You are on page 1of 3

Povestire foarte folositoare si minunata, despre un om cu simplitate sfanta si

fara rautate

Aflandu-ma eu odata in partea Tebaidei pentru folosul si incredintarea cea de la


parinti, barbati cu fapte bune, care locuiau acolo pustnicindu-se, aveam multa grija si
osardie sa aud invataturile cele mantuitoare si folositoare de suflet si cuvintele cele
duhovnicesti ale oamenilor celor cu adevarat ceresti si ingeri pamantesti, ca sa le am in
cugetul meu si sa iau ceva roada buna. Si intre celelalte povestiri care se spuneau spre
folosul celor ce ascultau, unul din batranii zisi mai sus, avva batran cu varsta si renumit
in viata monahiceasca, a zis si aceasta istorioara vrednica de pomenire:
S-a intamplat odata de a trecut prin partile acelea un pustnic vestit in fapte bune.
Si multi ascultandu-l si folosindu-se, isi marturiseau la el pacatele lor. Intre ei s-a aflat si
un om cu simplitate si fara rautate, cu mestesugul pastor, care din copilaria lui s-a hranit
si a crescut in pustie, nestiind altceva fara numai a paste oi. Pe acesta cuviosul a
inceput a-l intreba si a-l cerca in chip duhovnicesc, ispitind adancul inimii ca sa
cunoasca daca nu cumva si el, ca un om purtator de trup, a facut vreo greseala, ca sa-l
indrepteze.
Dupa ce l-a marturisit cu de-amanuntul dupa randuiala, l-a intrebat si despre
pacatele cele de moarte unul cate unul, ca sa poata sa raspunda mai usor. Dar el
mereu zicea ca are dorinta sa se mantuiasca si sa ajunga cu lesnire in Rai. Atunci
batranul l-a sfatuit sa se tina totdeauna de calea cea dreapta, ca sa afle ceea ce
doreste. Iar acela i-a raspuns cum ca are trei zile de cand tot umbla pe cale dreapta si
nu doreste altceva, fara numai mantuirea lui. Si vazand cuviosul simplitatea si
nerautatea lui, a randuit sa fie primit in manastirea de acolo, de aproape. Egumenul l-a
primit cu bucurie ca pe un trimis al lui Dumnezeu, l-a facut monah, imbracandu-l in
chipul monahicesc si i-a randuit sa ingrijeasca biserica. Iar el a primit cu bucurie si-si
facea slujba fara lenevire.
Intr-una din zile egumenul s-a dus la el si l-a aflat ca ingrijea si curata biserica si-l
sfatuia ca sa faca cu grija si cu osardie slujba lui, ca sa aiba plata de la Dumnezeu si sa
ajunga degraba in raiul pe care-l doreste.
Iar el a pus metanie egumenului si i-a zis:
- Iti multumesc, sfinte parinte al lui Dumnezeu si cinstite staret, ca ma sfatuiesti
cele de mantuire. Insa si eu te rog pe Sfintia Ta ca sa-mi spui ceva. Acela care sade
sus, deasupra, pe bolta bisericii, ca legat si nu poate sa se miste, nici sa se pogoare
deloc, si care nici n-a mancat nimic de cand am venit eu in biserica, cine este ?
S1 zicea aceasta nestiind ca este Hristos, zugravit sus ca de obicei. Si mirandu-se
egumenul de nevinovatia si nerautatea inimii lui, i-a zis glumind:
- Acesta pe care-L vezi acolo sus, avea in grija biserica mai inainte de tine. Si
fiindca nu ingrijea cu osardie si cum se cuvenea, l-am canonisit sa stea acolo precum
vezi. Pentru aceasta ia aminte si tu, sa nu patesti asemenea.
Dupa ce a auzit acestea, acel om cu adevarat binecuvantat si fara rautate a tacut,
nemaizicand nimic egumenului. Dar seara, dupa ce si-a luat merticul sau de paine de la
chelar, s-a inchis inauntrul bisericii. Si dupa ce s-au linistit toti parintii, el, crezand de
adevarate cuvintele egumenului, pe care i le-a spus glumind, cum ca Stapanul Hristos a
fost slujitorul Bisericii si pentru ca nu facuse cu osardie slujba Lui L-a canonisit sa stea
acolo sus, de jos l-a chemat sa se pogoare, mahnindu-se si durandu-l inima pentru El,
si i-a zis ca si catre un viu:
- Pogoara-te, frate, ca sa mancam!
Iar Cel ce locuieste in cei smeriti si blanzi si fara rautate, Domnul cel smerit, Cel ce
se odihneste in inimile oamenilor blanzi si iubeste smerenia si nerautatea, a zis, o,
minune!
- Ma tem sa Ma pogor, ca nu cumva sa afle egumenul si-ti va face ceva rau si vei
avea necaz din pricina Mea.
Iar cel smerit a zis iarasi:
- Pogoara-te fara indoiala si fara frica, ca toti se linistesc si dorm si eu am usile
incuiate bine, si nu ne va simti nimeni. Ca imi este jale de tine sa stai flamand atatea
zile. Si martor imi este Domnul, ca de nu te vei pogori, nici eu nu voi manca.
Atunci S-a pogorat Hristos Cel aratat si, sezand, mancau si vorbeau impreuna,
veselindu-se. Si facandu-se aceasta in toate serile, trecand catva timp, s-a auzit in
manastire ca monahul cel nou are pe cineva ca care vorbeste in biserica. Si se mirau
toti, stiind bine ca acolo, inauntrul bisericii, nu era nimeni si nici cu putinta sa se afle
altul in ceasul acela, in care toti se odihnesc. Si de multe ori se duceau si bateau la usa
pe dinafara, ca sa vada cu cine vorbeste. Dar indata ce faceau zgomot cei de afara, Cel
ce manca cu monahul cel simplu se scula degraba de la masa, se inalta sus si sedea la
locul lui nemiscat si fara sa graiasca, ca si mai inainte. Atunci calugarul nostru
deschidea usa si intrand monahii il intrebau cu cine a vorbit. Iar el se lepada, zicand ca
nu este nimeni, ci numai el singur. Si, neafland nimic, se intorceau mirandu-se.
Dupa mai multe zile, fiindca tot se auzea vorbire inauntrul bisericii, calugarii au pus
un frate, care era mai iubit acestuia decat altii, ca sa-l intrebe, fagaduindu-se cu
juramant ca sa nu spuna la nimeni. Asadar, ducandu-se fratele acela, il intreba cu
dinadinsul, dar el nu voia sa marturiseasca adevarul. Insa mai pe urma, dupa ce l-a
jurat, abia i-a spus pricina cu sila, cum ca se pogoara Stapanul nostru Iisus Hristos, pe
care el Il socotea ca sta pentru certarea egumenului, si manca si vorbea impreuna cu
El. Si cum ca Cel ce i S-a aratat, i-a fagaduit pentru binele ce i-L face de-L ospateaza
mereu, ca are sa-l ia in casa Tatalui Sau, sa-i faca un ospat minunat si atat de dulce,
incat sa nu-l uite niciodata, incredintandu-l ca are un Tata preabogat si preabun.
Acestea daca le-a auzit acel prieten al lui, inspaimantandu-se, binecuvanta pe
Dumnezeu pentru minunea pe care s-a invrednicit a o auzi. Si alergand degraba a
povestit egumenului totul, mirandu-se si el mult dupa ce a auzit. Si a castigat mare
evlavie fata de monahul acela si, chemandu-l indata, voia sa auda si din gura lui acea
vedere minunata si facatoare de bucurie. Intrebandu-l, mai intai nu voia sa-i spuna,
pricinuind ca fara de vina il cleveteste prietenul lui, spunand lucruri care el nu le-a vazut
si aceasta o facea ca se temea, ca sa nu se manie egumenul pe cel ce era canonisit ca
mananca, bea si vorbeste impreuna cu el, ca sa-i mai dea si alt canon.
Dar fiindca egumenul ii dadea indrazneala si-l jura ca sa-i spuna tot adevarul, i-a
spus cu de-amanuntul toate. Si la urma a cerut voie de la egumen sa-l lase sa mearga
la ospatul pe care i l-a fagaduit prietenul lui si care il va face in casa Tatalui Sau. Iar
egumenul i-a fagaduit ca-l va lasa cu bucurie numai daca si el va fagadui ca-l va chema
la acel ospat. Atunci cel fara rautate i-a fagaduit ca va pune osardie sa roage pe
prietenul lui, ca sa-l ia si pe egumen la ospat.
Dupa intelegerea aceasta s-a dus iarasi la biserica. Si dupa ce a innoptat, luandu-
si dupa obicei merticul sau (portia de paine), a inchis bine usile si a chemat iarasi pe
fratele, ca sa se ospateze. Si in timp ce mancau si vorbeau impreuna despre bunatatile
pe care avea sa le dobandeasca in casa Tatalui Sau, monahul si-a adus aminte si de
egumen, si se ruga cu dinadinsul sa-l primeasca si pe el la acel ospat. Iar Stapanul
Hristos i-a raspuns ca egumenul nu este vrednic sa se impartaseasca nici din
faramiturile ce cad din masa aceea, si i-a spus sa nu-l mai supere pentru aceasta, ca nu
se poate.
Si facandu-se dimineata, egumenul astepta raspunsul cu frica si cu cutremur,
voind sa stie de-l primeste si pe el Stapanul Hristos sa se odihneasca cu sfintii Lui. Si
auzind de la cel fara rautate ca nu este vrednic sa dobandeasca astfel de veselie, s-a
mahnit foarte tare si a ramas in mare necaz cu inima. Dar stiind noianul cel nemarginit
al milostivirii lui Dumnezeu, care face voia robilor Lui celor simpli si fara rautate, precum
era si acesta despre care ne este cuvantul, a cazut picioarele lui si se ruga cu lacrimi,
zicand:
- Fiule, roaga pe Iubitorul de oameni Dumnezeu sa nu ma urasca pe mine,
pacatosul, intinatul si nevrednicul mai mult decat toti oamenii, ci sa merg si eu impreuna
cu tine la acea cina cereasca. Roaga si sileste pe Cel nesilit, de este cu putinta, sa ma
ierte, caci stiu ca o sa te asculte pentru simplitatea si nerautatea fericitului tau suflet.
Cu acestea si altele mai multe fiind rugat acel monah de catre egumenul lui,
noaptea cand a sezut sa manance iarasi cu Stapanul nostru Hristos, i-a spus din nou
despre egumen. Dar Domnul i-a raspuns:
- Ti-am spus, frate, ca nu este vrednic din pricina neinfranarii lui. Si sa nu-ti pese
de el.
Atunci cel simplu si fara rautate a zis Stapanului Hristos:
- Bine ai zis ca egumenul nu este vrednic de masa cea de sus. Dar pentru painea
cu care ne-a hranit atatea zile, care, daca ne lipsea, muream de foame, primeste-l.
Oare sa nu-l primesti pentru aceasta facere de bine a lui ?
Atunci Stapanul Hristos, vazand nerautatea si multa iubire de oameni a sufletului
celui urmator lui Hristos si zambind pentru cuvantul lui, a zis:
- Pentru dragostea ta si pentru grija ce o ai pentru aroapele tau si pentru ca sa nu
te mahnesc, il primesc. Spune-i dar sa se indrepteze bine si dupa opt zile sa veniti
amandoi, impreuna, la bucuria cea pregatita.
Si iesind afara, monahul cel simplu a spus aceasta veste prea veselitoare si plina
de bucurie egumenului, mai intai sa se pregateasca prin marturisire si pocainta, in acele
opt zile, si apoi sa mearga impreuna cu el. Iar egumenul s-a bucurat foarte mult si
indreptandu-se prin marturisire si pocainta adevarata, cu inima infranta, dupa opt zile,
impartasindu-se cu Preacuratele si de viata facatoarele lui Hristos Taine, bolnavindu-se
putin, s-a odihnit in Domnul Dumnezeul nostru.
Iar cel simplu si-a dat sufletul sau cel sfant acolo unde manca si vorbea cu
dulceata cu iubitul sau Stapan. Si asa s-a suit egumenul cu cel simplu la viata cea
fericita si nesfarsita, pe care, sa dea Dumnezeu s-o dobandim si noi cu darul Lui. Amin.