In Memoriam

Maşina noastră. Părea să se dezmembreze la cea mai mică adiere, dar

noi o iubeam. Ne purta credincioasă, hârducăind prin toate gropile
carosabilului cenuşiu. Se resemnase cu viaţa de căruţaş ruginit şi noi o
respectam. A supravieţuit perioadei de după examenul pentru condus al
şoferilor ei şi asta era mare lucru.
Din când în când mai avea accese nestăpânite de tuse si refuza să
pornească, iar noi o blagosloveam cu o înjurătură drept mângâiere. Totuşi de
fiecare dată chemam conştiincioşi un mecanic posomorât si ea ne ierta. Când
trebuia s-o împingem, scotea cate un oftat jalnic prin intermediul tobei de
eşapament, de ţi se rupea inima. Ştiam că-şi cere scuze.
Era slabă de înger şi la fiecare depăşire îşi oprea cuminte motorul, de
teamă să nu sufere vreun infarct. Avea si probleme sentimentale, se
îndrăgostise nebuneşte de BMW-ul din vecini si credea fiecare minciună a
acestuia, în special, Be My Wife. A avut o cădere nervoasă când a aflat ca
acesta fugise cu o Lagună perfidă cu cele mai mari airbag-uri din câte
există. Şi-a înecat amarul în băutură, consumând de două ori mai multă
benzină ca de obicei. A trecut si peste decepţia asta şi s-a consolat cu cele
două cauciucuri – faţă primite de la tata. Dar, nu a mai fost aceeaşi. De
multe ori îşi aducea aminte de trauma suferită si nu dorea să intre in viteză,
plângând cu sughiţuri. Nu mai râdea ca altădată când ii cădea bara din faţă
de atâta veselie. Era tristă si noi am încercat s-o alinăm, dar era prea
târziu.
Într-o ploioasă zi de toamnă, tocmai când începeau să cadă primele
frunze, Dacia noastră iubită a comis un act necugetat , care ne-a lăsat
nemângâiaţi. S-a sinucis.
Sper că a ajuns în Raiul maşinilor şi de acolo poate să vadă că nu a fost
uitată. Acum, când ne plimbăm in această maşină nouă – amintirile nu ne-au
îngăduit să luăm din nou o Dacie -, dotată cu aer condiţionat, ne bucurăm că
ţi-ai găsit liniştea.