Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, în care să dovedeşti că un text poetic studiat se încadrează direcţiei tradiţionaliste /

tradiţionalismului.

Termenul de tradiţionalism trimite la substantivul tradiţie şi presupune un ataşament profund faţă de ceea ce
înseamnă valorile trecutului. De regulă, tradiţionalismul evită însuşirea unei atitudini critice faţă de aceste valori.
Tradiţionalismul se defineşte cel mai bine în raport cu modernismul, dar şi definiţia modernismului evidenţiază
strânsa legătură dintre aceste fenomene. Ideile tradiţionalismului trebuie raportate la romantismul românesc, care
descoperise folclorul şi istoria, trecutul ca locuri ale evadării; tradiţionalismul presupune reîntoarcerea la aceste
valori, promovate de paşoptişti. La începutul sec. al XX-lea, în literatura română apar două curente literare de
orientare tradiţionalistă: sămănătorismul şi poporanismul.
Reprezentanţii tradiţionalismului preamăresc trecutul, neagă inovaţiile literare ( în special simbolismul ), critică
instituţiile moderne, fac elogiul ţărănimii ca singura clasă autentică, stabilesc o opoziţie între sat şi oraş, duc la
extrem preţuirea valorilor folclorice şi interesul pentru specificul naţional. Promovând cu predilecţie valorile
etnice, reprezentanţii tradiţionalismului vor întreţine confuzia între etnic şi estetic ( sunt considerate valoroase
numai operele care corespund programului ).
În perioada interbelică, ideile tradiţionalismului au fost reluate de revista Gândirea, condusă de Nechifor
Crainic. Gândirismul continuă să afirme şi să susţină valorile literar-artistice naţionale în contextul nou al mişcării
de idei din această epocă. Esenţială în această formă a tradiţionalismului este dimensiunea religioasă ( componenta
ortodoxă a spiritualităţii naţionale ). La aceasta se adaugă cultul limbii naţionale, al ideii de neam şi preocuparea
pentru miturile identităţii naţionale şi ale continuităţii.
Poezia În grădina Ghetsemani, de Vasile Voiculescu, a fost inclusă în volumul Pârgă ( 1921 ), care depăşeşte
tradiţionalismul sămănătorist prin spiritualizarea imaginii şi înnoirea expresiei.
Punctul de plecare se află în Evanghelia Sfântului Luca : „Şi când a sosit în acest loc, le-a zis: Rugaţi-vă, ca să
nu intraţi în ispită. Şi El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi îngenunchind Se ruga, zicând: Părinte, de
voieşti, treacă de la Mine acest pahar… Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă! Iar un înger din cer s-a arătat Lui
şi-l întărea. Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care
picurau pe pământ. Şi ridicându-se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare”. ( Luca,
22, 40-46 ).
Poezia lui Vasile Voiculescu se organizează în jurul elementelor care subliniază natura duală a lui Isus. Fiul
omului şi al lui Dumnezeu, Isus nu poate depăşi limitele unui destin implacabil. „Condamnat” să ispăşească
păcatele omenirii, Isus ezită înaintea martiriului. Îndoiala, neliniştea, teama de moarte sunt ale omului. Depăşirea
momentelor de zbucium, de teamă, ţine de natura divină.
Prima strofă compune imaginea iconică a lui Isus în grădina Ghetsemani. Poetul insistă, spre deosebire de
reprezentările picturale, pe imaginea zbuciumului omenesc, accentuând tragismul luptei cu un destin
înspăimântător. Imaginea lui Isus este înrudită cu o imagine argheziană: „Isus lupta cu soarta şi nu primea
paharul… / Căzut pe brânci în iarbă se-mpotrivea întruna”. Verbele care detaliază atitudinile personajului biblic
accentuează dorinţa umană de a trăi, irepresibilă şi violentă: lupta, nu primea, se-mpotrivea. Primele trei versuri
conturează un plan subiectiv, dominat de sentimentul durerii sfâşietoare. „Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb
ca varul…”. Metafora ( de rezonanţă mioritică ) „sudori de sânge” şi paloarea indicată prin comparaţia plastică „alb
ca varul” compun imaginea omului Isus, care se revoltă împotriva destinului implacabil. Ultimul vers al primei
strofe trimite la esenţa divină a personajului. Corespondenţa care se stabileşte între planul subiectiv şi planul
obiectiv ( imaginea naturii dominate de zbucium ) subliniază esenţa divină a lui Isus: „Şi-amarnica-i strigare
stârnea în slăvi furtuna”.
Strofa a doua se deschide cu o perspectivă cosmică, sugerând, printr-un epitet, destinul implacabil: „O mână
nendurată, ţinând grozava cupă, / Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură…” Imposibilitatea opţiunii este sugerată
de verbul se cobora. Grozava cupă, simbol al păcatelor omenirii, îi este impusă lui Isus prin forţă divină. Revenirea
la planul subiectiv, în ultimele două versuri ale celei de-a doua strofe, reia simbolurile din prima strofă. Suferinţa
intensă a omului este exprimată prin intermediul epitetului cu valoare hiperbolică: „Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i
rupă…” Atitudinea este aceeaşi: revolta ( „Dar nu voia s-atingă infama băutură” ). Simetria inversiunilor –
„grozava cupă” şi „infama băutură” – conferă unitate strofei, care închide, ca într-un cadru, detaliile suferinţei
umane.
Strofa a treia reia imaginile din strofele anterioare. Aspectul înşelător al băuturii infame, asocierea veninului cu
mierea accentuează natura duală a lui Isus. Vasile Voiculescu insistă însă pe imaginea omului, atât de înspăimântat
de suferinţele care îl aşteaptă, încât uită că supliciul este urmat de accesul în împărăţia veşnică: „În apa ei verzuie
jucau sterlici de miere / Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…. / Dar fălcile-ncleştându-şi, cu ultima putere
/ Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă”. Raportându-se preponderent la planul subiectiv, strofa a treia detaliază
atitudinea de revoltă împotriva destinului. Deşi ştie că moartea aduce izbăvire ( „Şi sub veninul groaznic simţea că
e dulceaţă…” ), Isus refuză mântuirea, alegând viaţa trecătoare în locul celei veşnice. Sensul revoltei sale poate fi
pus în legătură cu sensul unui vers din lirica lui Lucian Blaga: „Fetele au îndrăgit balaurul”, în care balaurul
reprezenta universul dominat de trăirea intensă, patronat de Pan, universul peste care nu trecuse încă „umbra
palidă, de culoarea lunii, a lui Crist”.
Ultima strofă este dominată de simboluri aparţinând planului obiectiv. Imaginea „furtunii” din prima strofă este
reluată şi amplificată prin antiteza dintre simbolul măslinilor ( pacea, liniştea sufletească) şi zbuciumul de care este
cuprinsă grădina: „Deasupra fără tihnă se frământau măslinii, / Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…”.
Grădina devastată amplifică tragismul viziunii şi trimite la o imagine argheziană, exprimând aceeaşi teamă
profundă de moarte: „S-au stârpit cucuruzii, / S-au uscat busuiocul şi duzii, / Au zburat din streaşina lunii, / Şi s-au
pierdut rândunelele, lăstunii. / Ştiubeiele-s pustii, / Plopii cărămizii, / S-au povârnit păreţii. A putrezit ograda…”
„Vraiştea grădinii” voiculesciene dezvoltă aceeaşi semnificaţie tragică. Imaginea paradisului devastat prevesteşte
moartea. Ca şi la Blaga, imaginea este nocturnă: „Trece printre sori vecii / Porumbelul Sfântului Duh, / cu pliscul
stinge cele din urmă lumini. / Noaptea îngerii goi / zgribulind se culcă în fân…”
Ultimul vers amplifică dramatismul condiţiei umane: „Şi uliii de seară dau roate după pradă”.
Lupta cu moartea depăşeşte limitele unei drame omeneşti, reprezentând alegoric esenţa eternului conflict dintre
trup şi suflet. Circumscris unui trup efemer, care îi împiedică aspiraţia spre desăvârşire, Isus al lui Vasile
Voiculescu trăieşte o dramă a suferinţei de intensitate cosmică. Profund uman prin atitudine, personajul liric
voiculescian sfârşeşte prin a-şi asuma destinul dominat de singurătate. Absenţa îngerului, menţionat în scena
biblică, amplifică intensitatea suferinţei asumate tragic.
Ritmul iambic, măsura amplă a versurilor ( 14-15 silabe ) şi rima încrucişată (a-b-a-b) amplifică tonul solemn,
grav al poemului.
Poezia se înscrie în limitele tradiţionalismului, la nivelul conţinutului, prin tema abordată – substratul religios - ,
prin motivele care susţin tema – jertfa, condiţia omului, relaţia uman – divin, iar la nivel formal prin simplitatea
expresiei artistice, preferinţa pentru simbol, parabolă, comparaţia simplă. Organizarea textului în secvenţe poetice
riguros construite, care amplifică drama trăită de personajul cu valoare simbolică, preocuparea pentru aspectul
formal ( rima consecventă, măsura amplă a versurilor ) sunt tot atâtea elemente de tradiţionalism la nivel exterior.