Introducere.

Cadrul general

Originea principiului liberei circulaţii a persoanelor se găseşte în Tratatul CE, art. 3(c) şi (d) care
prevăd că activităţile Comunităţii trebuie să includă:

(c) o piaţă internă caracterizată prin abolirea, între Statele Membre, a obstacolelor în calea liberei
circulaţii a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului;

(d) măsuri privind intrarea şi circulaţia persoanelor conform dispoziţiilor titlului IV;

În continuare, Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene a introdus în Tratatul CE conceptul

de cetăţenie europeană. Articolul 18(1) CE (fostul art. 8a(l)) prevede că :

,,Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul Statelor Membre,
sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de prezentul Tratat şi de dispoziţiile luate pentru
aplicarea sa.”

Conform art. 18(2) CE (fostul art. 8a(2)), Consiliul poate adopta prevederi pentru a facilita
exercitarea drepturilor cuprinse în paragraful 1. În continuare, art. 19 CE (fostul art. 8b) prevede că
un individ poate vota şi se poate opune în alegerile municipale şi ale Parlamentului European în
Statul Membru în care locuieşte în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat.

Mai mult, în Tratatul de la Amsterdam sub titlul IV (fostul titlu III-a), art. 61-69 CE (fostele art. 73I-
73q), CE încearcă să întemeieze treptat un spaţiu de libertate, securitate şi dreptate. În urma
amendamentelor de la Amsterdam, TUE a fost radical revizuit şi multe dintre domeniile sale cheie
au fost transferate în Tratatul CE. Prevederile privind vizele, azilul, emigrarea şi alte politici legate
de libera circulaţie a persoanelor au fost aduse în cadrul dreptului comunitar în noul titlu IV (fostul
titlu III-a) al Tratatului CE. Prevederile privind cooperarea dintre poliţie şi justiţia penală au rămas
în cadrul TUE sub control interguvernamental. În plus, de exemplu, un protocol permite Marii
Britanii şi Irlandei să menţină sisteme de control al frontierei diferite faţă de restul Uniunii. De
asemenea, un alt protocol aduce Acordul Schengen privind abolirea treptată a verificărilor la
graniţele comune în cadrul TUE şi Tratatului CE. În fine, un ultim protocol la Tratatul CE se ocupă
de problema cererilor de azil primite de un Stat Membru de la un cetăţean al altuia. Rezultatul este
un labirint de noi articole şi protocoale reprezentînd cea mai complexă provocare juridică a noului
Tratat. Toate acestea sînt prezentate mai amănunţit în capitolul referitor la Justiţie şi Afaceri Interne.
Dacă toate aceste articole ale CE oferă un cadru pentru libera circulaţie a persoanelor, principalele
prevederi discutate mai jos sînt cuprinse în art. 39- 42 CE (fostele art. 48-51) referitor la muncitori,
art. 43-48 CE (fostele art. 52- 58) referitor la libertatea de stabilire şi art. 49-55 CE (fostele art. 59-
66) referitor la libertatea de a presta servicii. La rîndul lor, aceste prevederi au fost întărite printr-o
legislaţie secundară. Deşi există, o distincţie între „muncitori“ sau persoane angajate conform art. 28
CE (fostul art. 30) şi persoane care lucrează singure conform art. 43 şi 49 CE (fostele art. 52 şi 59),
CEJ a arătat că:

Compararea acestor prevederi diferite arată că ele se bazează pe aceleaşi principii atît în privinţa
intrării şi a domicilierii pe teritoriul Statelor Membre a persoanelor prevăzute în dreptul comunitar,
cît şi a interzicerii oricărei discriminări între acestea în temeiul naţionalităţii.

Astfel, în multe cazuri va fi inutilă orice clasificare, deoarece aplicarea principiilor va fi aceeaşi. De
asemenea, toate cele trei articole ale CE au fost considerate direct efective.

Muncitorii

CEJ a recunoscut libera circulaţie a muncitorilor ca pe unul dintre drepturile fundamentale ale
omului, identificînd în acest concept dimensiunea sa socială sau „umană“. Ca urmare, CEJ a
dezvoltat pe larg consecinţele sociale ale dreptului. Principala prevedere a Tratatului referitoare la
libera circulaţie a muncitorilor este art. 39 CE (fostul art. 48):

1. Libera circulaţie a forţei de muncă este asigurată în interiorul Comunităţii.

2. Ea implică abolirea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate a forţei de muncă din Statele
Membre în privinţa angajării, remunerării şi a celorlalte condiţii de muncă.

3. Ea cuprinde dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public, de siguranţă
publică sau de sănătate publică:

a) de a răspunde ofertelor efective de angajare;

b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul Statelor Membre;

c) de a sejuma în unul dintre Statele Membre cu scopul de a ocupa un loc de muncă conform
dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative care se aplică angajării forţei de muncă
naţionale;
d) de a ramîne, în condiţiile care vor face obiectul regulamentelor de aplicare stabilite de
Comisie, pe teritoriul unui Stat Membru după ocuparea unui loc de muncă în acest stat.

4. Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică posturilor din administraţia publică.

Principiile de mai sus au fost întărite prin introducerea unei legislaţii secundare, în conformitate cu
art. 39(3)(d) şi 40 CE (fostele art. 48 (3)(d) şi 49). Principalele măsuri sînt:

- Directiva 68/360 CE privind dreptul la intrare şi rezidenţă ;

- Regulamentul 1612/68 CE privind accesul la şi condiţiile de angajare;
- Regulamentul 1251/6870 CE privind dreptul persoanelor de a rămîne pe teritoriul unui Stat
Membru după ce au fost angajate acolo; şi
- Directiva 64/221 CE privind dreptul Statelor Membre de a deroga de la prevederile
referitoare la libera circulaţie în baza politicii de stat, a siguranţei publice sau sănătăţii
publice.
- Drepturile prevăzute în art. 39 CE (fostul art. 48) şi punerea în aplicare a legislaţiei
secundare se referă la muncitori şi la familiile acestora, ale căror drepturi derivă numai din
relaţia lor cu muncitorii. Au fost incluse şi familiile, deoarece era evident că persoanele care
au dreptul la liberă circulaţie în UE sînt mai puţin dornice să-ţi exercite acest drept dacă nu
îşi pot aduce familiile cu ele.

Articolul 39 CE (fostul art. 48) a fost prima dată considerat ca avînd efect direct în cazul Comisia c.
Franța. Cazul privea Code du Travail Maritime francez, în al cărui art. 3 Ministrul Marinei
Comerciale prevăzuse un ordin conform căruia 75% din echipajul unei nave trebuia să fie de
naţionalitate franceză. Comisia a acţionat în justiţie Franţa în baza art. 169, susţinînd că, în măsura
în care se aplică cetăţenilor altor State Membre, Codul francez este incompatibil inter alia cu art. 39
CE (fostul art. 48). Guvernul francez a argumentat că menţinerea Codului nu încalcă Tratatul CE,
deoarece, în practică, guvernul a scutit cetăţenii altor State Membre de distincţia prevăzută în Cod
şi, mai mult, prevederile Tratatului CEE referitoare la libera circulaţie a muncitorilor nu se aplică
transportului naval atîta timp cît Consiliul nu a hotărît astfel prin art. 39(2) CE (fostul art. 84(2)).

CEJ a respins argumentele guvernului francez şi a decis că art. 3 al Codului contravine art. 39 CE
(fostul art. 48), care interzice orice discriminare în funcţie de naţionalitate. Curtea a declarat:

Natura absolută a acestei interdicţii are ca efect nu numai asigurarea în fiecare Stat Membru a
accesului egal la angajare pentru cetăţenii altor state membre, ci şi, conform scopului articolului 177
[acum articolul 234] al Tratatului, garantarea că proprii cetăţeni ai statelor nu vor suporta
consecinţele defavorabile care ar putea apărea în urma oferirii sau a acceptării de către cetăţenii altor
State Membre a unor condiiţi de angajare sau remuneraţii mai puţin avantajoase decît cele obţinute
conform dreptului naţional, din moment ce acceptarea acestei situaţii este interzisă.

Decurge din caracterul general al art. 39 CE (fostul art. 48) referitor la interzicerea discriminării şi
din obiectivul urmărit de abolirea discriminării că discriminarea era interzisă chiar dacă reprezenta
un obstacol de importanţă secundară în ceea ce priveşte egalitatea accesului la angajare şi a altor
condiții de lucru și angajare.

Definiţia unui „ muncitor“

În determinarea cadrului de acţiune al art 39 CE (fostul art. 48) şi al legislaţiei secundare concepute
sub acesta, este importantă definirea conceptului de „muncitor“. Acest concept nu este definit în
Tratatul CE sau în legislaţia CE. Totuşi, CEJ a considerat că termenul este un concept care aparţine
dreptului comunitar . Acesta cuprinde orice persoană care caută saudoreşte să caute angajarea
efectivă, chiar dacă numai cu o fracţiune de normă, atîta timp cît activitatea nu este atît de redusă
încît să nu fie considerată insuficientă, şi chiar dacă indemnizarea este mai mică decît salariul minim
garantat sau lipseşte, ca în cazul unei comunităţi religioase.

Astfel, după CEJ, caracteristica determinantă a unui „muncitor“ conform legislaţiei CEJ este că
prestează servicii de o anumită valoare economică pentru şi sub coordonarea altei persoane, în
schimbul cărora primeşte o remuneraţie.

O serie de decizii exemplifică aplicarea acestui principiu al Comunităţii în cazurile aduse înaintea
CEJ în baza art. 234 CE (fostul art. 177).

În cazul Lawrie-Blum reclamanta era cetăţean britanic. După ce a promovat la o universitate

germană primul examen pentru slujba de profesor de gimnaziu, i s-a refuzat accesul la perioada de
probă necesară pentru a doua examinare care permitea candidaţilor promovaţi numirea în funcţia de
profesor. Refuzul se baza pe o lege din Baden-Württemberg, care cerea posesia cetăţeniei germane
pentru admiterea în serviciul de probă. Reclamanta a susţinut că, refuzînd să o admită pentru
perioada de probă din cauza naţionalităţii, autorităţile din Baden-Württemberg i-au încălcat
drepturile garantate prin art. 39(2) CE (fostul art. 48(2)). În replică, autorităţile respective au
susţinut, inter alia, că un profesor în perioada de probă nu este un muncitor conform sensului art. 39
CE (fostul art. 48).
СEJ a decis în favoarea reclamantei : ca profesor în perioada de probă lucra sub conducerea şi
supravegherea şcolii în care a fost repartizată, presta un serviciu de o anumită valoare economică şi
primea o remuneraţie în schimbul serviciilor prestate. Toate cele trei criterii pentru definirea unui
„muncitor“ erau astfel îndeplinite.

De asemenea, în cazul Levin, reclamanta, o cetăţeană britanică şi soţia unui cetăţean din afara
Comunităţii, a solicitat în 1978 un permis de rezidenţă olandez. Cînd solicitarea i-a fost refuzată
pentru că nu era „muncitoare“, s-a angajat cu o fracţiune de normă pentru un salariu mic şi a reînnoit
solicitarea. Autorităţile olandeze au refuzat din nou să-i acorde permisul, susţinînd că suma pe care o
cîştigă nu îi este suficientă pentru a se întreţine şi este mai mică decît salariul minim statutar
olandez. CEJ a argumentat că termenul „muncitor“ se aplică şi celor care lucrează conform unui
program limitat (de exemplu cu o fracţiune de normă), cu condiţia ca angajarea să fie „reală“, nu
nominală sau minimă: drepturile revin numai celor care prestează sau doresc să presteze o activitate
de natură economică. Acest principiu se aplica indiferent că muncitorul respectiv se putea întreţine
sau prefera să se descurce cu un venit mai mic decît venitul minim naţional.

În cazul Kempf, un muzician german locuise în Olanda timp de un an. Lucrase iniţial cu o fracţiune
de normă ca profesor de muzică, dînd 12 lecţii pe săptămînă şi cîştigînd mai puţin de 240 Euro pe
lună. Şi-a completat veniturile cu ajutorul social din partea statului. Apoi s-a îmbolnăvit şi nu a mai
putut lucra, beneficiind de ajutoare de şomaj, sociale şi medicale. Solicitarea sa de rezidenţă a fost
refuzată pe motivul că nu este „muncitor“. CEJ a decis că dacă presta o activitate reală cu o fracţiune
de normă, statutul de „muncitor“ nu putea fi negat doar pentru că remuneraţia era sub nivelul minim
naţional dacă se putea baza pe suplimentarea acesteia „prin alte mijloace legale de subzistenţă“. De
asemenea, nu conta dacă banii folosiţi pentru suplimentarea venitului erau obţinuţi prin mijloace
personale sau din fonduri publice. Astfel, Kempf reprezintă o extindere a formulei Levin.

În cazul Steymann CEJ a dat dovadă de flexibilitate în definiţia sa privind negocierea muncă/salariu.
Reclamantul era un membru german al comunităţii Bhagwan, o comunitate cvasireligioasă din
Olanda. Comunitatea îi asigura mîncare, haine şi găzduire. El presta activităţi de curăţenie, reparaţii
şi alte însărcinări domestice, dar primea numai bani de buzunar pentru cheltuieli personale minore.
Solicitarea sa de a obţine un permis de rezidenţă a fost respinsă. CEJ a considerat că munca sa era
suficientă pentru a-i justifica statutul de „muncitor“, din moment ce constituia o parte necesară a
bunăstării comunităţii, iar aceasta era dispusă să-i ofere anumite servicii în schimb, şi reprezenta o
activitate reală şi efectivă.
Decizia CEJ în cazul Steymann trebuie comparată cu cea din cazul Bettray. În acest din urmă caz,
reclamantul era, din nou, un cetăţean german rezident în Olanda din 1980 care solicitase un permis
de rezidenţă în 1983. Fiind dependent de droguri, Bettray beneficia de un program special de ajutor
social conform căruia locuia într-un centru de terapie şi primea ajutor financiar. În schimb i se cerea
să lucreze pentru o agenţie municipală, în măsura în care i-o permitea capacitatea sa de muncă. CEJ
nu a fost de acord că activitatea plătită asigurată de stat ca o parte a unui program de dezin-toxicare,
conform legislaţiei privind angajarea, reprezintă o „activitate economică reală“. Astfel, pentru a
corespunde statutului de „muncitor“, munca prestată trebuie să îndeplinească sau să derive dintr-un
scop economic. Ţinînd cont de acest aspect, vom examina acum legislaţia secundară a CE în acest
domeniu.

Dreptul la intrare şi reşedinţă / Diectiva 68/360 CE

Directiva 68/360 CE conferă dreptul la intrare şi reşedinţă muncitorilor şi familiilor acestora.

Principalele prevederi garantează dreptul:

(a) de a părăsi statul natal pentru a putea lucra în alt Stat Membru.

(b) de a intra pe teritoriul altui Stat Membru dacă prezintă o carte de identitate sau un paşaport
valabil. Vizele de intrare pot fi cerute pentru membrii familiei care nu sînt cetăţeni ai unui Stat
Membru şi, dacă este cazul, Statele Membre trebuie să acorde acestor persoane toate facilităţile
pentru a obţine vizele necesare.

(c) de a obţine un permis de rezidenţă la prezentarea actelor de intrare şi (pentru muncitori) a

certificatului de angajare şi (pentru membrii familiei) a documentelor emise de autorităţile din statul
de origine sau ale statului din care vin prin care se dovedeşte relaţia lor cu muncitorul şi, dacă sînt
întreţinuţi de acesta, a unui document emis de aceleaşi autorităţi prin care se certifică faptul că sînt
întreţinuţi de sau că locuiesc împreună cu muncitorul în acel stat.

CEJ a stabilit că dreptul la intrare conferit prin legislaţia CE include dreptul de a intra pentru a căuta
de lucru. Totuşi, o persoană care îşi caută de lucru nu poate rămîne pe o perioadă nedefinită. Astfel,
CEJ a decis în cazul Antonissen că Marea Britanie poate deporta legal un migrant pe teritoriul
Comunităţii care nu a reuşit să se angajeze după şase luni în cazul Antonissen, nu a fost stabilită o
perioadă limită, dar CEJ a indicat că o persoană este îndreptăţită să rămînă mai mult de şase luni
dacă poate demonstra că face eforturi reale de a găsi de lucru şi că există o şansă reală de a fi
angajată. Astfel, o prevedere a legislaţiei naţionale conform căreia un cetăţean al altui Stat Membru
trebuie să părăsească ţara la expirarea unei perioade stipulate contravine dreptului CE.

Articolul 6 al Directivei 68/360 CE conţine indicaţii detaliate privind permisele de rezidenţă.

Acestea trebuie să fie valabile pentru o perioadă de cel puţin cinci ani de la data emiterii şi să poată
fi reînnoite automat. Cînd un permis de rezidenţă este reînnoit pentru prima dată, perioada de
rezidenţă poate fi limitată (dar nu mai puţin de 12 luni), dacă muncitorul a fost involuntar angajat în
statul gazdă mai mult de 12 luni consecutiv.

Un permis valabil nu poate fi retras unui muncitor, conform art. 7(1) al Directivei 68/360 CE, doar
pentru că este temporar incapabil de muncă din cauza unei boli sau a unui accident sau pentru că
este involuntar şomer. Totuşi, Directiva nu se referă expres la situaţia de „şomaj involuntar“. Se
poate deduce din art. 7(1) că dacă o persoană îşi părăseşte slujba voluntar, Statele Membre au
dreptul de a retrage permisul de rezidenţă acelei persoane. Totuşi, dacă se examinează cazul unui
muncitor care părăseşte o slujbă care nu îi place şi începe imediat să-şi caute alta, este dificil de
împăcat această deducţie cu decizia CEJ din cazul Antonissen, conform căreia art. 39 CE (fostul art.
48) protejează dreptul de intrare într-un alt Stat Membru pentru a căuta de lucru, chiar dacă pentru o
perioadă limitată. Oricum, permisul de rezidenţă constituie o condiţie a angajării.

Dacă angajarea în statul gazdă este temporară (între 3 şi 12 luni), trebuie emis un permis temporar;
acesta poate fi limitât la perioada de angajare. Nu este necesară emiterea unor permise de rezidenţă
pentru muncitorii sezonieri şi pentru cei angajaţi pentru mai puţin de 3 luni, al căror drept de
rezidenţă trebuie recunoscut de statul gazdă fără emiterea unui permis.

Dreptul la rezidenţă al unui muncitor migrant din Comunitate în Statul Membru în care este angajat
reiese direct din Tratatul CE şi din legislaţia secundară a CE, astfel încît un stat gazdă nu poate
refuza intrarea sau deporta un muncitor sau pe membrii familiei acestuia doar pentru că nu posedă
permise de rezidenţă sau nu au reuşit să îndeplinească condiţiile administrative.

Formalităţile administrative pot şi ele să contravină prevederilor referitoare la libera circulaţie dacă
sînt nejustificat restrictive. O condiţie italiană ca muncitorii emigranţi să înştiinţeze în decurs de trei
zile poliţia în legătură cu sosirea lor în Italia a fost examinată în două cazuri aduse înaintea CEJ. îÎn
primul, Watson c. Belmann, CEJ a confirmat dreptul Statelor Membre de a ţine evidenţa mişcărilor
de populaţie de pe teritoriul lor şi, mai ales, de a stabili o perioadă în care cetăţenii străini trebuie să
îşi declare sosirea. Totuşi, această perioadă trebuie să fie rezonabilă. În al doilea caz, Messner , CEJ
a considerat că perioada de trei zile stabilită prin legislaţia italiană era nerezonabil de scurtă. Cînd
condiţiile administrative sînt compatibile cu prevederile privind libera circulaţie, un Stat Membru
este îndreptăţit să sancţioneze nerespectarea acestora, cu condiţia ca sancţiunile să fie proporţionale.

În cazul Pieck, acuzatul locuia şi lucra în Cardiff. I se permisese să rămînă pentru o perioadă limitată
în Marea Britanie şi rămăsese mai mult de perioada limită de 6 luni. Nu deţinea un permis de
rezidenţă. La cererea magistraţilor locali, CEJ a decis că pedepsele atrase de nerespectarea
formalităţilor sînt compatibile cu dreptul CE. CEJ a declarat:

Dintre pedepsele atrase de nerespectarea formalităţilor cerute pentru a dovedi dreptul la rezidenţă al
unui muncitor aflat sub protecţia legislaţiei Comunităţii, deportarea este evident incompatibilă cu
prevederile Tratatului, deoarece, după cum a confirmat Curtea în alte cazuri, această măsură
anulează dreptul conferit şi garantat prin Tratat.

În ceea ce priveşte alte pedepse, cum ar fî amenzile sau închisoarea, deşi autorităţile naţionale sînt
îndreptăţite în cazul nerespectării prevederilor referitoare la permisele de rezidenţă, să impună
pedepse comparabile cu cele impuse în cazul delictelor minore comise de cetăţeni, nu este justificată
impunerea unei pedepse atît de disproporţionată faţă de gravitatea faptei încît devine un obstacol
pentru libera circulaţie a persoanelor.

Concluzia este că dacă un cetăţean al unui Stat Membru al Comunităţii, căruia i se aplică prevederile
privind libera circulaţie a muncitorilor, nu reuşeşte să obţină permisul special de rezidenţă prescris
[în Directiva 68/360, art.4] nu poate fi pedepsit printr-o recomandare de deportare sau prin măsuri
care ajung chiar la întemniţare.

În cazul mai recent Skanavi erau impuse şi pedepse penale pentru nerespectatea unei condiţii
administrative. Dna Skanavi, cetăţeană greacă, obţinuse rezidenţa în Germania conform dreptului la
stabilire prevăzut în art. 43 CE (fostul art. 52). Nu a reuşit să-şi schimbe carnetul de conducere grec
cu unul german (cum ar fi trebuit conform prevederilor Comunităţii) şi era acuzată pentru condus
fără carnet, un delict penal pentru care putea fi pedepsită cu închisoare pînă la un an sau cu amendă.
CEJ a considerat că emiterea unui carnet de conducere de către statul gazdă echivalent cu cel din
statul de origine nu constituie o condiţie pentru dreptul de a conduce în statul gazdă, ci numai
dovada acestui drept. Astfel, obligaţia de a schimba carnetul era o condiţie administrativă. Tratarea
unei persoane care nu a reuşit să-şi schimbe carnetul ca pe o persoană care conduce fără carnet,
atrăgînduşi astfel pedeapsa penală, ar fi disproporţionată faţă de gravitatea delictului. Ar constitui o
restricţie a liberei circulaţii, din moment ce o condamnare penală poate avea consecinţe grave asupra
angajării sau activităţii pe cont propriu.

Accesul la şi condiţiile de angajare: Regulamentul 1612/68 CE

Regulamentul 1612/68 CE reglementează accesul la şi condiţiile de angajare şi a fost adoptat pentru

punerea în aplicare a art 39(2) şi (3)(a)(b) CE (fostul art. 48(2) şi (3)(a) şi (b)). Este împărţit în mai
multe părţi, cea mai importantă pentru prezenta analiză fiind „Partea I: Angajarea şi familiile
muncitorilor“, care cuprinde trei titluri:

Titlul I: „Eligibilitatea pentru angajare“ (Regulamentul 1612/68 CE, art. 1- 6) - prevede dreptul
muncitorului la accesul la angajare.

Titlul II: „Angajarea şi egalitatea tratamentului“ (Regulamentul 1612/68 CE, art. 7-9) - referitor la
dreptul la tratament egal nu numai în problemele legate de angajare, ci şi în privinţa „avantajelor
sociale“, cum ar fi locuinţa.

Titlul III: „Familiile muncitorilor“(Regulamentul 1612/68 CE, art. 10-12) - se ocupă de drepturile
familiilor.

Regulamentul mai conţine prevederi privind stabilirea mecanismelor şi a instituţiilor de lichidare şi

coordonare a posturilor libere şi a cererilor de angajare.

Titlul I: Eligibilitatea pentru angajare

Acest prim titlu dezvoltă norma de bază a Tratatului privind nediscri- minarea între cetăţenii Statelor
Membre în ceea ce priveşte accesul la angajare: astfel, în principiu, slujbele sînt în mod egal
disponibile pentru cetăţenii tuturor Statelor Membre.

Un Stat Membru nu poate discrimina, deschis sau într-o manieră mascată, împotriva celor care nu
sînt cetăţeni ai săi, prin limitarea cererilor şi ofertelor de angajare sau prin prescrierea unor proceduri
speciale sau prin limitarea aducerii la cunoştinţă sau prin orice altă măsură care împiedică angajarea
muncitorilor care nu sînt rezidenţi. Statele Membre nu pot limita prin număr sau procent numărul
celor de altă naţionalitate care se vor angaja într-o activitate sau într-un domeniu de activitate. De
asemenea, Statele Membre trebuie să ofere celor de altă naţionalitate aceeaşi asistenţă în căutarea
unei slujbe pe care o pune la dispoziţia cetăţenilor proprii.
Totuşi, Statele Membre pot impune celor de altă naţionalitate, conform art. 3(1), condiţii „legate de
cunoştinţele lingvistice impuse de natura slujbei care trebuie ocupată“. în cazul Groener legislaţia
irlandeză competentă prevedea ca profesorii din şcolile profesionale din Irlanda să fie experţi în
limba irlandeză sau, dacă nu existau alţi candidaţi calificaţi, Ministerul Educaţiei putea acorda o
scutire de la aceasta. Candidata, o cetăţeană olandeză angajată anterior cu o fracţiune de normă ca
lector la o şcoală profesională, nu putea să se angajeze cu normă întreagă pentru că nu promovase un
test de limbă irlandeză şi nu obţinea o scutire. CEJ a examinat legea şi a declarat :

Răspunsul este că un post permanent, normă întreagă, de lector în instituţii de formare profesională
ale statului este de aşa natură încît să justifice condiţia lingvistică [Regulamentul 1612/68 CE, art.
3(1)1] cu condiţia ca aceasta să fie impusă ca o parte a politicii de promovare a limbii naţionale,
prima limbă oficială, şi aplicată într-un mod proporţional şi nediscriminatoriu.

Astfel, condiţiile privind competenţa lingvistică sînt acceptabile în vederea unei politici naţionale de
menţinere şi promovare a folosirii limbii ca mijloc de expresie a culturii şi identităţii naţionale, dacă
nu sînt disproporţionate în comparaţie cu obiectivele propuse.

Titlul II: Angajarea şi egalitatea tratamentului

Aceste drepturi sînt expres acordate muncitorilor, dar unele au fost extinse şi în beneficiul familiilor
acestora. Primul set de norme este prevăzut în cadrul art. 7 şi va fi discutat în următoarele trei
secţiuni. Articolul 7 prevede:

1. Un muncitor care este cetăţean al unui Stat Membru nu poate, pe teritoriul altui Stat
Membru, fi tratat diferit faţă de muncitorii din acel stat din cauza naţionalităţii, în ceea ce priveşte
condiţiile de angajare şi de lucru şi mai ales remunerarea sau concedierea şi, dacă ajunge şomer,
repunerea în drepturi sau reangajarea.

2. Se va bucura de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca şi muncitorii cetăţeni ai statului

respectiv.

3. De asemenea, în virtutea aceloraşi drepturi şi în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului

respectiv, va avea acces la pregătire în instituţiile de formare profesională şi centrele de reorientare
profesională.

4. Orice clauză a unui contract colectiv sau individual sau a altui regulament privind
eligibilitatea angajării, remunerarea şi alte condiţii de lucru sau concedierea vor fi nule şi neavenite
în măsura în care prevăd sau auto¬rizează condiţii discriminatorii vizînd muncitorii care sînt cetăţeni
ai altor State Membre.

Condiţiile de lucru

Articolul 7(1) tratează toate formele de discriminare, directă sau indirectă. De exemplu, un Stat
Membru care protejează muncitorii de prejudicii atunci cînd angajarea lor este întreruptă de
obligaţia de a satisface serviciul militar trebuie să aplice această măsură nu numai în cazul armatei
proprii, ci şi a altor State Membre: altfel, muncitorii cetăţeni ai statului respectiv ar fi trataţi
favorabil faţă de migranţi. În cazul Ugliola, o lege germană permitea unui angajator să ţină cont,
pentru calcularea vechimii, de perioadele în care angajaţii germani au fost în serviciul militar al
Germaniei. Pîrîtul era un cetăţean italian angajat de compania petiţionară în Germania, care îşi
făcuse stagiul militar în Italia. Cînd i s-a trimis cazul, CEJ a decis că legislaţia CE nu se opune
deciziilor naţionale prin care se acordă astfel de avantaje, cu condiţia ca scopul lor să fie atins prin
mijloace care nu duc la discriminări în funcţie de naţionalitate. În cazul de faţă, pîrîtul fusese
prejudiciat de legislaţia germană pentru că îşi făcuse stagiul militar în Italia şi, ca urmare,
prevederea germană contravenea legislaţiei CE. Astfel, Germaniei i s-a cerut să îşi aplice legile
astfel încît să reflecte situaţia obiectiv distinctă a migranţilor.

De asemenea, în cazul Sotgiu, petiţionarul, un cetăţean italian, a fost angajat de Oficiul Poştal
Federal din Stuttgart, deşi familia sa locuia în Italia. Ca şi angajaţii germani aflaţi într-o situaţie
asemănătoare, primea o „alocaţie de separare“. Totuşi, cînd Ministerul de Interne a mărit rata zilnică
a alocaţiei pentru muncitorii rezidenţi în Germania în momentul angajării, vechea rată a continuat să
fie plătită pentru cei rezidenţi în străinătate în momentul angajării lor indiferent că erau germani sau
străini. Cînd cazul a fost adus înaintea CEJ, aceasta a declarat:

Alocaţia de separare, în măsura în care constituie o compensare pentru inconvenientele suferite de

un muncitor care se află departe de casă, reprezintă o remunerare suplimentară şi este astfel una
dintre „condiţiile de angajare şi lucru“ în sensul reglementării.

Din acest punct de vedere contează mai puţin dacă alocaţia este plătită ca urmare a unei obligaţii
statutare sau contractuale sau doar ca opţiune a statului, în calitatea sa de angajator.

În măsura în care statul foloseşte această opţiune în numele propriilor săi cetăţeni din alte State
Membre în aceeaşi situaţie.
Diferenţa era bazată pe rezidenţă, totuşi putea exercita în practică un efect diferit, în funcţie de
naţionalitate. De aceea, CEJ a decis că sistemul ar putea contraveni legislaţiei CE.

Avantaje sociale şi fiscale

Formularea şi contextul art. 7(2) sugerează că ar putea fi limitate avantajele sociale şi fiscale
conferite de legislaţia naţională unei persoane muncitor, dar CEJ a adoptat o abordare mai largă a
acestui termen.

Cazul Fiorini c. SNCF ilustrează această afirmaţie. O lege franceză prevedea că în familiile cu trei
sau mai mulţi copii sub 18 ani, tatăl, mama şi fiecare copil, la cererea capului familiei, ar trebui să
primească un cârd special de reduceri pentru călătorii emis de SNCF (Compania Feroviară
Fran¬ceză Naţională). Soţul îl ceruse în timpul vieţii. După moartea sa, în urma unui accident
industrial, văduvei i s-a refuzat cârdul pe motivul naţionalităţii ei italiene. Înaintea unei curţi
franceze, reclamanta a argumentat că acel cârd de reduceri pentru călătorii constituia, pentru
muncitorii din Statele Membre, un „avantaj social“, conform art. 7(2). Compania pîrîtă a răspuns că
aceste avantaje erau exclusiv cele care decurgeau din statutul de muncitor, deoarece priveau
contractul de angajare. CEJ a considerat:

Deşi este adevărat că anumite prevederi ale acestui articol se referă la relaţiile care derivă din
contractul de angajare, sînt altele, cum ar fi cele care vizează repunerea în drepturi sau reangajarea
dacă un muncitor rămîne şomer, care nu au nici o legătură cu aceste relaţii şi chiar implică rezilierea
unui contract anterior.

În aceste condiţii referinţa la „avantajul social“ prevăzut în articolul 7 nu poate fi interpretată

restrictiv.

Rezultă că, în vederea egalităţii tratamentului pe care încearcă să o obţină prevederea, domeniul
concret de aplicare trebuie descris astfel încît să includă toate avantajele sociale şi fiscale, indiferent
că sînt sau nu legate de contractul de angajare, cum ar fi reducerile costurilor de călătorie acordate
familiilor mari.

De asemenea, aceste drepturi vor continua chiar dacă avantajele sînt în favoarea familiei rămase în
urma morţii muncitorului. Deoarece familia avea dreptul, conform legislaţiei CE (Reg. 1251/70 al
CE), să rămînă în Franţa, era îndreptăţită, conform art. 7(2), la „avantaje sociale“ egale.
Interpretarea CEJ în ceea ce priveşte avantajele sociale prevăzute în art.7(2) a fost ulterior formulată
în cazul Even :

Avantajele pe care [articolul 7(2) al Regulamentului 1612/68] le oferă şi muncitorilor care sînt
cetăţeni ai altor State Membre sînt toate acelea care, indiferent că sînt legate sau nu de un contract
de angajare, sînt în general acordate muncitorilor cetăţeni ai statului respectiv în virtutea statutului
lor obiectiv de muncitori sau în virtutea rezidenţei lor pe teritoriul naţional, şi cele a căror aplicare şi
pentru muncitorii cetăţeni ai altor state membre pare astfel potrivită pentru a facilita circulaţia
acestora în interiorul Comunităţii.

Această formulare a fost aplicată în cazurile ulterioare. De exemplu în cazul Reina, banca pîrîtă
acorda împrumuturi legate de naşterea unui copil. Sistemul de împrumut a fost introdus pentru a
stimula rata naşterilor în Germania şi pentru a reduce numărul avorturilor. La naşterea unui copil
putea fi acordat un împrumut scutit de dobîndă cuplurilor căsătorite numai dacă măcar unul dintre
soţi era german şi dacă venitul familiei nu depăşea o anumită sumă. Reclamanţii erau muncitori,
amîndoi italieni, rezidenţi în Germania şi solicitaseră fără succes un împrumut cînd dna Reina
născuse gemeni. În cele din urmă CEJ a decis că, din moment ce împrumutul era acordat datorită
statutului obiectiv de muncitor al reclamantului sau în virtutea simplei rezidenţe, era un „avantaj
social“: astfel, cuprindea nu numai beneficiile alocate de drept, ci şi pe cele acordate discreţionar.

Alte aplicări ale formulei Even de către CEJ au permis următoarelor să intre în cuprinsul art. 7(2):

• o alocaţie pentru adulţi handicapaţi prevăzută de Regulamentul 1408/71 CE referitor la

asistenţa socială;

• o alocaţie de minimă subzistenţă garantată;

• posibilitatea de a folosi limba proprie în proceduri legale;

• un beneficiu special în caz de şomaj pentru tinerii care nu intră în sfera Regulamentului
1408/71 CE;

• un beneficiu de bătrîneţe pentru cei care nu au dreptul la pensie conform sistemului naţional
de asigurări sociale;

• un venit minim garantat pentru persoanele în vîrstă.

O importantă restricţie asupra dreptului la avantaje sociale egale a fost atribuită art. 7(2) în cazul
Lebon, Dra Lebon, cetăţeană franceză, locuia cu tatăl ei în Belgia şi, cu excepţia unei perioade de
doi ani în care lucrase în Franţa, locuise întotdeauna cu el. Tatăl ei, de asemenea cetăţean francez,
primea o pensie în Belgia. Ea a solicitat unui centru de ajutor social acordarea unei sume minime de
subzistenţă prevăzută prin legislaţia belgiană („minimex“), susţinîndu-şi cererea şi prin faptul că îşi
căuta o slujbă în Belgia.

Răspunzînd uneia dintre întrebările care i-au fost adresate, CEJ a afirmat că o persoană care caută o
slujbă are dreptul la acces egal la angajare conform art. 39 CE (fostul art. 48) şi Regulamentul
1612/68 CE, art. 2 şi 5, dar nu şi la accesul egal la avantajele sociale şi fiscale prevăzute în art. 7(2)
al respectivului Regulament. Acesta se aplica numai în beneficiul muncitorilor, nu şi al cetăţenilor
Statelor Membre care emigrau în căutarea unei slujbe.

Astfel, în cazul Lebon CEJ a stabilit o distincţie între cei legal îndreptăţiţi la reşedinţă „stabilă“ în
urma angajării şi cei cărora li se acordă temporar dreptul la reşedinţă în timp ce îşi caută de lucru:
numai primii au dreptul la egalitate totală de tratament.

Accesul la formare în şcolile profesionale şi centrele pentru reorientare profesională

Conform art. 7(3), muncitorii au dreptul la acces, în aceleaşi condiţii ca şi muncitorii din ţara
respectivă, la formare în şcoli profesionale şi centre pentru reorientare profesională. „Acces“ în acest
context înseamnă nu numai dreptul de a fi admis la cursurile de formare educaţională, profesională
sau de ucenicie ale statului gazdă, ci şi de a beneficia de „măsurile generale de facilitare a
prezenţei“, inclusiv de burse.

Chestiunea drepturilor egale la burse de studiu a determinat apariţia unor probleme pentru Statele
Membre. Aceste drepturi, fiind disponibile pentru muncitorii migranţi şi familiile lor, dacă sînt
legitim rezidenţi într-un Stat Membru, ar rezulta din jurisprudenţa CEJ că tot ce trebuie să facă o
persoană este să obţină „rezidenţă legitimă“, angajîndu-se, chiar dacă nu cu normă întreagă, cu
condiţia ca slujba să fie reală. Dacă după aceea muncitorul este concediat sau renunţă la slujba
respectivă, este îndreptăţit să aibă acces egal la orice curs şi la orice bursă ori conform art. 7(3) ca
„formare profesională“ ori art. 7(2) ca „avantaj social“.

Astfel, se pare că Statele Membre mai generoase în privinţa asigurării şi sprijinului oferit educaţiei
pot fi expuse unui tip de abuz al „muncitorilor“ care circulă în CE cu scopul de a profita de
avantajele educaţionale.
Totuşi, răspunsul CEJ sugerează concluzia că definiţia „muncitorului“ este separată de sfera
avantajelor la care o astfel de persoană ar putea avea dreptul.

Sindicatele şi dreptul la locuinţă

Conform art. 8 al Regulamentului 1612/68 CE, muncitorii migranţi pot beneficia de dreptul de a fi
membri într-un sindicat şi de dreptul la locuinţă fără discriminare. Articolul 9 are scopul de a
garanta că locuinţele publice şi private sînt puse la dispoziţia muncitorilor migranţi în aceleaşi
condiţii ca şi pentru cetăţenii statului gazdă. Acest drept include proprietatea locuinţei necesare
muncitorului.

Titlul III: Familiile muncitorilor

Regulamentul 1612/68/CEE, Partea I, art. 10(1) defineşte ceea ce se înţelege prin membri ai familiei
unui muncitor în scopul de a hotărî ce persoane au dreptul de a emigra împreună cu muncitorul în
statul gazdă. Acestea sînt:

• soţia(ul) şi descendenţii lor care nu au împlinit 21 de ani sau depind de ei;

• rudele dependente pe linie ascendentă ale muncitorului şi soţiei(ului) acestuia.

Indivizii care sînt membri ai familiei muncitorului au dreptul de a emigra cu acesta, indiferent de
naţionalitatea lui. Articolul 10(2) prevede că Statele Membre trebuie să faciliteze admiterea oricărui
alt membru al familiei care nu se încadrează între cei prevăzuţi la art. 10(1), dar care depinde de
muncitor sau a locuit cu acesta în statul de origine.

Pentru ca muncitorul migrant să-şi poată aduce familia, trebuie să îi poată asigura o locuinţă care
este considerată normală pentru muncitorii din ţara respectivă în zona în care locuieşte el. Totuşi,
această condiţie se aplică numai cînd muncitorul începe să lucreze în Statul Membru; orice încercare
de a o face aplicabilă pe întreaga perioadă de rezidenţă a muncitorului pe teritoriul Statului Membru
contravine dreptului comunitar.

În ceea ce priveşte situaţia soţiilor, CEJ a specificat că termenul de „soţ(ie)‘‘ denumeşte o persoană
căsătorită cu muncitorul, nu care convieţuieşte cu el. Chiar dacă muncitorul este separat de soţia sa
şi nu convieţuieşte cu ea, soţia are dreptul să rămînă în statul gazdă. Se pare că statutul soţului
divorţat trebuie stabilit de CEJ. Articolul 11 prevede:
Dacă un cetăţean al unui Stat Membru desfăşoară o activitate ca persoană angajată sau pe cont
propriu pe teritoriul altui Stat Membru, soţia sa şi copiii săi care nu au împlinit 21 ani sau depind de
el vor avea dreptul de a desfăşură orice activitate ca persoană angajată pe teritoriul aceluiaşi stat,
chiar dacă nu sînt cetăţeni ai unui Stat Membru.

În cazul Giil, un cipriot turc căsătorit cu o englezoaică care lucra în Germania dorea să practice
medicina acolo cu normă întreagă, dar a fost refuzat din cauza naţionalităţii sale. Era medic autorizat
şi lucrase deja cu o fracţiune de normă în Germania, iar CEJ a considerat că dacă este calificat
pentru profesiunea pe care doreşte să o practice, conform art. 11, ca soţ al unei cetăţene a CE, era
îndreptăţit la aceasta. Totuşi, art. 11 nu acordă un drept independent de rezidenţă soţilor.

În privinţa copiilor, art. 12 prevede că sînt îndreptăţiţi la accesul fără discriminare la cursurile de
formare educaţională, profesională sau de ucenicie. Aceasta include atît dreptul de a fî admişi la
cursuri cît şi de a beneficia de subvenţii care să îi ajute să le frecventeze. În cazul Echtemach şi
Moritz era vorba despre copiii unor părinţi germani care lucrau în Olanda. Cînd părinţii lor s-au
mutat în Germania, au dorit să rămînă în Olanda să-şi termine studiile la colegiu, deoarece studiile
făcute acolo nu erau recunoscute în Germania. CEJ a considerat că integrarea copiilor muncitorilor
migranţi în sistemul educaţional şi societatea statului gazdă este foarte impor¬tantă, iar valoarea
acesteia s-ar pierde dacă, părinţii hotărăsc să plece din ţara gazdă, copiii lor fiind dezavantajaţi în
vreun fel în urma plecării. în astfel de cazuri copiii îşi păstrează statutul de „copii ai familiei“, chiar
dacă muncitorii s-au întors în ţara lor, deşi acest statut va înceta de la sine la încheierea studiilor
respective.

Trebuie menţionat că art. 12 nu dă unei soţii dreptul la acces egal la cursurile de formare
educaţională, profesională sau de ucenicie. Temeiul corect al solicitării soţului a fost determinat prin
art. 12 CE (fostul art. 6),65 care interzice discriminarea în funcţie de naţionalitate. Poziţia ei fiind
cea de cetăţean favorizat al CE, cu alte cuvinte de soţie, ea „se încadrează în sfera de aplicare a
acestui Tratat“ după cum prevede expres art. 12 CE (fostul art. 6).66

Dreptul de a rămîne

Regulamentul 1251/70 CE prevede că în anumite condiţii cetăţenii unui Stat Membru care au lucrat
ca angajaţi pe teritoriul altor State Membre şi familiile acestora, conform Regulamentului 1612/68
CE, pot continua să locuiască în Statul Membru după ce nu mai sînt angajaţi acolo. Cele trei condiţii
pentru continuarea rezidenţei sînt:
1. pensionarea - dacă muncitorul a lucrat în Statul Membru gazdă în ultimele 12 luni, a locuit
acolo în ultimele 36 de luni şi acum s-a pensionat;

2. incapacitatea - dacă muncitorul a lucrat în Statul Membru gazdă în ultimele 24 de luni şi nu

mai este angajat din cauza unei incapacităţi permanente care nu îi permite să mai lucreze;

3. muncitor de frontieră - dacă muncitorul, după 36 de luni de muncă şi rezidenţă în Statul

Membru gazdă, se angajează în alt Stat Membru, con- tinuînd să locuiască în primul Stat Membru.

Familia muncitorului poate continua să locuiască în Statul Membru după moartea muncitorului, dacă
acesta obţinuse la momentul morţii dreptul la rezidenţă, conform prevederilor art. 2. Chiar dacă
muncitorul nu obţinuse acest statut la momentul morţii, familia sa va putea rămîne în Statul Membru
gazdă dacă este îndeplinită oricare dintre următoarele condiţii: muncitorul locuise acolo continuu
timp de 24 de luni înaintea morţii; a murit în urma unei boli profesionale sau a unui accident de
muncă; soţia supravieţuitoare este sau era, înainte să se căsătorească cu muncitorul, cetăţeană a
Statului Membru gazdă.

Perioadele de absenţă din Statul Membru gazdă mai mici de 3 luni nu contează pentru continuarea
rezidenţei, şi nici absenţele datorate serviciului militar obligatoriu. De asemenea, şomajul involuntar
şi absenţele datorate unei boli sau unui accident nu contează pentru continuarea contractului de
muncă.

Asigurările sociale

După cum s-a indicat deja, Tratatul CE şi legislaţia secundară permit muncitorilor să circule oriunde
în CE împreună cu familiile lor. S-a constatat că atunci cînd nu se poate, în cele mai multe cazuri
muncitorii sînt împiedicaţi să-şi exercite drepturile prevăzute în legislaţia CE. Acelaşi lucru se poate
spune despre asigurările sociale, normele care le reglementează fiind diferite între un Stat Membru
şi altul. Incapacitatea de a proteja muncitorii prin intermediul asigurărilor sociale constituie, de
asemenea, un obstacol important pentru mobilitatea muncitorului. Necesitatea de a armoniza
prevederile referitoare la asigurările sociale a fost recunoscută în art. 42 CE (fostul art 51) :

Consiliul, statuînd conform procedurii vizate în articolul 251 [proceduri codecizionale], adoptă în
domeniul securităţii sociale măsurile necesare pentru stabilirea liberei circulaţii a forţei de muncă,
instituind în special un sistem permiţînd să se asigure pentru forţa de muncă migra¬toare şi pentru
persoanele aflate în sarcina membrilor acesteia:
a) însumarea, pentru deschiderea şi menţinerea dreptului la prestaţii sociale ca şi pentru
calcularea acestora, a tuturor perioadelor luate în consideraţie de legislaţiile naţionale;

b) plata prestaţiilor către persoanele rezidînd pe teritoriul Statelor Membre.

Consiliul statuează în unanimitate pe durata procedurii vizate în articolul 251.

Ulterior acest domeniu a fost dezvoltat printr-o legislaţie secundară, mai ales prin Regulamentul
1408/71 CE, amendat şi completat prin Regulamentul 574/72 CE, Regulamentul 1390/81 CE şi
Regulamentul 3795/81 CE.

Este evident imposibilă armonizarea completă a diferitelor sisteme ale Statelor Membre în viitorul
apropiat, deoarece unele State Membre oferă cetăţenilor lor o protecţie socială mult mai mare decît
alte State Membre. Totuşi, o apropiere este necesară. Prin legislaţia primară şi secundară
Comunitatea a creat un sistem prin care beneficiile vor fi plătite persoanelor rezidente pe teritoriul
unuia dintre Statele Membre şi care le permite muncitorilor, membrilor familiilor acestora,
supravieţuitorilor, persoanelor apatride şi refugiaţilor să-şi calculeze şi păstreze drepturile la
beneficii.

Cel mai important element al legislaţiei în acest domeniu este Regulamentul 1408/71 CE care se
ocupă de aplicarea sistemelor de asigurări sociale pentru persoanele angajate, cele care lucrează pe
cont propriu şi membrii familiilor acestora, care circulă în cadrul Comunităţii. Se aplică
următoarelor categorii de persoane:

- persoanelor angajate şi celor care lucrează pe cont propriu, în prezent sau anterior supuse legislaţiei
unuia sau mai multor State Membre, care sînt cetăţeni ai unui Stat Membru sau persoane apatride
sau refugiaţi care locuiesc pe teritoriul unui Stat Membru, şi familiilor şi supravieţuitorilor acestora

- supravieţuitorilor persoanelor angajate sau care lucrează pe cont propriu, care au fost supuse
legislaţiei unuia sau mai multor State membre, indiferent de naţionalitatea acelor persoane angajate
sau care lucrează pe cont propriu, dacă supravieţuitorii lor sînt cetăţeni ai unuia dintre Statele
Membre sau persoane apatride sau refugiaţi care locuiesc pe teritoriul unuia dintre Statele Membre;

- funcţionarilor civili şi celor trataţi de lege ca funcţionari civili, în prezent sau anterior supuşi
legislaţiei unuia sau mai multor State Membre.
Sistemul preconizat de Regulament urmăreşte în principal ca legislaţia statului unde muncitorul
angajat sau cel care lucrează pe cont propriu într-o activitate economică să fie aplicată, indiferent de
statul de rezidenţă. Acestea fiind spuse, principiul este totuşi diminuat prin numeroase excepţii şi
proceduri.

Sînt prevăzute următoarele cazuri de beneficii în urma asigurărilor so¬ciale, parte a unor sisteme de
contribuţie sau fără contribuţie generale sau speciale: boală şi maternitate; invaliditate; subvenţii ale
supravieţuitorilor; bătrîneţe şi moarte; accidente de muncă şi boli profesionale; şomaj; beneficii şi
alocaţii familiale. Totuşi asistenţa socială şi medicală, sistemele de ajutorare a victimelor de război
sau sistemele speciale pentru funcţionarii civili şi persoanele tratate ca atare sînt excluse. Din cauza
naturii şi sferei schimbătoare a asigurărilor sociale Comisia consideră necesară revizuirea anuală a
Regulamentului 1408/71.

Procedurile de aplicare a Regulamentului 1408/71 CE se regăsesc în Regulamentul 574/72 CE, care

prevede calcularea costului mediu al beneficiilor în bani sau în natură, procedura de plată şi
prevenirea suprapunerii beneficiilor.

Din cauză că Regulamentul 1408/71 CE şi Regulamentul 574/72 CE au fost amendate de mai multe
ori de cînd au fost prima dată publicate, pentru ca versiunile amendate să fie mai bine înţelese şi
cititorii să aibă o viziune de ansamblu asupra textelor, Comisia a redactat o versiune unită a textelor.

Libera circulaţie a celor care nu sînt muncitori

Pînă acum ne-am ocupat de drepturile muncitorilor şi ale familiilor acestora, astfel încît ar putea
părea neobişnuită o discuţie despre libera circulaţie a celor care nu sînt muncitori. Oricum, deoarece
Comunitatea a depăşit justificările pur economice şi a început să sublinieze rolul politicilor sociale,
şi-a îndreptat atenţia asupra celorffcare, deşi nu sînt activi economic din diferite motive, doresc
totuşi să beneficieze de dreptul la liberă circulaţie şi să primească rezidenţă în cadrul UE. Au fost
adoptate trei directive pentru studenţi, pensionari şi persoane care nu sînt economic active.

Conform Directivei 90/366 CE8 , studenţii, soţiile şi copiii lor au dreptul la un permis de rezidenţă
valabil pentru durata studiilor. Acesta va fi anual reînnoit şi condiţionat de faptul că beneficiarul
deţine un loc la o universitate sau o terţă instituţie de învăţgmînt. De asemenea, trebuie să
beneficieze de o asigurare de sănătate în Statul Membru gazdă sau în cel de origine. Se pare că prin
această măsură li se poate cere studenţilor să semneze o declaraţie că au suficiente resurse pentru
perioada de studii, astfel încît nu vor cere ajutor de la sistemul de asigurări sociale al statului gazdă.
Familiile studenţilor care sînt cetăţeni ai CE, adică soţii(le) şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora,
vor avea dîeptul să desfăşoare activităţi ca angajaţi sau pe cont propriu în Statul Membru de
rezidenţă, chiar dacă nu sînt cetăţeni ai unui Stat Membru.

În cazul celorlalte directive, permisele de reşedinţă vor fi emise pentru o perioadă de cinci ani pentru
pensionari şi persoane economic inactive şi soţii(le) şi descendenţii pe care îi au în întreţinere, care
doresc să locuiască în Statul Membru gazdă, nu în cel de origine. Atît pentru pensionari cît şi pentru
persoanele inactive economic se va acorda permisul dacă pot dovedi că au suficiente resurse încît să
nu trebuiască să apeleze la sistemul de asigurări sociale al statului gazdă. În plus, beneficiarii trebuie
să aibă o asigurare de sănătate, iar pensionarii trebuie să primească o pensie de invaliditate, de
bătrîneţe sau în urma unui accident industrial sau a unei boli profesionale. Ideea este că resursele lor
financiare trebuie să fie mai mari decît nivelul minim al ajutorului social plătit în ţara gazdă. Dacă
este eliberat un astfel de permis, el trebuie să fie reînnoibil şi nondiscriminator.

Excepţiile privind libera circulaţie a persoanelor

Articolul 39 CE (fostul art. 48) conţine două excepţii privind libera circulaţie a persoanelor în
general: în primul rînd, art. 39(3) CE (fostul art. 48(3)) care limitează libertatea în temeiul politicii
publice, al siguranţei publice şi al sănătăţii publice; în al doilea rînd, art. 39(4) CE (fostul art. 48(4))
care impune limite privind angajarea în serviciul public. Urmîndu-şi atitudinea referitoare la
restricţiile asupra liberei circulaţii a bunurilor, CEJ interpretează restrictiv limitările impuse prin art.
39(3) şi (4) CE (fostul art. 48(3) şi (4)).

Limite în temeiul politicii de stat, al siguranţei publice şi al sănătăţii publice

Prevederile art. 39 CE (fostul art. 48) sînt completate prin Directiva 64/ 221 care se aplică în mod
egal muncitorilor, celor care lucrează pe cont propriu, celor care beneficiază de servicii şi familiilor
acestor categorii. Aceasta dezvoltă înţelesul care trebuie dat fiecăruia dintre cele trei titluri ale art.
39 CE (fostul art. 48), menţionînd că pot să nu fie invocate în scopuri economice. În cazul în care un
Stat Membru adoptă măsuri împotriva unui individ, această acţiune trebuie să se bazeze exclusiv pe
conduita personală a acelui individ. în aprecierea conduitei personale faptul că un individ a mai fost
condamnat penal nu trebuie folosit ca unic criteriu de excludere. Faptul că paşaportul sau buletinul
de identitate a unui individ a expirat în timpul prezenţei sale într-un Stat Membru gazdă nu va
justifica expulzarea. în privinţa justificării în temeiul sănătăţii publice, Directiva delimitează acele
boli şi incapacităţi care ar justifica excluderea celor menţionaţi într-o anexă a Directivei. În cazul în
care un individ contractează o boală sau suferă o incapacitate în timpul rezidenţei în Statul Membru
gazdă, aceasta nu poate fi folosită pentru a justifica refuzul reînnoirii permisului de rezidenţă sau
expulzarea din Statul Membru.

În rest, Directiva cuprinde procedurile administrative şi garanţiile pe care Statul Membru trebuie să
le ofere referitor la folosirea capacităţii de excludere. Acestea au ca scop protejarea drepturilor
individului şi oferă compensaţii legale efective în cazul în care o persoană doreşte să conteste o
decizie prin care este exclusă dintr-un Stat Membru. Astfel, persoana trebuie informată în privinţa
motivelor pentru care a fost luată hotărîrea de a nu i se permite intrarea, dacă aceasta nu ameninţă
securitatea statului; persoana trebuie înştiinţată cu cel puţin 15 zile înainte de refuzul de a i se acorda
sau reînnoi permisul de rezidenţă sau de hotărîrea de a fi expulzată, după cum are dreptul un
cetăţean al Statului Membru în ceea ce priveşte acţiunile administraţiei. Directiva merge mai departe
şi prevede un standard minim de protecţie care trebuie asigurat de Statele Membre, chiar dacă
măsurile de protecţie prevăzute în articolul 8 nu sînt asigurate.

Atît art. 39 CE (fostul art. 48) cît şi art. 3(1) al Directivei 64/221 CE au fost considerate ca avînd
efect direct în cazul Van Duyn. Guvernul britanic, considerînd că biserica scientologică este
dăunătoare din punct de vedere social şi e o ameninţare la adresa bunăstării publice, a instituit o
politică de refuzare a admiterii în Marea Britanie oricăror cetăţeni străini care doreau să studieze sau
să lucreze la sediul din Marea Britanie al bisericii. Pentru cetăţenii britanici care doreau să practice
scientologia nu existau astfel de restricţii. Lui Van Duyin, cetăţeană olandeză, i s-a refuzat intrarea
în Marea Britanie deoarece intenţiona să lucreze ca secretară la un colegiu al bisericii scientologice.
A intentat un proces împotriva Ministerului de Interne, susţinînd încălcarea art. 39 (3) CE (fostul art.
48(3)) şi a art. 3(1) al Directivei 64/221 CE.

Înaintea CEJ, guvernul britanic şi-a justificat acţiunile în temeiul politicii de stat, chiar dacă biserica
nu era interzisă în Marea Britanie, faptul de a fi membru nu constituia un delict penal, astfel îricît
era posibil ca un cetăţean britanic să preia slujba respectivă.

CEJ a decis că dacă un stat consideră că o activitate este dăunătoare din punct de vedere social şi
adoptă măsuri administrative pentru a contracara acea activitate, aceasta constituie o expresie
suficientă a politicii de stat şi nu este necesar ca activitatea respectivă să fie ilegală pentru a justifica
refuzul statului de a admite intrarea unei persoane implicate în respectiva activitate. Astfel, CEJ a
susţinut dreptul Ministerului de Interne de a refuza intrarea dnei Van Duyn în Marea Britanie.
Excepţia privind serviciul public

Din moment ce art. 39 (4) CE (fostul art. 48(4)) afirmă că prevederile art. 39 CE (fostul art. 48) nu
se aplică angajării în serviciul public este clar că CEJ nu a dorit să interpreteze larg acest lucru, nu
doar pentru că definiţia „serviciului public“ variază destul de mult între Statele Membre. Se pare că
prevederea a fost inclusă în Tratat astfel încît anumite posturi cheie din serviciul public să poată fi
protejate.

Articolul 39 (4) CE (fostul art. 48(4)) nu se aplică tuturor prevederilor privind serviciul public şi
cînd un cetăţean al altui Stat Membru este angajat în serviciul public al statului gazdă nu poate fi
supus unor discriminări în virtutea naţionalităţii lui. În cazul Sotgiu c. Deutsches Bundespost ",
răspunzînd unei întrebări a Bundesarbeitsgericht, CEJ a declarat că art. 39 (4) CE (fostul art. 48(4))
nu se aplică tuturor posturilor din serviciul public, fiind restrîns la „anumite activităţi“ legate de
exercitarea autorităţii oficiale, şi ar putea fi folosit numai pentru a exclude cetăţenii altor State
Membre de la acele activităţi. CEJ a dezvoltat pe marginea acestui concept în cazul Comisia c.
Belgia, în care autorităţile belgiene considerau că termenul „posturi din serviciul public“, care,
conform legislaţiei belgiene, puteau fi ocupate numai de cetăţeni belgieni, acoperea o varietate de
funcţii, inclusiv asistente medicale, instalatori, electricieni şi arhitecţi. CEJ nu a fost influenţat de
acest argument, argumentînd că serviciul public este un concept al Comunităţii, nu al unui Stat
Membru, iar art. 39 (4) CE (fostul art. 48(4)) se referă numai la acele posturi care implică protejarea
intereselor statului:

... scoate de sub incidenţa articolului 48(l)-(3) [acum articolul 39(1)- (3)] o serie de posturi care
implică participarea directă sau indirectă la exercitarea puterii conferite de dreptul public şi funcţiile
concepute pentru a proteja interesele generale ale statului sau ale altor autorităţi publice. De fapt,
aceste posturi presupun din partea celor care le ocupă existenţa unei relaţii speciale de loialitate faţă
de stat şi reciprocitatea de drepturi şi datorii care formează legătura naţionalităţii.

După CEJ, instalatorii, electricienii etc. nu au astfel de însărcinări dificile, în acest scop CEJ a
considerat că, indiferent de clasificarea lor în Statul Membru, asistentele medicale, profesorii, -de
şcoală primară sau de liceu - precum şi asistenţii de limbi străine de la universităţi nu sînt angajaţi în
serviciul public în sensul celor prevăzute în art. 39 (4) CE (fostul art. 48(4)).

Comportamentul protecţionist al Statelor Membre referitor la folosirea clauzei privind serviciul

public a determinat Comisia să publice în 1988 o înştiinţare prin care declara că intenţionează să
examineze anumite tipuri de angajare despre care considera că CEJ demonstrase suficient că nu fac
parte dintre activităţile pe care le protejează art. 39 (4) CE (fostul art. 48(4)). Acestea erau:

- serviciile privind sănătatea publică;

- învăţămîntul în instituţiile statului;

- cercetarea în scopuri nonmilitare în instituţii publice;

- organisme publice responsabile de administrarea serviciilor comerciale.

Diversele decizii ale CEJ indică faptul că excepţiile art. 39(4) se aplică numai posturilor care
necesită o loialitate specifică faţă de stat. Acestea pot include, de exemplu, posturile înalte în poliţie,
forţele armate, serviciul civil şi judiciar, dar nu includ funcţionarii publici în general.