Cod penal în redacţia
Legii nr. 211 din 29.05.03, Monitorul Oficial nr.116 din
13.06.03
146. Oficiul de executare al sectorului Buiucani, dosar personal
nr. 38/06
147. Oficiul de executare al sectorului Buiucani, dosar personal
nr. 224/05
148. Spoială Alexandru, Implementarea instituţiei
probaţiunii în legislaţia Republicii Moldova: propuneri
de lege ferenda // Probleme actuale de prevenire şi
combatere a criminalităţii, anuar ştiinţific, ed.VII-a,
Chişinău, 2006, p.81-98
149. Legea RM nr.184-XVI din 29.06.2006 pentru
modificarea şi completarea unor acte legislative, Monitorul
Oficial al RM nr.126-130 din 11.08.2006
Capitolul III. Reintegrarea socială a infractorilor supuşi

probaţiunii
§1. Aportul comunităţii la reintegrarea socială a

infractorilor supuşi probaţiunii
Delincventul este un individ care, în aparenţă, are un

surplus de experienţe neplăcute şi care simte că trăieşte într-o
lume lipsită de confort şi ameninţătoare, totodată. Sentimentul
lui de autoapreciere pare să fie subminat, de aceea, nu se simte
afectat dacă este criticat sau chiar încarcerat. Neavînd un statut
social de apărat, teama de a-l pierde nu-l motivează să facă
eforturi pentru a se conforma normelor sociale1. Din acest motiv,
sarcina serviciilor de probaţiune constă nu numai în simpla punere
în executare a obligaţiilor, dar şi în reintegrarea socială a
persoanei supuse probaţiunii. Reintegrarea socială constituie
scopul şi finalitatea probaţiunii. Pentru a atinge acest scop
probaţiunea trebuie realizată conform unei metodici bine
determinate a cărei părţi componente pot fi: atragerea membrilor
comunităţii în procesul de executare; estimarea riscului de
recidivă; posibilitatea prevenirii recidivei.
Reintegrarea socială presupune „restructurarea
caracterului infractorului astfel încît acesta să poată activa în
societate fără a comite, pe viitor, infracţiuni”2. În acest proces
trebuie să intervină toţi factorii sociali, iar reintegrarea va fi
efectivă dacă se va realiza în diferite direcţii. Acestea ar fi:
reintegrarea individuală psihosocială, reintegrarea culturală
(realizată şi prin posibilităţi de calificare profesională), asigurarea
unei şanse delincventului pentru a-şi dezvolta inteligenţa în sens
pozitiv. Conform celor sus-menţionate, putem concluziona că
asigurarea unei game multiaspectuale de reintegrare nu poate fi
îndeplinită doar de organele de stat. Din acest motiv, în multe

ţări, în procesul reintegrării sociale a infractorilor supuşi
probaţiunii sînt atraşi membrii comunităţii sau chiar întreaga
comunitate unde locuieşte persoana respectivă.
Implicarea societăţii civile în procesul reintegrării comunitare
a persoanei supuse probaţiunii este încurajată şi la nivel internaţional.
Astfel, conform pp. 17.1, 17.2, al Regulilor Minime ale ONU
referitoare la Măsurile Nonprivative de Libertate ((Regulile de la
Tokyo) adoptate prin Rezoluţia ONU nr. 45/110 din 1990): a)
trebuie încurajată participarea publicului ca o resursă majoră şi un
factor important în consolidarea relaţiilor sociale dintre persoana
supusă unei măsuri neprivative, pe de o parte, şi familia sa şi
comunitate, pe de altă parte; b) participarea publicului trebuie să
fie tratată ca o oportunitate a membrilor comunităţii de a contribui
la protecţia mediului său social.
Implicarea comunităţii în procesul reintegrării sociale nu
este un proces chiar atît de uşor, precum ar părea la prima
vedere. Volumul şi gradul de implicare a comunităţii depinde, în
cea mai mare parte, de faptul dacă societatea aprobă sancţiunea
dată sau nu o aprobă. Deoarece dacă societatea aprobă politica
statului în domeniul probaţiunii, atunci ea va susţine, direct şi/
sau indirect, executarea acestei sancţiuni. Acceptarea sancţiunii
din partea comunităţii este necesară şi pentru realizarea scopului
pedepsei, iar referitor la sancţiunile comunitare, asemenea
acceptare este indispensabilă realizării scopului pedepsei.
Cea mai eficientă metodă de relevare a gradului de
acceptare a sancţiunilor de către comunitate este sondajul
sociologic, însă chiar şi „sondajele de opinie se pot dovedi a fi
un indicator înşelător, răspunsurile depinzînd, în mare măsură,
de natura şi specificitatea întrebării puse, ordinea şi succesiunea
întrebărilor, contextul în care au loc măsurile alternative sugerate,
precum şi compoziţia socio-economică, etnică şi de gen a
infractorilor”3.
Astfel, la nivelul Naţiunilor Unite a fost realizat un sondaj
sociologic cu privire la preferinţele persoanelor asupra
pedepselor penale4. Analizînd datele studiului efectuat putem
concluziona că atitudinea comunităţii faţă de sancţiunile
comunitare este în funcţie de nivelul socio-economic de
dezvoltare şi anume, în ţările dezvoltate, cetăţenii acceptă mai
mult pedeapsa de probaţiune decît cetăţenii ţărilor în tranziţie
sau în curs de dezvoltare.
Totodată menţionăm că Finlanda este singura ţară, dintre
cele dezvoltate, care raportează o creştere a tendinţei negative
în atitudinea generală faţă de infractori. În Irlanda, potrivit unui
studiu general, mai mult de o treime din public este la curent cu
activitatea serviciilor de probaţiune şi aproape două treimi
consideră rezultatele acestor servicii drept bune. Italia raportează
o creştere a interesului societăţii faţă de activitatea de probaţiune.
În final, în Olanda studiile arătau că sancţiunile alternative
primesc, în general, un suport din partea populaţiei; oricum,
opinia generală susţine ideea că infracţiunile nu sînt suficient de
puternic, din punct de vedere fizic sau psihic, pedepsite5.
În acelaşi context vom releva şi situaţia din Republica
Moldova, adică vom elucida faptul dacă cetăţenii acestei ţări
pot şi doresc să participe la reintegrarea socială a persoanelor
supuse probaţiunii. În acest sens a fost întreprins un studiu prin
metoda sondajului sociologic. În primul rînd, menţionăm că
populaţia nu este familiarizată cu noţiunea de probaţiune şi
implicările acesteia şi priveşte sceptic asemenea instituţie.
Investigaţia respectivă a avut la bază aplicarea unui chestionar
pe un eşantion de 100 de subiecţi din municipiul Chişinău. Astfel,
circa 85% din subiecţii chestionaţi au confirmat disponibilitatea
de a ajuta un fost infractor la reintegrarea acestuia în societate.
Totodată, majoritatea absolută dintre cei disponibili consideră
că ajutorul pe care ar fi în măsură să-l ofere este doar de ordin

moral sau spiritual. Cînd este vorba de un ajutor concret, real,
doar 27% dintre subiecţi ar fi de acord să-l ofere, ceilalţi au
menţionat că ajutorul concret în reintegrarea socială trebuie pus
în sarcina unui organ de stat.
În această ordine de idei menţionăm că şi referitor la
„prevenirea recidivei din partea persoanelor supuse probaţiunii”
majoritatea (circa 78%) susţin că, în acest domeniu, trebuie să
intervină statul prin oferirea locurilor de muncă, precum şi prin
alte măsuri. Însă există totuşi unele tendinţe în conştiinţa
persoanelor spre implicarea comunităţii în procesul de
reintegrare socială a infractorilor. Astfel, 34% din intervievaţi
consideră că este necesară înfiinţarea unor organizaţii
neguvernamentale care să se ocupe în exclusivitate de
reintegrarea comunitară a persoanelor supuse probaţiunii.
Este cunoscut faptul că una dintre modalităţile de reintegrare
reuşită în comunitate este munca permanentă. Referitor la acest
aspect putem menţiona că mai mult de jumătate (59%) din
persoanele chestionate au declarat că ar fi afectate dacă un infractor
le-ar deveni coleg de serviciu, în acelaşi timp, cealaltă parte a
eşantionului consideră acest fapt ca unul neimportant.
În concluzie menţionăm că, actualmente, populaţia
autohtonă nu este disponibilă de a participa activ la reintegrarea
socială a persoanelor supuse probaţiunii. Cauzele acestui
fenomen sînt diverse, de exemplu: foştii infractori sînt priviţi, în
general, prin prisma formelor grave de manifestare a criminalităţii,
adică noţiunea de infractor se asociază cu noţiunea de ucigaş,
tîlhar etc. Nu ultimul rol îl joacă şi conştiinţa civică a populaţiei,
care nu este la nivelul necesar pentru a accepta o astfel de
sancţiune cum este probaţiunea.
Modalitatea de sancţionare a infractorilor şi mediul social
în care această sancţionare se execută sînt două fenomene ce
se află într-o dependenţă reciprocă. Pe de o parte, procesul de

sancţionare este influenţat de necesitatea încrederii din partea
societăţii într-un asemenea proces. Necesitatea încrederii
cetăţenilor în administrarea justiţiei înseamnă că opinia publică
joacă un rol important în politica şi practica de sancţionare.
Acest fapt a fost recunoscut şi de politicieni în multe ţări. Astfel,
Lordul-şef al comitetului de Justiţie (Lord Chief Justice), Lordul
Bingham, în 1997 a menţionat că „el nu consideră că ar fi corect,
dacă ar fi posibil, ca judecătorii să ignore opinia publică”6.
Legiutorul, la rîndul său, „este nevoit” să ţină cont de opinia
publică la luarea unor decizii ce ţin de procesul de sancţionare a
persoanelor7. Pe de altă parte, uneori, cînd sînt întrunite anumite
condiţii, statul poate adopta şi promova o politică penală ce nu
se bucură de susţinerea comunităţii. Asemenea politică,
promovată o anumită perioadă, va modifica viziunea membrilor
societăţii asupra pedepselor penale. În multe cazuri, politicienii,
pentru a promova unele schimbări dure în legislaţia penală,
descriu fenomenul criminalităţii într-un mod îngrozitor. Astfel,
putem aduce exemplul ministrului afacerilor interne (Home
Secretary), care a propus proiectul de sancţionare a recidiviştilor,
argumentînd susţinerea acestuia prin prisma creşterii fără
precedent a criminalităţii recidiviştilor şi a necesităţii sporirii
încrederii populaţiei în procesul de sancţionare a infractorilor8.
Desigur, toate aceste schimbări juridico-politice au
influenţă asupra formării opiniei publice despre politica penală.
Însă această înfluenţă este mult mai mică decît influenţa opiniei
publice asupra politicii penale. În calitate de argument putem
aduce un studiu conform căruia doar o parte neînsemnată a
creşterii populaţiei încarcerate a fost atribuită direct schimbării
legislaţiei9, cealaltă parte revenind culturii juridice a judecătorilor,
victimei, organelor de urmărire penală şi, în general, întregii
societăţi.
Rolul comunităţii în resocializarea persoanelor supuse

probaţiunii este imens, deoarece comunitatea este mediul în care
apare intenţia de a săvîrşi infracţiunea, mediul în care se săvîrşeşte
infracţiunea, în care are loc pedepsirea persoanei, în care se
execută nemijlocit pedeapsa şi în care persoana urmează să
trăiască şi să activeze în continuare toţi actorii actului infracţional.
Astfel, în activitatea serviciilor de probaţiune comunitatea
figurează în calitate de victimă a infracţiunii: trebuie de construit
o comunitate neprimejdioasă şi de apărat de atentatele criminale.
Comunitatea apare în calitate de agent al prevenirii
infracţiunilor10: trebuie de implicat resursele comunităţii la
prevenirea faptelor antisociale şi la ajutorul poliţiei în această
direcţie. Comunitatea figurează în calitate de loc al pedepsirii11:
trebuie de administrat pedeapsa mai mult în comunitate decît în
închisoare. Comunitatea figurează ca beneficiar al pedepsei12:
ea este protejată de către pedeapsă; unele pedepse, precum
este probaţiunea, oferă posibilitate reală infractorului de a-i
acorda o reparare. De asemenea, comunitatea poate figura în
calitate de mediu social al infractorului13: chiar dacă scopul
principal al probaţiunii nu ar fi reabilitarea persoanei, probaţiunea
ar avea totuşi un beneficiu asupra infractorului şi anume, îi permite
de a-şi păstra locul în comunitate, loc pe care încarcerarea
ameninţă să-l distrugă.
Rolul comunităţii este şi mai mare, dacă acceptăm teoria
aboluţionistă, conform căreia, doar comunitatea poate rezolva
problema infracţiunilor. Potrivit acestei teorii, infracţiunea nu
trebuie tratată ca o faptă social-periculoasă ce urmează a fi
pedepsită, dar ca un „conflict” ce trebuie soluţionat de
comunitatea în care această „problemă” apare14.
Prin urmare şi metodele de înfăptuire a justiţiei trebuie să
fie altele, astfel, în cadrul acestei teorii se pledează pentru metode
neformale de sancţionare, cum ar fi justiţia restaurativă şi
aplicarea pedepselor de către comunitate. Deci putem

concluziona că rolul comunităţii în atingerea scopului probaţiunii
(reintegrarea socială a infractorului) este imens.
Pentru atingerea scopului reabilitării persoanei supuse
probaţiunii este necesar a apela la posibilităţile comunităţii. Însă
comunitatea nu trebuie utilizată în scopul supravegherii,
deoarece limitările de drepturi şi supravegherea sunt realizate
deja de ofiţerul de probaţiune şi nu este binevenit ca, în cadrul
probaţiunii, la unele intimidări să fie adăugate altele, cele din
partea comunităţii.
Comunitatea trebuie inclusă în procesul de executare a
probaţiunii pentru a argumenta şi condiţiona conformarea
persoanei cu normele morale de care se conduc membrii
societăţii. Este necesar ca mediul social să fie o parte a procesului
de comunicare morală cu infractorul15. Intervenţia comunităţii,
în varianta sa ideală, trebuie să aibă drept scop determinarea
infractorului să conştientizeze că fapta sa este una greşită şi să
accepte cenzura existentă în comunitate cu privire la unele fapte
antisociale, regretînd, totodată, cele săvîrşite.
Astfel, persoana supusă probaţiunii nu va fi respinsă de
membrii comunităţii, ale cărei reguli le va accepta şi le va
respecta. În acest mod, infractorul va dispune de cele mai mari
şanse pentru o reintegrare reuşită în comunitate.
Implicarea comunităţii în procesul de reintegrare nu este
un ideal, dar o necesitate ce poate fi realizată prin diverse mijloace
juridice, de exemplu: la întrevederile ofiţerului de probaţiune cu
persoana vinovată pot fi invitaţi şi unii membri ai societăţii sau
victima; întrevederile cu persoanele sus-menţionate, însă cu
excepţia infractorului; punerea în sarcina comunităţii a unor
activităţi neînsemnate de asistare şi consiliere etc.
Implicarea societăţii în procesul reintegrării persoanei
supuse probaţiunii poate avea loc la diferite niveluri ale societăţii,
adică implicarea comunităţii poate fi realizată prin intermediul

asociaţiilor de persoane, familiei şi a persoanelor individuale.
Membrii comunităţii, practic, întotdeauna se asociau pentru a
realiza anumite sarcini sau acţiuni mai efectiv şi mai operativ.
Deci în procesul aplicării probaţiunii organele specializate pot
conlucra cu diferite organizaţii obşteşti. Necesitatea participării
acestor grupuri sociale a fost rezultatul căutării unor metode de
eficientizare şi de explorare a unor capacităţi suplimentare în
reintegrarea persoanei supuse probaţiunii. Conform celor sus-
menţionate, asemenea implicare a comunităţii şi-a demonstrat deja
eficienţa. Însă trebuie să atenţionăm asupra faptului că în unele state
au apărut şi unele deficienţe în conlucrarea dintre asociaţiile ce
reprezintă membrii comunităţii şi serviciile de probaţiune.
Potrivit unor autori16, implicarea diferitelor organizaţii
nonguvernamentale este privită, deseori, de către organele
statului ca un concurent al serviciilor de probaţiune, ca lipsă de
profesionalism, ca prestare neadecvată a serviciilor, ca organizaţii
„căutătoare de granturi” în vederea obţinerii unor beneficii etc.
Mai mult decît atît, implicarea societăţii civile poate fi tratată şi
ca începutul „privatizării” totale sau parţiale a executării sancţiunii
de probaţiune. Atenţionăm însă că nu sîntem de acord cu
asemenea afirmaţie. În toate legislaţiile studiate, organul investit
cu atribuţii de executare a sancţiunii de probaţiune este un organ
sau instituţie de stat. Persoana care urmează să execute această
măsură este subordonată acestor organe statale. Asociaţiile
obşteşti, la rîndul lor, au fost atrase în acest proces datorită
distanţării dintre persoană şi serviciile de stat în calitate de
„catalizator” a relaţiilor dintre subiecţii menţionaţi. Din aceste
motive organizaţiile comunitare nu pot exercita anumite metode
coercitive faţă de persoana supusă probaţiunii, însă pot realiza
unele măsuri specifice încredinţate de serviciile de probaţiune
(de exemplu: organizarea de traininguri, cursuri profesionale,
căutarea şi/sau oferirea unor locuri de muncă etc.). Deci

asociaţiile obşteşti vor concura cu serviciile de probaţiune în
măsura în care serviciile de probaţiune vor permite acest lucru.
Pentru a atrage societatea civilă în procesul reintegrării
comunitare a persoanelor supuse probaţiunii, unele state au
recurs la diferite modalităţi de stimulare a acestor formaţiuni
sociale. Astfel, Guvernul Marii Britanii şi Irlandei a stabilit că
fiecare serviciu local de probaţiune trebuie să cheltuie 5-7%
din bugetul său pentru plata serviciilor acordate de asociaţiile
obşteşti persoanelor condamnate17. În scopul selectării
organizaţiilor respective, se organizau concursuri. Acordînd
sumele necesare, serviciile de probaţiune erau în drept să verifice
utilizarea acestor bani, iar asociaţiile, la rîndul lor, trebuiau să
prezinte dările de seamă serviciilor respective. În acest mod,
organizaţiile comunitare „dependente” de serviciile de probaţiune
deveneau, de facto, „parte componentă” a structurii unor organe
de stat. În rezultatul acestui fapt, asociaţiile comunitare pierdeau
legătura specifică cu ceilalţi membri ai societăţii, fiind puşi în
situaţia imposibilă de a valorifica resursele comunităţii, resurse
pentru care, iniţial, au fost atrase în procesul de reintegrare a
persoanelor supuse sancţiunii de probaţiune. Deci această
situaţie este un alt moment negativ care poate să apară în procesul
implicării comunităţii în procesul realizării măsurii penale
respective. Considerăm că situaţia analizată nu va fi una
caracteristică şi Republicii Moldova. Deoarece, avînd în vedere
bugetul limitat destinat justiţiei, sîntem de părerea că organele
abilitatea cu executarea probaţiunii nu vor fi în stare să achite
serviciile acestor organizaţii şi vor implica asociaţiile care au
altă finanţare decît cea de la buget.
În procesul de reintegrare comunitară pot fi atraşi şi agenţi
economici, persoane implicate direct în procesul de integrare
socială a persoanelor supuse probaţiunii. Despre disponibilitatea
agenţilor economici faţă de o eventuală propunere de angajare

venită din partea unei persoane supuse probaţiunii ne
mărturiseşte următorul fapt: la tîrgul locurilor de muncă
(asemenea manifestaţii sînt organizate anual) din 2008, organizat
în Chişinău, au participat peste 120 agenţi economici, iar numărul
total de locuri oferite a fost de aproximativ o mie cinci sute.
Nimeni nu propunea locuri pentru persoanele supuse unor
măsuri de probaţiune. Mai mult decît atît, peste 70% din
antreprenorii prezenţi au respins posibilitatea de angajare a unor
asemenea persoane. Iar cei care au răspuns afirmativ, au
specificat că ar angaja asemenea persoane cu condiţia dacă
aceştia ar fi recomandaţi de cineva care i-a avut sau îi are în
grijă şi care poate garanta comportamentul lor.
Astfel, acest sector al societăţii (se are în vedere agenţii
economici) se caracterizează printr-o reticenţă mare în angajarea
persoanelor supuse probaţiunii. Iar din punct de vedere al
structurii capitalului, firmele particulare exprimă în mai mare
măsură acest dezacord comparativ cu întreprinderile cu capital
majoritar de stat. Bineînţeles, trebuie de acţionat în direcţia
atragerii agenţilor economici în acest proces, propunînd unele
soluţii în această direcţie: 1) elaborarea unui program ce ar facilita
legătura dintre serviciul de probaţiune şi potenţialii angajatori,
pentru a le putea oferi acestora informaţii sigure şi precise despre
eventualii doritori de locuri de muncă; 2) acordarea de credite
cu dobîndă avantajoasă pentru întreprinderile care au cel puţin
5-10% din personal angajat din rîndul persoanelor supuse
probaţiunii; 3) scutirea totală sau parţială de plata unor impozite
sau taxe etc.
Vorbind despre implicarea comunităţii în procesul de
reintegrare comunitară, nu putem trece cu vederea rolul familiei,
care constituie următorul nivel al mediului social, în acest proces
dificil. În procesul de reintegrare, mediului familial îi revine un
rol important, şi anume, asigurarea individului, prin mijloace

specifice, cu noi raporturi sociale, noi modele de comportament,
influenţarea acestuia de a pune capăt faptelor delincvente
anterior săvîrşite, reorientîndu-le spre scopuri dorite şi permise
de societate.
Persoanele supuse probaţiunii aşteaptă înţelegere şi
indulgenţă din partea familiei. Însă dacă răspunsul familiei la
nevoile şi aşteptările psiho-afective şi emoţionale ale fostului
condamnat este parţial, atunci scade probabilitatea unei
reintegrări sociale reuşite şi creşte probabilitatea recidivei din
partea persoanei respective.
O modalitate răspîndită în multe ţări de participare a
comunităţii la realizarea sancţiunii de probaţiune este participarea
cetăţenilor la procesul de executare a probaţiunii. Utilitatea
acestui gen de participare era tratată în funcţie de politica penală
existentă într-un stat. O dată cu „mişcarea modernă” în dreptul
penal şi cu individualizarea concomitentă a răspunderii penale,
importanţa probaţiunii a crescut semnificativ. Respectiv, interesul
în creştere a guvernelor cu privire la probaţiune a avut drept
rezultat sporirea implicării profesioniştilor în această activitate.
În diferite ţări aceasta a avut loc în perioade diferite, dar a
determinat reducerea implicării voluntarilor şi creşterea
identificării probaţiunii cu alte organizaţii judiciare executive18.
Astăzi, datorită evoluţiei sancţiunilor alternative şi creşterii
volumului de lucru al serviciilor de probaţiune, s-a revenit la
implicarea voluntarilor. Creşterea nivelului de implicare a
probaţiunii în sprijinul acordat victimelor sporeşte importanţa
muncii voluntarilor, deoarece această muncă este desfăşurată,
de obicei, mai mult de către voluntari. Astfel, putem susţine că
probaţiunea, trecînd prin momentele cînd voluntarii sprijineau
condamnaţii şi cînd organele de stat îndeplineau acest rol, se
mişcă înapoi, adică iarăşi revine la momentul cînd activitatea
voluntarilor este una utilă, necesară şi binevenită.

Un exemplu elocvent al implicării comunităţii în procesul
de realizare a sancţiunii de probaţiune este instituţia ofiţerului
voluntar de probaţiune (din engl. Volunteer Probation Officer,
în unele surse poate fi întîlnită noţiunea de ofiţer comunitar de
probaţiune (Community Probation Officer) care, din punct de
vedere juridic, este acelaşi ofiţer voluntar). Ofiţerul voluntar de
probaţiune este o persoană fizică particulară, care asistă ofiţerul
profesionist de probaţiune, sprijină infractorii la reintegrarea în
comunitate şi participă la prevenirea criminalităţii în comunitate19.
În general, activitatea ofiţerilor voluntari de probaţiune
este clasificată în următoarele categorii: 1) activitatea de asistenţă
şi consiliere în scopul reintegrării persoanei; 2) activitatea de
prevenire a infracţiunilor.
Persoanele voluntare realizează unele activităţi de
reintegrare în comunitate care sînt puse în sarcina acestora de
către ofiţerul de probaţiune. Deci ofiţerul voluntar poate efectua
următoarele acţiuni: 1) asistarea şi consilierea persoanelor supuse
probaţiunii; 2) cercetarea mediului social în care persoana
supusă probaţiunii va locui; 3) realizarea investigaţiilor preliminare
asupra persoanei ce urmează a fi liberată de răspundere penală.
Enumerarea de mai sus are un caracter exemplificativ, iar
atribuţiile ofiţerului voluntar pot varia de la ţară la ţară. Totodată
atenţionăm asupra faptului că, fiind o persoană privată, ofiţerul
voluntar efectuează doar activităţi care ar uşura munca ofiţerului
de probaţiune, de aceea sînt unele atribuţii pe care persoana
voluntară nicidecum nu este în drept să le realizeze (de exemplu,
semnarea unor documente, participarea în proces în calitate de
funcţionar al serviciului de probaţiune etc.).
Totuşi, din punct de vedere social, rolul ofiţerului voluntar
este mult mai mare. În timp ce ofiţerul de probaţiune acţionează
în calitate de specialist în tratamentul persoanelor supuse
probaţiunii, ofiţerul voluntar conlucrează cu infractorul în calitate

de „vecin” al acestuia, ajutîndu-l la reintegrarea cu succes în
comunitate. Pe lîngă toate acestea, ofiţerul voluntar poate recurge
la autoritatea sa, poate apela la cunoscuţii din comunitate pentru
a ajuta infractorul să se reintegreze.
Activitatea ofiţerului voluntar trebuie documentată. O
metodă oportună şi comodă de documentare a acţiunilor realizate
ar fi rapoartele periodice prezentate consilierului de probaţiune.
Aceste rapoarte ar trebui să conţină informaţia despre lucrul
efectuat şi concluziile ofiţerului voluntar cu privire la anularea
supravegherii, revocarea probaţiunii etc. Totuşi decizia finală
aparţine în exclusivitate ofiţerului de probaţiune.
De asemenea, nu este strict reglementată activitatea de
prevenire realizată de ofiţerul comunitar de probaţiune. Din acest
punct de vedere, ofiţerul voluntar de probaţiune realizează o
multitudine de activităţi, fiind susţinut de ofiţerul de probaţiune,
organizaţii şi instituţii de stat şi obşteşti.
Instituţia consilierului voluntar, fiind o modalitate de
implicare a comunităţii în reabilitarea persoanelor supuse
probaţiunii, trebuie caraterizată şi din punct de vedere social.
Astfel, aducem exemplul Japoniei, unde activează de la 48.000
pînă la 49.000 de ofiţeri voluntari. Vîrsta medie a acestora constituie
circa 63,4 ani. În calitate de voluntari activează persoane din toate
sferele vieţii sociale. În acest mod, 44,5% din voluntari sînt
pensionari sau angajaţi ai întreprinderilor, 14,4% - persoane casnice,
12,4% - fermieri, 10,9% - funţionari din domeniul culturii. De
asemenea, în calitate de ofiţeri voluntari activează: businessmani,
funcţionari publici, profesori, medici şi avocaţi20.
Este remarcabil faptul că la reintegrarea persoanei supuse
probaţiunii participă reprezentanţi ai unei game largi de profesii.
În acest context menţionăm insistenţa acestor persoane de a
participa la procesul de realizare a sancţiunii de probaţiune.
Astfel, jumătate din toţi voluntarii au activat în această ipostază

mai mult de zece ani. Activitatea ofiţerului voluntar, de regulă,
nu este retribuită, deoarece el nu este angajat al serviciilor de
probaţiune. Totuşi aceste persoane pot primi compensări din
partea statului în cazul cînd este prejudiciat în timpul executării
atribuţiilor de ofiţer voluntar de probaţiune. Unele state, precum
este Coreea de Sud, oferă o retribuţie pentru lucrul efectuat, şi
anume: ofiţerilor voluntari li se acordă cinci dolari pentru fiecare
raport presentenţial sau raport asupra rezultatelor
supravegherii21.
De regulă, funcţia de ofiţer voluntar de probaţiune se
acordă persoanei pe un termen de doi ani cu posibilitatea
renumirii în acest post. În practică, persoanele sînt desemnate
de mai multe ori, deoarece îndeplinirea obligaţiilor lor necesită
o experienţă cu cunoştinţe şi deprinderi în domeniul probaţiunii22.
Cerinţele faţă de persoanele ce doresc să devină ofiţeri
netitulari de probaţiune diferă de la ţară la ţară. Totodată
menţionăm că, fiind netitulari, nu sînt impuse anumite cerinţe
stricte. Deci analizînd multiple legislaţii, pot fi deduse unele cerinţe
comune, şi anume: 1) comportament exemplar şi autoritate
ireproşabilă în comunitate; 2) motivare serioasă pentru realizarea
activităţii respective; 3) situaţie financiară stabilă; 4) apt din punct
de vedere medical. De asemenea, pe lîngă cerinţele pozitive,
sînt prevăzute şi o serie de cerinţe negative pe care trebuie să le
îndeplinească ofiţerul netitular. Deci nu pot fi în continuare ofiţeri
voluntari de probaţiune persoanele care: 1) manifestă neglijenţă
faţă de sarcinile stabilite sau este incompetent de a realiza
sarcinile respective; 2) încalcă prevederile legislaţiei ca urmare
a îndeplinirii obligaţiilor de ofiţer voluntar de probaţiune; 3) sînt
considerate ca nepotrivite din cauza că compromit activitatea
de probaţiune.
Persoanele care pretind la postul de ofiţer netitular nu
sînt selectaţi în mod haotic, dar conform unor anumite proceduri.

Cetăţenii respectivi pot fi numiţi în calitate de ofiţeri voluntari de
către diferite persoane oficiale. Astfel, ofiţerul netitular poate fi
numit de şeful serviciului regional de probaţiune (asemenea
situaţie se întîlneşte, de regulă, în ţările unde legislaţia nu
reglementează fenomenul respectiv, dar nici nu-l interzice) sau
de şeful organului administraţiei publice centrale în subordinea
căruia se află serviciul de probaţiune (de exemplu, Ministrul
Justiţiei în Japonia). În toate ţările în care asemenea fenomen
este reglementat juridic procedura este, în principiu, următoarea:
a) un ofiţer de probaţiune întocmeşte lista candidaţilor, bazîndu-
se pe informaţiile obţinute din comunitate; b) un comitet de pe
lîngă serviciul teritorial de probaţiune se pronunţă asupra
candidaţilor prezentaţi (aceste comitete sînt compuse, de regulă,
din: judecători, procurori, avocaţi, funcţionari ai instituţiilor
penitenciare etc.); c) procedura se finalizează cu numirea de
către autoritatea centrală, în subordinea căruia se află serviciul
de probaţiune, a persoanelor acceptate de comitet.
Totodată menţionăm că comitetele sus-menţionate sînt în
drept de a lua decizii disciplinare, adică de a sancţiona sau a
propune spre eliberarea din funcţie a ofiţerilor netitulari de
probaţiune. Însă atribuţia de bază constă în analiza practicii locale
şi propunerea unor strategii locale în domeniul probaţiunii şi
întocmirea planului de acţiuni ce urmează a fi realizat de ofiţerii
voluntari de probaţiune.
Ofiţerii voluntari trebuie să posede cunoştinţe în domeniul
probaţiunii. Drept soluţii de rezolvare a acestei probleme pot fi
următoarele: 1) desemnarea în calitate de ofiţer netitular a
persoanelor care posedă cunoştinţe în domeniul probaţiunii
(asemenea verificare poate fi efectuată prin testări sau examene
la concursul de desemnare); 2) realizarea unui sistem continuu
de instruire.
Astfel, în Japonia, de exemplu, există cinci tipuri de cursuri

de instruire a ofiţerilor netitulari: a) cursul iniţial, destinat
persoanelor desemnate în calitate de ofiţeri voluntari pentru prima
dată în scopul iniţierii în condiţiile de bază ale procesului de
realizare a probaţiunii; b) cursul primar, destinat ofiţerilor
voluntari cu o experienţă mai mică de doi ani în acest domeniu
în scopul familializării cu metodele de supraveghere şi asistenţă
comunitară; c) cursul secundar, destinat persoanelor cu o
experienţă cuprinsă între doi şi patru ani pentru implementarea
deprinderilor şi cunoştinţelor în domeniul tratamentului
persoanelor supuse probaţiunii; d) cursuri regulate regionale,
destinate tuturor ofiţerilor voluntari pentru implementarea
deprinderilor şi cunoştinţelor în domeniul reabilitării şi reintegrării
în comunitate; e) cursuri speciale destinate ofiţerilor netitulari
selectaţi de şeful serviciului regional de probaţiune pentru
implementarea cunoştinţelor şi deprinderilor în domeniul
metodelor de tratament specifice diferitelor tipuri de infractori
(de exemplu, persoane ce comit infracţiuni violente, persoane
ce comit infracţiuni sexuale etc.).
Instituţia ofiţerului netitular de probaţiune are multe
avantaje. Astfel, în timp ce ofiţerul voluntar şi persoana supusă
probaţiunii locuiesc în aceeaşi comunitate, ei ar putea să
organizeze întrevederi nu periodic (în cadrul executării
probaţiunii, persoana poate fi obligată la întrevederi săptămînale
sau lunare cu ofiţerul de probaţiune), dar zilnic sau oricînd, în
caz de necesitate. În consecinţă, ofiţerul netitular va fi privit şi
tratat ca un vecin şi nu ca un reprezentant al autorităţilor de stat,
ceea ce este foarte important pentru realizarea scopului de
reintegrare în comunitate.
Ofiţerul netitular, fiind o persoană cu autoritate, ar putea
recurge la resursele comunităţii şi ar putea acorda informaţie
utilă infractorului despre comunitate în scopul facilitării reintegrării
sociale a acestuia. De asemenea, ofiţerul voluntar poate exercita

o influenţă mare asupra formării opiniei publice în comunitate
referitor la fapta şi personalitatea infractorului. Din aceste puncte
de vedere, ofiţerul netitular de probaţiune se află pe poziţii mult
mai avantajoase decît ofiţerul profesionist de probaţiune.
În acelaşi timp menţionăm că în unele state ale SUA (de
exemplu, în California) participarea membrilor comunităţii la
reintegrarea socială, prin probaţiune, poate fi efectuată prin două
modalităţi: a) voluntari în probaţiune (engl. Volunteers in
Probation (VIP)); b) ofiţeri voluntari de probaţiune (engl.
Volunteers Probation Officer (VPO))23. Diferenţa dintre aceste
două modalităţi constă în gradul de implicare a acestora în
realizarea reintegrării persoanei.
Voluntarii în probaţiune asistă ofiţerii profesionişti de
probaţiune în activitatea acestora şi îndeplinesc următoarele
acţiuni: a) tutelează şi/sau curează persoanele minore supuse
probaţiunii; b) asigură, deseori prin translare, comunicarea
ofiţerului de probaţiune cu persoanele supuse probaţiunii care
nu posedă limba engleză; c) participă la programarea timpului
liber a persoanelor „aflate sub tutela lor”; d) asigură participarea
persoanelor respective la diferite programe de tratament, dacă
acest lucru este necesar. Deci, după cum putem observa,
instituţia voluntarilor în probaţiune activează pe principii
voluntare, nefiind reglementată de acte normative speciale.
Ofiţerii voluntari de probaţiune, la rîndul lor, posedă
împuterniciri mult mai largi, similare (dar într-un număr mai mic)
celor care le are reprezentantul oficial al serviciului de probaţiune.
Respectiv, cerinţele faţă de persoanele care tind să activeze în
calitate de ofiţer voluntar de probaţiune sînt mai stricte (de
exemplu, censul de vîrstă pentru voluntari este de 18 ani, iar
pentru ofiţerii voluntari - 21 de ani, voluntarii sînt supuşi unor
testări medicale generale, iar ofiţerii netitulari - unor testări
medicale şi psihologice etc.).

Ofiţerii netitulari de probaţiune nu activează separat de
ofiţerii profesionişti de probaţiune. Instituţia ofiţerului comunitar
a fost introdusă în scopul asistării şi ajutării consilierilor de
probaţiune. Deci rolul principal în acest sens revine activităţii
oficiale a ofiţerilor de probaţiune. Astfel, consilierul de
probaţiune, primind un dosar, îl repartizează ofiţerului netitular
care, după domiciliu, aptitudini, studii, pare a fi cea mai potrivită
candidatură. Apoi, în caz de necesitate, asigură ofiţerul voluntar
cu toate documentele necesare şi disponibile. De asemenea, în
sarcina ofiţerului de probaţiune intră obligaţia de a înştiinţa
persoana supusă probaţiunii, iar în cazul minorilor, şi părinţii
acesteia, despre ofiţerul voluntar care se ocupă de cazul lor.
Conform celor sus-menţionate, activitatea ofiţerilor
comunitari de probaţiune este necesar să fie documentată. Din
acest motiv, ofiţerii voluntari sînt obligaţi să prezinte periodic (o
dată la două săptămîni, săptămînal, lunar etc.) ofiţerului
profesionist rapoarte asupra lucrului efectuat cu fiecare persoană
curată de el. De regulă, rapoartele prezentate conţin informaţie
relevantă care ar permite ofiţerului profesionist să adopte metoda
de tratament cea mai potrivită. Totuşi ţinem să menţionăm că
ofiţerii netitulari, nefiind specialişti în domeniu, pot prezenta
rapoartele sub diferite forme şi cu conţinut diferit. Iată de ce ofiţerul
profesionist este în drept de a întoarce raportul la prelucrare, dacă
nu a fost respectată una din următoarele cerinţe24: a) trebuie indicată
data întocmirii raportului; b) raportul trebuie să fie întocmit într-un
limbaj accesibil, astfel încît să fie evitate orice ambiguităţi; c) raportul
trebuie să cuprindă o descriere amănunţită a condiţiilor de trai,
muncă sau studii ale persoanei supuse probaţiunii; d) trebuie evitate
opiniile şi factorii în privinţa cărora există îndoieli sau presupuneri
neîntemeiate etc.
Instituţia ofiţerului voluntar de probaţiune, ca şi orice alt
fenomen, prezintă atît avantaje, cît şi dezavantaje. Odată ce

probaţiunea este parte componentă a justiţiei penale, fiind
realizată de stat, este necesar a acorda acelaşi nivel de suport şi
supraveghere tuturor infractorilor supuşi probaţiunii. Însă ofiţerii
voluntari, fiind cetăţeni obişnuiţi, sînt tentaţi să trateze infractorii
conform caracterului şi propriilor viziuni formate în timpul vieţii.
Asemenea situaţie poate provoca mari discrepanţe în procesul
de tratament ce se diferenţiază de la un ofiţer la altul. Cu toate
că tratamentul trebuie să fie individualizat şi bazat pe necesităţile
şi riscul condamnatului, totuşi tratamentul realizat parţial poate
provoca rezultate parţiale.
O altă problemă ce ar putea apărea este vîrsta ofiţerilor
voluntari de probaţiune. De regulă, ofiţerii netitulari sînt de-o
vîrstă mai mare ca majoritatea persoanelor supuse probaţiunii.
Cu asemenea problemă se confruntă Japonia. În această ţară,
vîrsta medie a ofiţerilor voluntari este de 63,4 ani, iar aproximativ
70% din delicvenţii supuşi probaţiunii sînt persoane care n-au
împlinit vîrsta de 20 de ani25. Cifrele respective ne relatează
despre o diferenţă mare de generaţii şi, implicit, despre modul
diferit de a gîndi şi a acţiona. Diferenţa dată poate avea efect
negativ asupra comunicării şi conlucrării dintre ofiţerul netitular
şi delicvent.
În acest context, propunem unele soluţii pentru lichidarea
(sau cel puţin anihilarea) dezavantajelor instituţiei respective.
Deci pentru evitarea tratamentelor diferenţiate s-ar putea pune
accent pe sistemul de cursuri de iniţiere, adică instruirea ofiţerilor
netitulari de probaţiune să fie realizată conform unui program
unic de studii.
În ceea ce priveşte diferenţa de generaţii, menţionăm că
problema respectivă este foarte controversă. Pe de o parte,
pentru a fi capabil să atragă resursele comunităţii, ofiţerul netitular
trebuie să fie o persoană multstimată şi cu o autoritate impecabilă
în comunitate. Însă, după cum ştim, rar pot fi întîlnite persoane

multstimate şi cu autoritate impecabilă la o vîrstă mai mică, de
regulă, acestea sînt persoanele în vîrstă. Pe de altă parte,
diferenţa de generaţii implică multiple dificultăţi în realizarea
probaţiunii. Totuşi trebuie de atras persoanele tinere ca acestea
să poată conlucra cu semenii supuşi probaţiunii. Deci pentru
atragerea persoanelor tinere în calitate de ofiţeri voluntari pot fi
întreprinse următoarele acţiuni: introducerea limitei maxime de
vîrstă pentru ofiţerii netitulari de probaţiune; elaborarea unui
sistem de recrutare mai transparent şi mai favorabil persoanelor
tinere; oferirea unor avantaje în urma participării la realizarea
probaţiunii (de exemplu, persoanele care au o anumită experienţă
în calitate de ofiţer netitular să fie scutite de testare la concursul
de ocupare a funcţiei de ofiţer profesionist de probaţiune etc.).
În scopul atragerii tineretului în activitatea de probaţiune,
multiple asociaţii nonguvernamentale publică, pe site-urile lor
oficiale, avantajele unei asemenea activităţi. Astfel, Asociaţia
de Probaţiune Comunitară (engl. Probation Community Action
Association (PCAA)) acordă membrilor săi următoarele: 1)
oportunităţi de a înţelege şi de a vedea sistemul justiţiei penale
„din interior” prin prisma unor facilităţi şi prin iniţierea în
programele de probaţiune; 2) primirea noutăţilor despre
activitatea realizată de PCAA; 3) participarea la diferite seminare,
mese rotunde, conferinţe organizate de asociaţie; 4) posibilitatea
de a lucra „unu-la-unu” cu minorul supus probaţiunii; 5)
conştientizarea faptului că, prin simplu statut de membru,
persoana participă la procesul de reintegrare şi la prevenirea
infracţionalităţii.
Este evident faptul că aceste avantaje nu oferă beneficii
serioase, însă este salutabil faptul că prin intermediul acestora
se încearcă a atrage tineretul în procesul de realizare a
probaţiunii.
Instituţia participării voluntare la realizarea probaţiunii este

specifică ţărilor în care această măsură penală are tradiţii bogate
şi se aplică de mult timp. Însă menţionăm că şi în unele ţări în
care probaţiunea a fost implementată recent este recunoscut
acest fenomen. În acest caz ne referim la România. Legea 192/
2002 de aprobare şi completare a Ordonanţei Guvernului 92/
2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de
reintegrare socială şi supraveghere stabileşte în sarcina acestor
organe de stat o serie de responsabilităţi, printre care şi „iniţierea
şi derularea, împreună cu voluntarii şi reprezentanţii societăţii
civile”. Astfel, observăm că însăşi legea sus-menţionată admite
participarea comunităţii la realizarea probaţiunii. Este interesant
faptul că legislatorul român face distincţie între „voluntari” şi
„reprezentanţii societăţii civile”. Sîntem de părerea că noţiunea
de voluntari a fost utilizată intenţionat, credem că prin asemenea
prevedere legiutorul nu exclude legiferarea, pe viitor, a instituţiei
ofiţerului voluntar de probaţiune sau a altor modalităţi speciale
de participare a membrilor comunităţii la realizarea sancţiunii
de probaţiune. De asemenea, instituţia voluntariatului în
probaţiune este prevăzută şi în Legea RM cu privire la
probaţiune.
§2. Principalele instrumente de prognozare a recidivei

folosite în cadrul probaţiunii
Drept sarcină majoră a serviciilor de probaţiune este

protejarea comunităţii în care se execută pedeapsa de probaţiune
de faptele infracţionale. Acest deziderat este realizat şi prin
propunerea făcută instanţei de judecată sub forma raportului
presentenţial. În acest raport ofiţerul de probaţiune analizează
riscul comiterii unei noi infracţiuni.
Prin riscul comiterii unei noi infracţiuni sau prin riscul de
recidivare se înţelege probabilitatea comiterii unei noi infracţiuni
de către una şi aceeaşi persoană după aplicarea pedepsei (în
cazul dat, a sancţiunii de probaţiune). Riscul de recidivare poate
fi considerat drept rezultat al estimărilor carierei infracţionale.
La rîndul ei, cariera infracţională poate fi definită ca „o secvenţă
longitudinală a infracţiunilor comise de către un infractor”26.
Cercetările privind riscul de recidivare s-au dezvoltat o
dată cu observarea posibilităţii unei corelări dintre factorii care
ţin de istoria infracţională şi probabilitatea comiterii unei noi
infracţiuni ulterior aplicării sancţiunii de probaţiune.
Riscul de comitere a unei infracţiuni a căpătat o accepţiune
mai largă decît o simplă instituţie utilizată în cadrul justiţiei
criminale, fiind descris ca o caracteristică a modernităţii27.
Umanitatea, prin activitatea sa, creează efecte negative enorme
şi, deseori, nedorite asupra societăţii şi mediului ambiant,
condiţionînd astfel dominarea sentimentului de frică şi neliniştiri
publice. În asemenea împrejurări sporeşte importanţa şi
necesitatea în administrarea riscului de daune, care emană de la
astfel de condiţii. Importanţa riscului se manifestă şi prin faptul
că ascensiunea strategiei de administrare a riscului are efect
nemijlocit nu numai în cadrul probaţiunii, dar şi în cadrul
încarcerării „persoanelor periculoase” în scop de prevenire28.

În acest context se menţionează că procedurile de
estimare a riscului, în special cele bazate pe metode ştiinţifice şi
probabilitate sporită, sînt esenţiale pentru activitatea serviciilor
de probaţiune, avînd o fundamentare teoretico-aplicativă. Totuşi
caracterul esenţial nu se datorează faptului că instrumentele de
estimare asigură o predicţie eficientă a comportamentului
infracţional, nici faptului că permite reorientarea efectivă a
resurselor în scopul prevenirii comiterii infracţiunilor, dar se
datorează faptului că procedurile de estimare a riscului permit
serviciului de probaţiune să-şi fundamenteze poziţia centrală în
domeniul prevenirii infracţiunilor29.
Odată cu dezvoltarea şi perfecţionarea sistemului de
probaţiune se dezvoltau şi se perfecţionau şi metodele de
estimare a riscului de recidivă. Astfel, putem distinge trei trepte,
trei generaţii de dezvoltare a instrumentelor de stabilire a riscului
de recidivare.
Prima generaţie de instrumente de estimare a riscului de
recidivă este reprezentată de analize subiective şi nestructurate.
Acest tip de analize depindea foarte mult de persoana care realiza
evaluarea. Consilieri de probaţiune diferiţi apreciau în mod diferit
probabilitatea ca un infractor să recidiveze. În această etapă se
află sistemul penal român: nu se vorbeşte explicit despre riscul
de recidivă şi sînt utilizaţi indicatori nerelevanţi sau într-o manieră
neordonată.
În cadrul celei de-a doua generaţii, evaluarea nu mai este
un proces subiectiv şi nestructurat. Instrumentele de estimare a
riscului conţineau un anumit număr de factori în funcţie de care
erau diferenţiaţi cei care aveau să recidiveze şi cei care nu aveau
să recidiveze. Ulterior, aceşti factori au fost incluşi într-o scală
de evaluare a riscului.
În acest mod, în Marea Britanie a fost stabilit un instrument
de predicţie ce se baza pe următorii şase factori30: 1. vîrsta la

care a fost condamnată persoana; 2. numărul sentinţelor privative
de libertate pînă la vîrsta de 21 de ani; 3. numărul sentinţelor
privative de libertate după vîrsta de 21 de ani; 4. antecedentele
penale; 5. genul de infracţiune pentru care este condamnat (cu
aplicarea violenţei, împotriva libertăţii sexuale, legate de droguri,
tîlhărie etc.); 6. sexul persoanei.
Aceste instrumente, deşi au fost folosite în activitatea
oficială a serviciilor de probaţiune, erau imperfecte şi aveau unele
neajunsuri: a) au fost elaborate, prioritar, pentru lucrul cu
persoanele deţinute în instituţiile penitenciare ceea ce implică
unele inconvergenţe şi inexactităţi în procesul de aplicare a
acestor instrumente asupra persoanele neprivate de libertate;
b) au fost elaborate, prioritar, pentru lucrul cu grupuri de
infractori, adică rezultatele lor pot fi precise la nivelul grupului şi
nu la nivel individual31; c) în cadrul instrumentelor acestei
generaţii este utilizată doar analiza clinică (analiza clinică porneşte
de la premisa că „cel mai bun indicator al comportamentului
viitor este comportamentul trecut”); d) aici nu sînt incluşi factorii
ce ţin de protecţia comunităţii32; e) nu este specificat ce gen de
infracţiune poate comite persoana, în cazul cînd va recidiva, şi
nici condiţiile şi împrejurările în care poate avea loc recidivarea33;
f) numeroase studii care stau la baza elaborării acestor
instrumente nu au lucrat cu loturi de validare a instrumentului şi/
sau sînt fundamentate pe studii empirice; g) argumentul
fundamental al criticilor rezidă în faptul că instrumentele date
cuprind doar indicatori statici (indicatorii statici ţin de istoria
infracţională a individului), iar în lipsa indicatorilor dinamici nu
pot fi stabilite direcţiile de acţiune în procesul de reabilitare34.
Generaţia a treia a instrumentelor de evaluare a riscului
este direcţionată spre atingerea următoarelor scopuri: 1)
determinarea libertăţii individuale în funcţie de riscul de recidivare
a persoanei; 2) stabilirea condiţiilor optime pentru prevenirea

recidivei şi reabilitarea acesteia.
Orice condamnat, pe lîngă posibilitatea de a recidiva, mai
dispune şi de unele nevoi, în baza cărora sînt stabilite obiectivele
de reabilitare. Acest tip de instrumente se bazează pe prezumţia
că o dată cu acoperirea nevoilor respective va scădea şi riscul
de recidivă.
Spre deosebire de generaţia a doua de instrumente, în
cadrul acestei generaţii sînt folosiţi şi indicatori dinamici, care
pot varia în perioada de reabilitare a persoanei (situaţia financiară,
studiile etc.)35. Sistemele moderne de estimare a riscului au
depăşit limitele unei simple prognozări a activităţii infracţionale
viitoare. Acestea ar permite stabilirea şi realizarea unor programe
de reabilitare socială care s-ar baza pe particularităţile riscului
de recidivare, pe specificul necesităţilor persoanei şi pe
sensibilitatea acesteia36.
Originalitatea acestui curent constă atît în scoaterea în
evidenţă a factorilor dinamici, cît şi în elaborarea şi utilizarea
principiului riscului. Potrivit acestui principiu, intensitatea
programelor de reabilitare depinde direct de probabilitatea de
recidivare a persoanei. Astfel, indivizii cu risc scăzut de recidivă
nu trebuie supuşi la careva măsuri stricte de supraveghere, iar
indivizii cu risc înalt trebuie să fie incluşi în programe intensive
de reabilitare pentru a li se diminua acest risc.
Jerry Kieslling a realizat în Ottawa un studiu prin care a
demonstrat că, dacă infractorii cu un risc scăzut de recidivă sînt
incluşi în programe intensive, recidiva produsă după doi ani de
la încheierea acestora este de 17% comparativ cu doar 10%
pentru cei incluşi în programe obişnuite de supervizare
comunitară. Alta a fost situaţia pentru infractorii care prezentau
un risc înalt de recidivă: dacă li se administrau programe obişnuite
de supraveghere, rata de recidivare era de 58%, însă dacă erau
incluşi în programe intensive sau mai elaborate, rata de recidivă

era de doar 31%37. Acest studiu ne demonstrează importanţa
unei estimări corecte a riscului de recidivare.
În cadrul celei de-a treia generaţii a instrumentelor de
estimare a riscului cel mai utilizat şi, în opinia noastră, mai reuşit
este „nivelul inventarului de supraveghere”, (engl. Level of
Supervision Inventory), care a fost elaborat de dl. Andrews
D.A. ca fiind o modalitate de estimare a riscului de recidivare şi
a necesităţilor persoanelor supuse probaţiunii38. Instrumentul
respectiv de estimare, bazîndu-se pe teoriile învăţării sociale,
oferă informaţie relevantă privitor la nivelul necesar de
supraveghere a persoanei (riscul de recidivare) şi la planificarea
tratamentului (necesităţile persoanei). Mult mai tîrziu, în anul
1995, metoda respectivă a fost revizuită şi redenumită (engl.
Level of Service Inventory-Revised, LSI-R)39.
Fiind îndeplinit prin intermediul analizei documentelor şi
intervievării, acest instrument evaluează o gamă largă de factori
criminogeni, inclusiv factori statici (cum ar fi condamnările
anterioare) şi factori dinamici (cum ar fi abuzul de substanţe
alcoolice, angajarea în cîmpul muncii)40. Rezultatele primare
obţinute relevă domeniile specifice ale riscului şi necesităţilor
individuale, iar rezultatul final, care este obţinut din rezultatele
primare, este indicatorul probabilităţii de recidivare a persoanei.
De exemplu, persoana care a acumulat 0-13 puncte prezintă
risc mic de recidivare, cu o probabilitate de a comite o nouă
infracţiune de 11,7%, iar persoana care a acumulat 41-47 puncte
prezintă risc înalt de recidivare, cu o probabilitate de a comite o
nouă infracţiune de 76%.
O trăsătură importantă a oricărui instrument este
veridicitatea rezultatelor obţinute. Rezultatele cercetărilor
confirmă că LSI-R este un instrument valid şi credibil.
Credibilitatea a fost demonstrată de însuşi autorul acestui
instrument41. Rezultatele estimărilor primare s-au adeverit în

proporţie de 80-99 la sută. Referitor la validitatea instrumentului
în cauză, gradul acesteia este, practic, acelaşi şi în cazul utilizării
aupra altor condiţii a acestui instrument42.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea acestui instrument,
autorii susţin că el poate fi utilizat la: a) relevarea scopurilor
tratamentului şi monitoringul riscului în timpul perioadei de
supraveghere şi/sau tratament; b) luarea deciziei de supraveghere
în cadrul probaţiunii; c) luarea hotărîrii de plasare a persoanei în
casele de arest (instituţii unde persoanele sînt deţinute în anumite
ore ale zilei sau animite zile ale săptămînii); d) deciderea asupra
clasificării persoanei în funcţie de nivelul de securitate pe care îl
necesită în cadrul instituţiei penitenciare; e) estimarea
probabilităţii de recidivare43.
În practică, LSI-R este aplicat pentru o gamă de scopuri
mult mai largă. Astfel, utilizarea acestui instrument a fost extinsă
asupra evaluării necesităţilor criminogene nonsexuale a
infractorilor condamnaţi pentru infracţiuni sexuale44. În acelaşi
timp, metodica respectivă se aplică: pentru relevarea
comportamentului ilegal în timpul executării pedepsei cu
închisoare; în cadrul procedurii liberării condiţionate înainte de
termen; în scopul estimării riscului de recidivă a femeilor
condamnate; în cadrul procedurii înfăptuirii justiţiei în cazurile
minorilor etc45.
În procesul de evaluare a riscului, deseori, sînt utilizate
instrumente ce se bazează pe teorii psihologice (referitor la aceste
instrumente vom reveni în cadrul examinării principiului 1 şi 2).
Totuşi, în ultimul timp, sînt frecvent utilizate instrumentele ce se
bazează pe nemijlocit pe teoriile de cauzalitate a criminalităţii, printre
care enumerăm: I-Level (din engl. Interpersonal Level); CL (din
engl. Conceptual Level); PCL-R (din engl. Psychopathy Checklist-
Revised); LSI-R (din engl. Level Service Inventory-Revised).
În sistemul I-Level, persoana este privită ca trecînd prin

şapte niveluri de reintegrare în societate. Persoanele care nu au
trecut nivelul doi, trei sau patru posedă probabilitate sporită de
recidivare46. Sistemul CL, la rîndul său, conţine patru trepte ale
dezvoltării cognitive, iar persoana care nu depăşeşte prima treaptă
prezintă un grad înalt al probabilităţii de recidivare. Cu toate că
instrumentele sus-menţionate sînt argumentate şi fundamentate
teoretic, totuşi sînt puţine cercetări care ar demonstra validitatea
acestora. Rezultatele existente se referă, în mare parte, la
conformarea cu regulile impuse persoanei (reglementări
instituţionale), decît la probabilitatea de a recidiva47.
Metoda PCL-R a arătat o validitate impunătoare de
prezicere a recidivismului. Teoria respectivă se bazează pe
personalitatea antisocială şi psihopatică. Autorii acestei metode48
susţin că personalitatea psihopatică are două caracteristici
esenţiale: un mod specific afectiv şi interpersonal şi un mod de
viaţă social deviant. Totodată, se bazează pe douăzeci de poziţii
(întrebări) structurate în mai multe domenii.
În procesul studierii acestei probleme au fost relevate şi
examinate peste treizeci de instrumente de estimare a riscului.
Astfel, am concluzionat că există intrumente de evaluare a unui
tip anumit de comportament şi a unor persoane anumite, în acest
sens aducem drept exemplu: VRAG este un instrument de
prezicere a comportamentului violent, YASI (youth assessment
screnning instrument) – instrument pentru minori etc.
Decizia de a utiliza un instrument trebuie să fie bazată pe
următoarele considerente: 1) scopul (clasificarea infractorilor,
evaluarea necesităţilor criminogene, prezicerea recidivismului
sexual etc.); 2) evaluarea altor participanţi la infracţiune. Un
studiu recent a arătat că evaluarea victimelor este o sursă a
corectitudinii estimării riscului49; 3) validitatea rezultatelor (un
instrument trebuie utilizat doar după ce a fost verificat pe cale
experimentală); 4) sursele ce oferă informaţia utilizată (informaţia

este obţinută de la victimă, infractor, din acte oficiale etc.); 5)
conţinutul informaţiei utilizate (domeniile folosite: istoria criminală,
atitudinea antisocială, comportamentul violent etc.); 6) uşor în
administrare (să nu necesite mult timp pentru îndeplinire); 7) uşor în
interpretare (instrumentul de estimare a riscului trebuie construit
astfel încît analiza rezultatelor să nu fie dificilă); 8) necesită sau nu
cunoştinţe speciale; 9) preţul şi accesibilitate (acest punct a fost
inclus deoarece în ţările unde se aplică estimarea riscului de recidivă,
drepturile de autor asupra instrumentelor respective sînt apărate şi
pot fi procurate de la autor)50.
În continuare vom examina principiile activităţii de
evaluare a riscului de recidivă, iar în cadrul acestei examinări
vor fi prezentate şi analizate unele instrumente de estimare a
riscului.
Principiul 1. Instrumentele de estimare a riscului
trebuie să posede validitate predictivă.
Conform acestui principiu, este necesar de a valida
capacitatea instrumentelor respective de a prezice
comportamentul infracţional, adică de a verifica veridicitatea
metodelor utilizate.
Majoritatea instrumentelor utilizate pentru prezicerea
comportamentului redau rezultate ce nu se referă, în special, la
reabilitarea condamnatului. Unele metode nu au fost elaborate
pentru estimarea riscului de recidivă. Procesul de analiză a riscului
trebuie să se finalizeze cu stabilirea gradului de probabilitate a
recidivării sau, în cazuri speciale, a modului de recidivare (de
exemplu, comiterea repetată a unor infracţiuni sexuale, violenţa
în cadrul familiei, abuzul de substanţe narcotice şi/sau alcoolice
etc.). Instrumentele de estimare, elaborate original pentru
prezicerea adaptării psiho-emoţionale, nu vor putea atinge
obiectivele sus-enumerate.
În acest context menţionăm că nu trebuie utilizate (sau

utilizate, dar parţial) testele psihologice, fiindcă sînt puţine
cercetări ce ar analiza validitatea lor în materie corecţională şi
de reabilitare socială a persoanei. De exemplu, referitor la
predictibilitatea instrumentului MMPI sînt unele cercetări, însă
se reduc la compararea dintre versiunea originală (MMPI) şi
varianta revizuită (MMPI-2)51.
Totodată menţionăm că există instrumente special
elaborate pentru lucrul cu infractorii în direcţia analizei riscului
de recidivă, dar, în acelaşi timp, sînt puţine date care ar analiza
validitatea predictivă a acestora. În acest context atenţionăm
asupra instrumentului HCR-20, care este un instrument de
estimare a riscului ce se bazează pe următorii trei factori: istoric
(istoria activităţii infracţionale), clinic şi de risc (de aici şi apare
denumirea metodei, primele litere ale fiecărui factor formînd
numele (history,clinic, risk – HCR-20))52. În momentul realizării
prezentului studiu (sfîrşitul anului 2005) existau doar trei lucrări
publicate în care era efectuată analiza validităţii predictive a
instrumentului respectiv. În cadrul unui studiu53 a fost examinată
doar componenta istoriei comportamentului criminal, alte două
studii54 au examinat toate trei componente ale HCR-20. Toate
aceste cercetări au evidenţiat un nivel satisfăcător al gradului de
validitate predictivă, însă menţionăm că studiul realizat de
Douglas şi alţii a avut la bază cercetarea persoanelor cu dereglări
psihice şi numai în studiul efectuat de Kroner şi Mills au fost
utilizate persoanele supuse probaţiunii. Deci putem concluziona
că ofiţerii de probaţiune trebuie să fie prudenţi cînd recurg la
instrumentele de estimare a riscului, care se află la o treaptă
incipientă de examinare şi verificare.
Principiul 2. Trebuie de utilizat instrumentele de
estimare care se raportează nemijlocit la comportamentul
criminal.
Principiul respectiv prevede că pentru estimarea riscului

de recidivă trebuie de recurs la instrumentele care prezic riscul
de recidivă şi nu alte aspecte ale comportamentului.
În domeniul corecţional există necesitate în informaţia
referitoare la multiple aspecte ale riscului. Astfel, ofiţerul de
probaţiune poate fi interesat de următoarele aspecte ale viitorului
comportament: ce infracţiune ar putea comite persoana; dacă
va încălca regulile probaţiunii; dacă este tentat spre crize de
nervi sau suicid etc. Conform unor autori55, nu există vreun
instrument de estimare a riscului ce ar prezice toate direcţiile
comportamentului persoanei supuse examinării. Totodată, nu
există necesitatea unor astfel de instrumente particulare pentru
fiecare direcţie a comportamentului.
Trebuie să menţionăm că, din punct de vedere al
reabilitării sociale, au importanţă doar două grupuri ale
comportamentului: a) nerespectarea normelor (în acest caz se
subînţelege încălcarea regulilor în sens general, adică
neconformarea cu normele penale, regulile de executare a
probaţiunii, alte norme juridice); b) instabilitatea psihică, adică
deficienţele cognitiv-comportamentale şi dezvoltarea acestora.
Deseori, comportamentul ilegal este consecinţa directă a
unor tulburări psihice (de exemplu, accesul paranoic al soţului
şi violenţa asupra membrilor familiei acestuia), însă nu
întotdeauna. Se consideră că dezvoltarea insuficientă a
capacităţilor psihocognitive ale persoanei va conduce inevitabil
la un comportament deviant. Bazîndu-ne pe această idee, putem
deduce că un potenţial comportament deviant poate fi anihilat
prin dezvoltarea la persoana respectivă a unor capacităţi
psihocognitive. Însă datele statistice relevă o situaţie diferită: un
procent foarte mic al persoanelor cu dereglări psiho-emotive
(ce nu exclud starea de responsabilitate) au comis infracţiuni şi,
pe de altă parte, persoanele cu dereglări psihice vinovate de
săvîrşirea infracţiunilor constituie un procent foarte mic din

totalitatea infractorilor. Deci concentrarea atenţiei doar asupra
instabilităţii psihice a persoanei nu poate avea mari succese în
ceea ce priveşte estimarea riscului de recidivă şi reducerea
probabilităţii unui comportament deviant.
Principiul 3. Instrumentele de estimare a riscului
trebuie să derive din teoriile adecvate de cauzalitate a
criminalităţii.
Metodele de prognozare a posibilităţii de recidivare se
bazează pe factorii relevaţi din teoriile de cauzalitate a
infracţionalităţii. Utilizînd teoriile comportamentului uman, sînt
relevate noţiunile ce necesită a fi estimate şi direcţiile de activitate
în scopul schimbării comportamentului persoanei. Neimplicîndu-
ne în analiza conţinutului teoriilor de cauzalitate, menţionăm că
instrumentele de estimare a riscului se bazează, prioritar, pe
următoarele trei grupe de teorii56: a) teoriile sociologice de
cauzalitate a criminalităţii; b) modelul psihopatologic (teoriile
psihologice); c) teoriile de învăţare socială a comportamentului
infracţional.
Teoriile sociologice (teoria anomiei sociale, teoria
etichetării persoanei, teoria conflictului etc.) plasează cauzele
infracţiunii în mediul social în care trăieşte infractorul. Respectiv,
persoana comite infracţiuni ca rezultat al frustrării din cauza
sărăciei, conflictelor de clasă etc. Totuşi în cadrul acestor teorii
problema riscului de recidivă nu este studiată.
Un instrument bazat pe teoriile sociologice ar fi uşor de
utilizat şi succint. De exemplu, următoarele trei poziţii ar fi
suficiente: a) ce venit aveţi? b) rasa; c) aparţineţi sau nu unui
grup social dezavantajat? Unii practicieni ar saluta o asemenea
metodă, însă nu există studii empirice a instrumentelor bazate
pe teoriile sociologice57.
Teoriile psihopatologice explică comportamentul criminal
ca fiind drept consecinţă a disfuncţiilor biologice, emotive,

cognitive şi psihologice. Conform acestor teorii, persoana se
implică în infracţiune din cauza anumitor „tulburări la nivelul
factorilor biologici, ce prezintă un risc mai ridicat de a comite
fapte antisociale”58. În asemenea cazuri, pot fi utilizate metode
şi mijloace medicale de relevare a anumitor indicatori clinici,
care nicidecum nu pot fi depistaţi cu ajutorul unor instrumente
de estimare utilizate de ofiţerii de probaţiune.
Cu toate că multipli factori biologici şi psihologici sînt
utilizaţi în instrumentele de estimare, posibilitatea acestor variabile
de a prezice comportamentul criminal este nesatisfăcătoare.
Rezultatele unor cercetări empirice, în cadrul cărora au fost
analizaţi aşa factori ca: ereditatea, inteligenţa, „necazurile
personale”, au stabilit faptul că variabilele psihopatologice au o
exactitate mică sau mijlocie de prezicere a comportamentului
delictual. Rezultate similare au fost obţinute în cazul persoanelor
ce au comis infracţiuni sexuale59 şi în cazul persoanelor cu
deficienţe mintale. De asemenea, unii autori au relevat asociaţii
neimportante între devierile psihobiologice şi recidivă60.
În acest context menţionăm că, în cadrul unor instrumente
de estimare a riscului de recidivare, se acordă atenţie sporită
factorilor psihopatologici. Astfel, instrumentul HCR-20 conţine
douăzeci de poziţii, exprimate prin întrebări, din trei domenii
(istoria comportamentului, sfera clinică şi managementul riscului).
Capitolul referitor la domeniul clinic este constituit din poziţii,
majoritatea cărora se referă la prezenţa/absenţa factorilor
psihopatologici. Studiile cu privire la valididatea acestui
instrument au relevat faptul că compartimentul clinic oferă cea
mai mică exactitate în prezicerea recidivismului violent din toate
cele trei compartimente ale acestui instrument61.
Cea de-a treia perspectivă a instrumentelor de estimare
sînt teoriile învăţării sociale a comportamentului infracţional.
Conform acestei teorii, comportamentul delincvent se învaţă

printr-un proces obişnuit de comunicare. Comportamentul
infracţional este asimilat deci de la persoanele cu care subiectul
contactează, iar comportamentul noninfracţional, la rîndul său,
este consolidat mai puţin decît cel infracţional.
În cadrul acestui model există o diversitate de factori ce
impun individul să acţioneze ilegal, unii factori fiind mai importanţi
decît ceilalţi. Printre cei mai importanţi sînt enumeraţi următorii
factori: comportamentul criminal anterior; personalitatea
antisocială; atitudinile antisociale şi suportul social al crimei62.
Iar printre factorii mai puţin relevanţi, însă nelipsiţi de importanţă,
pot fi stipulaţi următorii: locul de muncă; studiile; familia; abuzul
de substanţe narcotice sau alcoolice etc.
Cercetările de validare a rezultatelor instrumentelor de
estimare a riscului nu sînt numeroase, în schimb, toate indică un
grad înalt de exactitate a prezicerii comportamentului uman. De
asemenea, instrumentele bazate pe teoriile învăţării
comportamentului criminal au dat „rezultate bune”, fiind aplicate
persoanelor ce au comis infracţiuni sexuale şi persoanelor cu
deficienţe psihice63 (ce nu exclud responsabilitatea).
Principiul 4. Instrumentele de evaluare a riscului
trebuie să se bazeze pe multiaspectualitatea cauzalităţii
infracţiunii.
Comportamentul criminal are diverse cauze. Nu există o
cauză unică despre care am putea afirma cu certitudine că
provoacă comiterea tuturor infracţiunilor. Deci dacă noi
acceptăm multideterminismul în domeniul cauzalităţii, atunci şi
evaluarea infractorului trebuie să se bazeze pe multiple cauze.
Altfel spus, utilizarea multicauzală a factorilor asociaţi
comportamentului criminal trebuie să fie un lucru normal în
procesul de estimare a riscului. Astfel, în procesul de estimare
este necesar a trata aşa domenii ca: istoria comportamentului
criminal, atitudinile şi valorile antisociale, suportul social al crimei

etc. A fost demonstrat faptul că cu cît mai mulţi factori ce se referă
nemijlocit la comportamentul criminal sînt utilizaţi, cu atît mai mult
sporeşte exactitatea instrumentului de estimare a riscului64.
Factorul istoriei comportamentului criminal este prezent
în majoritatea absolută a instrumentelor de evaluare. Acest factor
reprezintă: jumătate din punctele instrumentului HCR-20,
treisprezece poziţii din cele cincisprezece ale SIR-lui (Statistical
Information on Recidivism)65; şase din cele şapte poziţii ale SFS-
lui (Salient Factor Score)66; patru din cele şase poziţii ale OGRS-
lui (Offender Group Reconviction Scale)67. Totuşi ţinem să
menţionăm că istoria criminală este un factor important, însă nu
este unicul factor relevant al comportamentului criminal. Dar,
după cum putem observa, ceilalţi factori constutuie o cotă-parte
neînsemnată.
PCL-R a fost elaborat pentru examinarea personalităţii
antisociale, adică psihopatice, totodată fiind analizat şi factorul
istoric. Deci observăm că instrumentul respectiv se bazează pe
două cauze. În rezultatul examinării a HCR-20 şi VRAG,
concluzionăm că aceste instrumente, de asemenea, operează
cu mai mulţi factori.
În acest context menţionăm că toate instrumentele
menţionate la acest principiu conţin un factor „favorit”, adică un
factor este de bază şi unu/doi factori sînt secundari. Nici o metodă
din cele enumerate nu operează cu o diversitate de factori în
cote-părţi, relativ, egale. Totuşi LSI-R este un instrument care
operează cu multiple domenii asociate nemijlocit
comportamentului criminal.
Aşadar, potrivit unor autori68, varietatea factorilor utilizaţi
nu implică, în mod obligatoriu, superioritate în exactitatea
prezicerii riscului faţă de instrumentele ce se bazează pe unu/
doi factori (deşi, în majoritatea cazurilor, aşa şi se întîmplă),
însă oferă, în consecinţă, avantaje incontestabile referitor la

procesul de management al riscului.
Principiul 5. Instrumentele de estimare utilizate în
probaţiune trebuie să evalueze atît factorii statici, cît şi
cei dinamici.
Factorii statici pot fi definiţi ca aspecte ale persoanei sau
ale situaţiei acesteia care nu se schimbă sau se schimbă într-o
singură direcţie (un exemplu de factor static este vîrsta). Iar
factorii dinamici sînt nişte aspecte ale persoanei sau ale situaţiei
acesteia care, schimbîndu-se, sînt asociate modificărilor în
comportamentul criminal69.
Totodată menţionăm că un tip de factori nu este superior
celuilalt. Cercetările cu privire la această idee au arătat diferenţe
neînsemnate între exactitatea prezicerii factorilor statici şi
dinamici luate separat. Astfel, au fost efectuate comparaţii şi
între instrumentele de estimare a riscului ce conţin factori statici
şi dinamici (au fost cercetate LSI-R şi Wisconsin Classification
System) şi instrumentele ce operează doar cu factori statici (au
fost analizate SFS şi PCL-R)70. Rezultatele acestui studiu, de
asemenea, au arătat o diferenţă nesemnificativă între cele două
grupe de instrumente.
În asemenea situaţie apare problema utilităţii factorilor
dinamici. Importanţa acestor factori rezidă în faptulcă prin intermediul
lor sînt relevate necesităţile criminogene ale persoanei. Ofiţerul de
probaţiune trebuie să stabilească în ce mod aceste necesităţi vor fi
reflectate în planul de lucru cu persoana supusă probaţiunii, deoarece
reducerea necesităţilor criminogene este asociată direct cu reducerea
probabilităţii de recidivare.
Pentru studierea schimbării factorilor dinamici şi relevarea
rezultatelor tratamentului este necesară reevaluarea persoanei
după o perioadă de timp, utilizîndu-se acelaşi instrument de
estimare, astfel fiind verificată eficacitatea intervenţiei. O
intervenţie reuşită este depistată prin reducerea necesităţilor

criminogene, iar indicatorul acestor necesităţi sînt factorii
dinamici. În acest context menţionăm că instrumentul LSI-R
este unul din puţinele instrumente care operează cu factori
dinamici şi statici şi a cărui validitate a reevaluării a fost
demonstrată teoretic şi practic71. Schimbările în rezultatele
obţinute la reestimarea persoanei, utilizîndu-se LSI-R, se
raportează direct la schimbările ce ţin de gradul riscului de
recidivare. Astfel, persoanele care la ultima estimare au acumulat
un punctaj mai mare decît la estimarea anterioară posedă o
creştere a probabilităţii de recidivare, iar cele care au acumulat
un punctaj mai mic denotă o micşorare a riscului de recidivare.
În acest context menţionăm că instrumentele care
operează cu factori dinamici, pe lîngă validitatea prezicerii,
trebuie să fie cercetate şi referitor la validitatea rezultatelor
retestării. Astfel, a fost examinat instrumentul CSS (Criminal
Sentiments Scale, din engl. indicatorul sentimentelor
(aptitudinilor) criminale), care „măsoară” atitudinea antisocială
a persoanei. Validitatea dinamică a acestui instrument a fost
verificată în felul următor: o sută cincizeci de persoane au fost
supuse testului după o perioadă de şase luni de la prima testare,
iar rezultatele retestării au fost comparate cu starea reală existentă
peste trei ani de la retestare72. Concluzia obţinută a fost identică
cu cea în cazul LSI-R, şi anume: creşterea punctajului la
retestare este asociată creşterii probabilităţii de recidivare, iar
descreşterea punctajului - micşorării riscului de recidivă.
Factorii dinamici au o importanţă majoră în procesul de
evaluare a unor categorii de infractori, precum ar fi persoanele
ce-au comis infracţiuni sexuale. Unii autori73 au relevat o serie
de factori dinamici care sînt asociaţi recidivismului sexual. Factorii
respectivi au fost analizaţi şi structuraţi într-o metodă de prezicere
a recidivismului sexual, care se numeşte SONAR (Sex Offender
Need Assessment Rating, din engl. rata estimării necesităţilor

infractorilor sexuali).
Principiul 6. Testele generale de personalitate şi cele
cognitive trebuie limitate la evaluarea sensibilităţii persoanei.
Conform celor analizate în cadrul primului principiu,
observăm că mulţi consilieri de probaţiune şi corecţie utilizează
teste psihologice de personalitate la evaluarea riscului de
recidivă. În cadrul aceluiaşi principiu a fost analizată şi stabilită
neadmisibilitatea unor asemenea teste la procesul de estimare a
riscului de recidivă, însă acestea pot fi utile la aplicarea principiului
sensibilităţii.
Principiul sensibilităţii la clasificarea infractorilor presupune
faptul că stilul şi modul tratamentului trebuie să fie corespunzător
calităţilor cognitive, personale şi socio-culturale ale individului74,
adică trebuie aplicate acele modele de tratament care, datorită
particularităţilor individului, vor avea efect maxim.
Pentru a respecta acest principiu consilierul de probaţiune
poate utiliza testele psihologice ca un supliment la instrumentul de
estimare a riscului sau poate utiliza instrumentele de estimare a riscului
care deja conţin poziţii pentru relevarea sensibilităţii persoanei. Un
astfel de instrument este I-Level (Interpersonal Level).
Conform acestui instrument, persoanele sînt clasificate în
funcţie de maturitatea interpersonală, iar intervenţia este realizată
în dependenţă de nivelul acestei dezvoltări. De exemplu,
persoana de nivelul I-3 (egocentrism) necesită o tratare care ar
recunoaşte şi, în acelaşi timp, ar proteja sentimentele egocentrice
ale individului. Persoanele ce se află la I-nivel diferit pot prezenta
acelaşi risc de recidivare şi pot avea aceleaşi necesităţi
criminogene, dar modalitatea de tratare a acestora va depinde
de nivelul maturităţii interpersonale.
În concluzie menţionăm că relevarea sensibilităţii
persoanei poate fi efectuată nu numai prin intermediul trăsăturilor
cognitive ale individului, dar şi prin intermediul altor factori socio-

culturali. Nu sînt necesare anumite metode pentru stabilirea rasei,
sexului, etniei etc. Totuşi influenţa acestor factori asupra
procesului de evaluare nu este studiată îndeajuns şi, prin urmare,
la estimarea riscului de recidivă nu sînt luaţi în consideraţie75.
Dorim să atenţionăm că principiul respectiv a fost formulat,
pentru prima dată, în SUA. Apariţia acestui principiu a fost
condiţionată de faptul că majoritatea (circa 78%) ofiţerilor de
probaţiune utilizau la acel moment testele psihologice pentru
evaluarea riscului de recidivă şi nu instrumentele elaborate în
acest scop76. Sîntem de părerea că situaţia sus-menţionată nu
poate fi atribuită Republicii Moldova, însă sperăm că utilizarea
subsidiară a testelor de personalitate va deveni o realitate în
procesul de estimare a riscului de recidivă în ţara noastră.
Principiul 7. Trebuie utilizate diverse tehnici în procesul
de evaluare a riscului şi necesităţilor criminogene.
Orice instrument de estimare a riscului are o anumită
eroare. Sursa erorii poate fi diferită: lipsa cunoştinţelor necesare
pentru a aplica unele instrumente; lipsa de motivare din partea
individului supus probaţiunii etc.
Una din sursele care oferă cele mai mari erori este tehnica
utilizată la evaluare. Tehnica utilizată la estimarea riscului de
recidivă nu este altceva decît modalitatea de colectare a
informaţiei relevante ce urmează a fi prelucrată. Corectitudinea
evaluării poate fi eficientizată prin folosirea multiplelor metode
în procesul de estimare. Sînt patru metode comune utilizate la
evaluarea riscului77: 1) răspunsul în scris (paper-and-pencil),
adică îndeplinirea poziţiilor instrumentului de însăşi persoana
supusă probaţiunii; 2) metoda de intervievare; 3) metoda
comportamentală; 4) metoda documentară (file extraction
procedures), adică prelucrarea informaţiei ce este accesibilă
din alte documente.
Fiecare metodă are neajunsurile sale, de exemplu: metoda

răspunsului în scris nu este eficientă în cazul cînd persoana nu
înţelege una sau mai multe întrebări; metoda intervievării depinde
de personalitatea ofiţerului de probaţiune; metoda
comportamentului este specifică şi foarte controversată; metoda
documentară se limitează la calitatea şi cantitatea informaţiei ce
se conţine în actele examinate.
La estimarea riscului de recidivă sînt utilizate toate
metodele sus-enumerate. Astfel, metoda răspunsurilor în scris
este utilizată la clasificarea generală a infractorilor cu ajutorul
instrumentelor I-Level şi MMPI, la estimarea atitudinii antisociale
cu ajutorul instrumentului PID (Pride in delinquency, din engl.
mîndrie în criminalitate)78 etc. Metoda intervievării este utilizată
în cadrul instrumentelor LSI-R, PCL-R şi HCR-20. Metoda
comportamentală este inclusă în Sistemul Managementului Intern
al Adultului (Adult Internal Management System)79. Tehnica
documentară este prezentă în cadrul unor instrumente ca: VRAG
şi, pentru evaluarea recidivismului sexual, STATIC-99.
Instrumentele prezentate drept exemplu evaluează diferite
domenii (de exemplu, clasificarea generală, recidivismul sexual,
predispuneri la acţiuni ilegale însoţite de violenţă etc.), unele
analizează un singur domeniu (de exemplu, PID analizează doar
atitudinea antisocială a persoanei), altele - două sau trei domenii
(de exemplu, PCL-R examinează istoria criminală, personalitatea
şi atitudinea individului). Totodată menţionăm că instrumentul
LSI-R se bazează pe zece domenii relevante ale
comportamentului criminal.
În acest context apare următoarea întrebare: ce va fi dacă
vom utiliza mai multe tehnici la evaluarea aceluiaşi domeniu? De
exemplu: în cazul cînd ne interesează atitudinea criminală a
persoanei, vom cîştiga în exactitatea rezultatelor prezicerii riscului
dacă în procesul de evaluare a acestui domeniu vom utiliza diferite
tehnici. Referitor la această problemă a fost efectuată o

cercetare80, a cărei metodică este următoarea: un grup de
persoane supuse probaţiunii a fost examinat cu ajutorul
instrumentului CSS (instrument ce utilizează metoda răspunsului
în scris), iar alt grup a fost supus examinării cu ajutorul aceluiaşi
instrument şi cu componentul atitudinii antisociale a LSI-R
(instrument ce utilizează metoda intervievării şi documentării).
Peste trei ani, fiind verificate rezultatele s-a constatat că în cel
de-al doilea caz (cînd au fost utilizate două metode) exactitatea
rezultatelor este mult mai mare.
În concluzie menţionăm că utilizarea mai multor metode
oferă, pe de o parte, o exactitate mai mare, iar, pe de altă parte,
face mai anevoioasă activitatea ofiţerului de probaţiune.
Considerăm că în procesul implementării probaţiunii în Republica
Moldova va fi găsită o soluţie de compromis.
§3. Rolul probaţiunii în prevenirea criminalităţii

şi recidivei
Stabilind pedepse pentru faptele social-periculoase, care

sînt considerate infracţiuni, legiuitorul urmăreşte, în primul rînd,
scopul asigurării unei funcţionări normale a societăţii, funcţionare
la care contribuie şi prevenirea comiterii faptelor penal-
condamnabile. Bineînţeles, o pedeapsă poate fi mai eficientă,
din punct de vedere al prevenirii generale, cu cît va fi mai dură
sancţiunea pentru fapta respectivă. Însă o pedeapsă ce nu
corespunde ideii de dreptate şi pe care conştiinţa socială o
consideră nedreaptă nu poate contribui la reeducarea
infractorului şi, implicit, la prevenirea comiterii infracţiunilor.
Totodată menţionăm că legea penală nu trebuie să prevadă
pedepse excesiv de blînde, deoarece, pe de o parte, efectul
intimidant al acestora va fi cu totul neînsemnat, iar pe de altă
parte, asemenea pedepse nu-şi vor putea îndeplini în mod eficient
funcţia de reeducare, ceea ce va face ca nici prevenirea generală,
nici prevenirea specială să nu fie asigurate81.
În literatura de specialitate este acceptată opinia conform
căreia sancţiunile penale, ca şi întregul sistem de prevenire, acţionează
pe două niveluri: prevenire generală şi prevenire specială.
Referitor la prevenirea generală, scopul sancţiunii de
probaţiune se realizează, în mod exclusiv, prin intermediul acţiunii
de intimidare. Acţiunea respectivă poate fi materializată prin
faptul că, odată aplicată unui individ determinat, dobîndeşte
valoare prin demonstrarea tuturor persoanelor, îndeosebi celor
înclinate spre comiterea infracţiunilor, că acea ameninţare nu
este una simbolică şi fără conţinut şi că poate deveni o pedeapsă
efectivă şi inevitabilă în cazul comiterii infracţiunilor. În acest
context afirmăm că „orice pedeapsă concretă serveşte la
consolidarea forţei de intimidare, pe care aceasta trebuie să o

exercite asupra destinatarilor, deoarece, prin aplicarea sa
efectivă, pedeapsa devine exemplu pentru toţi cei care ar fi ispitiţi
să comită fapte nepermise”82.
Din cele menţionate putem concluziona că, pentru
realizarea funcţiei de intimidare în cadrul prevenirii generale, este
necesar a fi îndeplinite cel puţin două condiţii: a) legea penală,
îndeosebi sancţiunile penale ce pot urma comiterea infracţiunii,
trebuie să fie cunoscute de un număr cît mai mare de persoane
(în varianta sa ideală, de toate persoanele); b) „în cazul fiecărei
infracţiuni concrete, intervenţia organelor de resort să fie promptă,
încît cetăţenii să-şi formeze convingerea că, dacă ar încălca ei
înşişi prescripţiile legii penale, nu vor putea nici să evite, nici
măcar să întîrzie aplicarea şi executarea pedepsei, cu toate
consecinţele pe care acestea le implică”83.
În cazul prevenirii speciale, scopul probaţiunii este atins
prin reeducarea şi intimidarea unei persoane concrete.
Reeducarea persoanei supuse probaţiunii îşi începe
acţiunea de modelare a comportamentului acesteia din momentul
condamnării, cînd devine conştientă de necesitatea de a respecta
normele de conduită socială, de a fi onestă şi disciplinată.
Respectiv, măsura probaţiunii îşi exercită funcţia de reeducare
îndeosebi după ce hotărîrea de condamnare a fost pusă în
executare şi pe parcursul executării acesteia. În perioada realizării
probaţiunii, condamnatul este supus unor obligaţii privitoare la
muncă, ordine şi disciplină, la recompense şi obligaţiuni, este
integrat într-un sistem de instruire pentru formarea sau ridicarea
nivelului său cultural, este asistat la procesul de învăţare a unei
meserii ori la finalizarea pregătirii profesionale. Toate acestea
sînt menite să influenţeze pozitiv conştiinţa, caracterul şi
deprinderile celui condamnat, să-l determine a respecta normele
sociale, astfel încît, atunci cînd pedeapsa va fi executată,
persoana respectivă să se reintegreze cu succes în comunitate,

avînd un mod de viaţă diferit de cel infracţional.
Funcţiei de reeducare, în cazul prevenirii speciale, i se
asociază şi funcţia de intimidare a pedepsei. Forţa intimidantă a
pedepsei acţionează, spre deosebire de funcţia de intimidare în
prevenirea generală, faţă de un individ determinat şi pe parcursul
executării unei pedepse concrete. Suferinţa inerentă a executării
unei pedepse penale nu dispare din conştiinţa celui condamnat
o dată cu finisarea perioadei de executare, ameninţarea se
menţine în continuare, acţionînd ca o forţă inhibitoare în calea
unor noi încălcări ale legii penale.
Totodată trebuie de menţionat faptul că, în fiecare caz,
coraportul dintre rolul şi importanţa fiecărei funcţii în procesul
realizării prevenirii speciale este diferit. Uneori, rolul
preponderent revine reeducării. Astfel, funcţia respectivă devine
instrumentul principal în cazul recidiviştilor, a infractorilor cu
moralitatea scăzută, care sînt înclinaţi către manifestări
infracţionale şi în privinţa cărora este nevoie de un proces mai
îndelungat de reeducare pentru a se obţine o transformare
morală. În alte cazuri, rolul principal, practic unic, aparţine funcţiei
de intimidare. La fel se întîmplă şi în cazul infractorilor ocazionali
sau a celor care au comis infracţiuni imprudente, care nu sînt
periculoşi şi care au încălcat legea penală datorită unui concurs
de situaţii întîmplătoare. Structura morală a unor asemenea
persoane nu necesită transformare, adică reeducare. În
asemenea caz, funcţia de reeducare este, practic, lipsită de
obiect, iar prevenirea specială se realizează, prioritar, prin
intimidarea pe care o exercită condamnarea.
Astfel, toate cele menţionate se referă la modalitatea de
prevenire a infracţiunilor prin prisma funcţiilor pedepsei penale,
care sînt comune tuturor sancţiunilor penale, inclusiv probaţiunii.
Caracteristic sancţiunii de probaţiune este faptul că în cadrul
procesului de consiliere şi asistenţă socială se acordă atenţie majoră

relevării şineutralizării cauzelor şi condiţiilor comiterii unei infracţiuni
concrete. În consecinţă, putem afirma că, din perspectiva unor teorii
de cauzalitate a criminalităţii, probaţiunea poate avea o influenţă
eficientă şi directă asupra activităţii infracţionale.
Din punct de vedere al perspectivei alegerii raţionale,
menţionăm că probaţiunea măreşte costul infracţiunii ce urmează
a fi săvîrşită, iar infractorul reevaluează, de regulă, şansele sale
de a comite fapta şi a rămîne nesancţionat. Din punct de vedere
al teoriilor biologice, probaţiunea este capabilă să prevină
comiterea infracţiunilor datorită formelor de tratament care pot
fi realizate în cadrul acestei sancţiuni penale. În cadrul probaţiunii
sînt prevăzute şi modalităţi de sancţionare ce ţin de teoriile
sociologice (implicarea comunităţii, familiei, părţii vătămate etc.)
şi psihologice (schimbarea unor atitudini faţă de mediul social
etc.). Putem concluziona că probaţiunea oferă o multitudine de
modalităţi de lucru cu infractorii, ceea ce sporeşte eficacitatea
acesteia în procesul de prevenire a comiterii infracţiunilor.
Făcînd abstracţie de aspectul de consiliere socială şi
reintegrare comunitară, putem afirma că probaţiunea acţionează
asupra comportamentului persoanei respective în felul următor:
în rezultatul unui proces sînt stabilite o serie de condiţii care, de
regulă, pun sau, cel puţin, ar trebui să pună persoana în
imposibilitate de a comite noi infracţiuni. La această schemă
putem adăuga şi condiţiile speciale impuse de ofiţerul de
probaţiune, a căror încălcare este numită „încălcări tehnice”.
Condiţiile stabilite în cadrul probaţiunii nu previn nemijlocit
comiterea infracţiunilor, ci orientează, controlează
comportamentul persoanei în direcţia respectării legilor, cel puţin
a celor penale. De exemplu, sînt stabilite un set de condiţii
speciale pentru a reduce probabilitatea unui comportament
specific asociat cu activitatea infracţională (cum ar fi consumul
de droguri). Din punct de vedere teoretic, obligaţia de a urma un

tratament va minimaliza consumul de droguri, influenţînd, totodată,
comportamentul infracţional legat de consumul de droguri.
În realitate, în acest proces intervin şi aşa componente
precum ar fi: încălcările tehnice, verificările din partea consilierului
de probaţiune şi răspunsul acestuia la încălcările condiţiilor
probaţiunii. De exemplu, persoanei i-a fost stabilită obligaţia de
a urma un tratament antidrog, iar ofiţerul de probaţiune poate
să nu ştie dacă infractorul urmează tratamentul sau nu. În cazul
în care consilierul dispune de asemenea informaţie, important
este răspunsul prompt la încălcările depistate.
Fiecare din componentele sus-menţionate intervine la
diferite etape ale realizării probaţiunii şi acţionează în mod diferit
asupra comportamentului persoanei. Astfel, în practica realizării
probaţiunii apar mult mai multe componente capabile să
orienteze comportamentul persoanei în direcţia respectării legilor,
principalele fiind controlul şi supravegherea persoanelor.
Controlul şi supravegherea persoanelor eliberate din instituţiile
penitenciare şi ale celor condamnate la măsuri neprivative de
libertate, din punct de vedere istoric, sînt primele forme de
prevenire a recidivei84.
Serviciile de probaţiune pot preveni comiterea
infracţiunilor prin intermediul supravegherii în cadrul probaţiunii.
Supravegherea asigură contextul necesar pentru a „dirija”
comportamentul infractorului în termenul de probă. De asemenea,
această metodă este importantă şi pentru executarea obligaţiilor
impuse de instanţa de judecată, care au drept scop prevenirea
comiterii de noi infracţiuni. La stabilirea obligaţiilor în cadrul
supravegherii persoanei este necesar de a stabili acele restricţii
ce ar neutraliza sau anihila comportamentul riscant (de exemplu,
folosirea drogurilor, posesia armelor de foc etc.), deoarece
comportamentul riscant este direct asociat cu comportamentul
infracţional, care creează condiţiile necesare comiterii infracţiunilor.

Supravegherea în cadrul probaţiunii poate fi realizată prin
diferite metode. Un program elaborat în cadrul prevenirii
infracţiunilor este supravegherea intensivă în cadrul probaţiunii
(din engl. Intensive Supervised Probation (ISP)). Analiza acestui
program a relevat o serie de rezultate pozitive, unul din cele mai
importante fiind reducerea activităţii criminale printre persoanele
supuse probaţiunii85, fapt ce a contribuit la instituirea acestui
program în majoritatea statelor ale S.U.A. Totuşi rezultatele
cercetărilor n-au fost confirmate de rezultatele cercetărilor
ulterioare86. În studiile realizate, Petersilia şi Turner n-au relevat
anumite diferenţe în rearestul persoanelor supuse supravegherii
intensive şi persoanele din grupul de control (acestea fiind
persoanele supuse probaţiunii, dar realizarea căreia era efectuată
conform unei alte metodologii). Mai mult decît atît, grupul de
persoane supus supravegherii intensive avea o rată mai înaltă a
încălcărilor tehnice.
Unii autori87 propun, în locul supravegherii tradiţionale
(care presupune doar monitorizarea executării/neexecutării
obligaţiilor), supravegherea proactivă ca modalitate mai eficientă
de prevenire a infracţiunilor. Supravegherea proactivă presupune
prevenirea comportamentului infracţional în timpul cînd persoana
se află sub controlul justiţiei penale. Conform acestei concepţii,
activitatea consilierului de probaţiune trebuie orientată prioritar, dar
nu şi exclusiv, spre neutralizarea factorilor de risc care contribuie la
comportamentul criminal şi spre „rezolvarea” problemelor.
În cadrul supravegherii este necesar a întocmi un plan de
prevenire a comiterii infracţiunilor (din engl. crime prevention
plan), care va include, de regulă, măsurile îndreptate nemijlocit
spre prevenirea recidivei şi, totodată, următoarele componente:
1) analiza situaţiilor de risc; 2) relevarea situaţiilor alternative
situaţiilor de risc; 3) un program de măsuri ce are drept scop
evitarea situaţiilor de risc88.

Conform modelului de supraveghere proactivă, accentul
trebuie pus pe procesul de autoestimare şi autocontrol al
comportamentului persoanei supuse probaţiunii. Deci această
metodă facilitează implicarea persoanei în procesul schimbării
comportamentului său.
Planul de prevenire a comiterii infracţiunilor trebuie să fie
real şi adecvat. Caracterul real al planului presupune ca măsurile
incluse într-un asemenea plan să fie pasibile de executare. Astfel,
nu poate fi impusă obligaţia de a nu părăsi domiciliul pe timp de
noapte, dacă condamnatul lucrează la întreprindere în schimbul
de noapte. Pentru ca planul să fie adecvat, ofiţerul de probaţiune,
dispunînd de informaţia necesară, de comun acord cu persoana
respectivă, trebuie să stabilească măsurile care nemijlocit şi
eficient ar evita factorii de risc. De exemplu, fiind ştiut faptul că
persoana supusă probaţiunii este pasionată de aparatele de joc,
ceea ce îl determină la săvîrşirea furturilor pentru a-şi plăti această
pasiune, poate fi impusă interdicţia de a frecventa localurile cu
asemenea aparate de joc. În acest caz, stabilirea unei alte interdicţii
(cum ar fi abţinerea de la consumul de băuturi alcoolice) nu ar avea
efecte benefice asupra prevenirii furturilor săvîrşite.
Un alt aspect al planului de prevenire a comiterii infracţiunilor
este realizarea măsurilor stabilite. Conform opiniei profesorului
Taxman F., principiul de bază în procesul realizării este: netolerarea
încălcărilor planului respectiv89. Ofiţerul de probaţiune trebuie să
răspundă prompt ori de cîte ori au fost depistate asemenea încălcări.
În caz contrar, lipsa de reacţie din partea consilierului de probaţiune
va favoriza infractorul să creadă că planul de prevenire a infracţiunilor
este unul neimportant.
În ceea ce priveşte încălcările condiţiilor probaţiunii,
acestea pot fi divizate în două categorii: 1) încălcarea propriu-
zisă care se manifestă prin comiterea unei noi infracţiuni; 2)
„încălcări tehnice” sînt faptele care nu constau în comiterea

infracţiunii, dar se manifestă prin nerespectarea condiţiilor impuse
de instanţa de judecată şi/sau consilierul de probaţiune.
Comiterea unei noi infracţiuni mărturiseşte despre
incapacitatea sancţiunii de probaţiune de a corija persoana şi
întotdeauna duce la încetarea probaţiunii şi aplicarea unei
sancţiuni penale mai drastice, de regulă, privativă de libertate.
Conform unor autori90, sînt trei grupuri de bază a obligaţiilor, a
căror nerespectare constituie încălcări tehnice: 1) obligaţii
financiare şi de muncă în folosul comunităţii, impuse de instanţa
de judecată; 2) condiţii speciale cu privire la diferite tipuri de
tratament medical, impuse de instanţa de judecată sau ofiţerul
de probaţiune; 3) condiţii standarde referitoare la părăsirea unui
anumit teritoriu şi restricţia la dreptul de portarmă, impuse tuturor
persoanelor supuse probaţiunii.
Consilierul de probaţiune monitorizează executarea sau
neexecutarea obligaţiunilor prin diferite modalităţi. Astfel,
consumul de droguri poate fi depistat prin analize medicale
periodice. Prezenţa unui loc de muncă, urmarea tratamentului
sau arestul la domiciliu pot fi verificate prin legătura telefonică
cu instituţiile corespunzătoare sau prin întrevederile nemijlocite
cu persoana respectivă. În unele cazuri, persoanele care au loc
de muncă trebuie să prezinte lunar ofiţerului de probaţiune copia
de plată a salariului.
Avînd asemenea posibilităţi de control, consilierii de
probaţiune posedă şi o gamă largă de modalităţi de sancţionare a
persoanelor ce nu respectă condiţiile probaţiunii. Aceste sancţiuni
pot fi: 1) nereacţionarea la încălcările depistate; 2) prevenirea verbală
sau în scris; 3) revizuirea condiţiilor (stabilirea unor noi condiţii); 4)
înăsprirea gradului de supraveghere; 5) remiterea materialelor
instanţei de judecată pentru examinarea posibilităţii de înlocuire a
probaţiunii cu o pedeapsă penală mai aspră.
Ofiţerii de probaţiune sînt obligaţi să raporteze despre

întrevederile cu persoanele respective, inclusiv tipul contactului şi
data. Conform acestor raporturi, infractorulavea, în medie, cîte o
întrevedere pe lună cu consilierul de probaţiune, de obicei, în oficiul
acestuia. În asemenea caz, vizite la domiciliu, la serviciu erau foarte
puţine. Astfel, au fost înregistrate următoarele date: aproximativ 14%
dintre persoanele examinate au fost arestate pentru comiterea unor
noi infracţiuni în timpul primului an de probaţiune şi numai 6% au
realizat tratamentul impus de instanţa de judecată91.
În scopul eficientizării activităţii de prevenire a infracţiunilor
este necesar ca ofiţerii de probaţiune „să iasă în stradă”92. Altfel
spus, întîlnirile cu persoana supravegheată, cu vecinii acesteia
trebuie să se desfăşoare, prioritar, la locul de muncă şi/sau
domiciliu. Este necesar a renunţa, însă nu definitiv, la întîlnirile în
birou şi la studierea doar a dosarului prezentat, ceea ce ar permite
realizarea unei supravegheri mai eficiente şi ar demonstra că
chiar şi cele mai neînsemnate încălcări ale condiţiilor probaţiunii nu
vor rămîne neobservate. De asemenea, acest fapt poate facilita
cooperarea dintre consilierul de probaţiune şi comunitate, care este
absolut necesară în procesul unei supravegheri eficiente. Vecinii,
liderii societăţii civile, alţi concetăţeni au posibilităţi mult mai mari
decît ofiţerul de probaţiune de a cunoaşte dacă persoana respectivă
este sau nu implicată în activitatea infracţională.
Altă posibilitate de a activa în direcţia prevenirii
infracţiunilor, pe lîngă cea a supravegherii oficiale, este
supravegherea comunitară. Supravegherea comunitară face
parte din reacţia socială a populaţiei la infracţiunea comisă. Acest
tip de supraveghere este o activitate haotică, adică nu se
desfăşoară conform unui program prestabilit şi este reglementat,
de regulă, de normele morale. Efectul de prevenire a
supravegherii comunitare se manifestă prin93: 1) conştientizarea
din partea persoanei supuse probaţiunii a faptului că este
permanent urmărit; 2) conştientizarea faptului că membrii

comunităţii nu vor rămîne indiferenţi la faptele infracţionale sau
amorale; 3) conştientizarea că membrii comunităţii ce-l
supraveghează permanent pot interveni în timpul comiterii faptei
sau pot comunica organelor competente.
Astfel, mecanismul de prevenire a infracţiunilor prin
intermediul probaţiunii poate fi realizat pe două căi, care, în
mod normal, ar trebui să se completeze reciproc.
Metodele analizate sînt eficiente, în opinia noastră, însă
au o caracteristică comună - se aplică o perioadă determinată
de timp (de regulă, pînă la 3-5 ani). Deci efectul de frică va fi
capabil să prevină comiterea infracţiunilor doar pînă la expirarea
termenului stabilit de instanţa de judecată. Desigur, prevenirea
recidivei de către probaţiune pe un termen atît de scurt (3-5
ani), deşi este binevenită, nu se înscrie pe deplin în scopurile
legii penale şi a politicii statului în domeniul prevenirii infracţiunilor.
De aceea, în timpul probaţiunii este necesară o conlucrare cu
infractorul în scopul stabilirii unor astfel de schimbări ce vor
avea un efect mai îndelungat. Asemenea schimbări sînt obligaţiile
persoanei faţă de diverse instituţii sociale. Obligaţiile faţă de
angajator, faţă de familie etc. sînt capabile „să schimbe” persoana
pentru o perioadă mult mai îndelungată. Din aceste considerente
ar fi binevenit ca serviciul de probaţiune şi membrii comunităţii
să ajute persoana, într-o măsură rezonabilă, să-şi restabilească
relaţiile cu familia sau cu persoanele faţă de care simte o afecţiune
şi să-şi găsească un loc de muncă permanent.
Totodată ţinem să menţionăm că serviciile de probaţiune
constituie principalul subiect de prevenire a comiterii infracţiunilor
prin intermediul probaţiunii. Însă doar un număr limitat de servicii
naţionale de probaţiune privesc ca atribuţie proprie sau
desemnează drept sarcină proprie prevenirea recidivei. Există
totuşi şi unele excepţii. Serviciile de probaţiune din Marea
Britanie şi Ţara Galilor sînt implicate în activitatea de protecţie

a comunităţii şi în problema prevenirii infracţionalităţii şi sînt
obligate să lucreze cu poliţia, autorităţile locale şi alte instituţii în
realizarea strategiilor de reducere a criminalităţii. Declaraţiile
de misiune ale serviciilor de probaţiune din Austria pun accentul
pe importanţa prevenirii infracţiunilor îndreptate spre reducerea
prejudiciului şi a sentimentului de frică în societate. Alte ţări în
care prevenirea infracţionalităţii primare este văzută drept sarcină
importantă a serviciilor de probaţiune sînt Norvegia şi
Danemarca, unde probaţiunea şi serviciile penitenciare sînt
implicate în activităţile locale ale programelor Consiliului Naţional
de Prevenire a Infracţiunilor94.
În prezent, în cadrul politicii penale, accentul este pus pe
public şi siguranţa comunitară. Acest fapt serveşte drept o
presiune în creştere asupra serviciilor de probaţiune pentru ca
acestea să se implice mai activ în prevenirea primară. De
exemplu, în Franţa, serviciul de probaţiune este membru al
consiliilor comunitare de siguranţă şi, de asemenea, este
responsabil pentru o serie de măsuri prevăzute în planurile
departamentelor locale de siguranţă comunitară. În Suedia,
serviciul de probaţiune participă activ într-un program special
de prevenire numit „Lege şi Justiţie”. În Elveţia, serviciile
respective sînt implicate în proiecte de prevenire a
infracţionalităţii, în principal în cele care vizează cu violenţa
casnică, abuzul minorilor, persoanele dependente de droguri
sau alcool aflaţi în îngrijirea comunităţii.
Totuşi ţinem să atenţionăm asupra faptului că „în cele mai
multe servicii de probaţiune din Europa, principala atenţie este
acordată prevenţiei secundare şi terţiare, activităţile de prevenire
primară fiind limitate la participarea la consultările de nivel local,
fără a avea un rol major”95.
În prezentul paragraf au fost menţionaţi unii factori care
au influenţă directă asupra probabilităţii de recidivare, au fost

examinate unele studii ce au avut drept obiect impactul instituţiei
probaţiunii asupra infracţionalităţii, în general, şi asupra recidivei,
în special. Studiile respective sînt cercetări realizate conform
unor metodici speciale, asupra cărora ne vom opri, în contiuare,
în mod detaliat.
Cea mai uzuală metodă de cercetare a aspectului respectiv
este studiul datelor statistice. Utilizînd datele statistice, putem
examina impactulinstituţiei probaţiunii asupra criminalităţii, în general,
şi asupra recidivei persoanelor supuse probaţiunii, în special.
Referindu-ne la impactul probaţiunii asupra criminalităţii,
în general, menţionăm că un studiu veridic bazat pe date concrete
şi credibil ni se pare imposibil de realizat, putem doar înainta
diferite presupuneri şi teze despre capacitatea de prevenire
generală a acestei măsuri penale. Totuşi unii autori96 susţin că
probaţiunea nu are influenţe semnificative asupra dinamicii
criminalităţii. Această afirmaţie poate fi verificată în felul următor:
suprapunem graficul dinamicii criminalităţii şi dinamicii numărului
sancţiunilor de probaţiune (în cazul ţării noastre vom utiliza
numărul liberărilor de răspundere penală şi liberărilor de
executarea sancţiunilor penale) rămase definitive. Analizînd
rezultatul unei asemenea suprapuneri, am relevat faptul că lipseşte
vreo legitate dintre creşterea/descreşterea criminalităţii şi
creşterea/descreşterea numărului sancţiunilor de probaţiune. În
cadrul cercetării respective au fost utilizate datele statistice pe
perioada anilor 2000-2005 atît pentru Republica Moldova, cît
şi pentru Statele Unite.
În ceea ce priveşte impactul probaţiunii asupra recidivei,
putem menţiona că se recurge la aceeaşi metodă ca şi în cazul
criminalităţii, în general, dar rezultatele sînt diferite. În acest ultim
caz, a fost evidenţiată o legitate şi anume: creşterea numărului
de sancţiuni de probaţiune implică scăderea, în următorul an, a
numărului de infracţiuni comise de recidivişti „nepericuloşi”. Însă,

ţinem să menţionăm că, în cazul Republicii Moldova, nu a fost
stabilită vreo legitate.
Datele statistice, fiind supuse unor critici aspre în ce
priveşte obiectivitatea şi veridicitatea acestora, devin mai puţin
preferabile în cazurile studiilor despre probaţiune. Multe activităţi
infracţionale rămîn în afara statisticilor oficiale. Pe lîngă acestea,
o supraveghere intensă poate rezulta în depistări ale încalcărilor
care nu reflectă, în mod inevitabil, un nivel înalt al activităţii
criminale. Acest fapt limitează considerabil utilitatea datelor
oficiale referitoare la recidivism în procesul studierii impactului
sancţiunii de probaţiune asupra activităţii infracţionale a
persoanei. În consecinţă, au căpătat o popularitate printre savanţi
„datele de autodenunţare” (self-reported data), colectate în
cadrul sondajelor sociologice.
Utilizarea unor asemenea date în studierea impactului
probaţiunii asupra recidivei este o metodă de pionieriat. Datele
„anonime de autodenunţare” au stat la baza unor studii
criminologice despre activitatea infracţională a persoanelor
private de libertate97. În acelaşi timp este foarte dificil a
monitoriza conformarea persoanei cu cerinţele stabilite în cadrul
probaţiunii. De asemenea, precum a fost menţionat, unele
infracţiuni comise în timpul executării probaţiunii rămîn
neînregistrate sau chiar necunoscute. Din aceste considerente
credem că asemenea date au un rol primordial în relevarea
legăturii dintre probaţiune şi activitatea criminală ulterioară
stabilirii sancţiunii de probaţiune.
Cu cît vor fi mai multe persoane intervievate cu atît
sondajul va fi mai reprezentativ. Deci este binevenit faptul ca un
asemenea sondaj sociologic să cuprindă persoanele condamnate
de pe întreg teritoriul ţării noastre. În cazul studiului respectiv
este necesar a interoga aceste persoane de două ori: la începutul
executării sancţiunii de probaţiune (în termen de pînă la două

luni de la începutul executării) şi după o perioadă de 10-12 luni
de la prima intervievare. Cea de-a doua perioadă nu trebuie să
depăşească termenul la care expiră sancţiunea de probaţiune şi
să nu fie prea mare pentru ca persoana să memorizeze toate
faptele sale în acea perioadă. Totodată putem intervieva
persoanele respective de trei şi mai multe ori, însă la fiecare
intervievare ulterioară vor participa mai puţine persoane decît
la cea precedentă, iar rezultatele acestui sondaj nu vor fi
reprezentative.
Persoanele supuse probaţiunii trebuie selectate în funcţie
de scopul studiului. Deci pentru studierea impactului sancţiunii
de probaţiune asupra recidivei este necesar ca persoanele
condamnate la acest tip de pedeapsă printr-o hotărîre a instanţei
de judecată rămasă definitivă şi să corespundă următoarelor
criterii98: 1) să fie supuse supravegherii din partea ofiţerului de
probaţiune, adică există obligaţia de a avea întrevederi regulate
cu consilierul de probaţiune (această cerinţă este de ordin tehnic,
datorită căreia se va putea menţine legătura cu persoana
respectivă în cazul schimbării domiciliului, survenirii altor
împrejurări de ordin social); 2) să nu fie supuse unor altor tipuri
de supraveghere (cum ar fi: supravegherea administrativă,
supravegherea în „căminele de probaţiune” (halfway houses),
supravegherea ca rezultat al urmării unui tratament etc.). În cazul
studiului respectiv, doar supravegherea realizată de ofiţerii de
probaţiune ne poate oferi date veridice cu privire la posibilitatea
prevenirii recidivei, celelalte tipuri de supraveghere pot fi analizate
în cadrul unor alte studii criminologice; 3) să existe posibilitatea
de a interoga persoana ulterior, adică a doua oară (în cazurile
cînd persoana va executa sancţiunea de probaţiune în alt stat
sau din alte motive nu va putea fi contactată în vederea
intervievării ei repetate).
Totodată menţionămcă în cazul realizăriiunuiasemenea studiu

în Republica Moldova vor fi eligibile persoanele: liberate de
răspundere penală în temeiul art.art. 54, 59 Cod penal; liberate de
răspundere penală în temeiul art.art. 90, 91, 92, 93 Cod penal.
Atenţie deosebită necesită cazurile cînd persoana, în
timpul realizării sondajului, este trasă iarăşi la răspundere penală.
În asemenea situaţii, trebuie de acţionat în funcţie de timpul
săvîrşirii faptei pentru care persoana a doua oară este trasă la
răspundere penală. În cazul cînd fapta a fost săvîrşită pînă la
stabilirea probaţiunii, persoana continuă să participe la studiu,
deoarece ne interesează doar comiterea sau necomiterea faptelor
penale după aplicarea şi nicidecum pînă la aplicarea probaţiunii.
Iar în cazul cînd fapta a fost comisă după stabilirea sancţiunii de
probaţiune, aceasta trebuie luată în consideraţie la analiza
rezultatelor, deoarece ne relatează despre incapacitatea
probaţiunii de a preveni recidiva din partea persoanei concrete.
Însă trebuie să menţionăm că doar instanţa de judecată stabileşte
comiterea/necomiterea unei fapte penale de către o persoană,
respectiv, în asemenea cazuri trebuie să aşteptăm sentinţa
instanţei de judecată. Deseori, examinarea cauzei penale de
către instanţa de judecată durează mai mult timp decît studiul
respectiv. Deci asemenea cazuri (lipsa sentinţei în momentul
finalizării studiului) nu se iau în consideraţie, din simplul motiv că
nu ştim la ce categorie să atribuim persoana (la categoria
persoanelor ce n-au comis infracţiuni sau la categoria celor care
au comis fapte penal-condamnabile).
Un alt aspect al realizării unui astfel de sondaj este
anonimitatea persoanei intervievate. Am menţionat anterior că
cea mai efectivă este metoda datelor „anonime de
autodenunţare”, adică persoana relatează despre ea însăşi dacă
a comis sau nu vreo infracţiune sau vreo încălcare a obligaţiilor
stabilite. În lipsa unei anonimităţi stricte, asemenea informaţie ar
putea servi drept temei pentru iniţierea procesului penal sau, după
caz, revocarea sancţiunii de probaţiune şi stabilirea unei pedepse
privative de libertate, ceea ce va condiţiona nedorinţa participării
persoanelor la sondaj şi/sau acordarea unor informaţii denaturate
(care nu corespund realităţii) din partea subiecţilor menţionaţi.
În această ordine de idei menţionăm că unii cercetători99,
realizînd asemenea studiu, nu au înştiinţat oficiile de probaţiune
despre persoanele supuse probaţiunii selectate. În cadrul
cercetării realizate, persoanele nu au fost niciodată intervievate
în oficiile de probaţiune, toate acestea au fost întreprinse pentru
ca cercetătorii ce realizau sondajul să nu fie priviţi de către
intervievaţi drept ofiţeri de probaţiune sau o subdiviziune a lor.
Aceasta a fost o încercare, după părerea noastră reuşită, de a
asigura anonimitatea şi de a cointeresa persoanele să fie sincere
în timpul intervievării.
Trebuie să menţionăm că nu toate persoanele vor dori să
participe la acest sondaj, vor fi multiple cazuri cînd persoanele,
participînd la primul sondaj, vor refuza să participe la
intervievarea ulterioară sau nu vor putea fi contactate pentru a fi
intervievate a doua oară. În asemenea cazuri pot fi întreprinse
următoarele acţiuni: 1) colectarea datelor din documentele
oficiale (însă va fi imposibilă colectarea tuturor datelor necesare);
2) excluderea persoanelor respective din masivul intervievat.
Bineînţeles, persoanele care au refuzat să participe şi cele care
nu au putut fi contactate posedă unele trăsături diferite de cele
ale persoanelor participante: a) persoanele care refuză să
conlucreze sînt caracterizate, deseori, ca avînd atitudine asocială
sau antisocială faţă de valorile comunităţii; b) faptul că n-au
putut fi contactate unele persoane ne poate mărturisi despre
absenţa unui domiciliu permanent, ceea ce constituie o cauză
primordială în săvîrşirea infracţiunilor.
Unii cercetătorii ştiinţifici care au realizat un studiu al
impactului probaţiunii asupra recidivei au relevat faptul că nu

există diferenţe semnificative între persoanele participante şi cele
neparticipante100.
După cum am menţionat anterior, persoanele urmează a
fi intervievate de, cel puţin, două ori. În procesul primei
intervievări urmează a fi obţinute următoarele date: a) identitatea
persoanei (numele, prenumele, data naşterii, naţionalitatea, starea
civilă etc.); b) categoria socială din care face parte persoana
(şomer, muncitor, intelectual etc.); c) informaţia referitoare la
consumul de substanţe alcoolice/narcotice şi încălcările de lege
comise în legătură cu acest consum; d) modul de viaţă a
intervievatului (prezenţa unui loc de muncă sau a unui venit
constant, frecventarea instituţiilor de învăţămînt, traiul de unul
singur sau cu alte persoane, problemele familiale); e) comiterea/
necomiterea infracţiunilor (altele decît cele depistate de organele
oficiale ale statului) timp de un an pînă la punerea sub învinuire şi
pînă la începerea executării sancţiunii de probaţiune; f) experienţa
infracţională (vîrsta la care a fost condamnat prima dată, la care s-
a implicat în activitatea infracţională, numărul aresturilor,
condamnărilor etc.); g) alte date necesare, dacă studiul criminologic
are drept scop, pe lîngă relevarea impactului probaţiunii asupra
recidivei, evidenţierea unor fapte sau date conexe.
Cea de-a doua intervievare este identică cu prima, avînd
totuşi două excepţii. Nu este necesară colectarea repetată a
unor date (cum ar fi: datele personale; activitatea infracţională
etc.), deoarece nu au suferit schimbări în perioada dintre cele
două intervievări. În cadrul acestei intervievări, accentul se pune
pe întrebările ce reflectă comiterea infracţiunilor după începerea
executării sancţiunii de probaţiune şi încălcarea condiţiilor stabilite
în cadrul acestei sancţiuni. Datele referitoare la încălcările
condiţiilor pe luni. Persoanele erau interogate dacă au părăsit
teritoriul districtului (raionului) fără permisiunea ofiţerului de
probaţiune, au deţinut arme, au urmat tratamentul antidrog, au

reparat dauna cauzată prin infracţiune sau cheltuielile de judecată,
au realizat munci în folosul comunităţii, au început (continuat) să
abuzeze de consumul substanţelor narcotice/alcoolice (toate aceste
circumstanţe pot fi stabilite ca obligaţii în cadrul probaţiunii).
Totodată menţionăm că unele informaţii (cum ar fi:
„încălcările tehnice”, neexecutarea obligaţiilor stabilite de ofiţerul
de probaţiune, reacţia ofiţerului de probaţiune la încălcările
depistate etc.) pot fi obţinute şi din dosarele personale ale
condamnaţilor. În cazul cînd nu este folosită metoda intervievării,
dosarele personale sînt, practic, unica sursă de informaţie.
Dispunînd de datele iniţiale şi de cele ce reflectă situaţia persoanei
după un termen de 10-12 luni de executare a probaţiunii, nu ne
rămîne decît să analizăm şi să contrapunem aceste date.
În concluzie putem afirma că probaţiunea se aplică, în
mod prioritar, pentru sancţionarea infracţiunilor uşoare şi nu prea
grave, putem concluziona că prin intermediul probaţiunii se poate
reuşi reducerea criminalităţii nu prea grave, precum şi prevenirea
recidivei legate de acest tip de criminalitate. Totodată menţionăm
că, în rezultatul studiului efectuat, nu s-a reuşit stabilirea unor
legităţi între dinamica aplicării probaţiunii şi dinamica criminalităţii
grave. Faptul dat ne determină să concluzionăm că probaţiunea
nu are influenţă semnificativă asupra infracţionalităţii grave, chiar
dacă ea poate fi aplicată şi în cazurile infracţiunilor grave şi
deosebit de grave prin modalitatea liberării condiţionate de
executarea pedepsei înainte de termen. În cazul Republicii
Moldova nu au fost stabilite careva legităţi între dinamica
liberărilor de răspundere şi de pedeapsă şi dinamica criminalităţii
nu prea grav. Acest fapt se datorează, în principal, faptului că
executarea liberărilor era privită ca un scop în sine, precum şi
faptului că în majoritatea sentinţelor de condamnare nu stabileau
obligaţiile concrete ce trebuie executate.
1. Tănase Iuliana, Rolul factorilor de control social în
integrarea postpenală a infractorilor, în Brezeanu Ortansa
(coordonator), Integrarea socială postpenală a infractorilor
între realitate şi perspectivă, Bucureşti, 1999, p.11
2. Garner Bryan A.(ed), A Handbook of Basic Law Terms,
Minnesota, 2001, p.184
3. Zvekic Ugljesa, International trends in non-custodial
sanctions in Promoting Probation Internationally,
UNICRI, Rome-London, 1997, p. 25
4. Ibidem, p. 25-27
infractorilor în opt ţări europene, Craiova, 2004, p.28
6. Hough M., Roberts J., Sentencing trends in Britain.
Public knowledge and public opinion // Punishment &
Society vol. 1 (1), 1999, p.12
7. Ashworth A., Hough M., Sentencing and the climate
of opinion // Criminal Law Review, vol. 11, 1996, p.79
8. Henham R., Anglo-American approaches to
cumulative sentencing and the implication for UK
sentencing policy // The Howard Journal of Criminal
Justice, vol. 36, 1997, p.264
9. Hough M., Roberts J., Sentencing trends in Britain.
Public knowledge and public opinion // Punishment &
Society vol. 1 (1), 1999, p.12
10. Nelken D., Community involvement in crime control
// Current Legal Problems, vol. 38, 1985, p. 242
11. Dean-Myrda M.C., Cullen F.T., The panacea
pendulum: an account of community as a respons to
crime in Petersilia J. (ed), Community corrections,
Oxford University Press, 1998, p. 4
12. www.homeoffice.gov.uk/punishment.htm
13. Duff R.A., Penal communities // Punishment & Society,

vol 1(1), 1999, p. 27
14. Christie N.,Conflicts as proprety // British Journal of
Criminology, vol 17, 1977, p.3
15. Duff R A., Penal communications // Crime and Justice,
vol 20,1996, p. 22
16. Ward D., Scott J., Lacey M., Probation. Working for
Justice, second edition, Oxford University Press, p. 357
17. Ibidem, p. 358
19. h t t p : / / w w w. u n i c r i . i t / w o r k s h o p 2 0 0 2 / 6 -
20%Kunihiko%20Sakai.htm
21. http://www.unafei.or.jp/english/pdf/PDF_rms/no61/
ch14.pdf
23. http://www.ocgov/probation/programs/vpo.asp
24. Chung, Dong-Ki, Citizen Participation in the
Probation System // Korean Associat ion of
Probation,Vol.1, No.1, 2001, pp. 35-50
26. Farrington D., Human development and criminal
career in Oxford Handbook of Criminology, Oxford
University Press, 1998, p. 361
27. Beck U., Risk society: Towards a New Modernity,
London: Sage publication, 1992, p.132
28. Clear T., Cadora E., Risk and Community Practice, in
Stenson K. and Sullivan R.R. (eds), Crime Risk and
Justice, Devon: Willan publishing, 2001, p. 89

29. Horsefield Alan, Risk assessment: Who needs it? //
Probation Jounal, vol. 50(4), 2003, p. 377
30. Copas J., Ditchfield J., Marshall P., Development of a
new reconviction prediction score in Research Bulletin,
nr. 36, 1994, Home Office, p.30
31. Walker N., Padfield N., Sentencing: theory, law and
practice, London: Butherworth, 1996, p. 52
32. Haines K., Drakeford M., Young people and youth
justice, London: Macmillan, 1998, p. 104
33. Hare P. D., The revised psychopath checklist, Toronto:
Multi-Health System, 1995, p. 93
34. Bonta J., Risk-Needs assessment and treatment in
Choosing correctional option what work, London:
SAGE Publication, 1996, p.187
35. Gendreau P., Little T., Goggin C., Predicting adult
offender recidivism: What works?, Canada, 1997, p.79
36. Williams D. J., Strean W.B., The Transtheoretical Model
and Quality of Life Promotion: Towards Successful
Offender Rehabilitation // Probation Journal, vol. 49
(3), 2002, p. 217
37. Durnescu Ioan, Estimarea riscului de recidivă în
Manualul Consilierului de Reintegrare Socială şi
Supraveghere, editura Themis, 2000, p. 340
38. Andrews D.A., The Level of Supervision Inventory
(LSI): The first follow-up. Toronto: Ontario Ministry of
Corectional Sevices, 1982, p.5
39. Andrews D.A., Bonta J., LSI-R: The Level of
Supervision Inventory-Revised, Toronto: Multi-Health
System, 1995, p. 11
40. Hollin C.R., Palmer E.J., Clark D., The Level of Service
Inventory-Revised Profile of English Prisoners //
Criminal Justice and Behavior, vol. 30, no. 4, 2003, p.

423
41. Andrews D.A., The Level of Supervision Inventory
(LSI): The first follow-up. Toronto: Ontario Ministry of
Corectional Sevices, 1982, pp.78-96
42. Loza W., Simourd D.J., Psychometric evaluation of
the Level of Supervision Inventory (LSI) among male
Canadian federal offenders // Criminal Justice and
Behaviour, vol. 21, no.5, 1994, p. 470
43. Andrews D.A., Bonta J., LSI-R: The Level of
System, 1995, pp. 173-174
44. Simourd D.J., Malcolm P.B., Reliability and validity of
the Level of Service Inventory among federally
incarcerated sex offenders // Journal of Interpersonal
Violence, vol. 13 (3), 1998, p.263
45. Hollin C.R., Palmer E.J., Clark D., The Level of Service
Inventory-Revised Profile of English Prisoners //
Criminal Justice and Behavior, vol. 30, no. 4, 2003, p.
424
46. Jesness C., The Jesness Inventory classification system
// Criminal Justice and Behavior, vol. 15, 1988, p.80
47. Van Voorhis P., Psychological classification of the adult
male in prison inmate, Albany: State University of New
York Press, p.103
48. Hare R., The Hare Psychopathy Checklist-Revised,
Toronto, Canada: Multi-Health Systems, 1990, p.27
49. Weisz A., Tolman R., Saunders D., Assessing risk of
severe domestic violence // Journal of Interpersonal
Violence, vol.15, 2000, p. 78
50. http://www.womanabuseprevention.com/html/
Risk%20Assessment%20instruments.htm
51. Helmes E., Reddon J.R., A perspective on

developments in assessing psychopathology: A
critical review of the MMPI and MMPI-2 //
Psychological Bulletin, vol.113, 1993, p.459
52. Webster C.D., Douglas K.S., Eaves D., Hart S.D., HCR-
20: Assessing Risk for Violence (Version 2), Canada:
Simon Fraser University, 1997, p.52
53. Grann M., Belfrage H., Tengstrom A., Actuarial
assessment of risk for violence: Predictive validity of
the VRAG and historical part of the HCR-20 // Criminal
Justice and Behavior, vol.27, 2000, p.101
54. Kroner D.G., Mills J.F., The accuracy of five risk
appraisal instruments in predicting institutional
misconduct and new convictions // Criminal Justice and
Behavior, vol. 28, 2001, pp. 476-480
55. Bonta James, Offender Risk Assessment // Criminal
Justice and Behavior, vol.29, no.4, 2002, p.360
57. Andrews D., Bonta J., The psychology of criminal
conduct, 2-nd edition, Cincinnati, OH:Anderson, 1998,
p.205
58. Gladchi Gh., Criminologie generală, Editura
MUSEUM, Chişinău, 2001, p.195
59. Hanson R.K., Bussičre M.T., Predicting relapse: A
meta-analysis of sexual offender recidivism studies /
/ Journal of Consulting and Clinical Psychology, vol. 66,
1998, p. 296
60. Bonta J., Law M., Hanson R., The prediction of criminal
and violent recidivism among mentally disordered
offenders // Psychological Bulletin, vol. 123, 1998, p.141
61. Douglas K.S., Ogloff J.R.P., Nicholls T.L., Grant I.,
Assessing risk for violence among psychiatric

patients: The HCR-20 violence risk assessment
scheme and the Psychopathy Checklist: Screening
Version // Journal of Consulting and Clinical Psychology,
vol. 67, 1999, p. 927
62. Andrews D., Bonta J., The psychology of criminal
conduct, 2-nd edition, Cincinnati, OH: Anderson, 1998,
p. 26
64. Andrews D., Wormith J., Kiessling J., Self-reported
criminal propensity and criminal behaviour: Threats
to the validity of assessment and personality, Ottawa:
Solicitor General Canada, 1985, p. 32
65. Nuffield J., Parole decision-making in Canada, Ottawa:
Solicitor General Canada, 1982, pp. 51-58
66. Hoffman P., Twenty years of operational use of a risk
prediction instrument: The United States Parole
Commision’s Salient Factor Score // Journal of Criminal
Justice, vol. 22, 1994, pp. 477-494
67. Copas J., Marshall P., The Of fender Group
Reconviction Scale: A statistical reconviction score
for use by probation officers // Applied Statistics, vol.
47, 1998, p. 159-170 citat de Bonta James, Offender
Risk Assessment // Criminal Justice and Behavior, vol.29,
no.4, 2002, p.366
Justice and Behavior, vol.29, no.4, 2002, pp.366-367
69. Andrews D., Bonta J., Hoge R., Classification for
effective rehabilitation: Rediscovering psychology //
Criminal Justice and Behavior, vol. 17, 1990, p.18
70. Gendreau P., Goggin C., Smith P., Is the PCL-R really
the „unparalleled” offender risk assessment measure?

// Criminal Justice and Behavior, vol. 29, 2002, p.398
71. Raynor P., Kynch J., Roberts C., Merrington S., Risk
and need assessment in probation services: An
evaluation, London: Research Development and
Statistics Directorate, Home Office, 2000, p. 106
72. Andrews D., Wormith J., Criminal sentiments and
behavior, Ottawa: Solicitor General Canada, 1984,
pp.92-95
73. Hanson R., Harris A., Where should we intervene?
Dynamic predictors of sexual offence recidivism //
Criminal Justice and Behavior, vol. 27, 2000, p. 15
74. Bonta J., The responsivity principle and offender
rehabilitation // Forum on Corrections Research, vol.
7, 1995, p.59
75. Lowenkamp C., Latessa E., Race, gender and the LSI-R:
The predictive validity of the LSI-R on a sample of US
offenders. The 52-nd Annual Meeting of the American
Society of Criminology, San Francisco, 2000, p.61
76. Boothby J., Clements C., A national survey of
correctional psychologists // Criminal Justice and
Bahavior, vol. 27, 2000, p. 715
Justice and Behavior, vol.29, no.4, 2002, p. 373
78. Simourd D., van de Ven J., Assessment of criminal
atitudes. Criterion related validity of the Criminal
Sentiments Scale-Modified and Pride in Delinquency
Scale // Criminal Justice and Behavior, vol.26, 1999,
pp.92-98
79. Quay H., Managing adult inmates: Classification for
housing and programe assignments, College Park,
Washington: American Correctional Association, 1984,
pp. 56-78
80. Andrews D., Wormith J., Kiessling J., Self-reported

criminal propensity and criminal behaviour: Threats
to the validity of assessment and personality, Ottawa:
Solicitor General Canada, 1985, pp. 42-51
81. Daneş Ştefan, Drept penal, partea generală, Editura
Sylvi, Bucureşti, 2001, p. 363
82. Dongoroz V ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal
român, Bucureşti, 1969, p. 22
83. Daneş Ştefan, Rolul pedepsei în combaterea
infracţiunilor // Dreptul, nr. 12, 2004, p. 162
84. Червоткин А.С., Уткин В.А., Развитие
специально-предупредительных мер
некарательного характера в уголовно-правовых
институтах, не связанных с лишением свободы /
/ Правовые вопросы борьбы с преступностью,
Томск, 1985, с. 91-92
85. Mackenzie D.L., Browning K., Scroban S., Smith D.,
The impact of probation on the criminal activities of
offenders // Journal of Research in Crime and Deliquency,
vol. 36, No. 4, 1999, p.424
86. Petersilia J., Turner S., Intensive Supervision for High
Risk Probationers: Findings from Three California
Experiments, Santa Monica, CA: RAND, 1990, p. 207
87. Taxman Faye S., Proactive supervision: supervision
as crime prevention, accesibil la: ht tp://
www.bgr.umd.edu/ pdf/ proactive_supervision.pdf
88. Taxman Faye S., Proactive supervision: supervision
as crime prevention, accesibil la: ht tp://
www.bgr.umd.edu/ pdf/ proactive_supervision.pdf
89. Ibidem

vol. 36, No. 4, 1999, p.426
91. Ibidem, p.425
92. http://www.manhattan-institute.org/html/cb_32.htm
93. Уткин В.А., Правовые основы участия
общественности и трудовых коллективов в
предупреждении рецидива преступлений, Томск,
1990, с.110
95. Ibidem
96. MacKenzie D. L., Browning K., Scroban S., Smith A.,
The impact of probation on criminal activities of
offenders // Journal of Research in Crime and
Delinquency, vol. 36 no. 4, 1999, p. 437
97. Horney J., Marshall I.H., An Experimental Comparison
of Two Self-Reported Methods for Measuring Lambda
// Journal of Research in Crime and Delinquency, vol.29,
1992, pp. 102-121
vol. 36, No. 4, 1999, p.426
vol. 36, No. 4, 1999, p.427
vol. 36, No. 4, 1999, p.427
Bibliografie selectivă
1. Monografii, manuale, cursuri, tratate
1. ABRAHAM, P., Întroducere în probaţiune, Bucureşti:

editura Naţional, 2001, 223 p.
2. BALAHUR, D., Fundamente socio-juridice ale
probaţiunii, Iaşi: editura Bet, 2001, 210 p.
3. BALAN, A., STĂNIŞOR, E., MINCĂ, M., Penologie,
Bucureşti: editura Oscar Print, 2003, 311 p.
4. BARBĂNEAGRĂ, A. (sub red.), Codul penal.
Comentariu. Chişinău, 2004, 835 p.
5. BARBĂNEAGRĂ, A., BERLIBA, V., ş.a., Codul penal
comentat şi adnotat, Chişinău, 2005, 655 p.
6. CRIŞU, A., Tratamentul infractorului minor în dreptul
penal şi procesual penal român, Bucureşti, 2000, 218 p.
7. DANEŞ, Ş., PAPADOPOL V., Individualizarea
judiciară a pedepselor, Bucureşti, ediţia a II-a, 506 p.
8. DIACONU, Gh., Pedeapsa în dreptul penal, Bucureşti,
2001, 199 p.
9. FLETCHER, G., DOLEA, I., BLĂNARU, D.,
Concepte de bază ale justiţiei penale, Chişinău: editura
ARC, 2001, 411 p.
10. GILES, G.W., Administraţia justiţiei în comunitate,
Bucureşti, 2000, 189 p.
11. van KALMTHOUT, A., Reintegrarea socială şi
supravegherea infractorilor în opt ţări europene,
Craiova, 2004, 311 p.
12. PAŞCA, V., Măsurile de siguranţă. Sancţiunile penale,
Bucureşti, 1998, 287 p.
13. LUPAŞCU, D., Punerea în executare a pedepselor
principale, Bucureşti, 2003, 172 p.
14. MORAR, I.-C., Suspendarea condiţionată a executării

pedepsei. Şansă sau capcană?, Bucureşti, 2002, 340 p.
15. TURUIANU, C., Răspunderea juridică pentru faptele
săvîrşite de minori, Bucureşti: editura Continent, 1995,
189 p.
16. ULIANOVSCHI, X., Probaţiunea. Alternative la
detenţie, Chişinău: Institutul de Reforme Penale, 2004,
31 p.
17. ULIANOVSCHI, X., GOLUBŢOV, I., ZAHARIA, V.,
COJOCARU, V., Ghidul consilierului de probaţiune,
Chişinău: Institutul de Reforme Penale, 2004, 172 p.
***
18. ANDREWS, D. A., BONTA, J., LSI-R: The Level of
System, 1995, 189 p.
19. ANDREWS, D. A., WORMITH, J., KIESSLING, J.,
Self-reported criminal propensity and criminal
behavior: Threats to the validity of assessment and
personality, Ottawa: Solicitor General Canada, 1982,
201 p.
20. BECK, U., Risk society: Towards a New Modrenity,
London: Sage publication, 1992, 241 p.
21. BOCHEL, D., Probation and After-care: Its
Development in England & Wales, Edinburg: Scottish
Academic Press, 1976, 205 p.
22. BOULOC, B., Penology. Execution des sanctions adultes
et mineurs, deuxieme edition, Paris, 2001, 680 p.
23. BOUVIER, O.-L., Les alternatives a l’incarceration
tour d’horizon 2000, Bruxelles, 2002, accesibil la http:/
/irts129.nancy.irts-lorraine.fr
24. BURNETT, R., ROBERT, C., What Works In
Probation and Youth Justice: Developing Evidence-

based Practice, Oxford: Center for Criminological
Research and Probation Studies, 2004, 283 p.
25. BYRNE, M., LURIGIO, A., PETERSILIA, J. (eds), Smart
Sentencing: The Emergence of Intermediate Sanctions,
Newbury Park: Sage publication, 1992, 428 p.
26. CENTER for CIVIC INNOVATION, Transforming
Probation through Leadership: The „Broken Windows”
Model, New York: Manhattan Institute, 2000, 57 p.
27. COLE, G., The american system of criminal justice,
V-th edition, California: Brooks/Cole Publishing
Company, 1989, 329 p.
28. DEAN, J. C., Probation and Parole Community
Corrections, 3-rd edition, Prentice Hall, 1999, 682 p.
29. DOHERTY, M., Criminal Justice and Penology,
London: Old Bailey Press, 2000, 694 p.
30. FARRALL, S., Rethinking What Works with
Offenders, Cullompton: Willan Publishing, 2002, 259 p.
31. GAFFNEY, R.J., YARIA, V., Probation and Parole:
A Handbook for Crime Victims, Kentucky: Council of
State Gouvernement Lexington, 1995, 72 p.
32. Mc GUIRE, J. (ed), What Works: Reducing
Reoffending, London: Chichester Wiley, 1995, 471 p.
33. Mc GUIRE, J., MORGAN, R., REINER, R. (eds), The
Oxford Handbook of Criminology, Oxford University
Press, 2002, 1227 p.
34. HAMAI, K., VILLE, R., HARRIS, R. (eds), Probation
Round The World. A comparative Study, London/New
York: Routledge, 1995, 407 p.
35. HOVER, J., MEIERHOEFER, S., Home confinement,
Washington: D.C. Federal Justice Center, 1978, 105 p.
36. van KALMTHOUT, A., DERKS, J., Probation and

Probation Services: A European Perspective, Ultrech:
CEP, 2000, 163 p.
37. KOLB, P., LETURMY, L., Droit pénal général. Paris,
2000, 354 p.
38. KING, J. (ed), Pressures and Change in the Probation
Services, Cropwood Conference, series II, 1979, 942 p.
39. LARGUIER, J., Criminologie et science pénitenciare,
9-iéme édition, Paris, 2001, 288 p.
40. LIVINGSTONE, S., OWEN, T., Prison law, II-nd
edition, Oxford: Oxford University Press, 2001, 735 p.
41. MORRIS, N., TONRY, M., Between Prison and
Probation: Intermediate Punishments in a Rational
Sentencing System, New York: Oxford University Press,
1990, 274 p.
42. OSLER, A., Introduction to the Probation Service,
Winchesteer: Waterside Press, 1999, 203 p.
43. PETERSILIA, J. (ed), Community corrections, Oxford
University Press, 1998, 703 p.
44. PETERSILIA, J., TURNER, S., Intensive Supervision
for High Risk Probationers: Findings from Three
California Experiments, Santa Monica, CA: RAND,
1990, 207 p.
45. PRADEL, J., Droit pénal comparé, Paris, 1995, 732 p.
46. PUTNAM, J., Electronic Monitoring: From
Innovation to Routine, to Anticipation, Washington:
American Correctional Association, 1996, 185 p.
47. QUAY, H., Managing adult inmates: Classification
for housing and programe assignements, Washington:
American Correctional Association, 1984, 196 p.
48. RAYNOR, P., KYNCH, J., ROBERTS, C.,
MERRINGTON, S., Risk and need assessment in
probation services: An evaluation, London: Research

Development and Statistics Directorate, Home Office,
2000, 328 p.
49. RAYNOR, P., VANSTONE, M., Understanding
Community Penalties, London, Buckingham: Open
University Press, 2002, 279 p.
50. SERIN, R., KENNEDY, S., Treatment readiness and
responsivity: Contributing to effective correctional
programming, Ottawa: Correctional Services of
Canada, 1997, 56 p.
51. TAXMAN, S.F., BYRNE, M.J., The Truth About
„Broken Windows” Probation: Moving Towards A
Proactive Community Model, accesibil la http://
www.bgr.umd.edu/open_windows.pdf
52. TAXMAN, S.F., Proactive supervision: supervision
as crime prevention, accesibil la http://
www.bgr.umd.edu/pdf/proactive_supervision.pdf
53. TONRY, M.(ed.), The Handbook of Crime and
Punishment, Oxford University Press, 1998, 803 p.
54. VINCENT, J. et autres, La justice et ses institutions,
IV-iéme édition, Paris: Dalloz, 1996, 804 p.
55. VILLE, R., ZVEKIC, U., KLAUS, J.F. (eds),
Promoting Probation Internationally, Rome: UNICRI,
1997, 198 p.
56. WARD, D., SCOTT, J., LACEY, M., Probation.
Working for justice, second edition, Oxford University
Press, 2005, 407 p.
57. WASIK, M., Emmins on Sentencing, fourth edition,
Oxford University Press, 2005, 399 p.
58. WORALL, A., Punishment in the Community, New
York: Addison Wesley Limited, 1997, 178 p.
59. ZVEKIC, U.(ed), Alternatives to Imprisonment in

Publishers, 1994, 582 p.
***
60. АЗАРЯН, Е., Преступление. Наказание.
Правопорядок., Санкт-Петербург, 2004, 227 с.
61. ВЕЛИЕВ, С.А., Принципы назначения наказания,
Санкт-Петербург, 2004, 386 с.
62. ГОЛОВКО, Л.В., Альтернативы уголовному
Петербург, 2002, 542 c.
63. ЕНДОЛЬЦЕВ, А.М., Институт освобождения от
уголовной ответственности, Москва, 2004, 226 с.
64. КРЫЛОВА, Н.Е., СЕРЕБРЕННИКОВА, А.В.,
Уголовное право зарубежных стран, издание 2-е,
Москва, 1998, 201 с.
65. МИХЛИН, А.С., Проблемы досрочного
освобождения от наказания, Москва, 1982, 243 с.
66. СТАРКОВ, О.В., Криминопенология, Москва,
2004, 478 с.
67. УТКИН, В.А., Правовые основы участия
общественности и трудовых коллективов в
предупреждении рецидива преступлений, Томск,
1990, 216 с.
68. ШЕЛИ, Д., Криминология, 3-е международное
издание, перевод с английского и под научной
редакцией Гилинского А.С., Санкт-Петербург,
2004, 860 с.
69. ШМАРОВ, И.В., Предупреждение преступлений
среди освобожденных от наказания, Москва,
1974, 135 с.
2. Studii şi articole ştiinţifice
70. BALAHUR, D., Pluralismul socio-juridic şi

reglementarea probaţiunii: standarde legislative
universale şi europene // Manualul Consilierului de
Reintegrare Socială şi Supraveghere, Craiova: editura
Themis, 2000, p. 15-56.
71. DANEŞ, Ş., Reforma măsurilor luate pe timpul
executării pedepsei fără privare de libertate // Dreptul
(România), nr. 4, 2002, p. 88-97.
72. DANEŞ, Ş., Rolul pedepsei în combaterea infracţiunilor
// Dreptul (România), nr. 12, 2004, p.160-172.
73. DOLEA, I., Modele contemporane de alternative în
justiţia juvenilă // Conferinţa ştiinţifico-practică
internaţională „Probleme de prevenire şi combatere a
delincvenţei juvenile, traficului de fiinţe umane şi migraţiunii
ilegale”, Chişinău, 23-24 aprilie 2004, p. 141-144.
74. DURNESCU, I., Estimarea riscului de recidivă // Manualul
Consilierului de Reintegrare Socială şi Supraveghere, Craiova:
editura Themis, 2000, p. 335-346.
75. GOATLY, R., Dependenţa şi comportamentul
infracţional // Manualul Consilierului de Reintegrare
Socială şi Supraveghere, Craiova: editura Themis, 2000,
p. 390-395.
76. GROSU, V., Justiţia penală juvenilă: experienţa
statelor străine // Conferinţa ştiinţifico-practică
internaţională „Probleme de prevenire şi combatere a
delincvenţei juvenile, traficului de fiinţe umane şi migraţiunii
ilegale”, Chişinău, 23-24 aprilie 2004, p. 167-170.
77. MANCAŞ, R., Instituirea suspendării executării
pedepsei sub supraveghere // Analele Universităţii din
Timişoara, Seria Jurisprudenţă, nr.1-2, 1992, p. 108-119.
78. PAPADOPOL, V., Neefectuarea anchetei sociale în

cauzele cu infractorii minori. Consecinţe // Revista de
drept penal, nr. 3, 1995, p. 3-9.
79. PAŞCA, V., Suspendarea executării pedepsei şi
repararea prejudiciului // Dreptul, nr. 10-11, 1993, p.
34-45.
80. ROTARU, O., Necesitatea implementării instituţiei
probaţiunii în cazul minorilor în Republica Moldova /
/ Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională „Prevenirea
şi combaterea crimelor transnaţionale: probleme teoretice
şi practice (traficul de fiinţe umane, terorismul, spălarea
banilor, traficul ilicit de droguri şi armament)”, Chişinău,
6-7 octombrie 2005, p. 332-339.
81. TĂNASE, I., Rolul factorilor de control social în
integrarea postpenală a infractorilor în Brezeanu O.,
Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate
şi perspectivă, Bucureşti, 1999, p. 9-16.
82. VANSTONE, M., Paradigme teoretice şi modele de
practică în domeniul probaţiunii // Manualul
Craiova: editura Themis, 2000, p. 157-173.
***
83. ANDREWS, D., BONTA, J., HOGE, R., Classification
for effective rehabilitation : Rediscovering psychology /
/ Criminal Justice and Behavior, vol. 17, 1990, p. 16-35.
84. BONTA, J., The responsivity principle and offender
rehabilitation // Forum on Corrections Research, vol.
7, 1995, p. 54-71.
85. BONTA, J., Risk-need assessment and treatement in
Choosing Correctional options what work, London: Sage
Publication, 1996, p. 183-207.
86. BONTA, J., LAW, M., HANSON, R., The prediction

of criminal and violent recidivism among mentally
disordered offenders // Psychological Bulletin, vol. 123,
1998, p. 139-170.
87. BONTA, J., Offender Risk Assessment // Criminal
Justice and Behavior, vol. 29, 2002, p. 359-393.
88. BYRNE, J., Reintegration Community into
Community Corrections // Crime and Delinquency, vol.
35, 1990, p. 89-108.
89. CHAVARIA, F.R., Successful drug treatment in a
criminal justice setting: A case study // Federal
Probation, vol. 1(56), 1992, p. 47-69.
90. CLEAR, R.T., ROSE, R.D., RYDER, A., Incarceration
and the Community: The Problems of Removing and
Returning Offenders // Crime & Delinquency, vol. 47,
no. 3, 2001, p. 88-112.
91. DONG-KI, C., Citizen Participation in the Probation
System // Korean Association of Probation, vol. 1, no.
1, 2001, p. 35-50.
92. FEELEY, M.M., SIMON, J., The New Penology: notes
on the emerging strategy of correction and its
implication in Criminology, Oxford University Press,
1992, p. 528-619.
93. HARRIS, R., Reflection on Comparative Probation
in Hamai, K., Ville, R., Harris, R. (eds), Probation Round
The World. A Comparative Study, London/New York:
Routledge, 1995, p. 34-89.
94. HINDPAL, S.B., Public and sentencer attitudes to
probation // Punishment & Society, vol. 50, 2003, p.
329-353.
95. HOLLIN, C.R., PALMER, E.J., CLARK, D., The Level
of Supervision Inventory-Revised Profile of English
Prisoners // Criminal Justice and Behavior, vol. 30, no.

4, 2003, p. 421-468.
96. HORSEFIELD, A., Risk assessment: Who needs it? /
/ Probation Journal, vol. 4(50), 2003, p. 376-407.
97. HOUGH, M., ROBERTS, J., Sentencing trends in
Britain. Public knowledge and public opinion //
Punishment & Society, vol. 1, 1999, p.9-26.
98. LURIGIO, A.J., PETERSILIA, J., The Emergence of
Intensive Probation in Byrne, J.M., Lurigio, A.L.,
Petersilia, J. (eds), Smart Sentencing. The Emergence of
Intermediate Sanctions, Newbury Park: Sage publication,
1992, p. 168-204.
99. MACKENZIE, D.L. et others, The impact of probation
on the criminal activities of offenders // Journal of
Research in Crime and Delinquency, vol. 36, no. 4, 1999,
p. 422-461.
100. MEDJAOUI, K., L injonction pénale et la médiation
pénale, tableau comparative critique // Revue de
science criminelle et de droit pénale compare, nr. 4, 1996,
p. 822-849.
101. PAPY, E.J., NIMER, R., Electronic Monitoring in Florida
// Federal Probation, vol. 1(55), 1991, p. 30-47.
102. PETERSILIA, J., TERNER, S., Intensive probation
and parole in Tonry, M. (ed), Crime and Justice: An annual
report of research, Chicago University Press, 1993, p.
134-195.
103. RAU, W., European standarts in the area of
community sanctions and measures in Villé, R., Zvekič,
U., Klaus, J.F., Promoting Probation Internationally,
Rome: UNICRI, 1997, p.56-83.
104. RAYNOR, P., The background „What Works” and
the rediscovery of rehabilitation // Probation Journal,
vol. 4(50), 2003, p.1156-1184.

105. RAYNOR, P., Evidence-based Probation and Its Critics
// Probation Journal, vol. 4(50), 2003, p. 334-345.
106. SCHMIDT, K.A., Eletronic Monitoring: What Does
Literature Tell Us? // Federal Probation, nr.2(62), 1998,
p. 9-27.
107. TOMIC-MALIC, M., La probation en Europe // Revue
de l’application des peines, nr. 10, 1994, p. 50-67.
108. TOMIC-MALIC, M., Le modčle d’organisation de la
mise en épreuve des sanctions et des mesures appliqués
dans communauté change son contenu // Revue
pénitenciare et de droit penal, nr. 3, 1999, p. 357-381.
109. ZVEKIČ, U., International trends in non-custodial
sanctions in Villé, R., Zvekič, U., Klaus, J.F., Promoting
Probation Internationally, Rome: UNICRI, 1997, p. 84-132.
***
110. АХМЕДОВ, М., Некоторые вопросы
освобождения от уголовной ответственности /
/ Уголовное право, № 3, 2002, с. 78-91.
111. БУРЛАКОВА, Н., Возможно ли исполнение
условного осуждения самостоятельно? //
Уголовное право, № 2, 2003, с. 42-50.
112. ЖЕВЛАКОВ, К., Условная свобода // Уголовное
право, № 3, 2002, с. 58-71.
113. ЕНДОЛЬЦЕВА, А., Некоторые проблемы
института освобождения от уголовной
ответственности // Уголовное право, № 2, 2004,
с. 72-81.
114. КРАЙНОВА, Н., Реcсоциализация осужденных.
Зарубежный опыт // Уголовное право, № 2, 2002,
с. 22-41.
115. МОРАРУ, В., СОСНА, А., Пробация как мера

наказания // Закон и Жизнь, № 4, 2004, c. 45-48.
116. УЛИЦКИЙ, С.Я., Некоторые теории юридической
природы условно-досрочного освобождения в
советском праве // Ученые записки ДВГУ, том 14,
1968, с. 84-97.
117. УПОРОВ, И., Пределы и характер ограничений
прав осужденных // Правозащитник, № 1, 1998, с.
25-34.
118. ЧЕРВОТКИН, А.С., УТКИН, В.А., Развитие
специально- предупредительных мер
некарательного характера в уголовно-правовых
институтах, не связанных с лишением свободы /
/ Правовые вопросы борьбы с преступностью,
Томск, 1985, с. 91-108.
Alexandru SPOIALĂ
PROBAŢIUNEA ŞI REINTEGRAREA SOCIALĂ

A INFRACTORILOR
Bun de tipar 05.08.2009. Formatul 84x108 1/32

Coli de autor 6,5
Tirajul 100
Tirajul executat sub comanda 237
Centrul editorial al Universităţii Agrare de Stat din Moldova
MD-2049, Chisinau, str. Mircesti 42, tel.: (3732) 432-575;
432-659, fax.: (3732) 29-49-87
E-mail: cozma@uasm.moldnet.md

Probatiunea Spoiala PDF

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Probatiunea Spoiala PDF

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Probaţiunea şi reintegrarea socială a infractorilor 1

Sub redacţia ştiinţifică a dlui Vasile FLOREA, dr. în drept,

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Capitolul I. Conceptul şi natura juridică a probaţiunii......7

Capitolul II. Reglementarea juridică a probaţiunii...........88

Capitolul III. Reintegrarea socială a infractorilor

Politica multor state, inclusiv a Republicii Moldova, în

implementării tehnologiilor moderne de aplicare a probaţiunii în

legislator al unei ţări europene, tinde să alinieze sistemul său

Capitolul I. Conceptul şi natura juridică a probaţiunii

§1. Noţiunea instituţiei de probaţiune

În cadrul politicii minimalizării numărului condamnaţilor

stat, păstrînd, în acelaşi timp, cîteva trăsături fundamentale

Ulianovschi, autorul autohton care susţine că probaţiunea este

penală. Iar ca alternativă, probaţiunea presupune modalităţi de

Moldova, se ocupă cu supravegherea şi asistarea persoanelor

sancţiuni penale. Totodată, serviciile de probaţiune cuprind şi

s-a înrădăcinat şi este utilizat chiar şi în unele acte normative

observă o tendinţă modernă şi anume: noţiunea „probaţiune”

Moldova se manifestă această tendinţă modernă.

şase luni pînă la cinci ani, în dependenţă de sistemul legislativ, în

nu, ea neputînd fi impusă să se reintegreze într-un mediu social

huliganismul şi infracţiunea de încălcare a regulilor circulaţiei

infractorilor supuşi la probaţiune pentru a facilita reintegrarea

Activitatea de asistenţă şi consiliere are un caracter

faţă de alte sancţiuni penale.

În prezent, conştientizînd faptul că metodele tradiţionale de

încarcerarea persoanelor care au comis infracţiuni din

adună” prioritar în timpul urmării tratamentului social40.

probaţiunii ne vorbesc şi datele statistice. Astfel, conform unui

§2. Conceptul şi natura juridică a probaţiunii

În acest paragraf vom încerca să prezentăm succint atît

probaţiune43 sau ca obligaţii în cadrul sancţiunii de probaţiune44.

Conform art. 42 al Legii împuternicirilor instanţelor penale,

ani şi care are efect o perioadă determinată de timp, însă nu mai

privative de libertate, această situaţie există în multe ţări,

chief officer - şi nu mai mult de cinci ofiţeri de probaţiune. În

este reglementată aparte de legile fiecărui stat, dar totuşi

pedepse mai drastice. Printre aceste obligaţii pot fi enumerate

Sancţiunea de probaţiune este realizată de către organe

(reeducarea) condamnatului prin intermediul supravegherii şi

pedepsei privative de libertate, dacă în perioada termenului de

poate fi mai mare de un an. În cadrul şedinţei în care se hotărăşte

anumite; c) să se supună măsurilor medicale de supraveghere,

fi dispusă a fi aplicată şi după ispăşirea unei părţi a pedepsei cu

beneficiază de un profil psihologic şi de un cadru social care să

care conduce şi supraveghează aplicarea pedepsei82. Printre

pedepsei (art.81), suspendarea executării pedepsei sub

legea penală autohtonă. Dar Curtea Constituţională a României

atrage anularea să fie descoperită mai înainte de împlinirea

este supus, în baza legii, instanţa de judecată poate să impună

socială şi supraveghere (noiembrie 2000) a Ministerului

de măsuri, cum ar fi cea a arestului preventiv, şi construind

inculpaţi; supravegherea executării sancţiunilor neprivative de

că dispoziţiile Codului penal român nu prevăd obligaţia acestora

în cazul unei asemenea divergenţe.

§3. Evoluţia şi caracteristica modelelor de probaţiune

Reacţia socială faţă de criminalitate a cunoscut, de-a

Două nume sînt indisolubil legate de instituţia probaţiunii:

corectaţi prin înţelegere, bunătate şi convingere morală, dar

şi protecţie socială. Mult mai tîrziu, misiunea serviciilor de

instituţiei ca pedeapsă şi ca instituţie cu atribuţii proprii a avut

Departamentul penitenciarelor); forma de organizare (servicii,