În sfera meditaților etico-filozofice ale scriitorului se înglobează și poeziile lui

antirăzboinice. Grigore Vieru urăște războiul semănător de moarte, fără să fie

săvîrșit însă greșeala de a fi pronunțat asupra caracterului războiului din 1941 –
1945, de a-l fi conmsiderat „mare război pentru apărarea patriei” etc.
Urmările războilui dovedindu-se groaznice, poetul n-a putut să nu se situeze
fățiș de partea năpăstuiților. În primul rînd, Grigore Vieru e alături de mamele
îndurerate, ca cea din poezia Așteptând. Inima de mamă nu se poate împăca
nicidecum cu ideea morții fiului său, și poetul dă glas așteptării ei, în acest scop el
alege cuvinte adecvate psihologiei și mentalității unui atare personaj, frazele lui
sunt dominate de presupuneri, mama căutând îndreptățiri pentru întîrzierea fiului.
Ea nu admite ca fiul, fiindu-i sănătos, să nu se întoarcă acasă. În conștiița poetului
dorul de mamă este omniprezent: „Cine n-are dor de mamă, / Doruri alte care-l
cheamă? / Azi aici și mâini departe, / Ușor de plai se desparte” (Dor de mamă).
Femeia din poezia Așteptând nu dorește ca fiul său să se asemene celor pentru
care patria le este acolo unde li-i bine. Ea dorește să le fie bine acolo unde li-i
patria. Ea ca și cum îndreptățește întîrzierea fiului: „Poate ochii-i sunt ca scrumul /
Și prin noaptea-i fără capăt/ El găsi nu poate drumul./ Poate mâini, săracul, n-are/
Și din marea depărtare/ El nu-mi poate scri scrisoare. / Poate că-n razboi atunce/ A
rămas fără picioare/ Și nu poate-acasă-ajunge...”. Poezia exprimă dramatismul
sfâșietor al mamei și echivalează cu o înfierare a războiului, făcută prin imagini vii,
prin sentimente sincere, nu prin declarații retorice care nu-l obligă la nimic nici pe
autor, nici pe cititor.
Un mesaj liric important exprima Grigore Vieru în poezia Cinstirea păcii.
Aici el procedează discursiv, ține un monolog asupra vieții complicate, când „pe
pămînt încă e bine/ și nu-i bine pe pămînt”. De ce așa? Pentru că și la ora
plăsmuirii poeziei în cauză se făcea comerț nu numai cu produsele și materialele
necesare vieții, dar și cu obiecte distrugătoare de vieți: „Grâu se vinde, lemn și
poame -/ Se-ndulcește dimineăța!/ Dar se vând pe glob și arme —/ Cum să vinzi
moartea și сеаțа?“
Poetul punea întrebarea, ne făcea conștienți de pericolul înarmarii excesive.
El nu striga fariseic, de parcă n-ar ft știut că cel mai mare exportator de arme era
insăși Uniunea Sovietică, al cărei prindpal venit îl asigura industria de război. El
relua catrenul citat în toate strofele (octavele) poeziei, mărind efectul
antirăzboinic al operei sale.
Chiar războiul distrugător de viață e văzut de personajul liric vierian într-un
mod original. Bunăoară, în poezia Cămășile.
Poezia este răscolitoare prin adevarul pus la temelia ei și prin expresia lirică
originală, în stare să ne sensibilizeze putemic în vederea conștientizării adevărului
dureros. Pe planul din față al lucrării se afla expresia sentimentului matem al
așteptării fiului care nu s-a întors din război, motiv abordat de autor și în alte
lucrări. De mult „a fost război". Dar ecoul lui „și-acum mai este viu“. Un semn al
acestui ecou este parabola cu mama care, privind cămășile fiului plecat la război,
„tot vine la izvoare, / Ea și gândul, / Și iar luând cămășile în poală, / De cum
ajunge sâmbăta, / Le spală".
„Și gândul", a precizat poetul. Tot ce se întâmplă în poezie reprezinta о
viziune a scriitorului, о plasmuire, о parabolă. Ca în Miorița, unde atitudinea față
de moarte este exprimată în acel mod, popular, baladesc, cu ecouri ale viziunii
dacice asupra dispariției fizice a omului. În Camașile mama trăiește cu iluzia că
fiul său n-a murit, că s-ar putea ca el să se întoarcă „si-acum“:„Căci mâine/ Fac
baieții horă-n sat, /Și fete multe-s:/ Câte-n flori albine/ și-atund baiatul ei, cel drag
băiat/ Cu ce se-mbracă, bunul Dacă vine?"
Cămașile trebuie înțelese aici, în mod metaforic, mai exact — ca о
metonimie: mama le îngrijește ca și cum 1-ar îngriji pe însuși fiul care le-a
purtat.
Un aspect important al formei poeziei în cauză este versul liber, nestingherit
de ritmul poeziei tradiționale. Autorul iși exprimă sentimentele și gîndurile în
modul dictat de presiunea, intensitatea și / persistența acestora. Efectul este о
imagine porabolica densă și originală a dramatismului mamei care și-a pierdut fiul
in război.
Și deoarece ne aflăm la capitolul încercărilor la care ne-a pus războiul, este
locul și vorbim — anume aici — și despre două poezii cu același titlu: Război.
În una Grigore Vieru gândește în spiritul cântecului popular: ,,Eu mă duc,
mândro, de-acasă/ La armată, nu la coasă“, de vreme ce prima strofă ne „trimite"
la acea particularitate a războiului, care constă în... cosirea vieții omenești:
„Vreme-ncrâncenată.../ Și plecam de-acasă/ Spre alt fel de iarbă/ Spre alt fel de
coasă“. Ponderea esențială a poezie se conține în strofa a doua: „Ре fața femeii —/
Lacrima ce doare, Doamne, ca un creier/ De privighetoare!"
Ucigaș de privighetoare, căreia îi scoate ,,pe față“ creierul, ese о definiție
eminamente metaforica — și filozofică! — a războiului.
Măiestria lui Grigore Vieru de a spune mult într-o formă poetica originală
și captivantă se verifică lesne în cea de-a doua a sa poezie același titlu:
Era lună, era floare!
Părul mamei cădea lung,
Pentru a da glas frământărilor sale profunde generate de marea\ conflagrație
mondiala din 1941-1945, Grigore Vieru iși imaginează un tablou al mamei cu
prune. La început, când „era lună, era floare!...", tabloul este luminos: „Părul
mamei cadea lung/ Parcă tot ploua cu soare, / Peste trup golaș de prune".
A venit războiul și ,,nu era pământul, luna!...". Acum „părul mamei răzvrărit/
Bătea negru ca furtuna/ Peste golul scrumuit".
“Golul scrumuit" este expresia metaforica a pârjolului pricinuit de război.
Acest „gol" n-a putut fi „lichidat", desigur, nici la 9 mai 1945, când s-a terminat
odiosul flagel mondial. Mai curând anume în zi de pace se simte nespus de dureros
puterea malefică a războiului, pentru care Grigore Vieru gasește о expresie în
măsură să sugereze dimensiunile groaznice ale urmărilor lui: „Era mai și
sarbatoare, / Era globul, era stea!.../ Printre ierburi și prin soare/ Părul mamei
viscolea".
Întâi părul mamei cădea, căci ploua cu soare. Apoi bătea negru nu numai
pentru că mama era înca tânără, dar și pentru că negru este culoarea războiului,
adevăr sugerat și de comparația negrului cu furtuna. În final părul mamei viscolea,
verbul subliniat sugerând aceeași âncărunțire/ îmbătrânire — de durere pentru fiu
—, care a fost evocată de autor in Harpa.
Poezia Război are о compoziție anaforică, primele versuri ale strofelor întâi și
a treia sugerând binefacerile păcii, iar primul vers al strofei a doua prezentând în
mod plastic dezastrul pricinuit de război (“Nu era pământul, luna...“).
Fiecare strofă a poeziei se compune din câte о metaforă marcată de о mare
pondere identică, tustrele strofeie colaborând intens în vederea contopirii lor într-
o expresie lirică desăvârșită a războiului devorator de vieți omenești.
Și mai e un adevăr crud aici: faptul că urmările nefaste ale războiului sunt
simțite cel mai dureros de mama, nevoită să îndure pierderea cea mai mare care i
se poate întâmpla, pierderea fiului, indiferent de vârsta acestuia. Alegerea mamei
în calitate de subiect ce suportă calamitățile războiului este prin sine însăși un
indiciu al măiestriei artistice, indiciu a cărui importanța este cu atât mai mare, cu
cât se pierde un prune, este retezată din față о viață. Forța nimicitoare a războiului
apare de-a dreptul sculptată prin mijlocirea cuvântului.