Războaiele balcanice 1912-1913

În frământata istorie a continentului european, anii de început ai veacului al XX- lea

reprezintă perioada unor profunde mutaţii pe toate planurile şi în toate zonele sale, uneori cu
urmări sau implicaţii ce au continuat apoi multă vreme. Un astfel de fenomen istoric de largă
anvergură, ce se întindea de la Marea Mediterană spre Câmpia Dunării şi de la Marea Adriatică
la Marea Neagră, era un proces istoric, parte integrantă a ceea ce se constituise în secolul
precedent, secolul naţionalităţilor, care s-a încheiat abia o dată cu sfârşitul primului Război
Mondial.

Problema Orientală, declanşată în anul 1863 o dată cu asediul eşuat al Vienei, se încheie
prin izbucnirea răscoalei din Macedonia din anul 1903şi prin semnarea tratatului Congresului de
pace de la Bucureşti din anul 1913, care pune capăt celor două războaie balcanice.1

După o scurtă perioadă de linişte, generată de promisiunile de reformare a societăţii,

formulate de Junii turci, dar infirmate de măsuri concrete, mişcările naţionale din teritoriile
aflate sub stăpânirea otomană au reizbucnit. Bucurându-se în primă etapă de un tratament
preferenţial din partea sultanului, datorită rolului jucat în mişcarea Junilor turci prin Ibrahim
Temo, albanezii au fost repede dezamăgiţi. Tendinţele centralizatoare şi măsurile imprudente ale
Junilor turci s-au soldat cu agitaţii şi apoi revolte în Kosovo în 1910. Albanezii protestau
împotriva regimului fiscal prin impunerea de noi taxe, a încercărilor de a introduce
obligativitatea alfabetului arab şi a limbii turce în detrimentul celei proprii şi a legii care
prevedea dezarmarea populaţiei civile.

Represaliile guvernului Junii turci împotriva insurgenţilor au dus la extinderea revoltei în

Albania, la începutul anului 1911. Creştinii şi musulmanii luptau împreună împotriva trupelor
otomane, devenite inamice comune. Se cerea unirea tuturor provinciilor albaneze într-un singur
stat cu administraţiei şi armată proprie. Cum cerinţele nu au fost soluţionate, întreg teritoriul
Albaniei a fost cuprins de răscoală în 1912.

1
Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie Sud-Est europeană, Ed.
Albatros, Bucureşti, 1999, pp. 5-6.
1
 La toate acestea se adăuga grava situaţie din Macedonia, unde comitadgii bulgari, cetnicii
sârbi şi autarţii greci îşi disputau părţi din teritoriul pe care intenţionau să-l alipească la statele
deja existente. Ţările balcanice, încurajate şi de unele puteri, au alimentat conflictele sângeroase
între etniile din Macedonia.2

Criza Imperiului se agravează datorită mişcărilor tot mai pregnante din Peninsula
Balcanică, dar şi datorită faptului că existau neînţelegeri între populaţiile balcanice, lucru care a
împiedicat crearea unei alianţe şi în consecinţă o luptă comună antiotomană. La toate acestea se
adaugă şi acţiunile Italie, care anexează, în octombrie 1911, Tripolitania şi Insulele
Dodecanezului, devenind tot mai evidente intenţiile acestuia de a anexa ţinuturile albaneze din
Balcani.3

Statele balcanice visau la teritoriile otomane rămase în Europa, deoarece expansiunea le

ajuta din punct de vedere economic şi deoarece populaţia locală aspira la Unire, pentru a scăpa
de şubreda dominaţie a sultanului. Ele se temeau că Austro-Ungaria va încerca să obţină un
mandat european pentru ocuparea Macedoniei, la fel cum procedase în cazul Bosniei-
Herţegovina. Prăbuşirea administraţiei în regiunile albaneze crease pericolul suplimentar că una
sau mai multe puteri va dori să intervină şi acolo.4

O dată cu întemeierea unor state în Balcani, cum ar fi cazul Greciei şi a Serbiei şi

obţinerea autonomiei României prin unirea Principatelor, s-a afirmat necesitatea creării unei
confederaţii în acestă parte a Europei. Greutatea cea mai mare pentru realizarea acestei legături
este legată de neînţelegerile dinre greci şi celelalte populaţii, legate de faptul că elenismul fusese
un factor de guvernământ în Turcia, grecii putând oricând să folosească acest lucru în avantajul
său. În secolul al XVIII- lea prin fanariotismul bisericesc, diplomatic şi administrativ, grecii erau
stăpâni pretutindeni.5

În urma unor tratative care s-au purtat aproape un an s-a ajuns la formarea unei alianţe
cuprinzând Serbia, Bulgaria şi Muntenegru, Tratatul de alianţă semnându-se la 29 februarie/13

2
Daniela Buşă, Modificări politico-teritoriale în Sud-Estul Europei între Congresul de la Berlin şi Primul Război
Mondial (1878-1914), Ed. Paideia, Bucureşti, 2003, pp. 238-239.
3
Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 39.
4
Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor 1804-1945, trad. Andreea Doica, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 188.
5
Nicolae Iorga, Istoria războiului balcanic. Lecţii ţinute la Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1915, pp. 94-95.
2
martie 1912. La 15 octombrie 1912 se semnează o convenţie militară bulgaro-greacă. Tot o
convenţie militară şi politică se semnează la 27 septembrie, între Serbia şi Muntenegru, însă nu
s-a redactat nici un tratat de alianţă.

Se pornea de la ideea alăturării cu puterea armelor comune a oricărei încercări din partea
Marilor Puteri de a anexa, ocupa sau a lua în stăpânire cu trupele sale, chiar şi provizoriu, orice
parte din teritoriile din Peninsula Balcanică, care se afla acum sub stăpânire otomană. Cuceririle
viitoare vor constitui un condominium, care va fi reglementat în primele trei luni de la pace.
Serbia se angaja să recunoască Bulgariei drepturi asupra teritoriilor de la Est de Rodope şi de
râul Struma, iar Bulgaria recunoştea Serbiei drepturi asupra teritoriilor de la Nord şi Vest de Şar-
Planina (Şardag). În cazul în care nu se forma o provincie autonomă distinctă în teritoriul cuprins
între Şardag, Rodope, Marea Egee şi lacul Ohrida, acesta se va împărţi astfel încât Bulgaria să
obţină Ştipul, Velesul (Chiupruli), Ohrida şi Monastir. Prin convenţia militară din 19 iunie s
eluau măsuri de apărare comună pe Dunărea mijlocie sau pe teatrul de operaţiuni al Dobrogei, în
eventualitatea unui atac român. 6

Poziţia Marilor Puteri faţă de izbucnirea acestui război era împărţită. Rusia era principala
susţinătoare a acestui conflict, urmându-şi doar interesele teritoriale. Războiul din anul 1912
poate fi considerat, din punct de vedere istoric, o continuare a războaielor duse de ruşi între
1695-1877, contra turcilor, sub pretextul de ocrotire al creştinilor din Imperiul Otoman. În
realitate se dorea mărirea propriului imperiu, cucerirea Constantinopolului şi transformarea Mării
Negre într-un lac rusesc. Politica ruşilor era uşurată de însăşi politica turcilor, care ţineau
popoarele creştine sub jug.7

Franţa şi Germania s-au opus războiului, însă acesta era inevitabil. La 29 septembrie,
alianţa balcanică a trimis o notă ultimativă la Constantinopol, care însă a fost respinsă. Mai mult,
Turcia începuse mobilizarea armatei încă din 26 septembrie 1912. Astfel la 8 octombrie,
Muntenegru declara război Turciei, urmând apoi Serbia şi Bulgaria la 17 octombrie şi Grecia la
19 octombrie. Primul război balcanic se poate diviza în două etape, înainte şi după armistiţiul de
la 4 decembrie 1912, conflict încheiat prin semnarea Păcii de la Londra, din 30 mai 1913. 8

6
Ibidem, pp. 98-99.
7
G.A. Dabija, Răsboiul bulgaro-turc din anul 1912-1913, Institutul Grafic „Universala”, Bucureşti, 1914, p. 9.
8
Gheorghe Zbuchea, op. cit., pp. 42-48.
3
 Unul dintre pretextele izbucnirii războiului a fost legat de nemulţumirea bulgarilor, cu
privire la incidentele de la Iştip şi Coceana. 9 Aceste lucruri nu erau neobişnuite, incidentele fiind
pregătite, deoarece bulgarii căutau un pretext pentru izbucnirea conflictului. Şi în celelalte state
balcanice situaţia era la fel, Serbia suferind în urma năvălirilor ucigătoare ale bandelor albaneze
(Sieniţa, Bielopolie, Berana).10

Interesele politice ale Regatului român au pledat întotdeauna pentru menţinerea statului-
quo teritorial al Turciei europene, asa cum a fost consacrat la Congresul de la Berlin. O dată cu
distrugerea echilibrului balcanic prin mărirea micilor state vecine, ţara noastră s-ar fi aflat în
primejdie. De aici denotă şi abţinerea României de a intra în alianţa balcanică îndreptată în
contra Turciei, deoarece nu avea nici un interes de a sprijini o acţiune care tindea la ruperea
statului-quo din Balcani. 11

Poziţia României faţă de războiul balcanic a fost decisă în şedinţa din 15 octombrie 1912,
a noului guvern Maiorescu. S-a pronunţat o politică de neutralitate şi s-a decis să se trimită
ajutoare umanitare (prin Crucea Roşie) ambelor tabere. Statul român nu s-a implicat în
confruntare, pentru că a intuit că Turcia va ieşi învingătoare şi astfel şi-ar periclita poziţia
teritorială. Mai apoi însă nemulţumirile legate de adoptarea atitudinii de neintervenţie‚ încep să-
şi facă simţită prezenţa tot mai pregnant, în toate cercurile importante ale vremii. 12 Poziţia
României a fost influenţată şi de sfatul Marilor Puteri. Drept răsplată pentru politica sa, România
cerea teritoriul din Sudul Dobrogei, ca o compensaţie pentru expansiunea vecinilor săi.13

Diplomaţia românească a încercat să demonstreze întregii lumi că nu este un stat

balcanic, prin însăşi neimplicarea în conflict, lucru ce a devenit posibil o dată cu Conferinţa de la
Londra. Astfel România a reuşit să trimită la reuniunea ambasadorilor de la Londra, însă doar
când vor fi în discuţie probleme care îi vizează în mod direct.14

9
Este vorba de profanări de morminte şi moschei şi de pedepse sângeroase dn partea populaţiei. Acest gen de
provocări, din partea creştinilor împotriva turcilor şi respectiv răzbunările din partea turcilor împotriva creştinilor,
erau lucruri obişnuite încă din anul 1876, când la Salonic au muric şi consuli europeni, din cauza furiei populaţiei.
10
Nicolae Iorga, op. cit., pp.102-104.
11
Eugen Ionescu, Răsboiul din Balcani şi diferendul româno-bulgar, Tipografia “Speranţa”, Ploieşti, 1913, pp. 94-
96.
12
Claudiu-Lucian Topor, Germania, România şi războaiele balcanice (1912-1913), Ed. Universităţii Al. Ioan Cuza,
Iaşi, 2008, pp. 98-100
13
Richard J. Crampton, A short history of modern Bulgaria, Cambrige University Press, New York, 1987, p. 60.
14
Claudiu-Lucian Topor, op.cit..
4
 Deşi inţiat în forma unui război de eliberare sau a unei cruciade decisive, conflictul a avut
darul de a evidenţia cele mai adânci determinante ale diferendelor inter-balcanice. 15 Încă de la
început sârbii au reuşit să elibereze o mare parte a teritoriului sârbesc, câştigând una dintre cele
mai importante lupte ale războiului în 23-24 octombrie, la Cumanovo. Armata bulgară a
înregistrat succes după succes, câştigând bătăliile de la Kirkilise (21 octombrie), Lule Burgas (29
octombrie-1 noiembrie). Datorită acestor victorii turcii propun un armistiţiu. Bulgarii erau
împărţiţi în legătură cu acestă idee, însă mânaţi de orgoliul continuă înaintarea spre
Constantinopol.16 Cu toate eforturile depuse, bulgarii nu au putut să străpungă linia de la
Ceatlagea17, considerată cheia Constantinopolului. La această nereuşită au contribuit şi Marile
Puteri, ale căror vase începeau să-şi facă apariţia. De acestă dată este rândul bulgarilor să solicite
armistiţiul la 20 noiembrie/3 decembrie.18 Până la încheierea armistiţiului s-a trecut la războiul de
poziţii, constituind primul caz când se foloseşte acest tip de operaţiuni.

Armata greacă şi-a desfăşurat mare parte din activităţi pe mare, pentru că dispunea de o
flotă superioară inamicului. Astfel grecii cuceresc insulele Lemnos şi Thassos între 21-30
octombrie, dar obţin şi victorii importante pe uscat – Elasona şi Sarandaropos în zilele de 19 şi
21 octombrie. Cucerirea Salonicului a produs o puternică lovitură, armata turcă scindându-se
definitiv. Această realizare a impulsionat grecii, care ocupă întreg Epirul, iar după un lung
asediu, la 6 martie ocupă cetatea Iannina, a treia fortificaţie ca însemnătate din Turcia europeană.
Armata grecească a reuşit să elibereze şi alte insule, precum Tenedos, Imbros, Chios şi Mytilene.

La 15 noiembrie 1913, aliaţii propuneau armistiţiu, în care se cerea cedarea către aliaţi a
tuturor teritoriilor ocupate, în afara celora a căror soartă urma să a fi reglementată de Marile
Puteri (ex. Albania), evacuarea Adrianopolului, Ianninei, Shkodrei şi Bitoliei (Monastir),
transferarea către statele balcanice a unei părţi a datoriei otomane, semnarea unui tratat de
comerţ, posibila plată a unei despăgubiri de război. Marile Puteri au fost surprinse de siruaţia
neaşteptată din Balcani şi pentru a evita declanşarea unui conflict european, chiar mondial, au
propus mutarea confruntării la masa tratativelor. Acţiunile diplomatice au început la 16
decembrie la Londra, însă la 10/23 ianuarie 1913 are loc o lovitură de stat a Junilor turci, decişi

15
Gheorghe Cliveti, România şi crizele internaţionale 1853-1913, Ed. Fundaţiei Axis, Iaşi, 1997, p. 259.
16
Richard J. Crampton, op. cit..
17
Linie de fortificaţii între Marea Egee şi Marea Neagră, aflată la 45 km Vest de Constantinopol.
18
Richard J. Crampton, op. cit..
5
să continue rezistenţa, fapt ce a determinat reluarea operaţiunilor militare pe toate fronturile la 3
februarie 1913.

Cu toate că armata turcă a fost reorganizată de noul comandant suprem turc, Izzet Fuad
Paşa, un remarcabil militar format la şcoala germană, aliaţii au reuşit să cucerească Adrianopolul
la 6 martie 1913, asalt care a produs un puternic răsunet în întreaga Europă. La Shkondra armatei
sârbo-muntenegrene i se împotriveşte flota austro-ungară, dând peste cap planul celor dintâi de a
obţine ieşire la Marea Adriatică. Muntenegrenii obţin pentru aproape o lună oraşul, fără vărsări
de sânge, dar sub presiunea Marilor Puteri oraşul este evacuat. Grecii încorporează cetatea
Ianniana, care capitulase la 5 martie 1913, ocupând şi cele mai importante insule egeene. 19

Văzându-se într-o situaţie fără scăpare, turcii solicită armistiţiul, semnat la 14 aprilie
1913 pe frontul de la Ceatalgea. În cadrul Conferinţei de la Londra se pune capăt primului război
balcanic, prin semnarea Tratatului din 17/30 mai 1913, creându-se în acelaşi timp premisele
izbucnirii unui nou război, de data aceasta între foştii aliaţi.

Potrivit tratatului semnat la Londra se observă modificări importante pe harta Europei,

exclusiv în zona Balcanilor. Astfel dacă la început Bulgaria avea un teritoriu de 96 000 km2,
potrivit prevederilor tratatului, suprafaţa stăpânită se va extinde la 200 000 km 2. S-a admis linia
de demarcaţie Midia, Rodosto, Enos până în apropierea Salonicului, Meglenia şi întreg vilaietul
Adrianopole, districtul Giumaia şi o mică bucată din vilaietul Monastir. Câştigul cel mai mare al
bulgarilor este accesul la trei mări: Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee, care va
influenţa hotărâtor comerţul şi industria de aici. Referitor la populaţie, Bulgaria se alege cu un
număr mare de turci sau alte populaţii, pe care îi sileşte să se creştineze.

Serbia a fost foarte favorizată, pentru că a obţinut un teritoriu întins fără să aibă lupte
mari. Astfel va intra în stăpânirea vilaietului Uesküb, până la Djacova, va ocupa Dibra,
Prizrendul, va merge în linie până la Ohrida, va lua tot centrul fostei Macedonii cu Monastirul, se
va extinde până la Naseliţa şi Florina şi se va limita cu Bulgaria, stăpânind Velesul, Cumanova şi
Istipul. În ceea ce priveşte populaţia, sârbii constituiau 10 % din populaţia noului stat.

Grecia va deţine la rândul ei un vast teritoriu, care cuprindea ţinutul Thesaliei turceşti,
coastele Mării Egee, munţii Olimp, până la Florina, Cailar şi Naseliţa în districtul Monastir, plus
19
Gheorghe Zbuchea, op. cit., pp. 49-54.
6
o fâşie a Seresului, tot ţinutul vilaietului Ianninei. Situaţia Salonicul rămâne nedefinită, acesta
fiind declarat port liber. O altă problemă a fost legată de insule din Marea Egee, pe care grecii le
revendicau, dar nu au obţinut decât o parte.

Muntenegru se alegea cu un teritoriu de 10-15 000 km 2, în care se regăseau Plava,

Berana şi Dajcova. Turcii vor rămâne în Europa doar cu stăpânirea Constantinopolului până la
Ceatalgea, peninsula Galipoli şi câteva insule. O noutate este crearea statului autonom al
Albaniei, fapt datorat insistenţelor Italiei şi Austriei.20

Soarta Macedoniei rămâne nerezolvată, problemă care va fi una dintre cauzele

declanşatoare ale celui de-al doilea război balcanic. Ţinutul Macedoniei istorice reprezenta motiv
de dispută pentru statele aliate învingătoare, ideea creării unui stat legitim al Macedoniei ne
luându-se în discuţie.

În condiţiile în care neînţelegerile între vechii aliaţi nu încetează 21, se destramă vechea
alianţă balcanică şi apare o nouă alianţă. La 14 mai 1913 se semnează o convenţie militară
preliminară între Grecia şi Serbia, iar la 1 iunie se semnează ş un tratat de alianţă defensivă.
România este curtată de ambele state să intre în alianţă însă îşi pronunţă neutralitatea, ca şi în
cazul primului conflict. Totuşi avertizează că se va implica în conflict doar dacă se va ajunge la o
nouă confruntare.22

La 30 iunie 1913 se declanşează cel de-al doilea război balcanic, în care se vor implica şi
Muntenegru, România şi Turcia, care se va solda cu un număr mai mare de victime decât
campania anitiotomană din primul război balcanic.23 În acest conflict România îşi îndeplineşte
scopul, armata română având rolul de a opri peste tot luptele ţi să pună bazele unei păci. Totuşi
unul dintre motivele majore ale implicării Româniri în război l-a constituit problema
Cadrilaterului (Caliacra şi Durostor), care a dat naştere unor controverse ce au constituit subiect
de dezbatere până în zilele noastre. În urma Tratatului de la Paris din 1856, Basarabia revine

20
Eugen Ionescu, op. cit., pp. 104-108.
21
Grecii vor persecuta în mod repetat populaţiile noi din cadrul noului stat, în special pe bulgari. Aceste conflicte se
agravează datorită dorinţei de stăpânire a ţinuturilor de la Uesküb, Dibra, Cumanova, Ohrida, Monastir şi Salonic, la
care bulgarii nu aveau de gând să renunţe. Tot bulgarii stârnesc conflicte şi în Serbia, care se soldează cu vărsări de
sânge.
22
Gheorghe Zbuchea, op. cit., pp. 62-64.
23
Richard J. Crampton, op. cit., p. 62.
7
Moldovei, iscându-se astfel diferende româno-ruse în legătură cu Sudul Basarabiei, dar şi Sudul
Dobrogei. Rusia chiar a propus în schimbul renunţării la Sudul Basarabiei, ocuparea teritoriului
de la Russe la Varna, numit Cadrilater, însă partea românească nu a acceptat.24

Cel de-al doilea război balcanic este diferit de cel dintâi prin caracterul şi rezultatele sale.
Susţinută de austrieci şi germani, Bulgaria s-a lansat într-un război nedrept, de dobândire a unor
teritorii asupra cărora nu avea nicio îndreptăţire, bazându-se pe superioritatea şi potenţialul său
militar, în raport cu Grecia şi Serbia. Bulgarii obţin mici succese pe Valea Vardarului. O
puternică încleştare are loc la Kilkis, între 2-4 iunie 1913, fiind câştigată de armata grecească.
Aceasta din urmă a continuat ofensiva, învingându-i în toate confruntările pe bulgari – Serres,
Siderokastro, Strumiţa, Petrici, Nevrocop. Grecii au fost opriţi cu greu în zona Gornaia-Djumaia,
iar la 31 iulie s-a încheiat armistiţiul. Nici cu sârbii, bulgarii nu au avut prea mult succes, eşuând
în încercarea de ocupare a întregii Macedonii. Bătălia decisivă a avut loc în perioada 17/30 iunie
– 26/29 iulie la Bregalniţa, bulgarii retrăgându-se cedând teritorii.

La 22 iulie turcii ocupă Adrianopolul şi o parte a Traciei, păstrându-şi poziţiile până la

sfârşitul ostilităţilor. Trupele române au desfăşurat o campanie la Sudul Dunării, reocupând
teritoriul dobrogean, apropiindu-se chiar de capitala bulgară, pe care nu o ocupă însă din ordinul
regelui Carol I. Eficienţa de care a dat dovadă atunci organismul militar românesc era rezultatul
unei preocupări manifestate de statul român pe fundalul unei dezvoltări permanente şi a unei
prosperităţi a Regatului. Poziţia geostrategică, precum şi interesele naţionale ale României au
impus la începutul secolului al XX- lea o atenţie deosebită din partea factorilor politici
responsabili şi pentru destinele organismului militar al ţării.

La 28 iunie 1913, trupele române au trecut graniţa şi au înaintat în teritoriu fără a întâlni
nicio rezistenţă, ocupând teritoriul revendicat conform declaraţiei de război. După ce şi-au
terminat sarcina, trupele au fost deconcentrate, în noul teritoriu rămânând doar efective care
asigurau paza graniţei. O parte a armatei a înaintat însă în teritoriu, încercând astfel să
amelioreze situaţia armatelor greacă şi sârbă, care înfruntau grosul forţelor bulgare. Mişcarea s-a
oprit după ce inamicul a capitulat, iar în decursul zilelor următoare a început evacuarea armatei
române.25

24
Gheorghe Zbuchea, op. cit., pp. 146-149.
25
Ibidem, pp. 196-215.
8
 Campania armatei române în Bulgaria nu trebuie văzută ca o faptă de vitejie, pentru că
aceasta nu a întâlnit nicio rezistenţă din partea inamicului. Impactul psihologia a fost însă
important, pentru că Bulgaria a terbuit să capituleze în faţa a trei adversari dezlănţuiţi. Trecerea
Dunării de către armata română a fost decisivă pentru soata războiului, pentru că Bulgaria îşi
consolida stăpânirea în teritoriile greceşti şi sârbeşti ocupate.

Momentul de apogeu al acţiunilor diplomatice şi militare întreprinse de România pe toată

durata crizei balcanice a fost reprezentat de tratativele purtate la Bucureşti între 17/30 iulie – 28
iulie/10 august 1913.26 La aceste negocieri au participat delegaţii Bulgariei, Serbiei şi Greciei,
mai puţin ai Turciei. Şefii delegaţiilor au fost: D. Tonceff pentru Bulgaria, N. Pasici pentru
Serbia, Venizelos pentru Grecia şi generalul Vukotici pentru Muntenegru. Deleagţia română a
fost alcătuită din primul ministru Titu Maiorescu, care a fost şi preşedintele conferinţei de pace,
ministru de interne Take Ionescu, ministrul instrucţiunii publice şi cultelor C.G. Dissescu,
ministrul de finanţe Al. Marghiloman, generalul Coandă, arbitru în delegaţia militară a
conferinţei şi colonelul C. Christescu, sub-şeful marelui stat major. Take Ionescu a dorit să se
semneze un tratat de alianţă între România, Bulgaria, Serbia şi Grecia şi nu doar un tratat de
pace, însă acest lucru nu s-a realizat.27

Tratatul de pace de la Bucureşti cuprinde în cele nouă articole ale sale prevederile legate
de noua configuraţie teritorială. Articolul al doilea se referă la România şi prevede că noua
graniţă va porni de la Dunăre, din sus de Turtucaia, ca să ajungă la Marea Neagră, la miazăzi de
Ekrene. Bulgaria era obligată să dărâme în timp de 2 ani fortificaţiile existente şi era interzisă
construcţia altora într-o zonă de 20 km împrejurul Balcicului.

Articolul numărul trei reglementa graniţa între Regatul Bulgariei şi Regatul Serbiei.
Aceasta va pleca de la vechea graniţă, din culmea Patarica, va urma vechea graniţă turco-bulgară
şi linia de despărţire între Vardar şi Struma, cu excepţia că adânca vale a Strumei să rămână pe
teritoriul sârb. Graniţa va merge până la Muntele Belasica, unde se va împreuna cu cea bulgaro-
greacă.

26
Claudiu-Lucian Topor, op. cit., pp. 207-215.
27
Romulus Seişeanu, Take Ionescu. Viaţa şi opera sa, Ed. Ziarului „Universul” Societate Anonimă, Bucureşti, 1930,
pp. 169-170.
9
 Cel de-al cincilea articol se referă la linia de graniţă dintre Regatul Greciei şi Regatul
Bulgariei, care va pleca de la noua graniţă bulgaro-sârbă, pe creasta Belasica Planina, pentru a
ajunge la vărsarea Mestei în Marea Egee. De asemenea Bulgaria renunţa la orice pretenţie asupra
Cretei.28

După evenimentele care au loc în ultimele luni, nimeni nu mai este sigur că Tratatul de la
Bucureşti va asigura cu adevărat pacea în Balcani. Acest nou echilibru al raporturilor de forţe,
promis popoarelor după al doilea război balcanic, va fi în fapt mult mai puţin stabil decât acel
satu-quo, care a fost păstrat de diplomaţia europeană timp de trei decenii şi jumătate. Conferinţa
de al Bucureşti nu a luat în discuţie relaţiile turco-bulgare, de unde lipseau delegaţii Turciei. Nici
situaţia relaţiilor româno-bulgare nu este prea bună, deoarece noul teritoriu cu populaţie
preponderent bulgară va declanşa numeroase impedimente statului român. Aceiaşi situaţie se
înregistrează şi în cadrul relaţiilor bulagro-greceşti, din Macedonia de sud urmând să treacă în
Grecia circa 200 000 de bulgari, iar în Tracia, conform Tratatului de la Londra, circa 250 000 de
greci devin cetăţeni ai Bulgariei.

Cum era de aşteptat Tratatul de la Bucureşti nu a stbilit definitiv pacea în Balcani. Turcia
nu luase parte la conferinţa de pace, iar între turci şi greci au apărut greutăţi legate de cererile
teritoriale ale elenilor. Situaţia era forte tensionată şi putea declanşa un nou conflict, iar
Germania, singura putere care putea interveni la Constantinopol, nu prezenta nici un interes
pentru această problemă. Astfel Take Ionescu, ministrul de interne român, este curtat de greci
pentru a aplana acest conflict. Deşi nu este autorizat de guvern cu această misiune, Take Ionescu
primeşte acordul regelui Carol. În foarte scurt timp diplomat român îşi îndeplineşte scopul,
semnându-se pacea de la Atena, impresionând eliata politică grecească, care drept mulţumire îi
acordă titlul de cetăţean de onoare al Atenei. Acest moment constituie un pas important al
diplomaţiei româneşti.29

Referitor la noile linii de hotar din Peninsula Balcanică, nici una din naţiunile balcanice
nu şi-a adunat la un loc părţile risipite şi invers, fiecare stat balcanic, inclusiv România, a inclus
în graniţele sale o minoritate compactă ostilă. Nici una dintre problemele fundamentale ale
evoluţiei balcanice nu este rezolvată. Pacea de la Bucureşti este alcătuită din reticenţe şi

28
Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1995, pp. 232-239.
29
Romulus Seişeanu, op. cit., pp. 174-179.
10
minciuni. Ea încununează perfect războiul dar nu-l şi încheie, care încetat ca urmare a epuizării
totale de forţe, va reînvia o dată reîmprospătarea cu noi resurse. Problema Orientală arde ca o
plagă şi se încuibează pe trupul Europei capitaliste.30

Totuşi la început recunoaşterea tratatului a întâmpinat greutăţi externe. Opinia publică

europeană a rămas recunoscătoare României pentru prompta sa implicare în conflict. Franţa,
Germania şi chiar Rusia au felicitat pe oamenii politici români pentru realizarea lor. Opoziţia cea
mai puternică s-a înregistrat din partea Austro-Ungariei, care spera că va fi susţinută şi de
celelalte Mari Puteri. Cum această susuţinere nu a venit, în cele din urmă Coroana va trimite o
scrisoare de felicitare statului român. De fapt Austro-Ungaria era preocupată de situaţia
Transilvaniei în contextul acestor izbucniri ale sentimentului naţional, simţindu-şi ameninţată
poziţia.31 Cel de-al doilea război balcanic a constituit, aşa cum se aştepta Austro-Ungaria,
începutul războiului dintre România şi coroana dualistă.32

Războaiele balcanice şi pacea de la Bucureşti au adus modificări importante raportului de

forţe din Sud-Estul Europei, influenţând în acelaşi timp contradicţiile fundamentale deja
existente pe plan mondial dintre marile puteri imperialiste. Se făcuse un pas important în
rezolvarea problemei naţionale, în sensul eliberării complete a popoarelor din Peninsula
Balcanică de sub dominaţia învechitului Imperiu Otoman, cu nenumărate rămăşite feudale în
structura sa politicăşi economică.33

Prin implicaţii, momentul în care s-au produs şi aria de desfăşurare, modificările politico-
teritoriale generate de războaiele balcanice au fost deosebit de importante pentru spaţiul în sine,
cât şi pentru întreg continentul. Prin trasarea unor noi frontiere în contextul apariţiei unui nou stat
şi restrângerea până la desfiinţare a posesiunilor otomane din Europa, Balcanii ofereau în
preajma izbucnirii primului Război Mondial o altă configuraţie teritorială.

Războaiele balcanice nu au rezolvat toate problemele teritoriale, multe dintre deciziile

adoptate fiind ulterior contestate. Existau încă teritorii disputate, ca şi ţări nemulţumite de lipsa

30
Lev Troţki, România şi războiul balcanic, Polirom, Iaşi, 1998, pp. 21-29.
31
Nicolae Iorga, Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional, Ed. Pro, Bucureşti, 1999, pp.
139-148.
32
Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 260.
33
Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu Zoner, România şi Tripla Alianţă 1878-1914, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 355.
11
unei ieşiri la mare, de năruirea visului de hegemoniei, de pierderea unor poziţii cheie, în scurt
timp toate aceste rivalităţi şi dispute au revenit în actualitate cu ocazia izbucnirii primului Război
Mondial.34

Bibliografie

 Buşă, Daniela, Modificări politico-teritoriale în Sud-Estul Europei între Congresul de la

Berlin şi Primul Război Mondial (1878-1914), Ed. Paideia, Bucureşti, 2003.

 Căzan, Gheorghe Nicolae, Zoner, Şerban Rădulescu, România şi Tripla Alianţă 1878-
1914, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

 Cliveti, Gheorghe, România şi crizele internaţionale 1853-1913, Ed. Fundaţiei Axis, Iaşi,
1997.

 Crampton, Richard J., A short history of modern Bulgaria, Cambrige University Press,
New York, 1987.

 Dabija, G.A., Răsboiul bulgaro-turc din anul 1912-1913, Institutul Grafic „Universala”,
Bucureşti, 1914.

 Ionescu, Eugen, Răsboiul din Balcani şi diferendul româno-bulgar, Tipografia

“Speranţa”, Ploieşti, 1913.

 Iorga, Nicoale, Istoria războiului balcanic. Lecţii ţinute la Universitatea din Bucureşti,
Bucureşti, 1915.
34
Daniela Buşă, op. cit., p. 284.
12
 Idem, Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional, Ed. Pro,
Bucureşti, 1999.

 Maiorescu, Titu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, Ed. Machiavelli,

Bucureşti, 1995.

 Pavlowitch, Stevan K., Istoria Balcanilor 1804-1945, trad. Andreea Doica, Ed. Polirom,
Iaşi, 2002.

 Seişeanu, Romulus, Take Ionescu. Viaţa şi opera sa, Ed. Ziarului „Universul” Societate
Anonimă, Bucureşti, 1930.

 Topor, Claudiu-Lucian, Germania, România şi războaiele balcanice (1912-1913), Ed.

Universităţii Al. Ioan Cuza, Iaşi, 2008.

 Troţki, Lev, România şi războiul balcanic, Polirom, Iaşi, 1998.

 Zbuchea, Gheorghe, România şi războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie Sud-

Est europeană, Ed. Albatros, Bucureşti, 1999.

13