Arhitectura

Arhitectura este considerata in primul rand o stiinta, dar ea este privita

si ca o arta. Printr-o definitie generala, arhitectura reprezinta arta si
stiinta de a proiecta si a construi diverse constructii, de la cladiri la
monumente si alte tipuri de structuri.

Arhitectura descrie un proces de planificare, proiectare si construire,

tinand cont de spatiu si ambient, astfel incat produsul finit sa
corespunda normelor functionale, tehnice, sociale si estetice.

Arhitectura este un domeniu extrem de vast, care cuprinde mai multe

paliere: stiinta, tehnica, istorie, arta, sociologie etc. Una dintre
principalele caracteristici ale arhitecturii este cea a apropierii
arhitecturii de civilizatie.
Istoria arhitecturii dezvaluie multe aspecte despre nevoile umane
fundamentale. Totodata, prin arhitectura se pot afla informatii despre
ceea ce s-a intamplat intr-un anumit loc, la un moment dat.

Studiul arhitecturii cuprinde o inlantuire de evenimente, stiluri, tendinte,

tehnici, conceptii care vorbesc despre trecut si care ajuta la o
intrezarire a viitorului.
Istoria arhitecturii cuprinde diverse perioade, de la arhitectura antica
la cea africana si cea din Orientul Mijlociu. Arhitectura antica cuprinde
arhitectura preistorica, cu incepere din neolitic, arhitectura babiloniana,
cea mesopotamiana, etrusca si egipteana.

In arhitectura precolombiana sunt incluse arhitectura incasa si mayasa.

In Vest, principalele perioade sunt cele descrise de arhitectura greaca,
romana, bizantina, gotica, renascentista, baroca, neoclasica sau
moderna. In Africa si Orientul Mijlociu, principalele perioade apartin
arhitecturii africane, etiopiene, persane si islamice. In Asia, sunt
arhitectura indiana, chineza si japoneza.

Fiecare dintre perioade arhitecturale se incadreaza intr-un timp istoric.

Stilul clasic, de exemplu, a inceput odata lumea Greciei Antice si s-a
terminat la caderea Imperiului Roman (850 i. Hr – 476 d. Hr).
 Arhitectura din zona munteniei

Așezare aflată pe drumul ce făcea legătura între vechie reședințe domnești

din Țara Românească și puternicele comunități meșteșugărești din zona
Brașov - Bran, Rucărul a cunoscut de timpuriu bunăstarea economică prin
negoțul ce se practica în zonă, permițându-i locuitorilor săi să ridice și să
întrețină locuințe cu mult mai trainice și mai estetic construite reportat la
restul localităților ce aparțineau de ținutul Muscelului.

La o privire de ansamblu, ca pretutindeni în spațiul românesc, casa

tradițională de muscel (în cuprinsul căreia ființează și Rucărul) este
alcătuită din două încăperi, din care una constituie odaia de locuit, iar
cealaltă, o tindă cu vatra focului; o prispă de-a lungul fațadei, adăpostită de
acoperișul ieșit ușor în consolă sau de un pridvor cu stâlpi cu pălimar
proteja accesul.
Din punct de vedere arhitectural, una din cele mai vechi mărturii
documentare asupra caselor din această regiune ? în faza sa academică,
de sfârșit de secol XVIII, provine de la Edmund Chisthull, care spune că în
1902, la Rucăr, sat mare și în acea vreme , ?toate casele sunt construite
după obiceiul valahilor, din trunchiuri de copaci suprapuse, cu un acoperiș
înalt, țuguiat și șindrilat. Casele n-au coșuri, fumul iese pe mai multe
deschizături ale acoperișului?.
În specificul casei țărănești se creează o adevărată artă a pridvoarelor,
prin crestăturile stâlpilor, parapetele cu traforuri foarte bogate și cornișe cu
danteluri ? o arta care va excela și în modul de fățuire a învelitorilor de
șindrilă, ornate și ele cu diferite motive decorative.
Evoluția arhitecturii tradiționale muscelene și implicit rucărene,
cuprinde 4 etape, prima dintre acestea fiind cea numită în deobște ?
arhaică?. De cele mai multe ori, casele din această primă perioadă de
arhitectură populară erau construite din lemn, alcătuită după procedeele
tradiționale, din bârne rotunde încheiate la capete. Casele de plan
rectangular, aveau ?temelia? alcătuită dintr-o talpă puternică de lemn,
sprijinită la rândul ei pe un strat de pietre, care o ferea de umezeală.
 Constructii anexe

Această clasificare se face în funcție de obiectivele urmărite: proiectare, prescripții

tehnice, evidență economică sau statistică, planificarea și organizarea lucrărilor,
documentare etc. Omogenitatea clasificării se asigură prin gruparea asemănătoare
prin elemente principale comune de proiectare și execuție. În clasificarea funcțională
sau după destinație se grupează construcțiile din punct de vedere al cerințelor
funcționale și amplasamentului geografic. Din acest punct de vedere construcțiile se
împart în clădiri și construcții inginerești. Clădirile sau construcțiile civile, industriale
și agricole adăpostesc oameni și alte viețuitoare, activitatea omenească, de
intemperiile atmosferice (viscol, ger, vânt, ploaie, arșița soarelui etc.) făcând posibilă
adaptarea la mediul geografic atât de variat și cu clime atât de diferite. Construcțiile
inginerești sunt toate celelalte construcții, căi de comunicații terestre și pe apă,
construcțiile hidrotehnice și subterane, liniile de transport ale energiei electrice etc

Fiecare construcție sau element de construcție trebuie să satisfacă un ansamblu

de condiții tehnice sau cerințe tehnico-economice principale, care privesc
durabilitatea în timp, robustețea structurala, rezistența la foc, rezistența și
stabilitatea construcției, condiții fizice și igienice, arhitectonice, economico-
organizatorice etc.

Durabilitatea reprezintă durata de funcționare normală în timp a principalelor

elemente de construcții, fără pierderea calității necesare exploatării optime și
poate fi: ridicată (de gradul I) și este peste 100 de ani; mijlocie (de gradul II) între
50 și 100 de ani; normală sau obișnuită (de gradul III) între 20 și 50 de ani.

Construcțiile cu durată de funcționare mai mica de 20 de ani sunt considerate

construcții cu caracter provizoriu.

Durabilitatea este determinată de materialele folosite, soluția aleasă la proiectare

și modul de execuție, condițiile de exploatare și întreținere și se referă la
rezistența materialelor și elementelor de construcții la diferite acțiuni cum ar fi:
îngheț-dezgheț, umiditate, coroziune, acțiunea biologică a microorganismelor cât
și acțiunea mediului înconjurător: agenți atmosferici, fum, gaze, diferite noxe din
mediul interior etc.

Rezistența la foc reprezintă capacitatea construcției de a-și menține integritatea în

cazul izbucnirii unui incendiu, un anumit interval de timp prescris. Prin expunerea
la temperaturi ridicate materialele de construcții își modifica caracteristicile
mecanice prin degradarea rezistentei și prin creșterea deformabilității.
 Decorul

Artele decorative răspund acelorași trei nevoi sau funcții care, analizate în
detaliu, pe obiecte sau amenajări ambientale fixe sau mobile, se
întrepătrund, se intercondiționează.
Acestea pot fi puse în evidență și printr-un exemplu concret, veșmântul
(inclusiv veșmântul popular femeiesc) care, și în epocile anterioare și
astăzi, are aceleași roluri:
Funcția utilitar-practică: De a acoperi și de a proteja mai mult sau mai puțin
corpul
Funcția semiotică: de a explica indirect frumusețea fizica, de a “ascunde”
sau de a “trăda” vârsta, profesia, locul (originea), rangul social, de a
constitui, în ansamblul lui, într-un semn de comunicare vizuală a“ceva”, a
unei idei generatoare sau evocatoare.
Funcția estetică: prin utilizarea corectă, spre exemplu, a efectului de
apropiere-mărire și de depărtare-micșorare a culorilor calde-reci și al
valorilor deschise-închise pt. a obține o înfățișare plăcută, armonioasă .
Tapiseria:
Artele textile cum sunt numite generic tapiseria (din fr. ”tapis”=covor țesut
sau înnodat) broderia si imprimeul au ceva esențial in comun:firul
natural-vegetal sau animalier-si artificial; de aici si denumirea de arte
ale firului. Daca broderia si, mai ales, imprimeul pe suport textil nu s-
au ivit in mod exclusive din nevoi practice vitale, țesătura își are
originea in preistorie. Pentru a îmbracă si proteja atât corpul cat si
spațial de locuit împotriva modificărilor climei si, implicit, ale
mediului ambient omul a învățat - descoperind unele sugestii in
natura-sa împletească fibre de coaja copacilor si fire de blana
răsucite. Așa a creat - mai cu seama după inventarea “războiului de
țesut” si a metodei de a încrucișa, de a țese fire-diverse
acoperăminte, mai ales pentru pereți si pardoseli (pentru ca aceste
zone sa fie mai călduroase, mai prietenoase, sa inducă echilibru
spațial și plăcere vizualo-tactila. Aceasta metoda a perpetuat țesătura
in 2 fete si foarte diversa ca posibilități de expresie. Ea sta la baza
multor soluții si invenții ornamentale si figurale, de cromatica si de
tehnica inedită, moderne, in care sa combine fire de lână, nailon,
paie, rafie, talaș, sfoara, frânghie, fuior etc. cu fragmente de lemn,
 metal, sticla, pietre sau chiar obiecte precum clopoței, cuie, sticluțe,
rozete etc.

Locuinta taraneasca

În societățile premoderne, importanța gospodăriei țărănești, și a țăranului

agricultor ca lucrător al pământului și mai ales crescătorului de animale
este primordială. Este remarcată importanța socială deosebită a ocupației
țăranului, care este producător de bunuri și materii prime, a cărui muncă
presupune un surplus de materie primă care să aducă hrană și celorlalte
clase sociale, care nu se ocupă cu agricultura sau creșterea animalelor. Cu
cât surplusul de produse rămas de la gospodăria țărănească este mai mare
cu atât mai ușor se vor hrăni și celelalte gospodării. Deci, cu cât
gospodăria țărănească este mai prosperă, și mai bine utilată cu atât se vor
hrăni celelalte clase sociale mai bine. De altfel, gospodăria țărănească a
reprezentat multă vreme baza economică a societății.
Istoria a influențat așezarea gospodărească creând necesități deosebite.
Astfel apare în zona de Sud-Est a României, în perioadele când năvălirile
turcilor și tătarilor erau foarte dese, locuința sub pământ, bordeiul.
Bordeiul, este o construcție cu dimensiuni reduse, care se poate efectua
repede, săpând pământul. El poate avea formă paralelipipedică sau rotundă
și este acoperit cu paie, cu nuiele sau șiță, materii prime la îndemână. Are o
singură cameră, ferestrele mici acoperite cu membrană din vezică de bou,
pentru a păstra căldura sau cu șiță de lemn. În perioadele mai blânde
istoric, bordeiul prezintă o anexă laterală săpată în pământ care preia rolul
de cămară sau cameră pentru depozitarea alimentelor.
Vatra este construită în mijlocul încăperii din piatră, pământ și din lut și are
dublu rol - acela de încălzire și de preparare a hranei familiei, iar fumul se
înalță ieșind prin mijlocul acoperișului.
În zona Transilvaniei, zonă apărată de lanțul muntos al Munților Carpați,
deci mai puțin amenințată de năvălirile barbarilor, bordeiul apare săpat în
grădină, având rol de cămară răcoroasă pentru păstrarea alimentelor.
 Interiorul locuintei taranesti

In perioadele calme ale istoriei gospodăria țărănească din Sud-Est

evoluează, începând să fie înălțată deasupra pământului, construită din
bârne de salcâm, lipite cu chirpici și fiind alcătuită din două încăperi,
acoperită cu stuf sau nuiele de salcie sau salcâm, esențe des întâlnite în
zonele de luncă. Astfel s-a ajuns ca în zilele noastre, gospodăria din
această zonă, să fie cel mai adesea construită din cărămidă, fie arsă, fie
nearsă, acoperită cu olane sau cu șită din lemn. Alături s-a adăugat și
pridvorul din lemn care completează spațiul casnic și preia unele din
activitățile desfășurate în casă, pentru perioada de vară fierbinte. De
asemenea multe gospodării se completează cu fântâni proprii, unele chiar
la mare adâncime.
Gospodăriile situate în Transilvania secolelor XII-XVI, având în vedere
preluarea apărării marginilor Regatului Ungariei de desele
năvăliri turcești și tătărești, încep să dezvolte un caracter militar, prin
popularea cu soldați ai imperiului, transformându-se în mici cetăți întărite,
construite din piatră și cărămidă, împrejmuite cu ziduri puternice,
crenelate. Gospodarii lor sunt fie localnici crescători de animale, agricultori
sau cavaleri ai gărzilor, cu soldații lor.
În prezent în zona Transilvaniei majoritatea gospodăriilor sunt alcătuite de:
casă, căsuță continuate cu șop cu spațiu pentru depozitarea uneltelor, șură
mare sub care se adăpostesc cotețele pentru porci. Casa este înaltă cu
fundație adâncă construită din piatră de râu, pe beci și deține de cele mai
multe ori trei încăperi: tinda care a preluat rolul holului de intrare, camera
dinainte și cameră de zi, care uneori preia și rolul bucătăriei. Căsuța este
casa bătrânească păstrată pe curte, în ea locuind de multe ori bătrânii,
părinții. Acolo unde au rămas numai familiile tinere căsuța preia rolul
bucătăriei și locuinței de vară. Gospodăria este continuată cu grădina de
legume, urmată de livada de pomi fructiferi. Curtea este închisă aproape ca
o cetate, cu poartă înaltă din blană de brad sau stejar și zid de piatră.
Ferestrele sunt ferecate cu obloane de lemn gros cu balamale metalice.
 Caracterele specifice regionale ale interiorului

Zona Munților Apuseni, Mocanii

La începutul sec. al XX-lea gospodăriile locuitorilor din această zonă prezintă așezarea cu
case risipite pe coamele dealurilor, printre fânețe, creșterea animalelor și prelucrarea
lemnului fiind ocupațiile de bază ale locuitorilor. Caracteristică zonei este casa cu moară,
constituită din cameră de locuit, cămară, pridvor la fațadă, piuă și presă pentru ulei, vâltoare,
grajduri pentru animale și șură mare, monumentală împrejmuite cu gard de răzlogi și
vramniță.[2]

Zona Țării Zarandului

Caracteristică acestei zone pomicole pentru sfârșitul secolului XIX este gospodăria cu curtea
închisă de casă și de construcțiile anexe, pentru economisirea terenului. Gospodăria
cuprinde: casa alcătuită din tindă, două camere de locuit și pridvor la fațadă, sistem de
încălzire: sobă oarbă cu vatra în tindă. Bucătărie de vară, șopru, cămară, colnă pentru căzile
cu borhot, (fructe fermentate), țuică, șură cu grajd, cămară pentru unelte, cotețe de porci,
cuptoare de uscat fructe în livada gospodăriei. Gospodăria se închide cu poartă înaltă și
deține cel mai adesea fântână cu roată.

Zona Podgoria Albă

Această zonă viticolă se caacterizează spre sfârșitul sec. al XVIII-lea prin gospodăria cu
curte simplă, caracteristică așezărilor răsfirate. Casa prezintă două camere de locuit, cămări,
pridvor pe trei laturi și pivniță. Sistem de încălzire: vatră liberă cu ploatăn - cuptor de pâine în
tindă, șură cu grajd, fânar „în furci” pentru adăpostirea furajelor, cămară, colnă, coteț de
porci, teasc de struguri, poartă înaltă cu porumbar și este închisă cu garduri de răzlogi, de
nuiele împletite și de scânduri. Majoritatea gospodăriilor au fântână cu cumpănă.

Zona Câmpiei Transilvaniei

Trăsătura principală pentru a doua jumătate a sec. al XIX-lea este gospodăria cu curte
simplă, casă cu tindă, cameră de locuit și pridvor pe două laturi, cuptor de pâine în tindă,
vatră liberă, șură de îmblătit (construcție caracteristică zonelor agricole), grajd pentru
animale, cămară pentru produse cerealiere, groapă pentru cartofi, două cotețe de porci,
coștei (construcție din nuiele împletite) pentru păstrat porumbul, fântână cu cumpănă.

Zona etnografică a Țării Năsăudului

Caracteristică este gospodăria cu curte simplă, casă cu tindă, cameră de locuit, cămară și
pridvor pe două laturi, cuptor de pâine, cu vatră, șură cu două grajduri și colnă, piuă de ulei,
presă cu pene, fânar, două cotețe de porci, poartă înaltă și gard din șipci de brad fântână cu
roată.

Zona Călata

La începutul sec. al XIX-lea forma cea mai des întâlnită este gospodăria cu curte simplă,
casă cu cameră de locuit, tindă și pridvor la fațadă, cuptor de pâine cu „băbătie” (sistem care
apără acoperișul de scântei); șură cu grajd și colniță, cămară, colnă, cotețe, poartă scundă și
gard de „cepuri” (nuiele de brad împletite vertical), fântână cu cumpănă.

Zona Maramureșului

Specifică zonei Maramureșului în sec. XVII-XVIII este gospodăria cu curte dublă (curtea
casei, curtea animalelor). Casa este alcătuită din tindă, cameră de locuit, cămară, pridvor la
fațadă și prisacă, pereți de lemn netencuiți în interior, cuptor cu „prichici” (ramă masivă de
lemn, decorată, care mărginește vatra), fântână cu roată, poartă înaltă, sculptată (în curtea
casei) și gard de nuiele, colnă pentru mijloacele de transport, șură cu două grajduri, fânar cu
acoperiș fix, fânar cu acoperiș mobil, coteț de porci, fântână cu cumpănă, coștei de porumb.