Legenda florii de nu-mă-uita:

Mulţumit de frumuseţile împrăştiate pe pământ, de mâna sa puternică şi creatoare, Dumnezeu se plimba

uitându-se la toate, cu o înduioşare părintească. Toate mulţumite, se plecau înaintea Domnului şi ziceau: “Doamne,
cu toate ne-ai înzestrat. Dă-ne şi nouă nume, precum ai dat primului om şi soţiei sale.” Iar Dumnezeu le zise: “Fie
după cum cereţi, şi pe rând fiecare primi numele ce Creatorul îi dete şi toate vesele, se chemau între ele şi-şi
răspundeau, iar Dumnezeu îşi urmă înainte plimbarea.
În mijlocul acestor cugete, Dumnezeu se opri, auzind un glas de durere şi plângere, ridicându-se spre el:
“Cine plânge? Cine este nedreptăţit în mijlocul dreptăţii şi iubirii?” şi plecându-şi Dumnezeu privirea, zări înaintea lui
o mica şi neînsemnată floare albastră ce plângea cu o durere aşa de mare, încât Părintele-a-Toate simţi milă pentru
această floare pierdută şi uitată printre toate. “De ce plângi? Spune, căci lacrimi nu voi decât in ochiul celor ce vor
greşi şi mă vor uita.” “Doamne şi părinte, uitată am fost de tine. Toate au nume, numai eu singură n-am primit pe al
meu.” “Ei bine, te vei numi Nu-mă-uita. Tu vei servi celor ce se vor iubi şi nu se vor uita.”
Şi floarea surâdea şi micul ochi albastru mulţumea şi se închina lui Dumnezeu, care plecă mai departe
zicând: “Va veni un timp, când mâna omenească nici te va mai sădi, nici te va mai culege şi oamenii te vor călca în
picioare, precum vor călca peste inimile lor, fără a-şi mai aduce aminte că ceea ce odată s-a iubit nu trebuie a se uita
şi ura va ţine loc mare în viaţa omului şi mă vor uita şi pe mine, precum te-am uitat eu pe tine, căci omul va fi cel
dintâi, care va aduce pe pământ ura, crima şi uitarea şi capăt la toate va fi moartea.”
( Legende Româneşti )