1.

NOŢIUNEA DE COPIL

În legislaţia naţională, pentru prima oară, noţiunea de copil a fost definită

de legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Până
la apariţia acesteia în legislaţia noastră se punea semnul egal între noţiunea de
minor şi aceea de copil.

! DEFINIŢIA DIN DREPTUL INTERN: Legea nr. 272/2004 defineşte copilul în

art.4 lit.a ca fiind persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit
capacitatea deplină de exerciţiu, în condiţiile legii.

Se observă deci că această definiţie oferă noţiunii de copil un sens mai

restrâns decât cel al noţiunii de minor.

! DEFINIŢIA DIN DREPTUL INTERNAŢIONAL: Art.1 al Convenţiei privind

drepturile copilului arată că prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta
de 18 ani cu excepţia cazurilor când în baza legii aplicabile copilului, majoratul e
stabilit sub această vârstă.

Definiţia noţiunii de copil este foarte greu de dat. Copilul este fiinţa umană
cea mai fragilă şi care, datorită faptului că se află în formare, este cel mai uşor de
modelat. De aceea este important cine şi cum va modela personalitatea şi
destinul fiecărui copil în parte, pentru că ficare copil este un viitor cetăţean al ţării
sale şi poate influenţa în bine sau în rău soarta altor oameni.

Când începe şi unde se termină copilăria, cine şi în ce condiţii are grijă de un

copil, ce înseamnă adopţia, care sunt drepturile copilului şi cum putem face ca
exercitarea lor să devină normalitate, iată doar câteva dintre problemele la care
va încerca să răspundă acest curs.

Drepturile omului şi cetăţeanului au constituit una dintre preocupările

fundamentale ale omenirii încă din timpurile străvechi.
 Cu toate acestea, despre drepturile copilului nu s-a vorbit foarte mult timp.
La început copilul era considerat un bun al lui pater familias asupra căruia acesta
avea, ca şi asupra femeii şi sclavilor un drept de viaţă şi de moarte.

În formă incipientă, anumite drepturi au fost recunoscute încă din vechime,

însă nu în forma explicită de azi. Astfel, de exemplu dreptul la nume, dreptul la
moştenire cu distincţiile după cum mama era căsătorită sau nu cu tatăl copilului,
anumite drepturi recunoscute minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cum
ar fi dreptul de a face testament pentru o parte din averea sa, dreptul de a încheia
acte juridice de importanţă mai mică şi chiar de a se căsători în anumite condiţii
etc.

Abia în 1924, deci la 135 de ani după adoptarea Declaraţiei drepturilor

omului şi cetăţeanului în 1789, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia
drepturilor copilului care cuprinde o primă enumerare a drepturilor copilului şi a
principiilor reglementării.

Această declaraţie a avut doar caracter de recomandare

În 1959 altă Declaraţie cu privire la drepturile copilului a rămas tot la nivel

de recomandare.

În sfârşit, în anul 1989 statele lumii s-au unit şi au adoptat primul act cu
forţă obligatorie pentru statele semnatare

! Cel mai important act normativ în materie: Convenţia cu privire al

Drepturile Copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la
20 noiembrie 1989 şi ratificată de România la 28 septembrie 1990, deci relativ
devreme, ceea ce relevă dorinţa de democratizare a societăţii şi de respectare a
drepturilor atât de importante ale copilului.

I.Stabilirea limitelor copilăriei

 În sensul Convenţiei, prin COPIL se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de
18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este
stabilit sub această vârstă ( art.1).

1.Începutul copilăriei

Prima discuţie ce se naşte în legătură cu acest text este momentul în care

începe copilăria.

Autorii care au analizat Convenţia, precum şi statele semnatare au purtat

discuţii care aveau ca scop stabilirea faptului dacă începutul copilăriei este:

- în momentul naşterii
- în momentul concepţiei sau
- între cele două.
Discuţia de faţă atinge problema avortului, iar adoptarea unei poziţii rigide
în această privinţă ar fi pus în pericol chiar adoptarea Convenţiei, astfel că nu s-a
stabilit expres momentul începerii copilăriei, pentru a respecta diversitatea
tuturor soluţiilor oferite de legislaţiile naţionale.

Totuşi, în preambulul Declaraţiei cu privire la drepturile copilului s-a arătat

că, dată fiind imaturitatea fizică şi intelectuală a copilului, acesta necesită o serie
de măsuri speciale de protecţie şi îngrijire, inclusiv o protecţie legală adecvată,
înainte, ca şi după naştere.

Cu toate acestea, Convenţia lasă fiecărui stat posibilitatea de a cântări şi de

a alege soluţia referitoare la avort şi planificare familială. E adevărat că
majoritatea prevederilor se aplică doar după naştere, dar mai multe state au
considerat necesar să-şi manifeste rezervele sau să-şi exprime poziţia.

Astfel, Argentina a afirmat că art.1 trebuie interpretat în sensul că numim

copil orice fiinţă umană din momentul concepţiei. Aceasta întrucât Codul civil
argentinian, în paragraful 38 prevede că: existenţa umană începe de la concepţia
în uter; şi o persoană poate dobândi anumite drepturi înainte de naştere, ca şi
când ar fi fost deja născută.
 În schimb, Marea Britanie a declarat că ea interpretează Convenţia ca
aplicabilă numai după naşterea unui copil viu.

Chiar dacă prin Convenţie nu se critică şi nici nu se aprobă clar avortul,

comitetul pentru Drepturile Copilului a comentat negativ rata înaltă a avortului,
folosirea avortului ca mijloc de planificare familială, dar şi măsurile punitive
aplicate femeilor care au făcut avorturi ilegale.

! CONCLUZIE: Începutul copilăriei nu este stabilit, fixarea acestuia fiind lăsat

la latitudinea fiecărui stat semantar al Convenţiei cu privire la drepturile copilului.

2.Sfârşitul copilăriei

Conform Convenţiei, acesta este la împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepţia

cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această
vârstă ( art.1).

Comitetul a încurajat statele părţi să revizuiască vârsta majoratului dacă

acesta este sub 18 ani, pentru a mări astfel vârsta până la care se oferă protecţie.
(de ex. s-a arătat preocupat de lipsa de claritate a statutului copiilor între 16 şi 18
ani, sau a recomandat revizuirea vârstei minime legale pentru căsătorie şi
răspunderea penală).

Se mai arată că, vârsta până la care copilul beneficiază de protecţie nu

trebuie să fie nejustificat de scăzută şi că statele nu se pot absolvi de obligaţiile
faţă de copiii sub 18 ani, chiar dacă au atins vârsta majoratului în conformitate cu
legislaţia naţională.

Statele trebuie să stabilească, tot în conformitate cu art.1, limita minimă de

vârstă de la care un copil poate:

- să muncească,
- răspunde penal,
- vârsta minimă la căsătorie,
- consilierea juridică şi medicală fără acordul părinţilor,
 - intervenţii chirurgicale fără consimţământul părinţilor,
- sfârşitul educaţiei obligatorii,
- înrolarea în forţele armate,
- privarea de libertate,
- pedeapsa capitală,
- depunerea unei mărturii,
- accesul la informaţii privind familia naturală,
- dobândirea capacităţii de a moşteni,
- alegerea religiei etc.
Convenţia nu dă indicaţii cu privire la vârstă, dar în art.12 se arată că, copiii
capabili să-şi formeze propriile opinii au dreptul să şi le exprime liber în toate
problemele care îi privesc. Opiniilor copiilor trebuie să li se acorde importanţa
adecvată, în conformitate cu vârsta şi maturitatea copilului. E necesară
respectarea capacităţilor în evoluţie ale copilului şi se recomandă ca vârsta
minimă prevăzută pentru diferite activităţi să fie neutre din punct de vedere al
diferenţelor de gen ( recomandare făcută Iranului ).

De exemplu, în ceea ce priveşte consilierea medicală, legea franceză

permite minorilor de ambele sexe să aibă acces la contracepţie şi să fie
aprovizionaţi cu contraceptive în mod anonim ( în condiţii de protejare a propriei
identităţi. O lege recentă prevede că, la cererea lor, minorii pot fi testaţi şi trataţi
pentru boli cu transmitere sexuală în mod gratuit şi anonim, iar o fată sub vârsta
majoratului trebuie să-şi exprime consimţământul pentru întreruperea voluntară
a sarcinii, consimţământ ce se dă fără ca părinţii să fie prezenţi.

În Marea Britanie (1989) un copil poate refuza să consimtă la o examinare

psihiatrică sau medicală, dacă se consideră că are un nivel suficient de înţelegere.
Copiii de orice vârstă au dreptul să-şi dea consimţământul pentru tratament
medical, cu condiţia să demonstreze maturitatea de a înţelege implicaţiile
acestuia, iar instanţa poate anula refuzul copilului atunci când refuzul ameninţă
viaţa copilului.

În Suedia consilierea contraceptivă este acordată copiilor şi tinerilor fără ca

părinţii acestora să fie informaţi, dacă aceasta este dorinţa copilului.
 În Norvegia doctorii au obligaţia să furnizeze pacienţilor în vârstă de peste
12 ani informaţii cu privire la starea prezentă, boală sau tratament, copilul putând
cere ca aceste informaţii să nu fie date părinţilor. O astfel de cerere va fi
îndeplinită dacă medicul consideră necesar, funcţie de gradul de maturitate al
copilului.

În ceea ce priveşte vârsta minimă la căsătorie Comitetul pentru Eliminarea

Discriminării împotriva Femeilor a propus ca vârsta minimă să fie de 18 ani,
indiferent de sex şi s-a arătat preocupat de faptul că, de ex. în Madagascar sunt
stabilite vârste diferite pentru băieţi şi fete şi se autorizează căsătoria fetelor la
doar 14 ani, astfel că se creează discriminări şi se încalcă principiul interesului
superior al copilului care, după căsătorie e considerat adult şi nu mai beneficiază
de protecţie.

Când a recomandat egalizarea vârstelor pentru căsătorie, Comitetul a

indicat creşterea vârstei fetelor şi nu reducerea vârstei băieţilor cum s-a făcut de
ex. în Yemen.

Comitetul s-a mai arătat preocupat de existenţa unor discrepanţe în

legislaţia unuia şi aceluiaşi stat. Astfel, de ex., în Sri Lanka există trei legi diferite –
srilankeză, Kandiană şi musulmană – care reglementează vârsta minimă pentru
căsătorie. Aceste legislaţii stabilesc vârste diferite şi permit chiar căsătoria unei
fete de la 12 ani.

! CONCLUZIE: Sfârşitul copilăriei, adică al protecţiei speciale, se recomandă

a fi vârsta de 18 ani.

1. NEDISCRIMINAREA
Conform art.2 din Convenţie Statele părţi au obligaţia de a respecta şi
garanta drepturile stabilite prin Convenţie pentru fiecare copil aflat sub jurisdicţia
lor, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii,
naţionalitate, etnie, origine socială, situaţie materială, dizabilitate, statut la
naştere sau alte statute, ale copilului, ale părinţilor sau ale reprezentanţilor legali.
Statele vor lua toate măsurile pentru a garanta protecţia copilului împotriva
oricărei forme de discriminare sau de sancţionare bazată pe opiniile sau
convingerile sale sau ale părinţilor.

! DEFINIŢIE: Comitetul pentru Drepturile Omului a propus ca termenul de

discriminare să fie înţeles ca implicând: orice diferenţiere, excludere, restricţie
sau preferinţă bazate pe motive de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii
politice sau alte opinii, naţionalitate, etnie, origine socială, situaţie materială,
dizabilitate, statut la naştere sau alte statute ce au ca scop sau ca efect anularea
sau împiedicarea recunoaşterii, deţinerii sau exercitării de către toate
persoanele, a tuturor drepturilor şi libertăţilor, în mod egal.

Comitetul pentru Drepturile Copilului a solicitat Statelor membre ca, în

rapoartele lor periodice privind situaţia copiilor să precizeze şi măsurile luate
pentru reducerea diferenţelor economice, sociale şi geografice, inclusiv între
mediul urban şi cel rural, în vederea prevenirii discriminării copiilor din grupurile
cele mai dezavantajate, incluzând aici copiii aparţinând comunităţilor minoritare
şi indigene, copiii cu dizabilităţi, cei născuţi în afara căsătoriei, copiii de altă
cetăţenie, imigranţi sau aparţinând unor populaţii dislocate, refugiaţii sau
solicitanţii de azil, precum şi copiii care trăiesc şi muncesc pe străzi.

Obligaţia Statelor de a respecta impune ca ele să se abţină de la orice

acţiuni care ar putea viola drepturile copilului, iar obligaţia de a garanta semnifică
mai mult, adică asumarea activă a obligaţiilor şi luarea tuturor măsurilor necesare
pentru a permite exercitarea acestor drepturi.

În activitatea sa Comitetul pentru Drepturile Copilului a identificat diferite

forme de discriminare cum ar fi discriminarea în funcţie de gen existentă când prin
lege se stabilesc vârste minime pentru căsătorie pentru băieţi şi fete, diferenţierea
copiilor născuţi în căsătorie de cei din afara căsătoriei ( Italia, Germania),
discriminarea individuală pentru a limita dimensiunile familiei ( de ex. în
Macedonia se implementează politica celor trei copii, astfel că, al patrulea copil
este exclus de la dreptul de a beneficia de servicii sociale).

De asemenea, în Madagascar au fost identificate forme de discriminare faţă

de copiii cu dizabilităţi sau născuţi într-o anumită zi a săptămânii, considerată a fi
cu ghinion. Comitetul a criticat şi astfel de practici şi prejudecăţi remanente, chiar
dacă ele nu sunt cuprinse în legislaţia Statelor Părţi.

Alte exemple în acest sens pot fi:

- discriminarea bazată pe gen ( practici tradiţionale privind distribuţia

rolurilor între băieţi şi fete, discriminarea mamelor necăsătorite sau a persoanelor
infectate cu SIDA – Jamaica);
- discriminarea fetelor încă de la naştere şi apoi prin căsătorii extrem de
timpurii – Bangladesh;
- discriminare funcţie de castă existentă în India, unde
întâlnim casta cea mai de jos, a celor care nu trebuie atinşi ( untouchables). Indiei i
s-a recomandat prevenirea abuzurilor motivate de cutume ale castelor şi
pedepsirea celor responsabili, pentru că unor caste le era interzis accesul în locuri
publice, la educaţie, sănătate etc.
- sărăcia ca sursă de discriminare ( Republica Dominicană);
- discriminarea funcţie de cetăţenie-astfel, în state ca Norvegia, Belgia,
Danemarca, Portugalia, Suedia s-au identificat reglementări care acordă anumite
drepturi cum ar fi servicii medicale sau de educaţie numai copiilor de
naţionalitatea statului respectiv, nu şi celor de altă naţionalitate sau fără statut
legal dar care trăiesc sub jurisdicţia acestuia;
- se încurajează educarea şi implicarea liderilor religioşi pentru a combate
căsătoriile timpurii sau forţate, cu precădere în mediul rural, interpretarea textelor
islamice referitoare la familie conform cu spiritul Convenţiei ( Iordania, Iran,
Egipt);
- discriminarea pentru motivul naşterii în afara căsătoriei ( astfel, în
Japonia există o practică criticată de Comitet conform căreia în documentele
oficiale se menţionează expres această împrejurare, iar copiii din afara căsătoriei
moştenesc doar jumătate din cota la care ar avea dreptul un copil din căsătorie.

2. INTERESUL SUPERIOR AL COPILULUI

Art. 3 al Convenţiei prevede că, în toate acţiunile care îi privesc pe copii,
întreprinse de instituţiile publice sau private de protecţie socială, de instanţele
judecătoreşti, de autorităţile administrative sau de organele legislative, interesul
superior al copilului va avea o importanţă prioritară.

Acesta este un principiu general al Convenţiei, alături de art.2 –

nediscriminare, art.6 – dreptul la viaţă şi art.12 – respectarea opiniilor copilului.

Conform Convenţiei, Statele şi guvernele trebuie să construiască o societate

prietenoasă pentru copii – child-friendly.

Interesul superior al copilului trebuie luat în considerare la:

- separarea copilului de părinţi;

- stabilirea responsabilităţilor părinteşti;
- lipsirea de mediu familial temporar sau permanent;
- adopţie;
- restricţionarea libertăţii;
- audierile în instanţă de natură penală.
Definirea acestei noţiuni a suscitat numeroase discuţii fără a se ajunge la o
concluzie. În instrucţiunile sale, Comitetul a subliniat necesitatea includerii acestui
principiu în toate planurile şi principiile referitoare la copii, precum şi în cadrul
activităţilor parlamentare şi guvernamentale pe plan naţional şi local, mai ales în
ceea ce priveşte elaborarea bugetului şi alocarea resurselor. S-a recomandat de
asemenea evaluarea impactului asupra copiilor şi includerea acestor concluzii în
procesul de elaborare a legilor.

Comitetul nu a încercat propunerea unui criteriu pentru a judeca interesul

superior al copilului, ci a subliniat că în orice context trebuie aplicate valorile şi
principiile generale ale Convenţiei.

Convenţia trebuie privită ca un întreg, astfel că celelalte principii trebuie

folosite pentru determinarea interesului superior al copilului într-o anumită
situaţie şi pentru determinarea intereselor superioare ale copiilor ca grup.
Determinarea interesul superior al copilului trebuie să cuprindă atât evaluarea
situaţiei pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Orice interpretare a interesul
superior al copilului trebuie să fie în concordanţă cu spiritul întregii Convenţii şi, în
special, cu considerarea copilului ca persoană cu opinii şi sentimente proprii.
Statele nu au voie să interpreteze interesul superior al copilului într-un sens prea
relativist şi cultural şi nu pot folosi propria lor interpretare pentru a nega
drepturile garantate copiilor prin Convenţie.

Iată câteva exemple de situaţii în care Comitetul a considerat că nu se

respectă interesul superior al copilului sau că anumite dispoziţii sunt criticabile:

- în raportul referitor la Austria comitetul regretă că sterilizarea forţată a

copiilor cu dizabilităţi mentale este legală, cu consimţământul părinţilor şi
recomandă revizuirea legislaţiei pentru a permite intervenţia justiţiei în această
problemă;
- în Belize nu se permite copiilor şi adolescenţilor să solicite consiliere
medicală sau legală fără consimţământul părinţilor;
- regimul de detenţie şi modul de a depune mărturie reglementat în
Bulgaria;
- alocarea de resurse bugetare prea mici pentru protejarea unor grupuri
defavorizate cum sunt copiii sărăci, abandonaţi sau populaţiile indigene ( Bolivia,
Pakistan, Suedia-care făcuse reduceri bugetare în domeniul educaţiei);
- subordonarea drepturilor copilului faţă de interesele adulţilor,
neascultarea opiniilor copiilor ( Bolivia);
- legislaţia familiei care este discriminatorie faţă de mamă – de ex. referitor
la durata custodiei – în Iordania;
- insuficienţa măsurilor de implementare a Convenţiei în domeniile
sănătăţii şi educaţiei ( Marea Britanie).

3.ÎNDRUMAREA PĂRINTEASCĂ ŞI CAPACITĂŢILE ÎN EVOLUŢIE ALE

COPILULUI

Art. 5 din Convenţie prevede că Statele Părţi vor respecta responsabilităţile,

drepturile şi obligaţiile părinţilor sau, acolo unde este cazul şi conform cutumei
locale, ale membrilor familiei lărgite sau comunităţii, ale reprezentanţilor legali
sau ale altor persoane răspunzătoarea din punct de vedere legal pentru copil, de a
oferi, într-o manieră corespunzătoare capacităţilor în evoluţie ale copilului,
îndrumarea şi orientarea necesare în exercitarea de către copil a drepturilor
recunoscute prin prezenta Convenţie.

Acest articol oferă cadrul specific pentru protejarea relaţiei dintre copil,
părinţi, familia sa şi Stat.

Principiile pe care Convenţia le impune Statelor Părţi sunt:

-Ambii părinţi au responsabilităţi comune pentru creşterea şi educarea
copilului;

-Interesul superior al copilului va constitui preocuparea lor principală.

Ceea ce a ridicat probleme Statelor a fost definirea autorităţii parentale,

participarea copiilor la viaţa de familie şi tratamentele necorespunzătoare. Astfel,
s-a arătat că răspunsul la abuz trebuie să meargă dincolo de sancţiunea penală.

Comitetul a considerat că este necesar ca protecţia copilului să creeze

posibilitatea de a se prezenta dovezi împotriva părinţilor sau tutorilor. În Belgia,
de exemplu, art.371 din Codul civil prevedea că un copil de orice vârstă este dator
să-şi onoreze şi să-şi respecte părinţii.

Acest text a fost înlocuit cu altul care prevede că un copil şi mama şi tatăl
lui îşi datorează respect reciproc, indiferent de vârstă. Acest exemplu pune în
discuţie mentalitatea conform căreia părinţii au drepturi absolute asupra copiilor
lor, mentalitate tradiţională în multe societăţi.

O altă situaţie este cea a copiilor din sistemul justiţiei juvenile. Regulile
Standard Minime ale Naţiunilor Unite privind Administrarea Justiţiei Juvenile,
Regulile de la Beijing, cer ca părinţii să fie înştiinţaţi cu privire la arestarea unui
minor şi ca acesta să aibă dreptul ca părintele/tutorele său să fie prezent şi să
participe la procedurile judiciare. De asemenea se prevede că nici un minor nu va
fi scos de sub supravegherea parentală, total sau parţial, în afară de situaţia în
care circumstanţe speciale fac necesar acest lucru.

Definiţia familiei în Convenţie reflectă varietatea de relaţii de rudenie şi

aranjamente comunitare ce există în toată lumea.
 Art.5 recunoaşte familia lărgită referindu-se nu numai la părinţi, ci şi la
comunitate, acolo unde aceasta este recunoscută de cutuma locală pentru a oferi
copiilor forme alternative de sprijin, în cazul în care structurile familiale se
modifică.

Astfel, Comitetul sugerează să fie încurajate iniţiativele complementare,

cum ar fi grupurile de consiliere formate din elevi în şcoli, programe de
conştientizare a comunităţii cu privire la problemele tinerilor, cum ar fi alcoolul şi
suicidul, şi programe de educaţie a părinţilor ( în raportul referitor la Statele
Federative ale Microneziei).

De exemplu, populaţia din insulele Marshall obişnuieşte să trăiască în

grupuri de familii extinse de trei sau mai multe generaţii. Mama este principala
responsabilă de îngrijirea copilului, dar părinţii sunt ajutaţi şi de ceilalţi membri ai
familiei ( în special femei) la creşterea copiilor. Adesea bunicii îşi adoptă nepoţii ca
pe proprii copii, devenind principalii responsabili de creşterea acestora, în vreme
ce părinţii rămân, sau nu, în cadrul gospodăriei. Aceste adopţii cutumiare sunt
foarte răspândite, iar prin ele contactul cu părinţii naturali nu este rupt. Dacă
părinţii adoptivi mor înainte ca acel copil să devină adult, părinţii naturali îşi reiau
rolul de părinte.

În Insulele Fiji comunităţile etnice valorizează relaţiile de apropiere cu

numeroasele lor rude. Evenimentele de familie, manifestările sociale şi sărbătorile
religioase sunt celebrate prin adunări ample ale rudelor. Relaţiile de rudenie
definesc practic majoritatea comunităţilor rurale, iar pentru mulţi copii mici
lumea de dincolo de propriile lor case este formată din mătuşi, unchi, veri, bunici.

Pentru a se realiza o protecţie efectivă a copilului se recomandă

interzicerea bigamiei şi a poligamiei ( în raportul referitor al Burundi).

La nivel internaţional a fost subliniată ideea că nu trebuie considerată

copilăria ca o anticameră a vieţii, ci ea este viaţa înseşi. De aceea situaţia juridică
în care copilul care este pe punctul de a-şi aniversa 18 ani este aproape lipsit de
drepturi, iar a doua zi are drepturi depline, nu mai poate fi acceptată. Este deci
necesar să se creeze condiţii pentru emanciparea diferenţiată şi graduală a
copiilor în toate aspectele vieţii, încercând şi modificarea concepţiilor în acest
domeniu fără de care modificarea legislaţiei ar fi insuficientă.

4. DREPTUL COPILULUI LA VIAŢĂ, SUPRAVIEŢUIRE ŞI DEZVOLTARE

Dreptul la viaţă este consacrat prin art.6 al Convenţiei şi este un principiu

universal al drepturilor omului.

Expresia drept inerent la viaţă nu poate fi înţeleasă corect într-o manieră

restrictivă, ci protejarea lui necesită adoptarea unor măsuri pozitive de către
state. În acest sens, Comitetul consideră că statele trebuie să ia toate măsurile
pentru reducerea mortalităţii infantile şi creşterea speranţei de viaţă, reabilitarea
sănătăţii, furnizarea de alimente şi apă potabilă. De asemenea se impune statelor
şi a se abţine de la privarea de libertate ilegală, interzicerea pedepsei cu moartea,
execuţiile în afara legii, sumare sau arbitrare.

În acest sens am arătat că, deşi Convenţia nu marchează punctul de la care

începe copilăria, Comitetul s-a arătat preocupat de numărul mare de avorturi din
unele state ( Rusia ), de infanticidul la copiii de sex feminin sau de avorturile
selective (India ) şi se cere statelor să le combată.

În legătură cu pedeapsa cu moartea, textul trebuie interpretat în corelare

cu art.37 care interzice această pedeapsă pentru infracţiunile comise de persoane
sub vârsta de optsprezece ani.

O ameninţare pentru dreptul al viaţă al multor copiii o reprezintă

conflictele armate.

De exemplu, în raportul privind Columbia, Comitetul s-a arătat preocupat

de dispariţia şi tortura comise de poliţie, de purificările sociale comise de
grupările paramilitare asupra copiilor străzii şi de nepedepsirea persistentă a celor
ce comit astfel de crime.

În India se constată un raport inegal între sexe datorat faptului că copiii de

sex feminin sunt privaţi de accesul la servicii medicale, nutriţie şi educaţie,
infanticidului copiilor de sex feminin şi a avortului selectiv.( există cu 7,8 milioane
mai mulţi băieţi, până la 14 ani, astfel că s-a interzis testul de determinare a
sexului, în unele părţi ale Indiei).

§2. Protecţia specială a copilului (cand autoritatea

parinteasca nu se exercita prin parinti)
Legislaţia actuală impune instituţiilor statului, respectiv serviciului public de
asistenţă socială şi Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, să
acţioneze pe două planuri în vederea protejării copiilor.

În primul rând, se urmăreşte prevenirea separării copilului de părinţi şi, în al

doilea rând, dacă separarea a intervenit, se urmăreşte integrarea copilului într-un
mediu familial stabil, permanent, în cel mai scurt timp posibil.

Serviciul public de asistenţă socială va lua toate măsurile necesare pentru

depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de
părinţii săi, precum şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor
şi a violenţei în familie1.

Orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului

drepturilor părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a
serviciilor şi prestaţiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea
corespunzătoare a părinţilor, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate
pe baza unui plan de servicii.

Planul de servicii are ca obiectiv prevenirea separării copilului de părinţii săi. În

acest scop serviciul public de asistenţă socială ori, după caz, direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului
Bucureşti sprijină accesul copilului şi al familiei sale la serviciile şi prestaţiile desti-
nate menţinerii copilului în familie.

1
În acelaşi sens, că în sarcina autorităţilor există o obligaţie pozitivă a luării măsurii de plasament, atunci când situaţia o impune, respectiv
copiii sunt supuşi la rele tratamente în domiciliul familial, s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 10 mai 2001
în Cauza Z. şi A. împotriva Marii Britanii prin care s-a reţinut o încălcare a art.3 din Convenţie ( hotărâre menţionată în extras în A.F.Mateescu,
I.C.Gheorghe-Bădescu, Protecţia copilului şi adopţia. Practică judiciară., Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.294.
 Planul de servicii poate avea ca finalitate transmiterea către direcţia generală
de asistenţă socială şi protecţia copilului a cererii de instituire a unei măsuri de
protecţie specială a copilului, numai dacă, după acordarea serviciilor prevăzute de
acest plan, se constată că menţinerea copilului alături de părinţii săi nu este
posibilă.

În cazul în care copilul a fost separat de familia sa, respectiv este temporar sau
definitiv lipsit de ocrotirea părinţilor săi, în vederea protejării intereselor sale, nu
poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă.

Protecţia alternativă include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială

prevăzute de prezenta lege, adopţia. În alegerea uneia dintre aceste soluţii
autoritatea competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea
asigurării unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa
etnică, religioasă, culturală şi lingvistică.

Instituţiile tutelei şi adopţiei au fost analizate în paginile anterioare, ca urmare,

în cele ce urmează, ne vom ocupa doar de măsurile de protecţie specială. Acestea
se stabilesc şi se aplică pe baza planului individualizat de protecţie.

Planul individualizat de protecţie este documentul prin care se realizează

planificarea serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie specială a copilului,
pe baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării
copilului care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent,
în cel mai scurt timp posibil.

Protecţia specială se aplică în situaţia următoarelor categorii de copii:

- copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul

drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când
nu a putut fi instituită tutela;

- copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija

părinţilor din motive neimputabile acestora;

- copilul abuzat sau neglijat;

 - copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare;

- copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde

penal.

Măsurile de protecţie specială se acordă până la dobândirea capacităţii depline

de exerciţiu, dar pot fi acordate şi în continuare, la cererea copilului care-şi
continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, pe toată durata studiilor, dar
fără a depăşi 26 de ani.

Tinerii care nu-şi continuă studiile, dar nici nu pot reveni în propria familie, fiind
confruntaţi cu riscul excluderii sociale pot beneficia, la cerere, de protecţie
specială, pe o perioadă de doi ani.

Serviciile de protecţie specială sunt:

- servicii de zi;

- servicii de tip familial;

- servicii de tip rezidenţial.

Serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigură menţinerea, refacerea şi

dezvoltarea capacităţilor copilului şi ale părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor
care ar putea determina separarea copilului de familia sa.

Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la domiciliul unei
persoane fizice sau familii, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau
definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii
plasamentului.

Serviciile de tip rezidenţial sunt acele servicii prin care se asigură protecţia,
creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca
urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii plasamentului. Fac parte
din categoria serviciilor de tip rezidenţial centrele de plasament şi centrele de
primire a copilului în regim de urgenţă.

Sunt considerate servicii de tip rezidenţial şi centrele maternale.

 Serviciile de tip rezidenţial se organizează pe model familial şi pot avea
caracter specializat în funcţie de nevoile copiilor plasaţi.

Obiectivele planului individualizat de protecţie sunt cu prioritate: reintegrarea

copilului în familia sa2, plasamentul în familia extinsă, la un asistent maternal sau
la altă persoană sau familie şi, abia în ultimul rând, plasamentul într-un serviciu de
tip rezidenţial.

Măsurile de protecţie specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se

stabilesc numai cu consimţământul acestuia. În situaţia în care copilul refuză să îşi
dea consimţământul, măsurile de protecţie se stabilesc numai de către instanţa
judecătorească, care, în situaţii temeinic motivate, poate trece peste refuzul
acestuia de a-şi exprima consimţământul faţă de măsura propusă.

Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în

instanţă măsurile de protecţie specială instituite de prezenta lege, beneficiind de
asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.

Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:

a) plasamentul;

b) plasamentul în regim de urgenţă;

c) supravegherea specializată.

2.1. Plasamentul
Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter
temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi3, după caz, la: o
persoană sau familie; un asistent maternal; un serviciu de tip rezidenţial.

2
Reunirea părinţilor naturali cu copiii ce trăiesc într-o familie substitutivă nu se poate realiza fără măsuri pregătitoare a căror întindere
depinde de circumstanţele fiecărei cauze şi care implică, din partea tuturor persoanelor vizate, o cooperare activăşi marcată de înţelegere, fără ca
autorităţile să poată recurge la coerciţie.( Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 27 noiembrie 1992 în Cauza Olsson
împotriva Suediei, publicată în extras în A.F.Mateescu ş.a., op.cit., p.293.
3
În sensul că măsura plasamentului nu poate fi luată pentru singurul considerent că s-ar obţine plasarea copilului într-un mediu mai bun, vezi
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 26 februarie 2002 în Cauza Kutzner împotriva Germaniei, www.echr.coe.int, iar în sensul
că această măsură nu se poate lua fără a analiza posibilitatea unei alte măsuri care să constituie o ingerinţă mai mică în viaţa de familie protejată
de art.8 din Convenţie şi a unor garanţii legale destinate să asigure o protecţie efectivă a drepturilor părinţilor şi copiilor cu privire la respectarea
vieţii lor de familie, vezi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 8 aprilie 2004 în Cauza Haase împotriva Germaniei,
www.echr.coe.int.
 Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domi-
ciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care
trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.

Principiile urmărite la stabilirea acestei măsuri sunt:

a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;

b) menţinerea fraţilor împreună;

c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a

menţine legătura cu acesta.

Este interzis plasamentul copilului sub 2 ani într-un serviciu de tip rezidenţial,
cu excepţia cazului în care acesta prezintă handicapuri grave cu dependenţă de
îngrijiri specializate.

Măsura se instituie de către Comisia pentru protecţia copilului sau instanţa de

judecată.

Măsura plasamentului se stabileşte de către comisia pentru protecţia copilului,

în situaţia în care există acordul părinţilor, pentru situaţiile prevăzute la art. 56 lit. b)
şi e).

Măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la cererea

direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului:

a) în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. a), precum şi în situaţia copilului

prevăzut la art. 56 lit. c) şi d), dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de
urgenţă dispus de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului;

b) în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. b) şi e), atunci când nu există

acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi, pentru instituirea acestei
măsuri.
Efectele măsurii plasamentului sunt următoarele:
 - domiciliul copilului se află la persoana sau serviciul ce-l are în îngrijire;

- drepturile şi obligaţiile părinteşti referitoare la persoana şi bunurile copilului

rămân la părinţi, când măsura a fost dispusă de comisia pentru protecţia copilului.
Relativ la copilul pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a
dispus măsura plasamentului drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate şi,
respectiv, îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv
primarul sectorului municipiului Bucureşti4, părinţii păstrând doar dreptul de a
consimţi la adopţia copilului şi obligaţia de întreţinere;

- comisia pentru protecţia copilului sau instanţa stabileşte sumele cu care

părinţii trebuie să contribuie la întreţinerea copilului, conform Codului familiei.
Aceste sume se fac venit la bugetele locale.

2.2. Plasamentul în regim de urgenţă

Plasamentul copilului în regim de urgenţă este o măsura de protecţie specială,
cu caracter temporar, care se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat,
precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare.

Pe toata durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept

exerciţiul drepturilor părinteşti, până când instanţa judecătorească va decide cu
privire la menţinerea sau la înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea
drepturilor părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti
privitoare la persoana copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de
către persoana, familia, asistentul maternal sau de către şeful serviciului de tip
rezidenţial care a primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele
privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de
către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului
municipiului Bucureşti.

Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul

direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea
administrativ-teritorială în care se găseşte copilul găsit sau cel abandonat de către

4
C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia
nr. 1012/2005 şi nr. 267/2006, P.R. nr. 3/2006, p. 91-95.
mamă în unităţi sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situaţia în care nu se
întâmpină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice, precum şi a
persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv.

Instanţa judecătorească dispune această măsură numai când se constată că în

legătură cu un copil încredinţat unei persoane fizice sau juridice există o situaţie
de pericol iminent, datorită abuzului sau neglijării. Instanţa se va pronunţa prin
ordonanţă preşedinţială.

În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia generală

de asistenţă socială şi protecţia copilului, aceasta este obligată să sesizeze
instanţa judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această
măsură.

Instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii

adoptate de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi se
va pronunţa, după caz, cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă
sau la înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire
la reintegrarea copilului în familia sa. Instanţa este obligată să se pronunţe şi cu
privire la exercitarea drepturilor părinteşti.

2.3. Supravegherea specializată

Măsura de supraveghere specializată se dispune în condiţiile prezentei legi faţă
de copilul care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal.

În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura

supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecţia copilului,
iar, în lipsa acestui acord, de către instanţa judecătorească.

Faţă de copiii care au săvârşit o faptă penală, dar care nu răspund penal se pot
dispune următoarele măsuri: măsura plasamentului, care a fost analizată anterior,
şi supravegherea specializată. Pentru a alege între cele două măsuri, instanţa sau
comisia pentru protecţia copilului va ţine seama de:

a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;

 b) gradul de pericol social al faptei;

c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul;

d) riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;

e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.

Măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în familia sa,

sub condiţia respectării de către acesta a unor obligaţii, cum ar fi:

a) frecventarea cursurilor şcolare;

b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;

c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;

d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite

persoane.

În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu
îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia
pentru protecţia copilului ori, după caz, instanţa judecătorească poate dispune
plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum şi
îndeplinirea de către copil a obligaţiilor prevăzute mai sus.

În cazul în care fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de copilul care nu

răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum şi în cazul în care
copilul pentru care s-a luat deja o măsură săvârşeşte în continuare fapte penale,
comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa judecătorească dispune,
pe o perioadă determinată, plasamentul copilului intr-un serviciu de tip rezidenţial
specializat.

Este interzis să se dea publicităţii orice date referitoare la săvârşirea de fapte

penale de către copilul care nu răspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana
acestuia.