Professional Documents
Culture Documents
Pentru cultivatori, fasolea aduce unele avantaje, fiind o bună premergătoare pentru
majoritatea culturilor. Suprafeţele reduse se datorează unor impedimente legate de
mecanizarea lucrărilor de întreţinere şi recoltat, cât şi datorită cerinţelor ridicate faţă de
condiţiile de mediu şi tehnologie.
Speciile cultivate de fasole aparţin genului Phaseolus, gen care cuprinde un număr
mare de specii de provenienţă americană sau asiatică.
Din grupa americană, cele mai răspândite sunt speciile: P.vulgaris, P.lunatus,
P.macrospermum şi P.multiflores. De fapt, speciile americane sunt cele mai răspândite în
cultură în Europa, în ţara noastră, suprafeţele cultivate sunt ocupate aproape exclusiv cu
specia P.vulgaris. Speciile americane se caracterizează prin păstăi şi boabe mari, prezentând
forme cu creştere limitată sau urcătoare.
Din grupa speciile asiatice, cele mai cunoscute sunt speciile P.aureus şi P.mungo.
Acestea se caracterizează prin prezenţa păstăilor şi a boabelor de mărime mică, puternic
pubescente.
cealaltă este de tip dominant inhibitor "I", care acţionează aspra genelor "A" şi "S" care
conferă sensibilitate la atac. Cel mai utilizat în ameliorare este cel de-al doilea tip.
2.2.3. Germoplasma.
Germoplasma la fasole este foarte bogată. Variabilitatea este foarte pronunţată datorită
numărului mare de specii şi forme cultivate.
Foarte importante sunt şi soiurile create în ultimii ani. Pe lângă o bună capacitate de
producţie, acestea sunt valoroase şi în privinţa calităţii.
Pentru îmbunătăţirea însuşirilor de rezistenţă pot fi utilizate ca genitori, speciile
înrudite. Pe lângă aceste însuşiri, speciile genului Phaseolus pot fi donatoare de gene pentru
crearea de variabilitate în privinţa formei, mărimii şi culorii boabelor, dar şi a tipului de
creştere.
Productivitatea unei plante are mai multe componente de ordin morfologic: numărul
păstăilor fertile, numărul boabelor din păstaie, mărimea şi greutatea boabelor. (MUREŞAN şi
CRĂCIUN, 1971)
Variabilitate foarte pronunţată există şi pentru numărul boabelor din păstaie. Elitele
trebuie să prezinte păstăi cu lungimea de cel puţin 6 cm, conţinând minim 6-7 boabe în
păstaie. Având în vedere aceşti parametrii, pe o plantă trebuie să se realizeze, în medie, cel
puţin 60 de boabe la soiurile precoce şi 90 de boabe la cele tardive.
O altă componentă a productivităţii plantelor este masa a 1000 boabe. Pentru aceste
caracter, variabilitatea în cadrul genului este foarte pronunţată, fiind cuprinsă între 150 g şi
1250 g. Soiurile cultivate se încadrează spre limita inferioară. Boabele prea mari prezintă
unele dezavantaje, din această cauză, masa a 1000 boabe se va menţine în jurul valorii de 200
g.
Temperaturile scăzute, apropiate de 00C sunt foarte dăunătoare în primele faze de vegetaţie.
Pentru îmbunătăţirea rezistenţei la temperaturi scăzute se pot efectua hibridări cu speciile
înrudite sau poate fi utilizată cu succes mutageneza.
Pentru uniformizarea coacerii se vor crea doar forme cu creştere determinată la care
înflorirea şi maturizarea păstăilor să se realizeze într-o perioadă foarte scurtă.
La recoltare pot apărea pierderi datorate tăierii păstăilor de către aparatul de tăiere. Din
acest motiv inserţia păstăilor trebuie să se realizeze la o distanţă mai mare de 20 cm de la
nivelul solului. Aceasta împiedică şi putrezirea păstăilor în cazul timpului ploios în perioada
maturizării.
Alte cerinţe sunt legate de morfologia boabelor care se pot sparge în timpul
treieratului. Boabele cu cotiledoane curbate se sparg mult mai uşor decât cele rotund-sferice.
(POTLOG şi colab., 1984)
Selecţia. Selecţia este o metodă care mai poate fi aplicată în prelucrarea populaţiilor
locale care sunt destul de numeroase şi variabilitate satisfăcătoare. Selecţie se poate aplica şi
în cadrul speciilor înrudite. Numeroase specii din cadrul genului Phaseolus prezintă aptitudini
pentru cultivare.
Ca variante ale selecţiei se aplică cele specifice plantelor autogame, adică variantele
selecţiei individuale.
Prin hibridare se pot produce modificări ale însuşirilor morfologice componente ale
capacităţii de producţie prin preluarea de gene din germoplasma extrem de bogată, mai ales
pentru mărimea păstăilor şi a boabelor. Acelaşi tip de hibridare se foloseşte şi pentru
îmbunătăţirea altor caractere cum ar fi: calitatea, rezistenţa la cădere şi scuturate şi chiar
rezistenţele la boli.
La fasole au fost descoperite unele gene de androsterilitate genică, însă aceasta este
însoţită de apariţia unor anomalii în faza de plantulă. La unele specii înrudite au fost
semnalate şi gene pentru androsterilitatea de tip nucleo-citoplasmatic, dar nu se cunosc sursele
de restaurare a fertilităţii.
16.10 Ameliorarea leguminoaselor pentru boabe II ameliorarea la soia
AMELIORAREA SOIEI
Soia este una dintre plantele cele mai răspândite pe nivel mondial. Boabele îşi găsesc
utilizare atât în furajare cât şi în industria alimentară. Datorită conţinutului mare de proteină,
soia este una dintre principalele surse de proteină vegetală, dar şi de grăsimi. Industria
prelucrării boabelor de soia a luat amploare, modalităţile de prelucrare fiind foarte
diversificate.
La nivel mondial suprafeţele sunt foarte extinse datorită dezvoltării industriilor
prelucrătoare. Astfel, soia a devenit una din principalele surse de proteină din alimentaţia
umană, produsele din soia înlocuind cu succes carnea.
În ţara noastră suprafeţele cultivate cu soia au avut fluctuaţii foarte mari, cu tendinţă
de restrângere în ultimii ani, cu toate că din punct de vedere agrotehnic soia este o foarte bună
premergătoare, pe lângă paleta largă de utilizări. Deşi soia nu este introdusă în cultură de
foarte mult timp, ameliorarea a creat un număr mare de soiuri valoroase pornind de la
germoplasma americană. Interesul mai redus pentru această plantă din ultimul timp trebuie să
fie contracarat de ameliorare, care trebuie să impună noi creaţii ce vor plasa soia pe locul pe
care îl merită în gama plantelor cultivate.
Soia provine din Centrul Chino-Japonez. Din punct de vedere taxonomic, soia aparţine
genului Glycine. Specia cultivată este specia Glycine max, specie care cuprinde patru
subspecii: manshurica, chinensis, indica şi japonica. Soiurile cele mai extinse în cultură
aparţin subspeciei manshurica.
Dintre speciile genului Glycine, importanţă pentru ameliorare mai prezintă Glycine
ussuriensis şi Glycine gracilis.
tabelul 2.1.
G.falcata G.max
G.latrobena
G.canescens
2n=80
G.tabaciana
G.tomentella
Alte gene cu importanţă mai redusă pentru ameliorarea principalelor caractere sunt:
gena T pentru culoarea perilor; genele L1 l1 L2 şi L pentru culoarea păstăilor; genele R, O, G
pentru culoarea seminţelor; gena l pentru culoarea hilului. (POTLOG şi colab.,1989)
Un caracter foarte important este inserţia păstăilor bazale. Pentru acest caracter, în
funcţie de sursă, există două tipuri de determinism, unul în care sunt implicare mai multe
gene, altul în care este implicată o singură genă, aceasta putând fi recesivă sau dominantă.
Pentru rezistenţa la boli sunt cunoscute diferite surse de rezistenţă. Pentru virozele
fasolei nu sunt precizate genele de rezistenţă. Sunt cunoscute unele forme tolerante, fără a fi
precizate genele implicate în realizarea acesteia.
2.3.3. Germoplasma.
Materialul iniţial la soia este destul de bogat fiind bazat pe colecţiile americane care
sunt cele mai valoroase pentru procesul de ameliorare a capacităţii de producţie şi al calităţii.
Din această categorie fac parte soiurile ameliorate extinse în cultură şi în ţara noastră. Acestea
sunt bine adaptate la condiţiile specifice României, astfel că îşi pot realiza potenţialul
productiv la un nivel ridicat. Pornind de la aceste soiuri au fost create soiuri autohtone care
pot fi îmbunătăţite în continuare, deci pot constitui un valoros material iniţial.
Un alt component de ordin morfologic este numărul boabelor din păstaie. Acesta este
cuprins între 1 şi 4, în ameliorare selecţia urmărind genotipurile plasate spre limita superioară
(3-4 boabe în păstaie).
Un alt element de primă importanţă este mărimea boabelor. De obicei aceasta se
exprimă prin intermediul masei a 1000 boabe. Variabilitatea pentru acest caracter este
cuprinsă între 38 şi 500 g.
Atingerea unor limite superioare pentru aceste caractere se poate realiza prin hibridări
între soiurile cultivate, dar şi prin utilizarea speciilor înrudite Glicine ussuriensis şi Glicine
gracilis.
Nu trebuie uitată relaţia faţă de umiditate. Soia este pretenţioasă faţă de prezenţa apei
în sol. Un sistem radicular bine dezvoltat asigură şi necesarul de apă, dar cel de substanţe
nutritive.
Ameliorarea calităţii. Soia este cultivată pentru două însuşiri importante ale boabelor:
conţinutul în proteină şi cel în grăsimi.
Procentul de proteină variază între limite foarte largi (27-55%). Atingerea limitei
maxime se poate realiza numai dacă nu interesează conţinutul în grăsimi deoarece aceste două
elemente componente ale calităţii sunt corelate negativ. Creşterea conţinutului în proteine se
poate face prin hibridare cu Glicine ussuriensis, sau se poate recurge la soiurile indiene şi
chinezeşti, recunoscute pentru această proprietate.
Alte componente importante din boabele de soia sunt grăsimile. Uleiul de soia este
utilizat pe scară largă în alimentaţie. În privinţa grăsimilor, în ameliorare se urmăreşte
creşterea conţinutului de grăsimi dar şi îmbunătăţirea calităţii acestora.
Procentul de grăsimi din boabele de soia poate ajunge la 25%, valoarea spre care se
tinde în ameliorare, însă valorile obişnuite sunt de 21-23%. Conţinutul în grăsimi este corelat
negativ cu conţinutul în proteine. Această corelaţie face foarte dificilă crearea unor soiuri
bogate în ambele componente. Cu toate acestea, în SUA au fost create soiuri cu 21-23% ulei
şi 46-48% proteină.
La noi în ţară boabele de soia sunt folosite direct în alimentaţie mai puţin. Pe plan
mondial, boabele de soia sunt folosite asemănător celor de fasole. În această situaţie, calitatea
comportă şi alte aspecte. Pe lângă conţinutul în proteine, boabele trebuie să prezinte suficient
amidon, să fie bogate în vitamine, să aibă o bună capacitate de fierbere şi un conţinut de coji
redus (sub 10%). Pentru a mări gradul de digestibilitate prin selecţie se impune scăderea
conţinutului de celuloză şi a unor hidraţi de carbon care se găsesc în proporţie mai mare în
boabele soiurilor obişnuite. (ROUMET, 1992)
Brumele târzii de primăvară sau cele timpurii din toamnă, cu temperaturi în jurul
valorii de –20C sunt foarte dăunătoare plantelor de soia. Dacă timpul de acţiune a acestor
temperaturi este îndelungat, cultura poate fi compromisă. Crearea de rezistenţă pe cale
genetică nu este posibilă deoarece nu sunt cunoscute sursele de rezistenţă. Singura cale de a fi
evitată influenţa negativă a brumelor, este cultivarea soiurilor precoce. Obţinerea unor astfel
de genotipuri este posibilă folosindu-se în programele de hibridare soiuri din Manciuria,
soiurile americane precoce sau cele din Canada.
Temperaturile ridicate sunt periculoase atunci când sunt asociate cu seceta. Fazele cele
mai sensibile sunt la înflorire şi la umplerea boabelor. Dacă la înflorire apare arşiţa, se
produce o avortare în masă a florilor, iar la cele rămase procentul de legare este redus. Ca
urmare producţia va fi foarte scăzută.
Una dintre cerinţe este necesitatea realizării unei tufe erecte şi compactă. Aceasta
uşurează atât efectuarea praşilelor mecanice, cât şi recoltatul. Plantele cu o astfel de tufă nu
sunt afectate de organele de lucru ale agregatelor de prăşit. Pe de altă parte, formele de acest
tip sunt şi mai rezistente la cădere.
Pentru o recoltare în bune condiţii este obligatorie o foarte bună rezistenţă al cădere.
Plantele căzute duc la pierderi de recoltă sau la deprecierea acesteia. O bună rezistenţă la
cădere se realizează dacă tulpina este viguroasă, cu ramificaţii grupate şi cu o înălţime mai
redusă. Aceasta impune o îndesire a inflorescenţelor pentru a nu fi afectat numărul păstăilor
pe plantă. (SPECHT şi colab., 1984)
Fructificarea la soia începe de la primele noduri ale tulpinii. Păstăile formate la baza
tulpinii se pierd la recoltat, ele situându-se sub aparatul de tăiere. Din acest motiv, în selecţie
se vor reţine doar formele ce prezintă o inserţie a primelor păstăi la mai mult de 10 cm de la
nivelul solului. Ca genitori pentru o inserţie înaltă a păstăilor pot fi utilizate soiurile
americane, chiar şi cele existente în cultură la noi.
La recoltare pot apărea pierderi şi din cauza scuturării. Scuturarea apare doar la
supracoacere, dar în condiţii de temperaturi ridicate şi secetă, poate apărea şi mai devreme.
Foarte rezistente la scuturare sunt formele din subspecia indica, forme folosite ca donatoare
de gene pentru acest caracter.
Ameliorarea activităţii fixatoare de azot. O mare parte din azotul necesar este procurat
pe baza simbiozei cu Bradyrhizobium japonicum. Intensitatea simbiozei este diferită de la un
genotip la altul, deci există o variabilitate. În unele situaţii se semnalează o corelaţie directă
între capacitatea de producţie şi intensitatea activităţii de fixare a azotului. Această corelaţie
nu este în toate cazurile semnificativă. Aceasta a dus la concluzia că însuşirea respectivă este
slab reprezentată în genotip, fiind foarte mult influenţată de condiţiile de mediu. Din acest
motiv se caută selecţionarea unor forme la care simbioza să nu fie afectată de prezenţa
azotului în sol din îngrăşămintele chimice, astfel că în cazul unei simbioze deficitare,
necesarul de azot să fie completat prin fertilizare. (ROSIN şi colab., 1985)
Selecţia. Crearea primelor soiuri s-a bazat pe folosirea selecţiei aplicată în formele
cultivare din Asia. La noi în ţară selecţie nu s-a prea folosit deoarece germoplasmă locală nu
există, planta fiind introdusă în cultură mai recent.
În urma hibridării, la soia apare un efect heterozis evident, care poate duce la creşterea
producţiei cu până la 20% faţă de cel mai bun părinte. Valorificarea acestuia nu este posibilă
datorită imposibilităţii obţinerii seminţei hibride pe suprafeţe mari. Exploatarea comercială a
heterozisului ar putea fi pusă dacă ar fi cunoscute sursele de androsterilitate sau modalităţile
de distrugere pe cale chimică a fertilităţii polenului. ( MOLARTI şi colab., 1987)
Mutageneza este o metodă care dă rezultate foarte bune la soia, rata mutaţiilor fiind
foarte ridicată. Prin mutaţii se pot îmbunătăţi însuşiri importante, cum sunt: temperatura de
germinare, conţinutul de proteină, precocitatea, mărimea boabelor. Factorii mutageni cei mai
utilizaţi sunt radiaţiile şi cei chimici.
3.2.3. Germoplasma.
Materialul iniţial la sfeclă este destul de complex. Pe lângă soiurile româneşti vechi
existente (create la Cenad, Lovrin, Bod), colecţiile sunt bogate în soiuri străine. Cela mai
importante sunt soiurile rusească, germană sau cele poloneze. În ultimul timp, colecţiile
cuprind şi un număr mare de hibrizi foarte valoroşi pentru capacitatea mare de producţie şi
pentru calitatea rădăcinilor.
Pentru transmiterea unor caractere deosebite cum sunt monogermia şi
androsterilitatea, se utilizează genitorii ce cuprind stocurile speciale de gene.
În ameliorarea rezistenţelor la atacul diferiţilor agenţi patogeni sau a rezistenţei la
condiţiile nefavorabile de mediu, ca material iniţial se folosesc speciile din cadrul genului
Beta. Cela mai utilizate specii sunt: Beta macrorhiza pentru rezistenţă la secetă şi îngheţ, Beta
trigyna pentru rezistenţă la viroze, Beta lomatogona pentru rezistenţă la secetă şi virusul
mozaicului, Beta patellaris pentru rezistenţă la cercosporioză, viroze nematozi, Beta maritima
pentru rezistenţa la boli.
AMELIORAREA CARTOFULUI
Cartoful este o cultură extinsă în zonele mai răcoroase, zone în care producţiile sunt
ridicate aducând venituri care nu pot fi realizate de alte specii. Pe de altă parte, utilităţile
cartofului sunt multiple.
Tuberculii de cartof sunt un aliment de bază datorită modurilor de pregătire foarte
diversificate. Avantajul în plus pe care îl aduce cartoful este acela că tuberculii pot fi stocaţi o
perioadă lungă de timp fără eforturi deosebite, asigurând o bună parte a necesarului de hrană
vegetală în perioada de iarnă. Pe lângă preparatele efectuate în casă, gama de produse
alimentare obţinute pe scară industrială din cartof este foarte largă şi în continuă dezvoltare.
Pe lângă utilizarea în alimentaţia umană, cartoful constituie un bun furaj pentru
animalele supuse la îngrăşat. Din acest punct de vedere, dezavantajul ar fi că necesită o
prelucrare aparte.
Tuberculii de cartof au şi utilizare industrială fiind materie primă pentru extragerea
amidonului sau în industria alcoolului.
Tabelul 4.1.
Seriile secţiei Tuberarium
Seria Nr. cromozomi Specii mai importante
Juglandifolia 2n=24 S.lycopersicoides
Etuberosa 2n=24 S.looseri
Morelliformia 2n=24 S.morelliforme
Bulbocastana 2n=24 sau 36 S.longistylum
Cardiophylla 2n=24 sau 36 S.lanciforme
Pinnatiseca 2n=24 S.jamesii, S.pinnatisecum
Commersoniana 2n=24 sau 36 S.chacoense,S.millanii,
S.commersonii, S.tarijense
Circaeifolia 2n=24 S.capsicibaccatum,
Conicibaccata 2n=24,48 sau S.moscopanum
72
Oxycarpa 2n=48 S.oxycarpum
Piurana 2n=48 S.solisii
Acaulia 2n=24 sau 48 S.acaule, S.pnae
Demissa 2n=24, 60 sau S.demissum, S.semidemissum,
72 S.verrucosum
Longipedicellata 2n=36 sau 48 S.stoloniferum, S.antipoviczii
Polyadenia 2n=48 S.polyadenium
4.3. Germoplasma.
Germoplasma l cartof este constituită din soiurile mai vechi şi mai noi care sunt foarte
valoroase pentru însuşirile de productivitate şi calitate. Cela mai vechi prezintă şi o rezistenţă
bună la atacul bolilor.
Pe lângă formele cultivate, foarte utilizate sunt speciile înrudite în scopul preluării
unor gene de rezistenţă. (POTLOG şi colab., 1984)
Tabelul 4.3.
Specii utilizate în ameliorare. (după POTLOG şi colab.,1984)
Specia Însuşirea valoroasă
Solanum acaule, Solanum curtilobum, Solanum Rezistenţa la frig
demissum, Solanum semidemissum
Solanum andigenum, Solanum leptostigma, Rezistenţa la secetă
Solanum maglia, Solanum jamesii
Solanum stoloniferum, Solanum polyploideum, Rezistenţa la mană
Solanum antipoviczii, Solanum lanciforme
Solanum jamessii, Solanum demissum, Solanum Rezistenţa la râia
semidemissum neagră
Solanum jamessii, Solanum commersonii, Solanum Rezistenţa
demissum, Solanum antipoviczii, Solanum acaule lagândacul din
Colorado
Solanum rybinii, Solanum kesselbrenneri, Repaus seminal scurt
Solanum boyacense
Solanum phureja, Solanum chauca, Solanum Forme precoce
rybinii
Variabilitatea scăzută a acestor soiuri face ca acestea să poată fi folosite numai ca
genitori în procesul de hibridare. Printre soiurile româneşti se pot găsi genitori pentru toate
caracterele importante. Pe lângă soiurile româneşti, foarte valoroase sunt soiurile germane,
poloneze, olandeze şi cele ruseşti.
Folosirea la însămânţare a unor seminţe sau a unui material săditor dintre cele mai
bune a fost o grijă permanentă a cultivatorilor, din cele mai vechi timpuri. Aceasta a făcut , ca
pentru înmulţire, să fie reţinute numai fructele şi seminţele cele mai mari. Chiar dacă această
alegere s-a făcut la întâmplare, s-a reuşit o îmbunătăţire treptată a formelor cultivate. În
perioada actuală, când se cultivă produse ale unor procese de ameliorare fundamentată
ştiinţific (soiuri sau hibrizi), grija faţă de sămânţa utilizată este amplificată. Aceasta se
datorează faptului că soiul sau hibridul este constituit dintr-un complex
de gene. Dacă acest complex, care funcţionează ca un tot unitar, este descompletat, valoarea
ce caracterizează forma respectivă se diminuează. Existând această situaţie, trebuie căutate
cauzele care pot afecta complexul respectiv, în funcţie de acestea, recomandându-se şi
măsurile care trebuie luate.
Soiul sau hibridul, noţiuni care în ultimul timp, sunt tot mai mult înlocuite cu
denumirea de cultivar, în fond, sunt populaţii create de către amelioratori, având anumite
însuşiri conform unor obiective de ameliorare dinainte stabilite. Problema menţinerii
însuşirilor valoroase este specifică înmulţiri soiurilor. În cazul hibrizilor, care se obţin din
încrucişarea a două sau mai multe forme parentale, situaţia este deosebită. Formele parentale
ale hibrizilor ( care de regulă sunt linii consangvinizate, asemănătoare din punct de vedere
genetic soiurilor) trebuie menţinute neschimbate. Ca urmare fondul problemei rămâne acelaşi:
care sunt factorii care pot modifica structura genetică a unui soi în cazul în care se practică o
înmulţire necontrolată.
Între înmulţirea soiurilor şi cea a hibrizilor există asemănări, dar şi deosebiri. Formele
parentale ale hibrizilor se înmulţesc asemănător soiurilor, însă trebuie efectuate unele lucrări
speciale, iar organizarea loturilor de hibridare este specifică hibrizilor. Din aceste motive, cele
două tipuri de cultivare trebuie tratate separat.
Ameliorarea pune la dispoziţia cultivatorilor soiuri, care sunt populaţii de plante care
prezintă trei caracteristici fundamentale.
Un soi se diferenţiază de alte soiuri printr-un caracter sau mai multe caractere care în
combinaţia lor pot fi descrise şi precizate. Această caracteristică a soiului este
distinctibilitatea. Aceste elemente specifice soiului trebuie să caracterizeze toţi indivizii
componenţi ai populaţiei soiului, excepţie putând face un număr foarte mic, în funcţie de
modul de reproducere a plantelor. Această caracteristică de asemănare a tuturor indivizilor
dintr-un soi este denumită omogenitate. Un soi se păstrează valoros, dacă însuşirile şi
caracterele specifice lui şi omogenitatea se menţin la sfârşitul fiecărui ciclu de reproducere aşa
cum au fost în momentul lansării în producţie. Această ultimă caracteristică a soiului este
stabilitatea.
Ca o concluzie, înmulţirea unui soi, pe parcursul generaţiilor, trebuie să păstreze cele
trei caracteristici: distinctibilitatea, omogenitatea şi stabilitatea. Pentru a se rezolva acest
deziderat, înmulţirea soiurilor şi a formelor parentale ale hibrizilor se face controlat,
fundamentat ştiinţific, prin metode care înlătură acţiunea factorilor care destabilizează
populaţiile genetice.
Pentru ca valoarea unui soi să rămână la nivelul la care a fost în momentul omologării,
trebuie analizate cauzele care contribuie la deprecierea purităţii biologice şi a capacităţii de
producţie. Aceste cauze pot fi grupate în: cauze de natură biologică şi cauze de natură
mecanică.
Pentru o mai bună înţelegere a cauzelor biologice, trebuie avut în vedere faptul că
producerea de sămânţă lucrează cu populaţii genetice atât la plantele autogame, cât şi la cele
alogame, populaţii care se caracterizează printr-o anumită structură dată de frecvenţa genelor
în genotipuri şi a genotipurilor în populaţie. Soiul, deşi pare o populaţie unitară, ca orice
populaţie genetică este un amestec de biotipuri. Luând în considerare definiţia biotipului ( o
grupare de indivizi cu constituţie genetică identică şi asemănători din punct de vedere
morfologic şi fiziologic), se poate constata că soiul cuprinde indivizi asemănători, dar nu
identici, chiar şi la plantele autogame, cu mult mai diferiţi însă la cele alogame. Cu toate
acestea, componenţii soiului sunt foarte asemănători, fiind caracterizaţi de valori medii.
La plantele alogame, menţinerea echilibrului genetic se realizează mai greu din cauza
polenizării cu polen străin. La aceste plante, populaţiile conţin un număr mare de gupe de
indivizi heterozigoţi a căror frecvenţă se schimbă de la o generaţie la alta. Producerea de
sămânţă nun poate face decât să menţină neschimbat fondul de gene din populaţie, modul de
repartizare a acestora în genotipuri neputând fi controlat.
Factorii modificatori pot produce schimbarea frecvenţei biotipurilor sau apariţia unor
biotipuri noi. Toţi aceşti factori acţionează independent de voinţa cultivatorului, însă pot fi
luate unele măsuri pentru a stopa acţiunea lor sau pentru a elimina efectul produs în populaţie.
Dintre aceşti factori, cei mai importanţi sunt: selecţia naturală, mutaţiile naturale, migraţia,
driftul genetic, segregările întârziate, condiţiile ecologice.
Măsura care trebuie luată în vederea îndepărtării efectelor selecţiei naturale, este
zonarea producerii seminţelor în zonele foarte favorabile şi asigurarea unei tehnologii
corespunzătoare. Această măsură poate fi ajutată şi de aplicarea unei selecţii artificiale de
eliminare a biotipurilor extensive. Controlarea acestora este foarte dificilă, deoarece
depistarea lor nu se poate face vizual, numai prin intermediul măsurătorilor biometrice.
Mutaţiile naturale apar cu o frecvenţă foarte rară sub influenţa unor condiţii extreme
de mediu. Unele dintre mutante (macromutaţiile) se autoelimină prin intermediul selecţiei
naturale sau a purificărilor biologice. Micromutaţiile sunt mai greu de depistat deoarece
afectează caractere cantitative care nu pot fi observate direct. În unele situaţii, micromutaţiile
contribuie la îmbunătăţirea valorii soiurilor, ducând la creşterea capacităţii de adaptare, a
rezistenţei la boli sau chiar o modificare benefică a unor caractere morfologice componente
ale capacităţii de producţie. În general, modificările produse din cauza mutaţiilor naturale sunt
cu o frecvenţă foarte redusă şi nu pot produce deprecierea soiurilor. Cultivarea în zonele
foarte favorabile şi efectuarea purificărilor biologice sunt mijloacele de prevenire şi
combatere a efectului acestui factor.
Migraţia constituie cel mai important factor care modifică echilibrul genetic din
cadrul unui soi. Migraţia se datorează impurificărilor, care pot fi biologice sau mecanice.
La plantele alogame polenizarea cu polen străin este caracteristică, din acest motiv
producerea de seminţe trebuie organizată foarte riguros, după reguli ce trebuie respectate cu
stricteţe.
plantele alogame să se facă în fiecare an, iar cele autogame, la intervale de 2-3 ani.
Acestea apar din cauza unor abateri de la tehnologia recomandată sau datorită unor neglijenţe.
Prin acest tip de impurificare, în populaţie unui soi pătrund indivizi dina late soiuri sau alte
Impurificările mecanice apar în cazul semănării prea apropiate a unor soiuri diferite
sau chiar a unor specii înrudite. Asigurarea unor distanţe de izolare contribuie la eliminarea
acestui factor, pe lângă protecţia faţă de încrucişările spontane.
Impurificări mecanice foarte grave pot să apară din cauza folosirii unor maşini de
semănat sau recoltat necurăţate corepunzător. După trecerea de la un soi la altul, maşinile
trebuie spălate şi verificate în toate locurile unde este posibil să rămână seminţe.
Pentru a preveni apariţia unor efecte negative datorate driftului genetic, înmulţirea
soiurilor neomogene trebuie să înceapă cu înmulţirea separată a fiecărui biotip, după care
acestea se vor amesteca respectându-se proporţia de participare a fiecărui biotip. Dacă
biotipurile diferă între ele prin gene specifice rezistenţei la diferite rase fiziologice a unui
agent patogen, se recomandă practicarea infecţiilor artificiale pentru a avea siguranţa că
genele corespunzătoare nu s-au pierdut. La plantele alogame, afectarea fondului de gene din
populaţia soiului din cauza driftului genetic este mult mai periculoasă. La acestea, plantele
tipice care stau la baza înmulţirii soiului trebuie foarte atent studiate. Genele recesive se pot
pierde foarte uşor la o înmulţire neatentă.
Condiţiile ecologice pot afecta valoarea biologică a unui soi. Pe lângă faptul că în
condiţii improprii de cultură acţionează selecţia naturală, la unele specii sămânţa se va
deprecia prin dispariţia biotipurilor valoroase şi scăderea pronunţată a valorii celor rămase.
Seceta şi temperaturile ridicate pot afecta polenizarea (la porumb, leguminoase), astfel că
producţiile realizate vor fi foarte mici. De asemenea, poate fi afectată acumularea substanţelor
de rezervă în seminţe, crescând gradul de şiştăvire în detrimentul capacităţii de germinaţie.
În alte situaţii, datorită condiţiilor ecologice pot apărea schimbări ale unor mecanisme
fiziologice. La cartof, cultivarea în zone calde şi secetoase duce la degenerarea ecologică a
tuberculilor, aceştia nemaiputând fi folosiţi la plantare în continuare. Astfel, la cartof toată
producerea materialului de înmulţire este zonată în regiunile foarte favorabile ( zonele închise
pentru cultura cartofului) unde degenerarea nu se produce.
cantonarea producerii de sămânţă numai în zonele foarte favorabile, zone în care se obţine un
Valoarea hibrizilor depinde de alţi factori. În primul rând, formele parentale ale unui
hibrid trebuie păstrate nemodificate. În majoritatea cazurilor, acestea fiind linii
consangvinizate (material homozigot) se vor lua măsurile recomandate în menţinerea unui soi
şi continuarea polenizării. Astfel, se va urmări eliminarea tuturor abaterilor care apar din
cauza selecţiei naturale, a mutaţiilor naturale, a impurificărilor biologice şi mecanice sau a
condiţiilor de mediu neprielnice. În plus, în înmulţirea formelor liniilor consangvninizate
trebuie avută în vedere menţinerea stării de homozigoţie, stare care menţine capacitatea
combinativă, principala însuşire care contribuie la realizarea unui hibrid valoros. Pentru
aceasta, pe lângă o izolare foarte bună în spaţiu a parcelelor unde se cultivă liniile
consangvinizate, autopolenizarea trebuie continuată conform metodologiei specifice. Prin
alegerea celor mai reprezentative plante pentru autopolenizare se efectuează şi o îndepărtare a
plantelor netipice.
La sfecla de zahăr există în cultură hibrizi triploizi, rezultaţi din încrucişarea unor linii
diploide cu altele tetraploide. Menţinerea genomului tetraploid se realizează mai dificil,
deoarece aceste forme tind să revină la starea diploidă datorită fenomenului breakdown. În
această situaţie se impune un examen citologic al fiecărei plante tetraploide, deoarece plantele
revenite la starea diploidă constituie o sursă foarte periculoasă de impurificare.
Al doilea obiectiv foarte important în înmulţirea hibrizilor este realizarea unui grad de
hibriditate corespunzător, cu alte cuvinte, organizarea loturilor de hibridare în aşa manieră
încât, forma mamă să se polenizeze numai cu polen de la forma tată. Pentru a se obţine numai
combinaţia hibridă dorită, ambele forme parentale trebuie purificate foarte bine înainte de
înflorit. Prin această lucrare se îndepărtează toate genele nespecifice hibridului.
Atingerea unui grad de hibriditate de 100% se poate realiza numai izolând lotul de
hibridare faţă de alte parcele cultivate cu aceiaşi specie la distanţele recomandate de
tehnologia specifică. Prin aceasta se împiedică pătrunderea polenului străin.
Altă măsură care trebuie luată, este aceea de a efectua lucrarea de castrat a formei
mamă în totalitate înainte de înflorit. Astfel se împiedică polenizarea plantelor mamă cu polen
propriu ceea ce duce tot la o impurificare a hibridului cu plante consangvinizate, care prezintă
efectele depresiunii de consangvninizare, deci sunt inferioare din punct de vedere productiv.
La aceste specii se cultivă soiuri cu toate că grâul, orzul şi ovăzul sunt autogame, iar
secara şi triticalele sunt alogame. Metodologia producerii de sămânţă este cea adecvată
soiurilor, desfăşurându-se în următoarele verigi: (figura 2.1. şi 2.2.)
Câmpul de alegerea plantelor tipice se organizează pe cel puţin 1000 m2, însămânţarea
făcându-se cu Sămânţa amelioratorului sau cu sămânţă categoria Prebază I. Semănatul se va
efectua cu densitate redusă pentru a se putea individualiza fiecare plată în parte. Alegerea
plantelor tipice se face la maturitate fiind reţinute plantele care prezintă caractere specifice
soiului şi nu sunt atacate de boli şi dăunători. Tipiciatea se stabileşte în funcţie de descrierea
soiului. Poate fi reţinută planta cu toţi fraţii sau numai spicul principal. Sămânţa fiecărei
plante va fi păstrată separat. Dacă soiul este de tip multilinial, plantele tipice trebuie reţinute
separat pe biotipuri, numărul lor depinzândde proporţia de participare a fiecărui biotip la
realizarea soiului.
Pentru soiurile multiniale, câmpul prebază I se poate organiza separat pentru fiecare
biotip în parte, iar după recoltat să se realizeze amestecul biotipurilor.
Purificarea biologică se realizează în două treceri. Prima trecere are loc la înspicat,
când se observă precocitatea şi atacul de boli, iar a doua trecere are loc la maturitate, înainte
de recoltat, când se observă însuşirile morfologice ale inflorescenţelor, talia plantelor şi atacul
de boli. Plante care nu corespund se vor smulge. Cele eliminate la prima trecere se lasă pe
cărări, iar cele smulse la a doua trecere se scot afară din lan.
Câmpul de alegere a
plantelor tipice
Câmpul de menţinere a
purităţii biologice
PREBAZĂ I
Câmpul de obţinere a categoriei
PREBAZĂ II
BAZĂ
CERTIFICATĂ
plantelor tipice
Câmpul de menţinere a
purităţii biologice
PREBAZĂ I (PB I)
Câmpul de obţinere a categoriei
BAZĂ (B)
CERTIFICATĂ (C)
Verificarea purităţii biologice se face cu rama metrică sau pe suprafeţe de 10-20 m2, în
cel puţin 5 puncte de control, sau câte un punct de control al 10 ha.
Tabelul 2.1.
Distanţele minime de izolare
Cultura Distanţa minimă faţă de :
Grâu, orz, 4 m faţă de alte specii, alte soiuri, alte categorii biologice
ovăz
Grâu durum 100 m faţă de grâul comun, alte soiuri de grâu durum
Tabelul 2.2.
Condiţii de aprobare în câmp la cerealele păioase
Specificare Categoria biologică
PB B C1 C2
Unitatea de control, ha 50 100 200 200
Rotaţia după aceeaşi specia sau alte păioase, 2
ani
Metoda de însămânţare benzi normal
Puritate varietală % - grâu, orz, ovăz 99,9 99,7 99,0
- triticale, secară 99,7 99,0 98,0
Plante de cultură greu separabile, % 0,04 0,1
Buruinei greu separabile, % * 0,04 0,1
Starea Ustilago sp.(grâu, ovăz, secară) 0,1 0,2 1,0
sanitară, Ustilago sp. (orz) 0,2 0,3 1,0
% Tilletia tritici, T.foetida (grâu) lipsă 0,04
Tilletia controversa (grâu) lipsă
Claviceps purpurea (secară) lipsă 0,04
Septoria nodorum (grâu) 0,5 1,0
în grâu: Lolium temulentul, melampyrum sp., Raphanus raphanistrum, myagrum
perfoliatum
în orz, ovăz: Lolium temluentul, Avena fatua, Avena ludoviviana, Raphanus sp.
În secară şi triticale: bromus secalinus, lolium temlentum, Avena sp., Raphanus sp.
Tabelul 2.3.
Grâu PB, B 99 5 5 5 85
comum
C 98 10 15 10 85
C 98 10 20 10 85
Secară PB, B 98 5 5 5 85
C 98 20 15 10 85
Triticale PB, B 98 5 10 5 85
C 98 20 20 10 85
Orz PB, B 99 5 5 5 85
C 98 20 20 15 85
Ovăz PB, B 99 5 5 5 85
C 98 20 20 15 85
Orez PB, B 98 5 8 8 80
C 98 20 40 40 80
La principalele leguminoase pentru boabe se cultivă soiuri, aceste specii fiind plante
autogame. Faţă de metodologia generală, obţinerea categoriei Prebază I se desfpşoară pe o
perioadă de doi ani pentru menţinerea caracterelor tipice ale boabelor.
La leguminoasele pentru boabe, datorită faptului că sunt plante autogame, se cultivă
numai soiuri. Producerea de sămânţă se desfăşoară după metodologia obişnuită de înmulţire a
soiurilor, cu o modificare care constă în repetarea câmpului Prebază I, deoarece la aceste
specii (mai cu seamă la mazăre), purificatul biologic se face destul de dificil. Verigile
producerii de sămânţă sunt următoarele: (figura 3.1.)
Câmpul de alegerea plantelor tipice se însămânţează cu Sămânţa amelioratorului sau
cu sămânţă categoria Prebază I. Semănatul se va efectua cu densitate redusă pentru a se putea
individualiza fiecare plată în parte şi pentru a mări coeficientul de înmulţire. Alegerea
plantelor tipice se face în două treceri deoarece caracterele evidente la înflorit, la maturitate
nu mai pot fi observate.
Câmpul de obţinere a categoriei Prebază II. Acest câmp se organizează cu sămânţă din
categoria anterioară. Semănatul cu desime redusă pentru această categorie se practică numai
în situaţii speciale. Mazărea se seamănă în benzi, distanţa între rânduri fiind de 12,5 cm.
Fasolea şi soia se seamănă normal. Lucrarea specifică este purificatul biologic şi se efectuează
ca în cazul verigii anterioare.
Câmpul de alegere a
plantelor tipice
Câmpul de menţinere a
purităţii biologice
PREBAZĂ II
BAZĂ
CERTIFICATĂ
PB B C1 C2
Mazăre
Fasole
- antracnoză (Colletotrichum 1 5
lindemuthianum)
Soia
Sunt supuse certificării categoriile biologice începând cu Prebaza II. Controalele în vederea
certificării încep în faza de înflorit şi continuă până la recoltare. Puritatea varietală de
determină cu rama metrică la mazăre, iar la fasole şi soia se observă câte 50 plante dispuse
pe două rânduri vecine. În cazul atacului de boli, se consideră plante bolnave de bacterioze
cele pe care boala este prezentă, iar în cazul antracnozei, cele la care petele ocupă mai mult
de 1/5 din păstaie.
Tabelul 3.2.
Mazăre 98 0,1 80
Fasole 98 0,1 75
Soia 98 5 buc./100 g 80
Tabelul 3.3.
x x x x x x x x
Câmpul de
înmulţire izolat în
spaţiu
A B C D
TT M M M M TT TT M M M M TT Lot de hibridare
simplă pentru
obţinerea formelor
parentale
HS (AxB) ♀ HS (CxD) ♂
TT M M M M TT TT M M M M TT Lot de hibridare
HT (AxB)C HD (AxB)(CxD)
Figura 2.3. Schema producerii seminţei hibride la porumb, pe bază de forme parentale
androfertile
Câmpul de control. În câmpul de control se vor semăna ştiuleţii rezultaţi din hibridarea
de verificare. Sămânţa fiecărui ştiulete se va semăna pe câte un rând. Descendenţele care au
forme parentale plante din linia nerestauratoare trebuie să fie androsterile, iar cele cu liniile
restauratoare trebuie să fie androfertile. Dacă în descendenţe apar plante atipice în privinţa
fertilităţii polenului, se va nota descendenţa iar ştiuletele autopolenizat al plantei care i-a fost
formă parentală se va elimina. Sămânţa obţinută în câmpul de control se va elimina.
Pentru a obţine hibrizi simpli forme tată pentru hibrizi dubli se vor încrucişa două linii
restauratoare de fertilitate. Dintre acestea, cea care va fi folosită ca mamă se va castra manual.
Acesta va fi fertil şi restaurator de fertilitate.
Câmp de
control
Câmpul de
înmulţire sub
izolator
X X X
Câmpul de
înmulţire
izolat în
spaţiu
Lotul de
hibridare
simplă
AxB AxC CxD
HS ♀ pt HS comercial HS ♂ pt.HD
HD sau HT
C AxB C CxD AxB CxD Lotul de
hibridare
triliniară sau
dublă
(AxB)C (AxB)(CxD)
HT comercial HD comercial
Semănatul se efectuează diferit de la un hibrid la altul. Dacă între cele două forme
parentale există diferenţe în privinţa precocităţii, forma cea mai tardivă se va semăna mai
devreme, iar cea mai precoce după răsărirea formei tardive. O altă modalitate, mai greu se
realizat, ar fi semănatul formei mai precoce la o adâncime mai mare ceea ce va întârzia
răsărirea.
Paritatea între cele două forme parentale depinde de bogăţia în polen a formei tată.
Parităţile care se practică sunt 4:2; 6:2; 8:2; 12.4; 12:6. De regulă parităţi mai reduse se
folosesc în cazul hibrizilor simpli, iar cele mai mari la hibrizii dublii.
Copilitul este o lucrare obligatorie numai la plantele mamă deoarece copilii pot fi
surse de polen. Lucrarea se efectuează odată cu purificatul biologic şi constă în eliminarea
lăstarilor crescuţi la baza tulpinii.
Purificarea biologică se face prin mai multe treceri şi constă în eliminarea şi scoaterea
din lan a plantelor netipice şi a celor atacate de boli şi dăunători. Lucrarea se efectuează atât
pe rândurile mamă cât şi pe cele tată şi trebuie încheiată înainte de înflorit. Prima trecere se
face în faza de 6-7 frunze. Pe rândurile tată ultima trecere trebuie efectuată înainte de apariţia
mătăsii la forma mamă. Pe rândurile mamă purificarea se încheie după apariţia mătăsii.
Polenizarea suplimentară se efectuează în cazul în care forma tată este săracă în polen
şi în loturile de hibridare în care parităţile sunt mai mari (8:2 sau 12:4). Lucrarea se efectuează
prin atingerea paniculelor cu o frânghie legată de două stinghii care va ajuta scuturarea
polenului. Perioada optimă din zi este între orele 9 şi 13.
Recoltarea rândurilor mamă pe care se realizează sămânţa hibridă se face manual sau
mecanizat numai după ce rândurile formei tată au fost scoase din lan. După recoltare ştiuleţii
se vor sorta manual ocazie cu care se vor elimina cei netipici şi atacaţi de boli.
- Bază: linii consangvinizate care intră în componenţa hibrizilor simpli sau trilinari
comerciali şi hibrizi simpli forme parentale pentru hibrizii dublii sau trilianri
- Certificată: prima generaţie a hibrizilor simpli, trilianri sau dublii comerciali.
Tabelul 2.4.
Liniile sunt supuse la minim trei controale prin care se verifică puritatea biologică. La
liniile androsterile se verifică dacă nu sunt plante androfertile. Acestea nu trebuie să
depăşească 1%. Verificările se fac la 1500 ştiuleţi luaţi la întâmplare din 10-15 puncte din
lan, în cazul loturilor de până la 5 ha. Pentru fiecare hectar în plus se mai observă câte 100
ştiuleţi.
Tabelul 2.5.
În timpul înfloritului, pe rândurile mamă nu sunt admise mai mult de 0,5% plante înflorite
şi necastrate, iar cumulat pe toate controalele procentul maxim admis este de 1%. În cazul
liniilor androsterile se verifică plantele androfertile prin cel puţin trei controale. Numărul
punctelor de control este de cel puţin 1 punct la 5 ha. În fiecare punct de control se verifică
câte 100 plante aşezate pe cel puţin două rânduri.
La maturitate se verifică puritatea ştiuleţilor prin examinarea a câte 1000 plante tată şi 200
plante mamă, în cel puţin 10 puncte de control.
Tabelul 2.6.
Hibrizi (simpli, trilianri, dublii) comerciali.
100 ha
Unitatea de control - maxim
Rotaţia după aceeaşi specie 2 ani
- pentru HD şi H 300 m
Examinarea purităţii variatale şi controlul castratului se face la câte 100 plante situate
pe cel puţin 2 rânduri. În perioada înfloritului sunt admise până la 1% plante înflorite şi
necastrate la un control, iar cumulat pe toate controalele maxim 2% începând de la peste 5%
plante cu mătase. Procentul maxim de plante mamă cu copili este de 1%.
Tabelul 2.7.
PB, B 99 85 0
C 98 90 0