PARTEA A II-A

LIBERALITĂŢILE
CAPITOLUL I
REGULI GENERALE CU PRIVIRE LA LIBERALITĂŢI

Secţiunea I
Noţiune şi categorii

1. Precizări prealabile. Potrivit art. 1.172 alin. (1) NCC „Contractul prin care fiecare parte urmăreşte
să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”, iar potrivit alin. (2)
„Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în
schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit”.
Contractele cu titlu gratuit se clasifică, la rândul lor, în contracte dezinteresate şi liberalităţi.
Contractul dezinteresat este acel contract prin care se urmăreşte a se procura un serviciu celeilalte părţi,
fără ca partea care face serviciul să-şi micşoreze patrimoniul (de exemplu, comodatul, mandatul cu titlu
gratuit, depozitul cu titlu gratuit etc.).
Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în
parte, în favoarea unei alte persoane. Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în
testament (art. 984 NCC).
După cum se observă, în noul Cod civil sunt reglementate doar două categorii de liberalităţi, respectiv
donaţia şi legatul.
Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod
irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar.
Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulţi
legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate.
După cum se observă doar donaţia reprezintă un contract, adică un act juridic bilateral. Legatul este un
act juridic unilateral, care exprimă voinţa testatorului şi produce efecte juridice indiferent de atitudinea
legatarului; legatul se dobândeşte din momentul deschiderii moştenirii prin actul unilateral al testatorului,
dacă legatarul nu renunţă la legat.
Secţiunea a II-a
Capacitatea în materie de liberalităţi
2. Regula. Potrivit principiului general în materie de acte juridice (consacrat de art. 1.180 NCC), regula
este - şi în acest domeniu al liberalităților - capacitatea, iar incapacitatea este excepţia. Astfel, potrivit art.
987 NCC „Orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu respectarea regulilor privind capacitatea”.
Incapacităţile de a dispune sau de a primi prin liberalităţi, ca excepţii de la regula capacităţii, trebuie să
fie expres prevăzute de lege şi aceste texte, ca texte de excepţie, sunt de strictă interpretare (exceptio est
strictissimae interpretationis). Întrucât incapacitatea trebuie să fie prevăzută de lege, nimeni nu poate
renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu.1 (art. 29 alin. 2 NCC).
În cele ce urmează, vom prezenta doar acele incapacităţi de a dispune sau de a primi liberalităţi comune
donaţiilor şi legatelor, urmând ca la materia donaţiei, respectiv testamentului să fie prezentate şi alte
incapacităţi specifice.
3. Incapacităţile de a dispune prin liberalităţi. Potrivit legii, sunt incapabile de a dispune prin
liberalităţi:
a) Minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu pot dispune de bunurile lor prin
liberalităţi nici prin reprezentanţii legali (părinţi sau tutore) şi nici personal cu încuviinţarea ocrotitorului
legal (şi chiar dacă s-ar obţine autorizaţia instanţei de tutelă). Art. 41 alin. 3 şi art. 43 alin. 3 recunosc atât
pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, cât şi pentru minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă

1
A se vedea, de exemplu, TS, col. civ., dec. nr.1844/1956, în CD,1956, vol.I, p.367.

1
posibilitatea de a face acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data
încheierii lor (de exemplu, cu ocazia unor aniversări, de ziua femeii etc.)2.
b) Art. 988 alin. 2 NCC dispune că „Sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut
calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă
descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul
legal este ascendentul dispunătorului”.
Aşadar, nici după ajungerea la majorat o persoană nu poate dispune prin liberalităţi în favoarea tutorelui
său mai înainte ca acesta din urmă să primească descărcare pentru gestiunea sa. Dacă însă tutorele este un
ascendent (de exemplu, bunic, străbunic), liberalitatea este valabilă chiar dacă tutorele nu a primit
descărcare pentru gestiunea sa.
Ca un corolar necesar al incapacităţii minorului (chiar devenit major) de a dispune în favoarea tutorelui
(fostului tutore) în condiţiile arătate, acesta din urmă este lovit de incapacitatea de a primi prin liberalităţi
de la cel ocrotit.
c) Art. 12 alin. 2 NCC prevede că „Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este insolvabil”.
Starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii,
executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile.
Sancţiunea care intervine în cazul în care dispunătorul a fost insolvabil este nulitatea relativă a
liberalităţii. Aşadar, în cazul donaţiei creditorii donatorului – care a fost insolvabil la data data încheierii
contractului de donaţie - vor putea să ceară anularea donaţiei, nefiind ţinuţi să formuleze acţiunea
revocatorie (pauliană). Evident, şi în acest caz creditorii trebuie să justifice un interes.
În privinţa legatelor, pentru a se cere anularea trebuie să se dovedească faptul că testatorul a fost
insolvabil şi la data întocmirii testamentului şi la data decesului (când legatul produce efecte). Dacă
testatorul a fost insolvabil la data întocmirii testamentului, dar la data decesului lasă un patrimoniu solvabil,
creditorii nu pot justifica vreun interes pentru a solicita anularea legatului.
4. Momentul în raport de care se apreciază capacitatea de a dispune prin liberalităţi.
Potrivit art. 987 alin. 2 „Condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi trebuie îndeplinită la data la
care dispunătorul îşi exprimă consimţământul”.
Câteva precizări se impun în privinţa legatului cuprins în testament. Astfel, cu toate că testamentul
produce efecte la deschiderea moştenirii (cu excepţia clauzei de recunoaştere a copilului din afara
căsătoriei) şi până în acest moment testatorul îl poate revoca, total sau parţial, el trebuie să aibă capacitatea
de a testa când îşi manifestă voinţa, deci la data întocmirii actului, modificările ulterioare ale statutului său
juridic fiind fără relevanţă. În consecinţă, testamentul incapabilului nu poate fi recunoscut valabil, chiar
dacă ulterior a devenit o persoană capabilă. Capacitatea de a încheia un act juridic trebuie să fie apreciată la
momentul când se săvârşeşte, chiar dacă efectele sau executarea actului este amânată până la o dată
ulterioară, fie şi incertă, cum este moartea testatorului.
5. Sancţiunea incapacităţii legale de a dispune prin liberalităţi. Întrucât incapacităţile de a dispune prin
liberalităţi au ca scop protecţia voinţei incapabilului şi a intereselor familiei sale, nefiind dictate de interese
de ordine publică, sancţiunea este nulitatea relativă a liberalităţii.
6. Incapacităţi de a primi prin liberalităţi.
Urmează să analizăm incapacităţile de a primi prin liberalităţi care sunt, totodată, în mod corespunzător,
şi incapacităţi de a dispune, privite din punctul de vedere al dispunătorului, tot aşa cum incapacitatea
minorului ocrotit prin tutelă de a dispune în favoarea tutorelui este o incapacitate de a primi prin testament,
raportat la persoana tutorelui.
a) Potrivit art. 990 C. civ. „(1) Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor
persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului
2
Potrivit art. 39 NCC „Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu. În cazul în care
căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de
exerciţiu.” De asemenea, art. 40 prevede că „Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului
care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele
minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie”.

2
pentru boala care este cauză a decesului. (2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1): a) liberalităţile făcute
soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; b) liberalităţile făcute altor rude până la al
patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau
colaterali privilegiaţi. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor sau a altor
persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului. (4) Dacă dispunătorul
a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care
moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa liberalităţii. (5) În cazul în care dispunătorul s-a restabilit,
legatul devine valabil, iar acţiunea în anularea donaţiei poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data la
care dispunătorul s-a restabilit”.
În legătură cu această incapacitate se impun a fi făcute mai multe precizări:
i) Ceea ce interesează este nu calitatea în sine de medic, farmacist sau preot, ci asistenţa cu caracter
repetat3 sau de continuitate4 acordată dispunătorului în calităţile vizate de lege. Prin urmare, bolnavul poate
gratifica, de exemplu, un prieten medic, dacă nu l-a tratat în cursul ultimei boli.
ii) Incapacitatea îi vizează pe farmacişti în cazul în care îşi depăşesc atribuţiile şi intră în cadrul
profesiunii medicilor, prin efectuarea de tratamente specifice acestei din urmă profesiuni, indicând şi chiar
administrând bolnavului medicamente fără prescripţie medicală, procedând ca şi cum ar fi medici5.
iii) Prin sintagma „altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de
specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului” legiuitorul a avut în vedere atât
persoanele care practică ilegal medicina6, cât şi persoanele care, deşi nu aveau calitatea de medic curant al
bolnavului, prin calitatea avută şi prin gradul de implicare în tratarea bolnavului au exercitat o influenţă
suficient de mare asupra acestuia încât se presupune că voinţa a fost viciată: de exemplu, şeful secţiei în
care era tratat bolnavul, managerul spitalului, asociatul (administratorul) societăţii comerciale care deţinea
spitalul etc.
iv) În privinţa preoţilor sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este
cauză a decesului, trebuie să se stabilească dacă legatarul ce are calitatea de preot a acordat în mod
constant asistenţă religioasă dispunătorului în cursul bolii care i-a cauzat decesul şi dacă liberalitatea a fost
întocmită în favoarea preotului în considerarea actelor de asistenţă religioasă.
v) Legatul trebuie să fi fost făcută în timpul bolii care este cauză a decesului.
vi) Sunt exceptate de la sancţiunea nulităţii relative legatele făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau
colateralilor privilegiaţi (iar dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau
colaterali privilegiaţi, sunt exceptate şi legatele făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv) deoarece
în acest caz se presupune că liberalitatea a fost făcută în considerarea calităţii de rudă ori de soţ a
beneficiarului, iar nu în considerarea calităţii de medic, farmacist sau preot, chiar dacă ruda ori soţul are şi
o astfel de calitate.
vii) Se pune problema de a şti care va fi soarta legatelor făcute în perioada bolii în ipoteza în care
dispunătorul nu decedează din cauza acelei boli, ci se restabileşte. „A se restabili” înseamnă şi „a se
însănătoşi”, dar şi „a se înzdrăveni”, „a se întrema”, ceea ce presupune că ipoteza normei juridice nu
vizează doar situaţia în care dispunătorul şi-a recăpătat în totalitate sănătatea. Important este ca
dispunătorul să nu se mai afle în acea stare de vulnerabilitate, în timpul căreia a făcut legatul.
După restabilire legatul devine valabil pentru că dispunătorul are posibilitatea de a revoca legatul
oricând. Dacă nu revocă legatul, înseamnă că acesta este rezultatul voinţei sale libere şi conştiente, iar nu
rezultatul influenţei exercitate de medic, farmacist sau preot7.

3
A se vedea Cas. I dec.nr.103/1919, în C. civ. adnotat, p.214, nr.4.
4
A se vedea TS, s. civ., dec.nr.875/1969, cit. supra.
5
TS, s. civ., dec.nr.826/1978, în Repertoriu... 1975-1980, p.141-142.
6
A se vedea M. Eliescu, op.cit., p.167. Personalul medical ajutător, de exemplu, persoana care a fost o
„permanentă şi devotată infirmieră” (TS, s. civ., dec. nr. 1515/1986, în CD, 1986, p.96), nu intră sub incidenţa
textului, decât dacă, cu depăşirea abilitării legale, acordă tratament medical. În principiu, art. 990 C. civ. nu este
aplicabil nici în cazul asistenţilor medicali. A se vedea P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel
Suceava în domeniile dreptului civil şi procesual-civil, în Dreptul nr.9, 2000, p. 146 nr.15.

3
 b) Potrivit art.44 alin.2 teza a II-a din Constituţie, astfel cum a fost revizuită în anul 2003, „Cetăţenii
străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate
din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe
bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”
Aşadar, cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi, după revizuirea Constituţiei, dreptul de proprietate
asupra terenurilor prin moştenire legală8. Rezultă că moştenitorul testamentar, dacă nu are cetăţenia
română (şi indiferent dacă are domiciliul în ţară sau în străinătate), nu poate dobândi dreptul de
proprietate asupra terenului care face parte din moştenire decât în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică..
7. Momentul în raport de care se apreciază incapacitatea de a primi prin liberalităţi şi sancţiunea
aplicabilă.
Art. 987 NCC dispune: „Condiţia capacităţii de a primi o donaţie trebuie îndeplinită la data la care
donatarul acceptă donaţia. Condiţia capacităţii de a primi un legat trebuie îndeplinită la data deschiderii
moştenirii testatorului”.
Cât priveşte pe donatar, el trebuie să fie capabil în momentul acceptării donaţiei.
Potrivit art. 987 alin. 4 C. civ. condiţia capacităţii de a primi un legat trebuie îndeplinită la data
deschiderii moştenirii testatorului. Întrucât testamentul produce efecte la deschiderea moştenirii,
capacitatea de a primi prin testament se apreciază în funcţie de această dată. De exemplu, condiţia
cetăţeniei române (pentru ipoteza legatelor având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor) trebuie
să fie îndeplinită în acest moment.
În privinţa momentului la care se analizează capacitatea de a primi un legat de către medic, farmacist,
preot, notarul public, interpret, martor sau agentul instrumentator acesta este data întocmirii testamentului,
iar nu data deschiderii moştenirii.
8. Sancţiunea incapacităţii este nulitatea relativă a liberalităţii.
În cazul în care incapacitatea este dictată de interese de ordine publică, sancţiunea este nulitatea
absolută a liberalităţii. Astfel, incapacitatea determinată de lipsa cetăţeniei române în privinţa dreptului de
proprietate asupra terenului. Această interdicţie a fost apreciată şi în trecut ca fiind de ordine publică9.
Liberalitatea va fi nulă, respectiv anulabilă, chiar dacă dispunătorul - pentru a ocoli dispoziţiile privind
incapacităţile de a primi prin liberalităţi - a recurs la interpunere de persoane, căci dispoziţia care sincer
stipulată ar fi nulă, rămâne nulă şi dacă a fost simulată.
Din cauza dificultăţii de dovadă a simulaţiei prin interpunere de persoane, legea (art. 992 NCC) prevede
că „(1) Sancţiunea nulităţii relative prevăzute la art. 988 alin. (2), art. 990 şi 991 se aplică şi
liberalităţilor deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcute unei persoane interpuse. (2)
Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul
persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei
persoane”.
După cum se observă, prezumţia consacrată de art. 992 alin. 2 NCC este o prezumţie relativă, iar nu una
absolută. Aceasta înseamnă că cei interesaţi vor putea face dovada că liberalitatea nu a fost făcută în
considerarea calităţii de rudă, afin sau de soţ a incapabilului (pentru a profita incapabilului), ci avându-se în
vedere relaţiile (de prietenie, de încredere etc.) dintre dispunător şi gratificat.

7
În privinţa donaţiei, dispunătorul are posibilitatea să ceară anularea în termen de 3 ani de la data la care s-a
restabilit. Data restabilirii poate fi stabilită cu orice mijloc de probă, fiind vorba de o situaţie de fapt. Dacă donatorul
restabilit nu cere anularea donaţiei în termenul de 3 ani, înseamnă că a înţeles să confirme acest act anulabil.
8
Aşa cum pe bună dreptate s-a arătat în literatura de specialitate (Valeriu Stoica, op. cit., p. 155), „Raţiunea pentru
care, în noua formulare constituţională, s-a recunoscut posibilitatea cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor prin moştenire legală este necesitatea de a consolida legăturile dintre
diaspora românească şi ţara-mamă.” Pentru o speţă recentă, a se vedea ÎCCJ- S. civ. şi de propr. intel., dec. civ. nr.
6614 din 4 noiembrie 2008, publicată pe www.scj.ro.
9
Vezi, de exemplu Cas.S.U., dec.nr.24/1922, în C.civ.adnotat, vol. III, p. 415, nr.35; Cas.I, dec.nr.350/1916;
ibidem p.414, nr.26; C. Apel Buc., II, dec.nr. 131/1925, ibidem, p.431, nr.25.

4
 Secţiunea a III-a
Consimţământul în materie de liberalităţi
9. Reguli aplicabile. Pentru ca liberalităţile să fie valabile este necesar ca dispunătorul să aibă
discernământ, iar voinţa sa (consimţământul) să nu fie alterată de vreun viciu de consimţământ: eroare, dol
sau violenţă.
Potrivit art. 1.204 NCC consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de
cauză.
De asemenea, art. 1.205 prevede că „(1) Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la
momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi
da seama de urmările faptei sale. (2) Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate
fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte
cunoscute”.
9.1. Problema existenţei discernământului. Astfel, există cazuri când persoana deplin capabilă sau cu
capacitate parţială de a dispune, în fapt (de facto) să fie lipsită temporar de discernământul necesar pentru a
dispune prin acte juridicete. Prin urmare, lipsa discernământului atrage anulabilitatea actului deoarece
dispunătorul nu are puterea de a aprecia efectele juridice ale manifestării sale de voinţă. Lipsa
discernământului (din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale ori din pricina unor cauze vremelnice ca starea
de boală, hipnoză, somnambulism, beţie alcoolică, folosirea de stupefiante etc.) trebuie să fie dovedită în
mod neechivoc prin probe concludente. Această situaţie se deosebeşte de incapacitatea alienatului sau
debilului mintal pus sub interdicţie, a cărui incapacitate este legală şi permanentă 10, chiar dacă ar avea
momente de luciditate.
9.2. Consimţământul viciat parţial. Dolul se înfăţişează în materia liberalităţilor sub forma captaţiei şi
sugestiei, constând în utilizarea de manopere viclene şi frauduloase, folosite de o persoană (sau mai multe),
având calitatea de beneficiar al donaţiei sau al dispoziţiei testamentare sau chiar aceea de terţ, cu intenţia de
a câştiga încrederea dispunătorului şi a înşela buna lui credinţă pentru a-l determina să dispună în sensul în
care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă.
Prin urmare, dolul presupune:
- utilizarea de manopere, de mijloace viclene, frauduloase, mai directe şi mai brutale în cazul captaţiei
(îndepărtarea dispunătorului de rude şi prieteni, interceptarea corespondenţei, abuzul de influenţă şi
autoritate etc.) şi indirecte, mai subtile, mai ascunse în cazul sugestiei (şiretenii, afirmaţii mincinoase la
adresa unor potenţiali moştenitori legali, specularea anumitor sentimente sau concepţii - inclusiv
religioase11 - ale dispunătorului etc.). Dacă nu s-au utilizat mijloace frauduloase nu suntem în prezenţa
dolului (de exemplu, dacă este vorba de simpla simulare a grijii şi afecţiunii ori de prestarea interesată a
unor servicii şi îngrijiri)12;
- intenţia de a induce în eroare cu rea-credinţă pe dispunător să dispună în sensul în care nu ar fi făcut-o
din proprie iniţiativă;
- manoperele frauduloase folosite să fi avut un rol determinant, având drept rezultat alterarea voinţei
dispunătorului;
Sancţiunea aplicabilă în cazul viciilor de consimţământ este - ca şi în cazul incapacităţii legale -
nulitatea relativă, potrivit dreptului comun (art. 1.251 C. civ.).

CONTRACTUL DE DONAŢIE

Capitolul I
Noţiunea şi condiţiile de validitate ale contractului de donaţie
10
Dacă testatorul este o persoană pusă sub interdicţie judecătorească, nu este cazul a se invoca lipsa
discernământului la încheierea testamentului, cum se procedează uneori. A se vedea, de exemplu, TS, s. civ.,
dec.nr.2395/1980, cu Notă de R. Petrescu, în RRD nr.7, 1981 p.37-39.
11
Pentru o speţă interesantă a se vedea C.Ap. Bucureşti, dec. nr. 197/1902, citată de M.D.Bocşan, Practică
testamentară…, p.80-84.
12
A se vedea TS, s. civ., dec.nr.1031/1973, în RRD nr.3, 1974; CSJ, s. civ., dec.nr.2447/1991, loc. cit.

5
 Secţiunea I
Noţiunea contractului de donaţie
1. Definiţie. Donaţia este contractul cu titlu gratuit prin care una dintre părţi, numită donator, cu intenţia
de a gratifica îşi micşorează în mod actual şi irevocabil patrimoniul său cu un drept (real sau de creanţă),
mărind patrimoniul celeilalte părţi, numită donatar, cu acelaşi drept, fără a urmări să primească altceva în
schimb.
După cum rezultă din această definiţie, ceea ce caracterizează donaţia este trecerea unor valori dintr-un
patrimoniu în altul fără echivalent, cu intenţia de a face o donaţie (animus donandi). Această intenţie,
concretizată în încheierea contractului în forma şi în condiţiile prevăzute de lege, justifică mărirea unui
patrimoniu în detrimentul altuia, constituind cauza contractului de donaţie.
Precizăm, de asemenea, că donaţia - ca varietate a contractelor cu titlu gratuit - reprezintă o liberalitate,
deoarece are ca efect micşorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat, spre deosebire de contractele
dezinteresate (de exemplu, comodatul, mandatul cu titlu gratuit sau depozitul cu titlu gratuit etc.), prin care
nu se micşorează patrimoniul celui care procură altuia un folos, motiv pentru care acestea din urmă nu sunt
supuse regulilor de fond şi de formă prevăzute pentru donaţii.
2. Interpretarea contractului. Codul civil nu prevede reguli speciale de interpretare a clauzelor
contractului de donaţie. În consecinţă, se aplică regulile generale de interpretare a contractelor (art. 1.266-
1.269 C.civ.). Se impune însă o precizare: dacă nu există certitudinea că părţile au încheiat un contract de
donaţie (o liberalitate), deci interpretarea este necesară chiar pentru calificarea juridică a contractului
(donaţie sau un alt contract, de exemplu, contract de întreţinere, de locaţiune, de comodat etc.), atunci
interpretarea urmează să se facă în sensul aplicării regulilor care guvernează actele cu titlu oneros - care
sunt reguli de drept comun -, iar nu a regulilor prevăzute pentru liberalităţi care, fiind excepţionale, sunt
supuse unei interpretări restrictive.

Secţiunea a II-a
Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie

§ 1. Obiectul contractului
3. Condiţii. Potrivit dreptului comun, obiectul obligaţiei (adică prestaţia la care se angajează debitorul)
trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit. De asemenea, numai bunurile care sunt în
circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale. Contractul poate purta şi asupra unor bunuri
viitoare, însă succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul donaţiei. După deschiderea moştenirii,
moştenitorul poate înstrăina universalitatea dobândită, respectiv cota-parte indiviză, nu numai cu titlu
oneros, dar şi cu titlu gratuit, deci prin donaţie (art. 1.754 C.civ.). În niciun caz bunurile viitoare nu pot
constitui obiectul darului manual.
§ 2. Condiţii de formă
4. Încheierea contractului între persoane prezente. Conform art. 1.011 alin. 1 C.civ. „Donaţia se
încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Deci contractul produce efecte juridice
numai în situaţia în care consimţământul ambelor părţi este manifestat în formă autentică. Nerespectarea
acestei forme se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului13, indiferent de persoana donatorului sau
donatarului (persoană fizică sau juridică, de drept public sau privat).
Forma autentică este o măsură de protecţie a voinţei donatorului, care dispune în mod actual14 şi
irevocabil de un drept în favoarea unei alte persoane, fără ca acel element activ să fie înlocuit în
patrimoniul său printr-o valoare echivalentă. În plus, donatorul este atenţionat asupra importanţei
deosebite pe care o are contractul de donaţie asupra patrimoniului său.

13
În ipoteza în care contractul se încheie printr-un mandatar (al donatorului sau al donatarului), procura trebuie să
fie autentică, deoarece donaţia este un contract solemn şi mandatul formează un tot unitar cu donaţia care urmează să
fie încheiată. A se vedea şi art. 2.013 alin. 2 C.civ. potrivit cu care „Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic
supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi».
14
Se spune «actual» pentru a deosebi donaţiile de liberalităţile făcute pentru cauză de moarte (legate făcute prin
testament), iar nicidecum în sens de «real» (predare în vederea încheierii contractului), donaţia nefiind un contract
real (a se vedea însă donaţia sub forma darului manual, care este un contract real).

6
 Întrucât cerinţa formei este prevăzută în mod imperativ, sub sancţiunea nulităţii absolute, deci ad
validitatem, dovada existenţei unei donaţii nu poate fi făcută cu martori, chiar dacă ar exista un început de
dovadă scrisă.
Nulitatea donaţiei pentru lipsa formei autentice poate fi invocată de orice persoană interesată sau de
instanţă din oficiu şi nu poate fi înlăturată în niciun fel. Astfel, de exemplu, nu poate fi validată printr-un
act confirmativ al donatorului (quod nullum est confirmari nequit)15 şi nici acoperită prin alte acte oficiale
ulterioare manifestării de voinţă, dacă actul juridic iniţial este nul.
În schimb, potrivit art. 1.010 C.civ. confirmarea unei liberalităţi (deci inclusiv a unei donaţii) de către
moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile
de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile
terţilor.
Sarcinile sau condiţiile care afectează donaţia trebuie să îmbrace tot forma autentică.
Potrivit art. 1.012 C.civ. „În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes
legitim, notarul care autentifică un contract de donaţie are obligaţia să înscrie de îndată acest contract în
registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Dispoziţiile în materie de carte funciară
rămân aplicabile”. În situaţia în care se va pune problema reducţiunii donaţiei, ca liberalitate excesivă, a
raportului sau a revocării acesteia, persoanele interesate vor putea solicita informaţii referitoare la donaţiile
încheiate în formă autentică ce au fost înscrise în registrul naţional notarial. Această înscriere nu înlocuieşte
necesitatea înscrierii în cartea funciară, în condiţiile legii.
5. Încheierea contractului de donaţie între absenţi. În cazul în care contractul de donaţie se încheie
între absenţi, prin ofertă şi acceptare separate, atât oferta de a dărui, cât şi acceptarea trebuie să fie făcute
în formă autentică, altfel nu vor produce efecte juridice, fiind nule absolut cu toate consecinţele şi regulile
arătate mai sus.
Pentru validitatea donaţiei acceptată printr-un înscris separat, se mai cere ca acceptarea să aibă loc în
timpul vieţii ofertantului. Incapacitatea sau decesul ofertantului atrage caducitatea acceptării.
Bineînţeles, şi destinatarul ofertei trebuie să fie în viaţă în momentul acceptării, când se realizează
acordul de voinţă necesar în vederea încheierii contractului. Dacă destinatarul ofertei încetează din viaţă
înainte de acceptare, moştenitorii săi nu pot accepta donaţia deoarece autorul lor nu le-a putut transmite nici
un drept, iar oferta de donaţie s-a făcut intuitu personae. Cu atât mai mult, creditorii nu ar putea accepta
donaţia (nici în timpul vieţii destinatarului ofertei) pe calea acţiunii oblice (dreptul de a accepta fiind
exclusiv personal, implicând aprecieri de ordin moral) şi nici nu ar putea ataca refuzul acceptării donaţiei
pe calea acţiunii pauliene, pentru că destinatarul ofertei nu-şi micşorează patrimoniul, ci pierde numai
ocazia de a şi-l mări.
Pe lângă aceste condiţii, pentru ca donaţia acceptată prin înscris separat să producă efecte, se mai cere ca
actul de acceptare să fie comunicat (notificat) ofertantului, în timpul vieţii lui şi înainte de a fi devenit
incapabil. Până în momentul primirii comunicării ofertantul poate revoca oferta de donaţie. Revocarea
poate fi nu numai expresă, ci şi tacită 16. Astfel, faptul că, înainte de comunicarea actului de acceptare,
ofertantul vinde lucrul care urmează să facă obiectul donaţiei, constituie o revocare tacită.
Întrucât prin acceptare se realizează, în fapt, acordul de voinţă, moştenitorii destinatarului ofertei pot
comunica acceptarea făcută de acesta, căci această comunicare nu mai presupune aprecieri de ordin moral
(art. 1.013 alin. 2 teza a II-a C.civ.).
6. Actul (statul) estimativ. Dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile, corporale sau incorporale, se mai
cere ca obiectele mobile donate să fie enumerate şi evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată,
sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei (art. 1.011 alin. 3 C.civ.).
Statul estimativ poate să fie cuprins în chiar corpul înscrisului de donaţie, dar părţile pot întocmi şi un
înscris separat sub semnătură privată, nefiind necesară redactarea lui în formă autentică; însă înscrisul
trebuie să fie semnat de ambele părţi.
Această formalitate este necesară pentru asigurarea respectării principiului irevocabilităţii donaţiilor şi
pentru aplicarea, dacă va fi cazul, a normelor privitoare la reducţiunea sau raportul donaţiei care a avut ca

15
A se vedea TS, dec. nr.800/1963, cit. supra; TS, s.civ., dec. nr.1809/1971, dec. nr.344/1973 şi dec. nr.407/1972,
în Repertoriu… 1969–1975, p.135.
16
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti - Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.III, Bucureşti,
1928, p.767.

7
obiect bunuri mobile (de exemplu, obiectul donaţiei îl reprezintă anumite obiecte de artă – tablouri – şi se
impune a se cunoaşte care sunt tablourile donate din multitudinea de tablouri pe care le are donatorul).
Dacă nu se cunosc cu exactitate bunurile mobile care au format obiectul contractului de donaţie nu se poate
stabili care este valoarea acestor bunuri şi, pe cale de consecinţă, nu se poate stabili dacă a fost încălcată
rezerva succesorală a moştenitorilor rezervatari ori în ce măsură urmează să se procedeze la raportul
donaţiei.
§ 3. Capacitatea părţilor
Legislaţia noastră conţine anumite dispoziţii speciale (derogatorii de la regulile generale) cu privire la
capacitatea părţilor contractante, stabilind anumite incapacităţi speciale de a dispune şi de a primi prin
intermediul contractului de donaţie. Le vom analiza doar pe acelea care nu au fost analizate atunci când
am examinat regulile generale privind liberalităţile.
A. Incapacităţi de a dispune17
7. Potrivit art.117 alin. 2 lit. a) din Legea insolvenţei nr.85/2014 18, vor putea fi anulate, pentru
restituirea bunurilor transferate sau a valorii altor prestaţii executate, acte de transfer cu titlu gratuit,
efectuate de către debitor în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii; fiind exceptate sponsorizările în scop
umanitar.

B. Incapacităţi de a primi
8. Persoanele fizice neconcepute şi organizaţiile care n-au dobândit personalitatea juridică nu au
capacitatea de a primi donaţii. Copilul conceput (infans conceptus) poate fi gratificat.
Persoanele neconcepute pot fi gratificate numai indirect, de exemplu, prin liberalităţi cu sarcini, făcute
unor terţe persoane capabile. Iar organizaţiile (entităţile) care n-au dobândit personalitatea juridică vor
putea primi donaţii în cursul constituirii de la data actului de înfiinţare (art. 208 C.civ.).
9. Minorii şi interzişii au dreptul de a primi donaţii, dar nu au exerciţiul acestui drept. Potrivit art. 1.013
C.civ., oferta de donaţie făcută unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu se acceptă de către
reprezentantul legal, iar oferta de donaţie făcută unei persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate fi
acceptată de către aceasta, cu încuviinţarea ocrotitorului legal.
C. Sancţiunea incapacităţilor speciale de a face şi de a primi donaţii
10. Nulitatea contractului. Nerespectarea incapacităţilor - atât de a face, cât şi de a primi donaţii - se
sancţionează, de regulă, numai cu nulitatea relativă a contractului, nulitatea putând fi invocată de cel
ocrotit (prin ocrotitorul legal, dacă este cazul) sau de succesorii săi în drepturi.
În unele cazuri însă, când incapacităţile sunt dictate de interese de ordine publică, sancţiunea este
nulitatea absolută a contractului. Astfel, sunt nule absolut donaţiile făcute persoanelor juridice, dacă n-au
fost acceptate în condiţiile prevăzute de lege.
Donaţia va fi nulă, respectiv anulabilă, chiar dacă părţile - pentru a ocoli dispoziţiile privind
incapacităţile speciale - au recurs la deghizare sau la interpunere de persoane, căci actul care sincer încheiat
ar fi nul, rămâne nul şi dacă a fost simulat.
§ 4. Promisiunea de donaţie
11. În Noul Cod civil (art. 1.014) este reglementată pentru prima dată promisiunea de donaţie. Prin
derogare de la regulile de formă aplicabile celorlalte promisiuni de a contracta (care nu trebuie să îmbrace
forma actului ce se preconizează a se încheia), promisiunea de donaţie este supusă formei autentice cerute
ad validitatem.
În ipoteza în care promitentul-donator nu îşi execută obligaţiile asumate prin promisiunea de donaţie,
beneficiarul promisiunii nu poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de donaţie, ci
doar obligarea promitentului la plata de daune-interese. Şi în acest caz daunele-interese sunt limitate, în
sensul că ele pot consta doar în cheltuielile pe care beneficiarul le-a făcut (de exemplu, onorariul avocatului
care a redactat promisiunea de donaţie, cheltuielile de autentificare, cheltuieli de transport etc.) şi în
avantajele pe care le-a acordat terţilor în considerarea promisiunii (de exemplu, mizând pe faptul că va
primi cu titlu de donaţie suma de 50.000 de lei, beneficiarul a încheiat o promisiune de vânzare cu un terţ,
căruia i-a plătit cu titlu de arvună suma de 5.000 de lei, urmând ca după obţinerea sumei de 50.000 de lei să
17
În principiu, încheierea contractului de donaţie în calitate de donator reprezintă un act de dispoziţie asupra
patrimoniului.
18
Publicată în M.Of. nr.359/21.04.2006.

8
perfecteze contractul de vânzare şi să plătească preţul integral. Întrucât promitentul-donator a refuzat să
mai încheie contractul de donaţie, beneficiarul promisiunii nu a mai putut încheia contractul de vânzare, iar
terţul a fost îndrituit să reţină suma de 5.000 de lei, pe care beneficiarul promisiunii a pierdut-o. În aceste
condiţii, promitentul-donator poate fi obligat la daune-interese).

§ 5. Principiul irevocabilităţii donaţiilor

12. Noţiune. Liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile. Această irevocabilitate,
reglementată printr-un text de lege special (art. 1.015 C.civ.), care acţionează descurajant pentru donator şi
contribuie la siguranţa circuitului civil, nu este cea prevăzută pentru toate contractele (art. 1.270 C.civ.) şi
care rezultă din principiul că, o dată încheiat, contractul are forţă obligatorie între părţile contractante (este
„legea părţilor”) şi nu poate fi revocat (desfăcut, desfiinţat sau modificat) prin voinţa uneia dintre ele
(irevocabilitate de gradul I). Evident, forţa obligatorie a oricărui contract acţionează şi în cazul contractului
de donaţie, în sensul că – odată încheiat – nu poate fi desfiinţat prin voinţa uneia dintre părţi, fie şi
donatarul.
Dar irevocabilitatea donaţiilor are un caracter special, particular, mai accentuat decât forţa obligatorie a
oricărui contract, în sensul că în materie de donaţii (indiferent dacă s-au realizat în formă autentică,
deghizată, indirectă sau dar manual) irevocabilitatea priveşte nu numai efectele, ci însăşi esenţa
contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui (irevocabilitate de gradul II). Astfel fiind,
donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voinţa sa (art.
1.015 alin. 1 C.civ.).
Sancţiunea nulităţii loveşte contractul în întregime, iar nu numai clauza incompatibilă cu principiul
irevocabilităţii şi chiar dacă această clauză nu a fost cauza determinantă şi impulsivă a liberalităţii. Cu toate
acestea, dacă donaţia este divizibilă şi clauza o afectează numai în parte, pentru rest efectele contractului
se menţin. Iar dacă, după moartea donatorului, moştenitorii săi universali sau cu titlu universal confirmă
donaţia, nu mai pot invoca nulitatea pentru a cere restituirea bunului donat (art.1.010 C.civ.).
13. Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii.
a) Condiţiile pur potestative din partea donatorului. Cu toate că dreptul transmis prin donaţie poate, în
principiu, să fie condiţional, adică supus unei condiţii suspensive sau rezolutorii 19, totuşi caracterul de
irevocabilitate nu permite stipularea unei condiţii suspensive sau rezolutorii pur potestative din partea
donatorului. În acest sens, art. 1.015 alin. 2 lit. a) C.civ. prevede că este lovită de nulitate absolută donaţia
care este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului.
b) Plata datoriilor viitoare nedeterminate. Este lovită de nulitate absolută donaţia care impune
donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu
este determinată în contractul de donaţie (art. 1.015 alin. 2 lit. b C.civ.), întrucât donatorul ar fi liber să
revoce donaţia contractând datorii până la concurenţa valorii bunurilor donate (chiar dacă, în fapt, nu con-
tractează datorii).
c) Dreptul donatorului de denunţare unilaterală a contractului. Este lovită de nulitate absolută donaţia
care conferă donatorului dreptul de a denunţa unilateral contractul. Deşi clauza denunţării unilaterale a unui
contract este, în principiu, permisă, o astfel de clauză este incompatibilă cu principiul irevocabilităţii
donaţiilor.
d) Dreptul donatorului de a dispune de bunul donat. Conform art. 1.015 alin. 2 lit. d) C.civ. „este lovită
de nulitate absolută donaţia care permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă
donatorul moare fără să fi dispus de acel bun. Dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din bunurile
donate, nulitatea operează numai în privinţa acestei părţi”. Dacă rezerva dreptului de a dispune este
generală şi se întinde asupra întregii donaţii, ea este nulă în totalitate. O asemenea clauză este de fapt o
condiţie rezolutorie pur potestativă.
14. Clauze permise. Întrucât enumerarea clauzelor incompatibile cu principiul irevocabilităţii, conţinute
în noul Cod civil, nu este limitativă, este necesar să facem unele precizări şi cu privire la clauzele care sunt
permise, pentru a delimita mai bine câmpul de aplicaţie al principiului irevocabilităţii. Sunt compatibile cu
acest principiu următoarele clauze:

19
Donaţia poate fi afectată şi de o dublă condiţie, una suspensivă şi alta rezolutorie. De exemplu donaţia făcută
sub condiţia suspensivă ca donatarul să încheie căsătoria cu donatoarea şi sub condiţia rezolutorie a desfacerii
căsătoriei din vina exclusivă a soţului donatar. Vz. TS, col.civ., dec. nr.396/1952, în CD, 1952-1954, vol.I, p.51-54.

9
 a) donaţia poate fi cu termen, pentru că termenul - ca modalitate a actului juridic - nu afectează
dobândirea dreptului transmis, ci numai exerciţiul acelui drept.
b) Donaţia poate fi afectată de o condiţie potestativă simplă, cazuală sau mixtă.
c) Tot astfel, poate fi stipulată plata datoriilor prezente (cu dată certă anterioară donaţiei) ale donatorului,
precum şi cele viitoare dacă, în acest din urmă caz, sunt specificate în contractul de donaţie (art. 1.015 alin.
2 lit. b C.civ. prevede că este lovită de nulitate absolută donaţia care impune donatarului plata datoriilor pe
care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul
de donaţie).
d) Art. 1.016 C.civ. prevede expres posibilitatea stipulării întoarcerii convenţionale a bunurilor dăruite
pentru cazul când donatarul ar predeceda donatorului, chiar dacă lasă descendenţi, sau pentru cazul de pre-
deces al donatarului şi al descendenţilor lui (donatarul decedat fără posteritate). O asemenea stipulaţie este
o condiţie cazuală rezolutorie expresă care, în caz de realizare, produce efecte retroactive (art.1.407 alin.4
C.civ.).
În cazul în care donaţia are ca obiect bunuri supuse unor formalităţi de publicitate (bunuri care pot fi
mobile sau imobile), atât dreptul donatarului, cât şi dreptul de întoarcere sunt supuse acestor formalităţi.
e) În cazul depunerii unei sume de bani la o bancă sau la o altă instituţie de credit, pe numele altei
persoane animus donandi, deponentul poate insera în instrumentul bancar (de economisire) o clauză de
împuternicire pe seama sa, fără a contraveni principiului irevocabilităţii, deoarece va acţiona în baza
clauzei ca un mandatar al titularului contului bancar (care – ca orice mandatar - are obligaţia de a da
socoteală).
f) Nici clauzele de inalienabilitate, în măsura în care sunt recunoscute valabile (a se vedea art. 626-629
C.civ.), nu contravin principiului irevocabilităţii.
g) În sfârşit, fără a epuiza enumerarea clauzelor permise, menţionăm că donaţia cu rezerva uzufructului
(sau a dreptului de abitaţie), în favoarea donatorului 20 sau a unui terţ, este permisă, obiectul contractului
fiind nuda proprietate, care se donează în mod irevocabil. Desigur, poate forma obiectul contractului şi un
drept de uzufruct, donatorul păstrând nuda proprietate.
§ 5. Revocabilitatea donaţiilor între soţi
15. Reguli speciale. În ceea ce priveşte contractul de donaţie încheiat între soţi (deci în timpul
căsătoriei), poate avea ca obiect numai bunurile proprii ale soţului donator şi care devin astfel bunuri
proprii ale soţului donatar, dacă nu s-a stipulat intrarea lor în comunitate. Evident, donatorul poate dona şi
cota-parte ideală ce-i aparţine din dreptul de proprietate asupra unui bun ce nu formează obiectul
comunităţii sau dreptul asupra unei moşteniri deschise (universalitate sau cotă-parte indiviză asupra
universalităţii), care este bun propriu al soţului-moştenitor (conform art. 340 lit. b C.civ.).
Referitor la donaţiile dintre soţi, Codul civil prevede anumite reguli speciale, derogatorii de la regulile
generale aplicabile donaţiilor. Cea mai importantă regulă specială vizează derogarea de la principiul
irevocabilităţii donaţiilor. Potrivit art. 1.031 C.civ., „Orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă
numai în timpul căsătoriei”.
Revocarea se poate realiza prin voinţa unilaterală a soţului donator (ad nutum) oricare ar fi forma de
realizare a donaţiei (act autentic, donaţie indirectă sau dar manual) 21. Soţul donator (şi numai el personal,
nu şi creditorii) are dreptul de a revoca donaţia în timpul căsătoriei. Cu alte cuvinte, donaţia poate fi
revocată fie până în momentul desfacerii căsătoriei prin divorţ, fie până la încetarea căsătoriei prin
decesul unuia dintre soţi.
Dreptul de revocare fiind de esenţa donaţiilor dintre soţi, nu este necesar să fie stipulat în actul de
donaţie şi nu poate fi înlăturat printr-o stipulaţie contrară. Aceste donaţii sunt valabile chiar dacă s-au făcut
sub condiţie pur potestativă, chiar dacă se impune donatarului obligaţia de a plăti datoriile nedeterminate
ale donatorului şi chiar dacă donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile dăruite. Donaţia dintre
soţi derogă nu numai de la principiul irevocabilităţii donaţiilor (irevocabilitate de gradul II) - în sensul că se
pot stipula, la încheierea contractului, clauze incompatibile cu acest principiu - dar chiar şi de la forţa
obligatorie a oricărui contract (irevocabilitate de gradul I), în sensul că una dintre părţi poate, prin voinţa sa
unilaterală, să revoce donaţia (foloasele gratuite procurate celeilalte părţi).

20
A se vedea, de exemplu, TJ Timiş, dec.civ. nr.40/1987, în RRD nr.5, 1987, p.67.
21
Dacă donaţia între soţi este simulată (deghizare sau interpunere de persoane) problema revocării nu se pune, ea
fiind lovită, după cum vom vedea, de nulitate absolută (art. 1.033 C.civ.).

10
 Cât priveşte modurile de revocare, ea nu trebuie să îmbrace forma unei acţiuni în justiţie şi poate fi atât
expresă (de exemplu, prin act notarial sau prin testament), cât şi tacită, implicită, constând într-un act
ulterior al donatorului din care rezultă voinţa acestuia de a revoca donaţia 22 (de exemplu, legatul cu titlu
particular, având ca obiect bunul donat, făcut prin testamentul care nu prevede, expres, revocarea). Este
însă necesar să existe o identitate exactă între bunul care a format obiectul donaţiei şi obiectul revocării.
Donaţiile între soţi, inclusiv darurile de nuntă, făcute de unul dintre soţi celuilalt, sunt revocabile pentru
ca soţul donator să poată revoca donaţiile făcute în timpul căsătoriei atunci când încetează influenţa pe care
o avea unul dintre soţi asupra celuilalt (şi de care a abuzat).
Potrivit art. 1.032 C.civ. nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de rea-
credinţă. Aşadar, în acest caz soţul donator poate să solicite anularea contractului de donaţie sau poate să
confirme contractul anulabil în condiţiile art. 1.248 alin. (4) C.civ..
Pentru a asigura posibilitatea revocării unilaterale, legea interzice sub sancţiunea nulităţii absolute,
donaţiile simulate (donaţiile deghizate sau făcute prin interpunere de persoane). Astfel, art. 1.033 alin. (1)
C.civ. prevede că „este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă contractul secret în
scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi”.
Se prezumă, până la proba contrară (ceea ce înseamnă că ne aflăm în prezenţa unei prezumţii relative) că
este persoană interpusă orice rudă a donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul
donaţiei şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul (art. 1.033 alin. 2 C.civ.). De exemplu, părintele
soţului donatar este prezumat persoană interpusă, nu şi bunicul, faţă de care - dacă părintele este în viaţă -
soţul nu are vocaţie (chemare) succesorală concretă (utilă).
Precizăm şi faptul că donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia încheierii căsătoriei,
nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie (art. 1.030 C.civ.). Acesta este un caz de caducitate
a donaţiei.

Capitolul II

Donaţiile simulate, indirecte şi darurile manuale

Secţiunea I
Donaţiile simulate

16. Feluri. Simulaţia în materie de donaţii se întâlneşte sub forma donaţiei deghizate, ascunsă sub
aparenţa unui contract cu titlu oneros, şi sub forma interpunerii de persoane, prin care se ascunde persoana
adevăratului beneficiar al liberalităţii.
Deoarece metodele de simulaţie folosite în cele două ipoteze sunt diferite, problemele de drept care se
pun sunt şi ele, în parte, diferite. În rest, se aplică regulile care guvernează simulaţia în materia actelor
juridice (art.1.289 - 1.294 C.civ.).
§ 1. Donaţiile deghizate
17. Noţiune. Reguli aplicabile. Donaţia este deghizată când conform actului public apare încadrată
într-o operaţiune juridică cu titlu oneros. Deci în acest caz, actul public este simulat, neadevărat, şi
ascunde o donaţie (deghizare totală, prin care se ascunde natura gratuită a contractului secret). De exemplu,
un contract de vânzare în care preţul nu este datorat (contraprestaţie simulată); recunoaşterea unei datorii
care nu există în realitate etc.
Donaţiile deghizate, ascunse sub aparenţa unui contract cu titlu oneros, sunt, în principiu, valabile;
deghizarea - simulaţia în general - nu este sancţionată cu nulitatea. Prin urmare, donaţia deghizată, care
întruneşte condiţiile generale de validitate a contractelor - în special se pune problema cauzei licite - este
valabilă.
Având însă în vedere faptul că donaţia deghizată constituie o adevărată donaţie, ea este supusă şi
regulilor de fond prevăzute special pentru donaţii (capacitate, irevocabilitate de gradul II, reducţiune,
raport, revocare în cazurile prevăzute de lege). Deci, pentru donaţia deghizată se aplică aceleaşi reguli de
fond care s-ar aplica şi dacă donaţia ar fi aparentă.
22
A se vedea dec. nr.659/1988 cit. supra. De exemplu, o procură judiciară dată pentru introducerea acţiunii în
anulare a actului de donaţie cu privire la un anumit imobil poate fi considerată ca un act de revocare a donaţiei, chiar
dacă acea procură nu a fost valorificată efectiv prin introducerea acţiunii, de vreme ce donatorul şi-a manifestat
voinţa de a revoca donaţia (dec. nr.551/1970 cit. supra).

11
 În privinţa formei, pentru validitatea acestor donaţii nu se cere respectarea formei autentice (art. 1.011
alin. 2 C.civ.), ci numai a formei prevăzute de lege pentru contractul care deghizează donaţia.
§ 2. Donaţiile prin interpunere de persoane
18. Noţiune. Reguli aplicabile. În cazul donaţiei prin interpunere de persoane simulaţia nu vizează
natura gratuită a contractului, ci persoana adevăratului donatar. Se recurge la această formă a simulaţiei,
de exemplu, în cazul în care adevăratul donatar este incapabil să primească liberalităţi de la donator sau
gratificarea sa ar provoca ecouri nefavorabile în familia donatorului. Din această cauză, contractul aparent
se încheie cu o persoană interpusă, prin contraînscris precizându-se persoana adevăratului donatar.
În această varietate a simulaţiei nu se pun probleme în legătură cu forma contractului; deoarece
contractul care se încheie cu persoana interpusă este o donaţie, neîndoielnic trebuie să fie încheiat în formă
autentică, realizându-se astfel scopul ocrotirii donatorului şi a familiei sale. Sunt aplicabile, evident, şi
condiţiile de fond prevăzute pentru donaţii, care urmează să fie apreciate şi avute în vedere în raport cu
adevăratul donatar (capacitatea, revocarea pentru cauzele prevăzute de lege, reducţiunea etc.).

Secţiunea a II-a
Donaţiile indirecte

19. Noţiune. Condiţii de fond şi de formă. Donaţiile indirecte sunt acte juridice încheiate (nesimulat)
cu intenţia de a gratifica (de aceea sunt supuse regulilor de fond prevăzute pentru liberalităţi), dar înfăptuite
pe calea unui act juridic diferit de contractul de donaţie. Prin urmare, spre deosebire de donaţia deghizată -
care este o adevărată donaţie deoarece contractul aparent nu are o existenţă reală, nu corespunde voinţei
reale a părţilor -, în cazul donaţiei indirecte actul care se încheie (altul decât donaţia) este real, voit de părţi,
dar prin intermediul lui se realizează indirect o gratificare, o liberalitate.
Pentru această categorie de acte juridice, în care aparenţa este conformă cu realitatea, nu se cere
respectarea formei autentice dat fiind că nu sunt contracte de donaţie, ci liberalităţi efectuate pe calea altor
acte juridice pentru care, de regulă23, nu se prevede această cerinţă de formă.
Rezultă că donaţiile indirecte sunt supuse numai regulilor de fond - nu şi de formă - ale donaţiilor. În
schimb, actul prin intermediul căruia se realizează indirect liberalitatea, trebuie să fie încheiat cu
respectarea condiţiilor de formă (dacă este cazul) şi de fond prevăzute de lege pentru acel act.
Actele cele mai întrebuinţate pentru realizarea unei donaţii indirecte sunt: renunţarea la un drept,
remiterea de datorie şi stipulaţia în folosul altuia24.
20. Renunţarea la un drept nu este, prin ea însăşi, o liberalitate (poate fi şi cu titlu oneros). Dar dacă
renunţarea este făcută cu intenţia de a gratifica (ex animo donandi), atunci are ca rezultat facerea unei
liberalităţi. Prin urmare, numai existenţa intenţiei de a gratifica dă naştere unei donaţii indirecte.
Subliniem că, fără intenţie liberală, prin renunţarea la un drept nu se realizează o donaţie indirectă (de
exemplu, dacă moştenitorul renunţă la moştenire pentru a nu suporta sarcinile şi datoriile succesiunii). În
acest sens se spune că renunţarea la un drept este un act juridic neutru; pentru a o califica drept donaţie
indirectă se cere stabilirea intenţiei de a gratifica. Această intenţie poate fi dovedită prin orice mijloc de
probă, fiind vorba de interpretarea unei voinţe juridice.
Trebuie precizat, de asemenea, că renunţările gratuite sunt scutite de forma prevăzută pentru donaţii
numai dacă sunt pur abdicative de drepturi, iar nu translative, cum sunt cele făcute in favorem. De
exemplu, renunţarea la o moştenire în favoarea unei persoane, constituie o acceptare urmată de o
transmitere cu titlu gratuit, care este supusă neîndoielnic formei autentice.
21. Remiterea de datorie, prin care un creditor - cu acordul debitorului - renunţă, total sau parţial, cu
titlu gratuit la valorificarea unui drept de creanţă, constituie o donaţie indirectă. În acest caz, debitorul
realizează un folos gratuit, o îmbogăţire, care corespunde cu valoarea creanţei ce ar fi trebuit să fie plătită
creditorului. Art. 1.630 alin. (2) C.civ. prevede în mod expres că remiterea de datorie poate fi cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit.

23
Prin excepţie de la regulă, renunţarea la moştenire - indiferent dacă este cu sau fără intenţie liberală - este un act
juridic solemn. A se vedea şi Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, 2002, nr.279.
24
Donaţia indirectă se poate realiza şi în cadrul unui act cu titlu oneros, când una dintre părţi, cu intenţie liberală,
încheie contractul în parte cu titlu oneros, iar în parte cu titlu gratuit. De exemplu, vinde un bun, stipulând un preţ
redus faţă de valoarea lui.

12
 22. Stipulaţia în favoarea unei terţe persoane, făcută cu intenţia de a gratifica (donandi causa),
reprezintă tot o donaţie indirectă scutită de formele prevăzute pentru donaţii.
Precizăm că dacă donaţia indirectă (stipulaţia făcută donandi causa) este prevăzută în cadrul unei
donaţii directe (donaţie cu sarcini) - donaţie dublă făcută printr-un singur act juridic -, donaţia directă va fi
guvernată, evident, de regulile aplicabile donaţiilor (formă autentică sau dar manual, principiul
irevocabilităţii, acceptarea de către donatarul direct şi notificarea acceptării etc.). Numai în privinţa sarcinii
stipulate, care este o donaţie indirectă grefată pe o donaţie directă, se aplică regulile specifice stipulaţiei
pentru altul.
În ceea ce priveşte capacitatea de a face şi de a primi donaţii, urmează a fi examinată, în acest caz, atât
în raporturile dintre părţile donaţiei directe (stipulant şi promitent), cât şi în raporturile dintre donatorul-
stipulant şi donatarul-terţ beneficiar. În schimb, în raporturile dintre promitentul-donatar direct şi terţul
beneficiar-donatar indirect - fiind vorba de executarea unei obligaţii - problema capacităţii de a face sau de
a primi donaţii nu se pune. De exemplu, medicul curant al promitentului poate cere executarea sarcinii
stipulate în favoarea sa (dacă nu este medicul curant al stipulantului-donator).
25 bis. Alte cazuri. Donaţia indirectă se poate realiza şi în cadrul unui act cu titlu oneros, când una
dintre părţi, cu intenţie liberală, încheie contractul în parte cu titlu oneros, iar în parte cu titlu gratuit. De
exemplu, stipularea unui preţ mai mic decât cel care s-ar fi impus în raport de valoarea bunului vândut este
realizată de părţi în mod intenţionat, înstrăinătorul urmărind să îl gratifice pe dobânditor (înstrăinătorul a
acţionat animus donandi – „cu intenţia de a gratifica”) 25. În acest caz, actul juridic conţine atât o
componentă oneroasă, cât şi una gratuită, fiind în prezenţa unei vânzări pentru partea care corespunde
preţului stipulat şi a unei donaţii indirecte pentru partea căreia nu-i corespunde nicio prestaţie din partea
dobânditorului (de exemplu, un bun în valoare de 100.000 de lei se vinde cu preţul de 60.000 de lei,
vânzătorul dorind să îl gratifice în mod indirect pe cumpărător cu o valoare de 40.000 de lei, iar acesta din
urmă fiind de acord). Pentru cele două componente - oneroasă şi gratuită - se va aplica regimul juridic
aferent fiecărui contract (vânzare, respectiv, donaţie indirectă) 26.Dacă preţul real este parţial ascuns în actul
public în scopul diminuării taxei fiscale, evident că nu avem nici o liberalitate (donaţie indirectă sau
deghizată).
Donaţia indirectă se mai poate realiza şi prin plata datoriei altuia, făcută cu intenţia de a-l gratifica pe
debitor (de exemplu, un părinte plăteşte datoria copilului).

Secţiunea a III-a
Darurile manuale

23. Noţiune. Darul manual reprezintă o categorie specială de donaţie pentru validitatea căreia se cer
două elemente: a) acordul de voinţă pentru a transfera şi dobândi un drept cu titlu gratuit şi b) tradiţiunea,
predarea efectivă şi reală (materială) a bunului dăruit. Deoarece darul manual este un act (iar nu fapt)
juridic, acordul părţilor constituie temeiul juridic al transferării valorii din patrimoniul donatorului în
patrimoniul donatarului. Iar „tradiţiunea” este exteriorizarea acordului, înlocuind (după unii autori
reprezentând) forma solemnă prevăzută de lege pentru donaţii şi de natură a atrage atenţia donatorului
asupra gravităţii contractului pe care îl încheie.
Observăm că singura condiţie specială ce trebuie îndeplinită în cazul darurilor manuale este predarea,
tradiţiunea reală a bunului (de manu ad manum), fiind deci contracte reale. Desigur, nici acceptarea unui
dar manual nu este supusă unei forme speciale, ci ea constă în primirea (preluarea) bunului dăruit.
24. Reguli de fond aplicabile. Darul manual derogă de la regulile de formă ale donaţiilor, însă este
supus aceloraşi reguli de fond ca şi celelalte donaţii (liberalităţi), inclusiv principiul irevocabilităţii. Darul
manual poate fi însoţit şi de clauze accesorii: sarcini ori condiţii, scutire de raport etc.
25. Obiectul darului manual. Datorită faptului că tradiţiunea reală este un element esenţial al darului
manual, numai bunurile mobile corporale susceptibile de tradiţiune pot forma obiectul darurilor manuale.
Nici imobilele, nici mobilele incorporale (drepturi de creanţă, drepturi de creaţie intelectuală, fond de
25
A se vedea ÎCCJ-Secţia a II-a Civilă, dec. nr. 3831/2007, publicată pe www.scj.ro.
26
A se vedea şi D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2014, p.
212.

13
comerţ etc.) nu pot forma obiectul unui dar manual, pentru că nu sunt susceptibile de a fi transferate şi
dobândite printr-o predare şi primire efectivă.
Fac excepţie titlurile la purtător - asimilate mobilelor corporale - şi biletele de bancă, pentru că
transmiterea acestora are loc de la mână la mână27.
Evident, nu pot forma obiectul darului manual nici bunurile viitoare, deoarece predarea presupune
deţinerea materială (corpus) a bunului, deci existenţa lui actuală.
Noul Cod civil (art. 1.011 alin.4) a impus o condiţie suplimentară, şi anume aceea ca bunurile mobile
corporale să aibă o valoare de până la 25.000 de lei. Dacă valoarea depăşeşte 25.000 de lei, pentru
valabilitatea donaţiei este necesară forma autentică. Art. 94 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în
aplicare a Codului civil prevede că „Plafonul valoric al bunurilor mobile corporale prevăzut la art. 1.011
alin. (4) din Codul civil va fi actualizat periodic, prin hotărâre a Guvernului”.
26. Noţiunea de „tradiţiune”. Tradiţiunea este un element esenţial al darului manual, iar nu un mod de
executare a contractului. Astfel, o simplă ofertă verbală sau chiar constatată prin înscris sub semnătură
privată a unui dar manual, acceptată - fie şi în scris - de donatar, nu constituie un dar manual. O asemenea
înţelegere este nulă absolut atât ca donaţie, cât şi ca promisiune de donaţie (din lipsa formei autentice). Iar
dacă oferta şi acceptarea s-au făcut în formă autentică suntem în prezenţa unei donaţii obişnuite, iar nu a
unui dar manual. Prin urmare, darul manual se poate realiza numai prin tradiţiune. Dacă însă obiectele pe
care donatorul voieşte să le dăruiască se află deja în mâinile donatarului (de exemplu, cu titlu de depozit,
împrumut etc.), darul manual se poate perfecta prin declaraţia donatorului că înţelege să le dăruiască,
acceptată de donatar (traditio brevi manu).
Instanţa supremă a mai precizat că prin „tradiţiunea” bunului nu trebuie să se înţeleagă neapărat o
deplasare fizică a bunului, cum ar fi preluarea din mâna donatorului, efectele sale juridice putând fi
realizate şi printr-o tradiţiune implicită, de exemplu, atunci când donatorul ar înmâna donatarului cheile
unei casete ori ale unui depozit în care se află lucrul (traditio longa manu) sau cheile de contact ale
autoturismului. În nici un caz dăruirea autovehiculului nu se poate realiza prin predarea numai a cărţii de
identitate (certificatului de înmatriculare) a vehiculului, aceasta nefiind un titlu reprezentativ al bunului.
Deci predarea actului trebuie să fie însoţită, pe baza acordului realizat, de predarea cheilor, încât donatarul
să poată intra în posesiunea efectivă a vehiculului.
Constituie dar manual şi depunerea unei sume de bani la o bancă sau la o altă instituţie de credit pe
numele unei alte persoane, dacă această depunere nu s-a făcut cu vreun alt titlu (plata unei datorii,
acordarea unui împrumut etc.)
27. Dovada darului manual. Cu toate că darul manual se perfectează prin faptul predării şi, ca atare,
fiind o chestiune de fapt poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, pentru donator şi succesorii săi, în
vederea dovedirii actului juridic al darului manual, ad probationem se cere existenţa unui înscris sau
început de dovadă scrisă care poate fi completată cu martori sau prezumţii, conform regulilor generale în
materie de probe (art. 309-310 C. proc. civ.).

Subcapitolul III

Efectele contractului de donaţie

§ 1. Reguli generale
28. Efectul translativ al contractului. Ca efect al donaţiei, dreptul care formează obiectul contractului
se transmite din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului. Donaţia poate avea ca efect şi stingerea
unui drept şi a obligaţiei corelative (remitere de datorie).
§ 2. Obligaţiile donatorului
29. Obligaţia de predare. După încheierea contractului donatorul este obligat să predea bunul dăruit
potrivit clauzelor stabilite şi să-l păstreze până la predare, răspunzând de pieirea sau deteriorarea lui
provenită din culpa sa. În cazul darului manual, evident, problema obligaţiei de predare nu se pune.
30. Obligaţia de garanţie. Cazuri în care există. Spre deosebire de vânzător, în principiu donatorul nu
datorează garanţie pentru evicţiune (art.1.018 alin.1 C.civ.) şi nici pentru vicii ascunse (art. 1.019 alin.1
C.civ.), deoarece contractul este cu titlu gratuit.

27
A se vedea TS, s.civ., dec. nr.1349/1972, în CD, 1972, p.113.

14
 Prin excepţie, donatorul datorează garanţie în următoarele cazuri:
 Dacă a promis expres garanţia pentru evicţiune28 (art. 1.018 alin.1 C.civ.), lipsa garanţiei nefiind
o regulă imperativă.
 Dacă evicţiunea decurge din fapta sa (de exemplu, vinde şi predă lucrul mobil cumpărătorului,
dăruit anterior prin act autentic şi nepredat, fapte care contravin obligaţiei contractuale) ori decurge
dintr-o împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o
donatarului la încheierea contractului (de exemplu, anterior încheierii contractului de donaţie bunul a
fost închiriat, locatarul i-a adus îmbunătăţiri cu acordul locatorului-donator, iar acesta din urmă nu l-a
indemnizat pe locatar).
 Dacă donatorul a cunoscut viciile ascunse şi nu le-a adus la cunoştinţa donatarului la încheierea
contractului, donatorul va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat donatarului prin aceste vicii (art. 1.019
alin. 2 C.civ.).
 În sfârşit, dacă donaţia nu este pur gratuită (donaţie cu sarcini), donatorul răspunde pentru
evicţiune şi pentru viciile ascunse în limita valorii sarcinilor ca şi vânzătorul (art. 1.018 alin. 2 şi art.
1.019 alin. 3 C.civ.), căci în limita sarcinilor (respectiv, a preţului plătit pentru o parte din valoarea
bunului) donaţia este un contract cu titlu oneros şi sinalagmatic.

§ 3. Obligaţiile donatarului
31. Regula. Donaţia cu sarcini. Când donaţia este pur gratuită, donatarul nu are nici o obligaţie, ci
numai o îndatorire denumită tradiţional „de recunoştinţă” care, în cazurile anume determinate de lege, este
sancţionată prin posibilitatea dată donatorului de a revoca donaţia pentru cauză de ingratitudine.
Altfel se pune problema dacă donaţia este cu sarcină (sub modo). După cum se ştie, sarcina este o
obligaţie, de a da, a face sau a nu face, impusă donatarului, care - după acceptarea donaţiei - este ţinut s-o
execute.
Sarcina, ca şi condiţia, nu trebuie să fie imposibilă, ilicită sau imorală, potrivit regulilor generale. Ea
poate fi prevăzută fie în favoarea donatorului (de exemplu, plata unei datorii), fie în favoarea unei terţe
persoane (când se analizează ca o stipulaţie pentru altul reprezentând o donaţie indirectă grefată pe o
donaţie directă, dacă stipulaţia este făcută donandi causa), fie în favoarea donatarului însuşi (de exemplu,
efectuarea unei călătorii de studiu).
Întrucât donaţia cu sarcini este, în limita sarcinii, un contract sinalagmatic (şi cu titlu oneros), în caz de
neexecutare intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice. Astfel, se poate cere îndeplinirea
prestaţiei care formează obiectul sarcinii cu daune-interese şi donatarul nu ar putea, fără consimţământul
donatorului, deci fără un nou contract, să se libereze de sarcină, abandonând bunurile dăruite.
Dar se poate alege şi o altă cale: revocarea (rezoluţiunea) donaţiei pentru neexecutarea de obligaţii, cu
condiţia ca neexecutarea să fie fără justificare. În caz de neexecutare parţială sau executare cu întârziere
instanţa este chemată să aprecieze gravitatea nerespectării obligaţiilor de către debitor şi, în funcţie de
împrejurări, poate dispune rezoluţiunea contractului (în cazuri temeinic justificate rezoluţiunea parţială),
eventual cu acordarea unui termen de graţie.
Dreptul la acţiunea prin care se solicită executarea sarcinii sau revocarea donaţiei pentru neexecutarea
fără justificare a sarcinii se prescrie în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată.
Când donaţia este revocată pentru neîndeplinirea fără justificare a sarcinilor, bunul reintră în patrimoniul
donatorului liber de orice drepturi constituite între timp asupra lui, sub rezerva dispoziţiilor art.1.648 C.civ.
Potrivit acestui din urmă text, „(1) Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire
poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului
dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la
uzucapiune. (2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispoziţiile alin. (1)
se aplică în mod corespunzător”.
Acţiunea în executare sau în revocare poate fi intentată de către donator sau succesorii săi în drepturi
(cum ar fi moştenitorii săi legali ori testamentari care beneficiază de efectele revocării) 29, inclusiv creditorii
chirografari în baza art. 1.560 C.civ. (acţiune oblică). În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ,
28
De exemplu, garanţia că bunul nu este grevat de sarcini sau servituţi.
29
Acţiunea în rezoluţiunea unei donaţii pentru neîndeplinirea sarcinilor este transmisibilă prin deces, întocmai ca
orice alt drept patrimonial, moştenitorii putând să exercite direct, şi nu doar să continue dacă ar fi fost introdusă de
autorul lor. TS, s.civ., dec. nr.733/1972, în Repertoriu... 1969-1975, p.116.

15
beneficiarul poate cere şi el executarea obligaţiei, dar nu poate cere revocarea donaţiei, nefiind parte în
contractul încheiat între stipulant şi promitent şi neputând justifica vreun interes (art. 1.027 alin. 2 C.civ.).
În sfârşit, precizăm că orice donaţie, inclusiv darul manual, poate fi afectată de sarcini30.

Subcapitolul IV

Cauzele legale de revocare a donaţiilor

32. Precizări prealabile. După cum am văzut, părţile pot stipula în contract - cu respectarea principiului
irevocabilităţii - anumite clauze (condiţii) care pot duce la desfiinţarea contractului.
Independent de aceste clauze prevăzute expres de părţile contractante, legea prevede două cauze de
revocare, numite cauze legale de revocare, deoarece operează fără a fi prevăzute în contract; revocarea
pentru neexecutarea fără justificare a sarcinii şi pentru ingratitudine.
Aceste două cauze nu contravin principiului irevocabilităţii şi deci nu reprezintă excepţii de la acest
principiu, deoarece intervenirea lor nu depinde de voinţa donatorului (fiind asemănătoare condiţiei
rezolutorii cazuale). În ambele cazuri, revocarea nu operează de drept, ci este judiciară;

Secţiunea I
Revocarea pentru ingratitudine
33. Cauze. Ele sunt limitativ enumerate de art. 1.023 C.civ.:
a) dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii
intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat pe donator. Nu se cere o condamnare penală, este suficient să se
stabilească intenţia de a ucide, intenţia manifestă a donatarului de a curma viaţa donatorului sau a unei
persoane apropiate lui (care poate fi o rudă, soţ, concubin etc.). Este necesar ca donatarul să fi acţionat cu
discernământ31. Uciderea din culpă nu este cauză de revocare. Se poate dispune revocarea şi atunci când
donatarul a cunoscut că anumite persoane intenţionau să-l ucidă pe donator sau pe anumite persoane
apropiate acestuia şi nu i-a comunicat acest lucru; se apreciază că şi în acest caz donatarul are un
comportament ingrat.
b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator.
„Fapte penale” înseamnă infracţiunile săvârşite de donatar împotriva persoanei donatorului sau a
patrimoniului acestuia şi chiar dacă donatarul nu a fost condamnat penal prin hotărâre definitivă pentru
fapta săvârşită32.
„Cruzimi” înseamnă acele fapte săvârşite de către donatar de natură a provoca suferinţe fizice sau
psihice donatorului, fapte care denotă lipsă de milă faţă de suferinţele acestuia.
„Injurii grave” înseamnă fapte grave săvârşite de către donatar care constau în atingerea adusă onoarei
sau reputației donatorului prin cuvinte, gesturi sau acte jignitoare. În aprecierea caracterului „grav” trebuie
să se ţină seama de relaţiile dintre părţi, de mediul în care provin, de limbajul pe care îl folosesc în mod
curent, de contextul săvârşirii faptelor etc.
În toate cazurile gravitatea faptelor se apreciază de instanţă, ţinându-se seama de circumstanţele
concrete. Se cere însă ca fapta să fi fost săvârşită cu intenţie.
c) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în
limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul
donaţiei. Refuzul nu este sancţionat cu revocarea dacă donatorul avea rude (sau alte persoane) obligate şi în
situaţia de a-i acorda întreţinere. În ceea ce priveşte cuantumul, alimentele nu trebuie să treacă peste
valoarea darului şi, în consecinţă, dacă acesta piere fortuit donatarul poate refuza acordarea lor33.
34. Acţiunea în revocare pentru ingratitudine este o pedeapsă civilă şi se caracterizează prin
următoarele:
30
TS, s.civ.,dec. nr.1349/1972, în CD,1972, p.114-115;TJ Braşov, dec.civ. nr. 993/1984, în RRD nr.7,1985, p. 70.
31
Dacă donatarul a acţionat fără discernământ, donaţia nu se revocă. TJ Mureş, dec.civ. nr.365/1982 (cu Note de
N. Pleşan şi V. Pătulea), în RRD nr.9, 1983, p.46-52.
32
A se vedea şi M.-M. Oprescu, Contractul de donaţie, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 241.
33
În acest sens, s-a observat că alimentele sunt datorate, într-un fel oarecare, propter rem. A se vedea Ph.
Malaurie, op.cit., p.227 nr.459.

16
 a) Este o acţiune strict personală şi deci poate fi intentată numai de persoana împotriva căreia
faptele au fost săvârşite, adică numai de către donator. Implicând dezlegarea unei probleme morale de
vinovăţie şi de iertare sau de aplicare a pedepsei, acţiunea nu poate fi exercitată nici de către creditorii
donatorului, pe calea acţiunii oblice, şi nici de către moştenitorii lui (deşi acţiunea are caracter
patrimonial).
În mod excepţional, moştenitorii devin titularii acţiunii în revocare:
- dacă donatorul a decedat înainte de expirarea termenului de un an în care acţiunea putea fi intentată,
fără ca donatorul să îl fi iertat pe donatar;
- dacă donatorul a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare; în acest caz, moştenitorii pot introduce
acţiunea în revocare în termen de un an de la data morţii donatorului. Evident, dacă moştenitorii
donatorului vor afla mai târziu că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine, termenul de un an va curge de
la data la care au aflat.
Tot astfel, acţiunea pornită de către donator poate fi continuată de moştenitorii acestuia.
b) Fiind vorba de aplicarea unei pedepse, ceea ce nu se produce niciodată de drept, titularul acţiunii
(donatorul sau, în condiţiile arătate, moştenitorul lui) - cunoscând faptul de ingratitudine - îl poate ierta pe
donatar (dar nu poate renunţa la acţiunea în revocare cu anticipaţie, înainte de producerea actelor sau
faptelor de ingratitudine, de exemplu, în contractul de donaţie).
Iertarea se prezumă (fără a fi admisă proba contrară) dacă a trecut un an din ziua în care donatorul a ştiut
că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine, fără ca înăuntrul acelui an să fi cerut revocarea. Acest termen
de un an este un termen de prescripţie, care este supus cauzelor de întrerupere şi de suspendare stabilite în
materie de prescripţie, putând opera şi repunerea în termen. În cazul în care faptele de ingratitudine sunt
repetate, termenul se calculează în raport de ultima.
c) Acţiunea poate fi exercitată numai împotriva donatarului. Dacă el moare după introducerea
acţiunii, aceasta poate fi continuată împotriva moştenitorilor. Dacă donatarul moare înainte de introducerea
acţiunii, aceasta nu poate fi introdusă împotriva moştenitorilor săi. Dacă sunt mai mulţi donatari, acţiunea
în revocare nu poate fi admisă decât împotriva acelor care s-au făcut vinovaţi de ingratitudine.
d) În privinţa efectelor admiterii acţiunii în revocare pentru ingratitudine, deosebim între efectele
generale şi efectele speciale.
- Referitor la efectele generale, dacă restituirea în natură a bunului donat nu este posibilă, donatarul va fi
obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluţionării cauzei. În privinţa fructelor, legea
(art.1.025 alin.2 C.civ.) prevede că donatarul va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput
începând cu data introducerii cererii de revocare a donaţiei (deşi de la comiterea faptei donatarul ar trebui
să fie tratat ca un posesor de rea-credinţă. Dispoziţia se explică numai prin faptul că până în momentul
introducerii cererii nu se ştie care va fi atitudinea donatorului: îl va ierta sau nu. De asemenea, se doreşte ca
donatarul să pună în valoare în mod corespunzător bunul donat, mai ales dacă acesta constă într-un teren
arabil sau cultivat cu viţă-de-vie ori pomi fructiferi.
- Referitor la efectele speciale, art. 1.026 C.civ. prevede că „Revocarea pentru ingratitudine nu are
niciun efect în privinţa drepturilor reale asupra bunului donat dobândite de la donatar, cu titlu oneros, de
către terţii de bună-credinţă şi nici asupra garanţiilor constituite în favoarea acestora. În cazul bunurilor
supuse unor formalităţi de publicitate, dreptul terţului trebuie să fi fost înscris anterior înregistrării cererii
de revocare în registrele de publicitate aferente”.
Per a contrario, admiterea acţiunii în revocare va produce efecte şi împotriva terţilor dobânditori de
bună-credinţă de la donatar, dacă dobândirea s-a făcut cu titlu gratuit, precum şi împotriva terţilor
dobânditori de rea-credinţă, adică împotriva acelora care au dobândit un bun supus unor formalităţi de
publicitate şi care a fost înscris ulterior înregistrării cererii de revocare în registrele de publicitate aferente.
35. Revocarea promisiunii de donaţie (art. 1.022 C.civ.)
Potrivit art. 1.022 C.civ. „(1) Promisiunea de donaţie se revocă de drept dacă anterior executării sale se
iveşte unul dintre cazurile de revocare pentru ingratitudine prevăzute la art. 1.023. (2) De asemenea,
promisiunea de donaţie se revocă de drept şi atunci când, anterior executării sale, situaţia materială a
promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de
oneroasă pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil”.
Alin. (1) al art. 1.022 C.civ. are în vedere ipoteza în care între momentul încheierii promisiunii de
donaţie şi momentul la care trebuia să se încheie contractul de donaţie beneficiarul promisiunii săvâşeşte o

17
faptă de ingratitudine, care reprezintă o cauză de revocare. În acest caz, promisiunea de donaţie se revocă
de drept. Pe cale de consecinţă, dacă beneficiarul promisiunii de donaţie intentează o acţiune în justiţie prin
care solicită obligarea promitentului la plata de daune-interese, promitentul se va putea apăra probând
faptul că beneficiarul a comis o faptă de ingratitudine şi promisiunea a fost revocată în puterea legii. În
acest caz, acţiunea în despăgubiri va fi respinsă.
Alin. (2) al art. 1.022 C.civ. are în vedere ipoteza în care între momentul încheierii promisiunii de
donaţie şi momentul la care trebuia să se încheie contractul de donaţie situaţia materială a promitentului-
donator s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă
pentru acesta (de exemplu, a fost nevoit să acopere costurile foarte mari ale unei intervenţii chirurgicale la
care a fost supus el însuşi sau o rudă apropiată, anumite bunuri au fost afectate de calamităţi naturale şi
trebuie refăcute, societatea la care era asociat a intrat în insolvenţă etc.) ori promitentul a devenit
insolvabil. Insolvabilitatea este o stare de fapt care presupune faptul că activul patrimonial care poate fi
supus, potrivit legii, executării silite este insuficient pentru a acoperi pasivul.

TITLUL III
MOŞTENIREA TESTAMENTARĂ
CAPITOLUL I
REGULI GENERALE CU PRIVIRE LA MOŞTENIREA TESTAMENTARĂ
Secţiunea I
Noţiunea de testament. Condiţii de validitate.
§1. Definiţia, caracterele juridice şi cuprinsul testamentului.
1. Precizări prealabile. Potrivit art. 955 alin. 1 C. civ., patrimoniul defunctului se poate transmite nu
numai în temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege), dar şi în temeiul voinţei
celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament, caz în care moştenirea (devoluţiunea ei) este
testamentară.
După cum am văzut, este posibilă şi coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară (art. 955 alin.2 C.
civ.). Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilităţii moştenirii testamentare cu cea
legală (nemo partim testatus partim intestatus decedere potest), permiţând - iar dacă există moştenitori
legali rezervatari impunând chiar - coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară.
Rezultă că, deşi se poate afirma că în dreptul nostru moştenirea legală este regula şi constituie dreptul
comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, ea poate fi înlăturată - în tot sau în parte - în
condiţiile sau în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de către de cuius.
2. Definiţia legală a testamentului. Potrivit art. 1.034 C. civ. „Testamentul este actul unilateral, personal
şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru
timpul când nu va mai fi în viaţă.” După cum rezultă din această definiţie, coroborată cu alte dispoziţii
legale, testamentul este un act juridic unilateral, solemn, esenţialmente personal şi revocabil.
3. Caractere juridice
a) Testamentul este un act juridic deoarece cuprinde manifestarea de voinţă a testatorului cu intenţia de
a produce efecte juridice şi, ca atare, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească condiţiile de fond
(consimţământul neviciat, capacitate, obiect şi cauză) prevăzute de lege pentru orice act juridic şi cele
specifice liberalităţilor. Testamentul, ca act juridic, este unilateral: voinţa testatorului este producătoare de
efecte, indiferent de atitudinea legatarului şi înainte de acceptarea de către el a legatului; legatul se
dobândeşte chiar din momentul deschiderii moştenirii prin actul unilateral al testatorului, dacă legatarul nu
renunţă la legat34.
b) Testamentul este un act juridic esenţialmente personal, în sensul că nu poate fi încheiat prin
reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului legal. În măsura în care o persoană are capacitatea de a testa,
o poate face exclusiv personal, iar dacă nu are această capacitate nu o poate face prin reprezentare sau cu
încuviinţarea altor persoane.

34
În dreptul succesoral român, atât în cazul moştenirii legale, cât şi în cazul moştenirii testamentare, transmiterea
patrimoniului succesoral (transmisiune universală ori cu titlu universal) sau a bunurilor determinate din patrimoniu
(transmisiune cu titlu particular) operează de drept din momentul deschiderii moştenirii fără vreo manifestare de
voinţă din partea succesibilului şi chiar fără ştirea lui. Rezultă că, în dreptul nostru, patrimoniul succesoral nu
rămâne niciun moment fără titular.

18
 Din caracterul personal (şi revocabil, unilateral) al testamentului, mai rezultă şi caracterul lui individual,
în sensul necesităţii ca el să exprime voinţa unei singure persoane; legea interzice ca două sau mai multe
persoane să dispună, prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terţ (art. 1.036
C. civ.).
c) Testamentul este un act juridic solemn; sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul trebuie să fie
încheiat într-una dintre formele prevăzute de lege. Posibilitatea de alegere a testatorului este limitată la
formele reglementate strict de lege.
d) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte; dacă legea nu prevede altfel, efectele
dispoziţiilor testamentare se produc numai la moartea testatorului. Prin urmare, condiţiile de validitate ale
testamentului se apreciază raportat la momentul întocmirii sale; în schimb, efectele pe care le produc
dispoziţiile sale se apreciază raportat la momentul morţii testatorului.
e) Testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil. Până în ultima clipă a vieţii testatorul poate
revoca sau modifica unilateral dispoziţiile sale testamentare. El are un drept absolut, deci nesusceptibil de
abuz de a revoca dispoziţiile testamentare şi sub nicio formă nu poate renunţa valabil la acest drept.
Renunţarea ar constitui un act asupra unei succesiuni viitoare, interzis de lege (art. 956 C. civ.).
Având în vedere ansamblul caracterelor juridice ale testamentului, în multe privinţe derogatorii de la
dreptul comun al actelor juridice, el se manifestă ca un act juridic excepţional, guvernat, în mare măsură,
de reguli de fond şi de formă speciale.
4. Conţinutul testamentului. Art. 1.035 C. civ. prevede că „Testamentul conţine dispoziţii referitoare la
patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta, precum şi la desemnarea directă sau indirectă
a legatarului. Alături de aceste dispoziţii sau chiar şi în lipsa unor asemenea dispoziţii, testamentul poate să
conţină dispoziţii referitoare la partaj, revocarea dispoziţiilor testamentare anterioare, dezmoştenire,
numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali şi alte dispoziţii care
produc efecte după decesul testatorului”.
După cum rezultă din acest text de lege, obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, care
sunt dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral (legate universale sau cu titlu universal) sau la bunurile
ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular), cărora li se adaugă, în mod firesc, dispoziţii
privitoare la desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Însă, alături de legate sau chiar fără a cuprinde
legate, testamentul poate conţine şi alte manifestări de ultimă voinţă a defunctului, cum ar fi:
- dezmoşteniri (exheredări), adică înlăturarea de la moştenire, în tot sau în parte, a unor moştenitori
legali, în limitele prevăzute de lege (cu respectarea drepturilor moştenitorilor rezervatari - art. 1.086 şi urm.
C. civ.). Ne referim aici la dezmoştenirea directă, adică acea dispoziţie testamentară prin care testatorul
dispune înlăturarea de la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali (art. 1.074 alin.1 teza I C.
civ.);
- numirea de executori testamentari (unul sau mai mulţi), împuterniciţi pentru a putea asigura executarea
dispoziţiilor testamentare (art. 1.077 şi urm. C. civ.);
- sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali, de natură patrimonială (legate) sau de altă natură;
- revocarea - totală sau parţială - a unui testament anterior sau a unei dispoziţii testamentare anterioare,
ori retractarea revocării anterioare;
- stipularea unei clauze de inalienabilitate.
- înlăturarea efectelor nedemnităţii de drept sau judiciare (art. 961 C. civ.);
5. Concluzii privind noţiunea de testament. Având în vedere conţinutul (posibil) foarte variat al
testamentului - care poate cuprinde nu numai legate, dar şi dispoziţii de altă natură, care nu vizează (cel
puţin în mod direct) transmiterea patrimoniului (bunurilor) succesorale -, s-a ajuns la concluzia potrivit
căreia dacă un testament conţine în acelaşi timp legate şi dispoziţii de natură diferită, ne aflăm „în faţa a
două (sau mai multe) acte juridice deosebite, întrunite sub forma unui testament”, iar aceste acte pot fi
independente între ele. Mai mult decât atât, pornind de la constatarea că testamentul poate cuprinde nu
numai legate, dar şi alte dispoziţii sau numai alte dispoziţii - nefiind obligatoriu ca testamentul să cuprindă
legate - s-a ajuns la concluzia, împărtăşită de marea majoritate a autorilor, potrivit căreia „testamentul nu
este decât un tipar juridic, o formă în care trebuie să fie îmbrăcate unele acte de ultimă voinţă, cum sunt
legatul sau execuţiunea testamentară ...”, că „în unitatea materială a înscrisului testamentar, sunt cuprinse,
din punct de vedere intelectual, o pluralitate de acte juridice deosebite, supuse fiecare, cât priveşte fondul,
regimului său juridic propriu”.

19
 6. Interpretarea testamentului. Cu toate că testamentul este un act juridic solemn, voinţa testatorului
poate să fie exprimată insuficient de clar, termenii întrebuinţaţi să aibă mai multe înţelesuri etc., mai ales în
cazul testamentului olograf. Astfel fiind, în caz de îndoială şi neînţelegere între persoanele interesate,
instanţa este chemată să interpreteze conţinutul testamentului, clauzele pe care le conţine.
Potrivit art. 1.039 C. civ. „(1) Regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile şi testamentului, în
măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia. (2) Elementele extrinseci înscrisului
testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci. (3) Legatul în favoarea
creditorului nu este prezumat a fi făcut în compensaţia creanţei sale”.
Fără a analiza toate regulile de interpretare din materia contractelor, subliniem numai unele aspecte ce
trebuie avute în vedere în mod special în materia interpretării testamentelor:
- Interpretarea dispoziţiilor testamentare trebuie să se facă după intenţia, voinţa reală (dovedită) a
testatorului, şi nu după sensul literal al termenilor (art. 1.266 alin. 1 C. civ.), potrivit regulii „in
conditionibus (testamenti) primum locum voluntas defuncti obtinet”.
- Clauzele testamentare se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din
ansamblul actului - interpretarea sistematică (art. 1.267 C. civ.); actul juridic nu poate fi interpretat scindat,
el trebuie examinat în întregime.
- În caz de îndoială, prin aplicarea în mod corespunzător a art. 1.269 alin.1 C. civ. („Dacă, după
aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se
obligă.”) la materia analizată, clauza se interpretează în favoarea moştenitorilor legali, iar nu în favoarea
legatarilor.
- Intenţia testatorului se va căuta în principal în însuşi conţinutul testamentului şi numai în mod
accesoriu în acte şi împrejurări exterioare, extrinseci. Elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi
folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci.

§3. Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului.

7. Precizări prealabile. Având în vedere importanţa şi gravitatea efectelor pe care le produc dispoziţiile
testamentare şi pentru protejarea - pe cât posibil - a voinţei testatorului împotriva unor influenţe şi presiuni,
precum şi pentru a nu lăsa îndoială asupra existenţei şi sensului manifestării de voinţă, legea prevede ad
solemnitatem - sub sancţiunea nulităţii absolute - anumite forme testamentare pe care trebuie să le îmbrace
voinţa testatorului pentru a putea produce efecte juridice (art. 1.034 şi art. 1.040 şi urm. C. civ.).
Formele testamentare prevăzute de lege sunt fie forme ordinare (testament olograf şi autentic), între care
testatorul poate alege liber, fie forme extraordinare, numite testamente privilegiate, care pot fi încheiate în
împrejurări excepţionale, când testatorul nu are posibilitatea alegerii între formele testamentare ordinare,
fie alte forme de testamente, special prevăzute de lege.
Reglementând o varietate relativ mare de forme testamentare, legea consacră două condiţii de formă,
care sunt generale, comune tuturor testamentelor: a) forma scrisă şi b) forma actului separat.
8. Forma scrisă. Indiferent de forma testamentului şi chiar dacă testatorul s-ar găsi în împrejurări
excepţionale (de exemplu, militar în timp de război), în toate cazurile testamentul trebuie să fie îmbrăcat în
formă scrisă. Legislaţia noastră nu recunoaşte ca valabil testamentul verbal (nuncupativ35). Subliniem că
forma scrisă este prevăzută ca o condiţie de validitate a testamentului (ad solemnitatem), iar nu ca o simplă
condiţie de dovadă, lipsa ei fiind sancţionată cu nulitatea absolută a manifestării de voinţă. În principiu,
fără forma scrisă nu există testament36.
Altfel se pune problema dacă testamentul a fost întocmit în forma prevăzută de lege, dar nu poate fi
prezentat de cel interesat (de exemplu, de către legatar, de moştenitorul legal care pretinde că un
comoştenitor a fost dezmoştenit etc.), deoarece a fost distrus, pierdut sau dosit. Pentru această ipoteză,
întâlnită în practică numai în cazul testamentului olograf, art. 1.037 alin. 2 C. civ. prevede că dacă
testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră ori prin fapta unui terţ, fie după moartea

35
De la s.f. lat. nuncupatio, -onis, declaraţie, proclamare a cuiva ca moştenitor. Testamentul nuncupativ a apărut
în dreptul roman clasic şi se făcea în formă orală, în prezenţa a şapte martori (a se vedea, E. Molcuţ, op.cit., p. 155-
156).
36
Întrucât forma scrisă este o condiţie de validitate a testamentului, ea nu poate fi înlocuită cu înregistrarea pe
peliculă sau bandă magnetică ori alte asemenea procedee, care pot ascunde o fraudă, fiind posibile şi trucaje.

20
testatorului, fie în timpul vieţii sale, însă fără ca acesta să îi fi cunoscut dispariţia, valabilitatea formei şi
cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă.
Prin urmare, dacă testamentul legal încheiat nu poate fi prezentat pentru valorificarea drepturilor
pretinse, reclamantul trebuie să dovedească:
- În primul rând, faptul că testamentul a existat, fiind întocmit în forma prevăzută de lege. Dacă
imposibilitatea prezentării testamentului este din cauza pârâtului, validitatea testamentului se prezumă până
la proba contrară.
- În al doilea rând, dispariţia sau distrugerea testamentului - printr-un caz fortuit sau de forţă majoră ori
prin fapta unui terţ - după moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii lui, dar, în acest din urmă caz, cu
dovada în plus că evenimentul s-a produs fără voia sau ştirea testatorului. Dacă testatorul a avut cunoştinţă
de distrugerea sau dispariţia testamentului şi nu l-a refăcut, deşi avea această posibilitate, înseamnă că a
revenit asupra dispoziţiilor de ultimă voinţă.
- În sfârşit, reclamantul trebuie să probeze conţinutul pretins al testamentului (de exemplu, legatul
reclamat). Întrucât această dovadă este deosebit de anevoioasă, se prezumă existenţa legatului dacă
distrugerea testamentului este opera moştenitorului pârât.
9. Forma actului separat. Interzicerea testamentului reciproc. Pentru a asigura libertatea de voinţă a
testatorului şi caracterul personal, unilateral şi revocabil al dispoziţiilor testamentare, legea nu permite ca
două sau mai multe persoane să testeze „prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea
unui terţ” (art. 1.036 C. civ.). Asemenea testamente, numite reciproce, sunt lovite de nulitate absolută
pentru că pluralitatea de părţi ar conferi testamentului caracter contractual şi deci irevocabil prin voinţă
unilaterală. Înseamnă că libertatea de voinţă a testatorului nu ar fi deplină nici la încheierea testamentului şi
nici la revocarea dispoziţiilor pe care le cuprinde.
În practică problema se pune mai ales în cazul soţilor şi denotă preocuparea lor de a asigura menţinerea
dispoziţiilor testamentare mutuale şi corelative ori făcute în favoarea unei (unor) terţe persoane (de
exemplu, în favoarea copiilor celor doi soţi din căsătoriile anterioare).
10. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă. Nerespectarea condiţiilor generale de formă (formă
scrisă şi forma actului separat), ca şi nerespectarea condiţiilor speciale de formă prevăzute pentru diferite
feluri de testamente se sancţionează cu nulitatea absolută şi, ca atare, potrivit dreptului comun, constatarea
nulităţii poate fi invocată de orice persoană interesată şi oricând, fie pe cale de excepţie, fie pe cale de
acţiune (art.1247 şi 1.249 C. civ.).
11. Limitări ale efectelor nulităţii absolute şi derogări. a) În primul rând, potrivit art.1.010 C. civ.
confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage
renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această
renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor37.
Rezultă că testamentul inform lasă în persoana moştenitorului universal ori cu titlu universal o obligaţie
civilă naturală, care nu poate fi valorificată pe cale de constrângere (acţiune în justiţie), dar dacă este
executată de bunăvoie, restituirea nu mai este admisă (art. 1.471 C. civ.). Confirmarea liberalităţii poate
servi şi drept cauză valabilă pentru o obligaţie civilă perfectă (de exemplu, în caz de novaţie).
b) Sancţiunea nulităţii nu vizează acele dispoziţii testamentare care, potrivit legii, pot fi făcute şi în altă
formă decât aceea testamentară. De exemplu, recunoaşterea unui copil printr-un testament autentic, nul
pentru că este reciproc, produce efecte deoarece este făcută prin înscris autentic (art. 416 alin. 1 C. civ.) 38.
Tot astfel, considerăm că revocarea unui testament anterior printr-unul ulterior produce efecte, chiar dacă
cel din urmă este nul ca testament (de exemplu, este reciproc), dar este act autentic notarial (art. 1.051 alin.
1)39.
c) Potrivit art. 1.050 C. civ., un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară (de exemplu, testamentul autentic,
37
De exemplu, legatele cuprinse într-un testament reciproc sunt recunoscute valabile în cadrul procedurii
succesorale notariale de către moştenitorii ambilor testatori. De asemenea, legatarul universal instituit în primul
testament poate executa benevol un legat cu titlu particular prevăzut într-un testament ulterior (codicil) încheiat cu
nerespectarea condiţiilor de formă.
38
Potrivit art. 416 alin. 1 C. civ., „Recunoaşterea poate fi făcută prin declaraţie la serviciul de stare civilă, prin
înscris autentic sau prin testament.” A se vedea şi Mazeaud, op.cit., p.775-776 nr.969.
39
Potrivit art. 1051 alin. 1 C.civ., „Un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un act
autentic notarial sau printr-un testament ulterior.”

21
nul ca atare pentru vicii de formă, este valabil ca testament olograf, dacă îndeplineşte condiţiile de formă
prevăzute de lege pentru acesta, respectiv să fie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului).
Secţiunea a II-a
Diferite feluri de testamente. Condiţii speciale de formă

12. Enumerare. În afara condiţiilor generale de formă care afectează validitatea oricărui testament
(forma scrisă şi forma actului separat), legea - permiţând testatorului să aleagă, în funcţie de împrejurări,
între mai multe feluri de testamente - prevede pentru fiecare în parte anumite reguli speciale de formă, a
căror nerespectare atrage după sine, în condiţiile şi limitele arătate, nulitatea absolută a dispoziţiilor
testamentare.
Felurile de testamente prevăzute de lege se pot clasifica în trei categorii:
- testamente ordinare (obişnuite), încheiate în condiţii normale şi care sunt: testamentul olograf şi
testamentul autentic;
- testamente privilegiate (extraordinare), care pot fi încheiate numai în anumite împrejurări excepţionale
(art. 1.047-1.048 C. civ.);
- alte forme de testament, special permise de lege pentru legatele având ca obiect sume de bani, valori
sau titluri de valoare depuse la instituţii specializate (art. 1.049 C. civ.) ori pentru dispoziţiile testamentare
ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate (art. 2.635 C. civ.).
Subliniem că diferitele feluri de testamente, astfel cum sunt reglementate de lege, au valoare juridică
egală. În acest sens, se poate vorbi de un principiu al echivalenţei formelor testamentare. Astfel fiind, la
revocarea sau modificarea dispoziţiilor testamentare nu se cere respectarea unei simetrii a formelor. De
exemplu, un testament autentic poate fi revocat - total sau parţial - printr-un testament olograf (sau invers).
§1. Testamentele ordinare
A. Testamentul olograf
13. Noţiune. Potrivit art. 1.041 C. civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf 40 trebuie
scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.
Cu toate că nu necesită îndeplinirea unor formalităţi speciale, fiind confecţionat ca înscris sub semnătură
privată, testamentul olograf - ca şi orice alt testament - este un act solemn; scrierea integrală, datarea şi
semnarea de mâna testatorului sunt prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, deci ad
solemnitatem, iar nu ad probationem sau pentru opozabilitate.
Precizăm că toate cele trei cerinţe de solemnitate (scrierea, datarea şi semnarea) trebuie să fie îndeplinite
„de mâna testatorului” şi „trebuie să fie întrunite cumulativ, în lipsa oricăreia dintre ele testamentul fiind
nul”41.
14. Avantaje şi inconveniente. Testamentul olograf prezintă o serie de avantaje: poate fi folosit de
oricine ştie să scrie; se poate face oricând şi oriunde, fără ajutorul altei persoane (nu necesită prezenţa
vreunui martor); nu necesită cheltuieli; asigură secretul deplin al dispoziţiilor de ultimă voinţă; poate fi
revocat uşor de testator prin distrugerea voluntară a înscrisului testamentar.
Din pricina simplicităţii sale, testamentul olograf prezintă şi unele inconveniente: poate fi uşor dosit sau
distrus după moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii, dar fără ştirea lui; nu asigură protecţia voinţei
testatorului împotriva influenţelor abuzive (sugestie sau captaţie) ale celor interesaţi; datorită simplităţii
formalităţilor poate fi mai uşor falsificat; poate fi contestat mai uşor decât celelalte feluri de testamente;
dacă testatorul nu are cunoştinţe juridice, testamentul poate cuprinde formulări neclare, confuze şi chiar
contradictorii, susceptibile de interpretări neconforme voinţei reale a testatorului.
15. Scrierea. Întregul conţinut al testamentului olograf trebuie să fie scris de mâna testatorului, cerinţă
prevăzută de lege ad solemnitatem, spre deosebire de formalitatea „bun şi aprobat pentru…” prevăzută de
lege numai “ad probationem” în cazul contractelor unilaterale (art.275 C. proc.civ.). Dacă testamentul nu
este scris de mâna testatorului, fiind dactilografiat (sau utilizându-se alte procedee mecanice ori
electrotehnice de scriere, cu caracterele impersonale ale unei maşini), va fi nul, chiar dacă a fost făcut
personal de testator şi cuprinde menţiunea - datată şi semnată de către testator - că reprezintă ultima sa
voinţă. Dacă testamentul nu este scris de mâna testatorului nulitatea se justifică prin faptul că ar fi posibile
fraude, care nu ar putea fi descoperite prin verificarea de scripte (expertiză grafoscopică).
40
Etimologic noţiunea provine din cuvintele greceşti holos - întreg, total şi grafos - a (se) scrie.
41
CSJ, s. civ., dec.nr.1409/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992, p.130-133.

22
 În privinţa scrierii de mână legea nu prevede limitări; testatorul poate scrie cu orice (cerneală, creion,
pastă, vopsea, cărbune, cretă etc.); pe orice fel de material (hârtie - inclusiv carte poştală -, pânză, lemn,
piatră, sticlă, material plastic etc.); în orice limbă cunoscută de testator, fie şi moartă (de exemplu, latina)42;
16. Data. O altă condiţie de validitate a testamentului olograf este datarea lui exactă, de mâna
testatorului, prin indicarea zilei, a lunii şi anului în care a fost întocmit. Ea prezintă importanţă pentru că în
funcţie de data testării se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu discernământ pentru a testa, iar în cazul
pluralităţii de testamente succesive, cu dispoziţii contrare sau incompatibile, în raport cu data lor se
stabileşte „ultima voinţă” a testatorului, care urmează a fi luată în considerare, revocând pe cele anterioare.
În plus, data poate prezenta importanţă pentru stabilirea împrejurărilor în care testamentul a fost întocmit şi
care pot determina nulitatea; de exemplu, a existat pericolul vicierii consimţământului (captaţie sau
sugestie).
Datarea testamentului se poate face în cifre sau în litere ori prin referire la un eveniment care se poate
stabili cu certitudine (de exemplu, prima zi de Crăciun ’97, care înseamnă cu certitudine data de 25
decembrie 1997). Întrucât legea nu specifică locul unde trebuie să fie inserată data, se admite că ea poate fi
aşezată nu numai la sfârşitul testamentului, dar şi la începutul ori în cuprinsul lui, dacă rezultă că se referă
la întregul conţinut al testamentului, chiar dacă acesta cuprinde mai multe foi. Ora (şi locul) întocmirii
testamentului nu sunt elemente obligatorii; la nevoie se poate dovedi prin orice mijloc de probă.
17. Semnătura este o altă formalitate necesară pentru validitatea testamentului. Prin semnătură,
testatorul atestă că dispoziţiile din testament reprezintă voinţa sa definitivă pentru caz de moarte. În lipsa
semnăturii actul poate fi un simplu proiect de testament, nedefinitivat şi, ca atare, lipsit de efecte juridice.
Ca şi scrierea ori data, testatorul trebuie să semneze „de mână”. Nu se poate folosi parafa, sigiliul ori
ştampila. Este nul şi testamentul semnat prin punere de deget.
Întrucât legea nu stabileşte modul de semnare, se admite că semnătura nu trebuie să cuprindă obligatoriu
numele şi prenumele; semnătura poate să fie aceea pe care testatorul o folosea în mod obişnuit (de
exemplu, pseudonimul, iniţialele numelui şi prenumelui etc.) şi care permite identificarea lui.
18. Formalităţi ulterioare decesului testatorului. Art. 1.042 C. civ. prevede că înainte de a fi executat,
testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare. În cadrul procedurii
succesorale, notarul public procedează, în condiţiile Legii nr. 36/1995, la deschiderea şi validarea
testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea testamentului şi starea în care se
găseşte se constată prin proces-verbal.
B. Testamentul autentic
19. Noţiune. Reglementare. Potrivit art. 1.043 C. civ. „Testamentul este autentic dacă a fost autentificat
de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii”.
Pe lângă notarii publici, mai pot autentifica testamente şi reprezentanţii diplomatici ai României.
Precizăm că secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale
notarilor publici nu pot autentifica testamente deoarece, potrivit art. 17 din Legea nr. 36/1995, aceştia
realizează, la cererea părţilor, legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepţia înscrisurilor sub semnătură
privată.
Nici avocaţii nu pot autentifica testamente. Potrivit art. 79 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, actele juridice
pentru care legea prevede forma autentică ad validitatem (cum este şi testamentul autentic) vor fi redactate
numai de notarii publici.
20. Avantaje şi inconveniente. Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot testa şi
persoanele care nu ştiu să scrie şi să citească sau persoanele care din cauza infirmităţii, a bolii sau din orice
alte cauze nu pot semna. Pe de altă parte, contestarea testamentului de către persoanele interesate este mai
anevoioasă; actul de autentificare are autoritatea publică, iar conţinutul actului este verificat de notar pentru
a nu cuprinde clauze contrare legii sau bunelor moravuri (art. 9 din Legea nr. 36/1995) ori clauze neclare,
de natură a genera procese inutile. În toate cazurile, testamentul se bucură de forţa probantă a actelor
autentice şi, ca atare, sarcina dovezii revine celui care îl contestă. Testamentul autentic prezintă şi avantajul
că se întocmeşte într-un singur exemplar original, care se păstrează în arhiva notarului public, iar părţile
vor primi un duplicat de pe actul original, care are forţa probantă prevăzută de lege ca şi originalul actului.
Pe cale de consecinţă, testamentul autentic nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, iar
dacă a dispărut poate fi obţinut un duplicat sau poate fi reconstituit în condiţiile prevăzute de lege.

42
Se admite şi scrierea într-un limbaj convenţional (secret), dar traductibil. Ph. Malaurie, op.cit., p. 238 nr. 486.

23
 Testamentul autentic prezintă inconvenientul că presupune anumite cheltuieli şi necesită pierdere de
timp pentru îndeplinirea formalităţilor de autentificare. Printre inconveniente se menţionează şi faptul că nu
asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă. În realitate, acest inconvenient este aproape inexistent,
deoarece testatorul poate alege pentru autentificare orice notar public din ţară, iar notarul şi personalul
biroului notarial au obligaţia să păstreze secretul profesional în condiţiile prevăzute de Legea nr. 36/1995.
21. Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul ţării este de competenţa notarilor publici. Teritorial,
competenţa notarilor publici este generală, deci autentificarea testamentului se poate face la orice birou
notarial din ţară, indiferent de domiciliul testatorului.
Testatorul îşi dictează dispoziţiile în faţa notarului. Notarul public se îngrijeşte de scrierea testamentului,
pe care apoi îl citeşte testatorului sau, după caz, îl dă să îl citească, făcând menţiune expresă despre
îndeplinirea acestor formalităţi. Dacă dispunătorul îşi redactase deja actul de ultimă voinţă (personal sau de
către un avocat), testamentul autentic îi va fi citit de către notarul public.
După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă, testamentul fiind apoi
semnat de către testator, iar încheierea de autentificare, de către notarul public. Testatorul ştiutor de carte va
solicita, printr-o cerere scrisă, autentificarea testamentului.
După tehnoredactarea testamentului, acesta va fi citit de către notarul public şi, la cererea testatorului, i
se va da spre citire şi acestuia. După citire, testatorul va confirma că testamentul reprezintă ultima sa voinţă
şi îl va semna. În cazul în care testatorul a fost asistat de către unul sau 2 martori, aceştia vor semna
testamentul. Semnătura martorilor urmează să figureze imediat după textul testamentului, iar nu pe pagina
rezervată întocmirii încheierii de autentificare. Dacă testatorul doreşte ca să se asigure caracterul secret al
dispoziţiilor sale faţă de martori, se recomandă ca notarul să acopere textul testamentului în momentul în
care martorii semnează43. După semnarea testamentului, notarul public va semna încheierea de autentificare
a acestuia. Cererea testatorului şi testamentul prezentat de acesta, dacă este cazul, se vor reţine la dosarul
autentificării.
Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legii sancţiunea este nulitatea
absolută. Însă actul, nul ca testament autentic, poate valora testament olograf în cazul în care condiţiile
prevăzute de lege pentru acesta sunt îndeplinite (art. 1.050 C. civ.). De exemplu, actul autentificat de
secretarul consiliului local poate valora testament olograf dacă a fost scris, datat şi semnat de mâna
testatorului. Tot astfel, dacă lipseşte încheierea de autentificare.
22. Forţa probantă. Testamentul autentificat în condiţiile legii face deplină dovadă, faţă de orice
persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările personale ale agentului instrumentator
făcute prin propriile sale simţuri (ex propriis sensibus) în limita atribuţiilor conferite de lege şi menţionate
în încheierea de autentificare, cum ar fi: faptul prezentării testatorului şi a tuturor persoanelor participante
la procedura de autentificare, precum şi identificarea acestora; locul şi data încheierii actului; exteriorizarea
consimţământului, semnarea testamentului de către testator.
În schimb, declaraţiile testatorului consemnate în încheierea de autentificare, precum şi cele inserate în
testament fac dovada numai până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane,
deoarece agentul instrumentator nu a putut decât să ia act de aceste declaraţii, neavând posibilitatea să
controleze dacă ele corespund realităţii44. Tot astfel vor putea fi combătute constatările făcute de notar,
chiar personal, dar în afara atribuţiilor legale45.
23. Înregistrarea testamentului autentic. În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui
interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în Registrul
naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui testament se
pot da numai după decesul testatorului (art. 1.046 C. civ.).
§2. Testamentele privilegiate
24. Noţiune. În cazurile în care o persoană se află în anumite împrejurări neobişnuite, excepţionale şi
doreşte să facă un testament în formă autentică, dar nu poate recurge la formalităţile autentificării potrivit
dreptului comun, legea prevede posibilitatea testării într-o formă simplificată de autentificare, potrivit unor
reguli speciale, derogatorii de la regulile autentificării înscrisurilor (Legea nr. 36/1995). Formalităţile fiind
simplificate (art. 1.047 C. civ.) şi pentru a deosebi aceste testamente de cele ordinare, ele au fost denumite
43
A se vedea, M.D.Bob, op.cit., p. 178.
44
A se vedea CSJ, s. civ., dec.nr.222/1994, în Dreptul nr. 5, 1995, p.82.
45
M. Eliescu, op.cit., p.220.

24
testamente privilegiate, fiind - în esenţă - testamente autentice simplificate. Evident, persoana care se
găseşte în împrejurările excepţionale care justifică posibilitatea testării într-o formă autentică simplificată,
nu este obligată să recurgă la această formă; ea poate redacta testamentul în formă olografă, potrivit
regulilor aplicabile acestei forme de testament.
25. Felurile testamentelor privilegiate. Există 4 situaţii speciale în care se pot întocmi testamente
privilegiate:
25.1. Testamentul întocmit în împrejurări excepţionale. Persoanele - bolnave sau sănătoase – pot să
testeze în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în prezenţa a 2 martori, în caz de
epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale.
25.2. Testamentul naval şi aeronautic. Dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul
României, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale, ori la bordul unei aeronave sub pavilionul
României, indiferent dacă testatorul este un membru al echipajului sau un simplu călător, el poate să testeze
în faţa comandantului (sau a celui care îl înlocuieşte) vasului ori aeronavei, în prezenţa a 2 martori.
25.3. Testamentul militarilor. Dacă testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat
ori prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României şi nu se poate adresa unui notar public, el poate
să testeze în faţa comandantului unităţii militare (ori a celui care îl înlocuieşte), în prezenţa a 2 martori.
25.4. Testamentul celor internaţi într-o instituţie sanitară. Pe timpul în care testatorul este internat într-o
instituţie sanitară în care notarul public nu are acces, el poate să testeze în faţa directorului, medicului şef al
instituţiei sanitare sau a medicului şef al serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, în
prezenţa a 2 martori.
§3. Alte forme testamentare
26. Consideraţii preliminare. Pe lângă testamentele ordinare şi testamentele privilegiate analizate mai
sus, legea prevede reguli speciale de formă pentru:
- dispoziţiile testamentare - numite în mod tradiţional clauze testamentare - având ca obiect sumele de
bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituţii specializate;
- testamentele cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
A. Testamentul având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare
27. Art. 1.049 alin. 1 C. civ. prevede că dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau
titlurile de valoare depuse la instituţii specializate sunt valabile cu respectarea condiţiilor de formă
prevăzute de legile speciale aplicabile acestor instituţii.
Prin instituţii specializate se înţelege instituţiile de credit şi orice alte entităţi care, potrivit legii, pot
primi în depozit sume de bani, valori sau titluri de valoare.
Art. 1171 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil prevede că în vederea aplicării
prevederilor art. 1.049 din Codul civil, condiţiile de formă necesare pentru valabilitatea dispoziţiilor
testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit
se vor stabili prin ordin al ministrului justiţiei, după consultarea Băncii Naţionale a României.
În acest sens, Ministerul Justiţiei a adoptat Ordinul nr. 1903 din 20.09.2011 privind condiţiile de formă
necesare pentru valabilitatea dispoziţiilor testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de
valoare depuse de clienţii instituţiilor de credit 46. Cele mai importante dispoziţii din acest ordin sunt
următoarele:
i) Deponentul unor sume de bani, valori sau titluri de valoare la o instituţie de credit poate dispune de
acestea, pentru cauza de moarte, printr-o dispoziţie testamentară cuprinsă în cadrul convenţiei încheiate cu
instituţia de credit, obiectul dispoziţiei testamentare limitându-se numai la bunurile depuse de testator la
acea instituţie de credit. Aşadar, nu se poate dispune cu privire la alte sume de bani, valori sau titluri de
valoare aflate în depozit la o altă instituţie de credit. Pentru acestea trebuie să se întocmească o dispoziţie
testamentară distinctă sau să utilizeze una dintre formele obişnuite de testament (olograf sau autentic).
ii) Sub sancţiunea nulităţii absolute, testatorul va completa prin scriere olografă clauza cuprinzând
dispoziţia testamentară, prevăzută în anexa care face parte integrantă din acest ordin, care este un formular
tipizat. Cel care nu poate sau nu ştie să scrie ori să citească nu va putea dispune în această modalitate, ci se
va putea adresa unui notar public pentru întocmirea unui testament autentic.
iii) Dispoziţia testamentară cuprinde desemnarea directă sau indirectă a beneficiarului acesteia, obiectul,
semnătura testatorului, precum şi data întocmirii. Desemnarea beneficiarului clauzei testamentare trebuie să

46
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 684 din 27.09.2011

25
conţină suficiente elemente de identificare, astfel încât acesta să poată fi determinat sau determinabil la
momentul deschiderii moştenirii (iar nu neapărat la data întocmirii testamentului).
iv) Dispoziţia testamentară se completează, se semnează şi se datează de către testator numai în prezenţa
a 2 funcţionari ai instituţiei de credit, special împuterniciţi în acest scop, care semnează convenţia alături de
testator.
v) Instituţia de credit are obligaţia de a comunica de îndată Uniunii Naţionale a Notarilor Publici datele
necesare înscrierii dispoziţiei testamentare în Registrul naţional notarial, ţinut în format electronic. Este
evident că informaţii cu privire la existenţa unei astfel de dispoziţii testamentare se pot da numai după
decesul testatorului, la fel ca şi în cazul testamentului autentic (art. 1.046 teza a II-a C. civ.)
vi) Instituţia de credit are obligaţia de a furniza de îndată, la solicitarea instanţei de judecată sau a
notarului public, în cadrul dezbaterii procedurii succesorale, toate informaţiile cu privire la sumele de bani,
valorile sau titlurile de valoare depuse de către defunct.
Din prevederile mai sus-enunţate rezultă că ne aflăm în prezenţa unui testament olograf simplificat
pentru că dispoziţia testamentară trebuie doar datată şi semnată de către testator, nu şi scrisă în întregime
(scrierea se limitează la completarea unor rubrici din formularul tipizat). Legatul sumelor de bani, valorilor
sau titlurilor de valoare are natura juridică a unui legat cu titlu particular, deci este o liberalitate mortis
causa, cuprinsă într-un testament olograf simplificat.
Art. 1.049 alin. 2 C. civ. prevede că instituţiile specializate nu vor putea proceda la predarea legatului
având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare decât în baza hotărârii judecătoreşti ori a
certificatului de moştenitor care constată valabilitatea dispoziţiei testamentare şi calitatea de legatar,
prevederile referitoare la raport şi reducţiune fiind aplicabile.
B. Testamentul făcut de un cetăţean român în străinătate
28. Potrivit art. 2.635 C. civ., întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate
valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau
revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
a) legea naţională a testatorului; b) legea reşedinţei obişnuite a acestuia; c) legea locului unde actul
a fost întocmit, modificat sau revocat; d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului; e)
legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite.
După cum se observă, art. 2.635 C. civ. conţine o reglementare de favoare, foarte flexibilă, care
pune în lumină principiul legii mai favorabile. Legiuitorul a dorit ca – pe cât posibil - testamentul să fie
salvat pentru a produce pe deplin efectele pentru care a fost întocmit. „Generozitatea” legiuitorului se
observă atât în ceea ce priveşte aspectul locului întocmirii testamentului (sub aspect spaţial), cât şi din
punct de vedere temporal, testamentul fiind valabil dacă respectă condiţiile de formă prevăzute de una
dintre legile aplicabile, fie la data când testamentul a fost întocmit, fie la data deschiderii moştenirii
testatorului.47

CAPITOLUL II
REGIMUL JURIDIC AL
PRINCIPALELOR DISPOZIŢII TESTAMENTARE
Secţiunea I
Legatul
§1. Noţiunea de legat. Desemnarea legatarului
1. Noţiunea de legat. Aşa cum am văzut, testamentul poate cuprinde o mare varietate de dispoziţii. Însă
principala menire a testamentului este să asigure transmiterea, în tot sau în parte, a patrimoniului succesoral
- prin derogare de la regulile devoluţiunii legale a moştenirii - potrivit voinţei testatorului. Acest scop se
realizează, de regulă, prin intermediul legatelor prevăzute în testament.
Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulţi
legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate
(art. 986 C.civ.).

47
Pentru amănunte, a se vedea C. P. Buglea, Drept internaţional privat român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013, p. 104-105.

26
 După cum rezultă din această definiţie, legatul - ca act unilateral de voinţă - este o liberalitate pentru
cauză de moarte. Legatul este o liberalitate (ca şi donaţia) pentru că testatorul urmăreşte să procure un
avantaj patrimonial (drept real şi/sau de creanţă) legatarului fără un contraechivalent. Intenţia liberală
caracterizează legatul chiar dacă este grevat de sarcini, fie şi de ordin patrimonial; în limita folosului pur
gratuit legatul este o liberalitate.
Legatul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa) deoarece produce efecte juridice
numai din momentul morţii testatorului; „testatorul stipulează ca, la decesul său,…” (art. 986 C.civ.). Spre
deosebire de donaţie, prin intermediul căreia donatorul îşi micşorează în mod actual şi irevocabil
patrimoniul său, legatul nu produce un asemenea efect; patrimoniul testatorului nu suferă modificări cât
timp el este în viaţă. Efectele se produc numai din clipa morţii testatorului în favoarea legatarului şi în
detrimentul moştenitorilor săi legali.
2. Desemnarea legatarului. Întrucât legatul este o dispoziţie testamentară ce exprimă voinţa unilaterală a
testatorului, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul încheiat în formele prevăzute de
lege (a) şi să fie făcută personal de către testator (b). Cu respectarea acestor cerinţe, testatorul este liber să
aleagă modalitatea de desemnare a legatarului (c).
a) Potrivit art. 989 alin. 1 C.civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul trebuie să îl determine pe
beneficiarul liberalităţii ori cel puţin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată fi
determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice. Aşadar, desemnarea legatarului trebuie să fie
făcută prin testament, în sensul ca elementele necesare pentru identificarea legatarului să se regăsească în
cuprinsul testamentului. Noul Cod civil prevede că persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii
poate beneficia de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina
pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil (art. 989
alin.2). De exemplu, testatorul lasă întreaga sa avere fiicei sale cu sarcina de a-i transmite primului său
copil, după ce se va naşte, o bijuterie de familie.
b) Deoarece testamentul este un act juridic esenţialmente personal, art. 989 alin. 3 C.civ. prevede că „Sub
sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terţ dreptul de a-l desemna pe beneficiarul
liberalităţii sau de a stabili obiectul acesteia. Cu toate acestea, repartizarea bunurilor transmise prin legat
unor persoane desemnate de testator poate fi lăsată la aprecierea unui terţ”. În consecinţă, legatul cu
facultate de alegere, prin care testatorul a lăsat determinarea legatarului pe seama unei terţe persoane
(indicate în testament) este nul, pentru că, în acest caz, nu „testatorul dispune, pentru timpul când nu va mai
fi în viaţă” (art. 1.034 C.civ.), ci un terţ, după moartea testatorului. Astfel fiind, se admite nulitatea legatului
făcut în favoarea unei persoane a cărei alegere este lăsată pe de-a întregul la libera apreciere a unei terţe
persoane (cui voluerit), fără nicio contribuţie din partea testatorului la determinarea persoanei legatarului.
În schimb, legatul este considerat valabil în următoarele două cazuri:
- Este valabil legatul făcut unei persoane desemnate de dispunător, cu o sarcină în favoarea unei persoane
alese fie de gratificat, fie de un terţ desemnat, la rândul său, tot de către dispunător. De exemplu, legatul unei
sume de bani făcut unei primării cu sarcina împărţirii sumei între săracii din localitate, urmând ca alegerea
săracilor să fie făcută de către primarul localităţii; legatul făcut unei universităţi cu sarcina acordării de
burse studenţilor merituoşi şi lipsiţi de mijloace materiale de la o anumită facultate, urmând ca alegerea
studenţilor să fie făcută de Consiliul facultăţii.
- Este valabil legatul făcut unor persoane desemnate de testator, dar repartizarea între ele a bunurilor
legate este lăsată la aprecierea unui terţ, care are calitatea de mandatar 48. Întinderea drepturilor legatarilor
desemnaţi de testator nu afectează validitatea legatului.
c) Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului, nefiind obligat să respecte formule
sacramentale. Astfel, desemnarea directă se poate face nu numai prin indicarea numelui şi prenumelui, dar şi
prin arătarea calităţii care îl (îi) individualizează pe legatari (de exemplu, nepot, frate sau soră etc.).
Desemnarea legatarului se numeşte indirectă în cazul indicării unor elemente îndestulătoare pentru
identificarea legatarului, altele decât calitatea ce-l individualizează. De exemplu, şeful de promoţie dintr-un
an de la o anumită facultate etc.
§2. Clasificarea legatelor

48
Mandatul poate fi conferit mortis causa cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege pentru
dispoziţiile testamentare.

27
 3. Criterii de clasificare. Principalul criteriu de clasificare al legatelor este obiectul dispoziţiei
testamentare. În funcţie de acest criteriu distingem, după cum vom vedea, legate universale sau cu titlu
universal, având ca obiect patrimoniul defunctului (cotă-parte din patrimoniu), pe de-o parte, şi legate cu
titlu particular, având ca obiect anumite bunuri determinate (art. 1.054 alin. 1 C.civ.).
O altă clasificare a legatelor se face în funcţie de (absenţa sau prezenţa) modalităţilor care afectează
liberalitatea. În funcţie de acest criteriu deosebim legate pure şi simple, respectiv legate cu termen sau sub
condiţie şi legate cu sarcină (art. 1.054 alin. 2 C.civ.).
A. Clasificarea legatelor după obiectul lor
4. Feluri. Potrivit legii, testatorul poate stipula ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari să
dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate. Rezultă că, în
lumina Codului civil, legatul poate avea ca obiect un patrimoniu, o universalitate de bunuri (universitas
bonorum) sau bunuri (drepturi) determinate, privite ut singuli. În primul caz, legatul este universal dacă are
ca obiect întreaga avere a testatorului ce va lăsa la moartea sa şi cu titlu universal dacă vizează o fracţiune
din acea universalitate, iar în al doilea caz legatul este cu titlu particular (singular), având ca obiect bunuri
determinate.
I. Legatul universal
5. Noţiune. Potrivit legii (art. 1.055 C.civ.), „Legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă
uneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire”.
Legatul este universal dacă conferă vocaţie (chemare) la întreaga moştenire. Prin urmare, ceea ce
interesează este nu culegerea efectivă a întregii moşteniri, ci posibilitatea conferită legatarului (dreptul lui
eventual) de a culege întreaga universalitate succesorală. Astfel se explică dispoziţia legală potrivit căreia
pot exista doi sau mai mulţi legatari universali; dacă ei pot şi vor să vină la moştenire, universalitatea
succesorală se împarte în mod egal.
Legatul universal nu se referă la bunuri determinate, ci conferă vocaţie la întreaga moştenire, conţinutul
ei concret (emolumentul) determinându-se numai la data decesului testatorului. Până în acel moment pot
interveni schimbări (vânzări, cumpărări, donaţii etc., inclusiv pieirea unor bunuri) care să mărească sau să
micşoreze patrimoniul testatorului, dar care nu modifică vocaţia legatarului la întreaga succesiune în
componenţa ei concretă de la data decesului testatorului.
În sfârşit, precizăm că legatarul (legatul) universal poate fi desemnat nu numai sub această denumire,
dar şi prin termeni echivalenţi, de exemplu:
- legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile.
- legatul întregii averi.
- legatul cotităţii disponibile a moştenirii, căci în lipsă de moştenitori rezervatari la data deschiderii
moştenirii sau dacă cei existenţi nu pot ori nu vor să vină la moştenire, legatarul are vocaţie la întreaga
moştenire49, dacă din conţinutul testamentului nu rezultă intenţia testatorului de a limita vocaţia legatarului
la cotitatea disponibilă calculată în raport de datele din ziua întocmirii testamentului (de exemplu, 1/2 din
moştenire dacă, în acel moment, testatorul are un copil; în acest caz, dacă copilul rezervatar - după
deschiderea moştenirii - va renunţa la moştenire sau va fi declarat nedemn, vor beneficia moştenitorii legali
subsecvenţi, legatarul putând culege numai 1/2 din moştenire, ca legatar cu titlu universal).
- legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri este, de asemenea, un legat universal, deoarece legatarul
devine proprietarul universalităţii, iar la stingerea uzufructului va avea proprietatea deplină a întregii
moşteniri.
- legatul prisosului (rămăşiţei), adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor (cu titlu universal şi/sau
cu titlu particular) cuprinse în testament; un astfel de legat este universal pentru că, dacă ceilalţi legatari nu
pot sau nu vor să vină la moştenire, legatarul prisosului va culege întreaga moştenire (dacă testatorul nu a
limitat vocaţia sa la o parte din moştenire şi dacă nu există moştenitori rezervatari).
II. Legatul cu titlu universal
6. Noţiune. Potrivit art. 1.056 alin. 1 C.civ. „Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care
conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii”.

49
A se vedea, de exemplu, Notariatul de stat al raionului 1 Mai Bucureşti, încheierea succesorală nr. 308/1956, cu
Notă de O. Căpăţînă, în LP nr.11/1956, p.1390-1393.

28
 Rezultă că ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocaţia la o fracţiune din moştenire
(universalitate), iar nu emolumentul care va fi cules de legatar şi care poate fi micşorat de existenţa
moştenitorilor rezervatari, a unor legate cu titlu particular sau datorii şi sarcini.
7. Precizări. Legatul cu titlu universal şi legatul universal au aceeaşi natură juridică, diferenţa dintre
ele fiind numai cantitativă.
Alin. (2) al art. 1.056 C.civ. prevede că prin fracţiune a moştenirii se înţelege:
a) „fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta” (cum ar fi, 1/2, 1/4, 3/4, 25%, 75% etc. din moştenire).
Legatul cu titlu universal poate îmbrăca în acest caz aceleaşi forme ca şi legatul universal, cum ar fi: legatul
unei cote-părţi din totalitatea bunurilor mobile şi imobile(adică din întreaga moştenire); legatul unei cote-
părţi din cotitatea disponibilă a moştenirii; legatul unei cote-părţi din prisosul moştenirii, adică a ceea ce
rămâne după executarea legatelor cu titlu particular (eventual şi cu titlu universal) cuprinse în testament;
legatul nudei proprietăţi asupra unei cote-părţi din moştenire.
b) „fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire”
(respectiv, legatul uzufructului asupra întregii moşteniri sau legatul uzufructului asupra unei cote-părţi - de
exemplu, 1/2, 1/4, 3/4, 25%, 75% etc. - din moştenire);
c) „fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei cote-părţi din
universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor”. De exemplu:
i) proprietatea asupra totalităţii bunurilor determinate după natura lor vizează legatul proprietăţii
tuturor bunurilor imobile sau legatul proprietăţii tuturor bunurilor mobile. Legatul este cu titlu universal
numai dacă el este determinat cu referire la totalitatea bunurilor imobile sau mobile. Dacă determinarea se
face prin referire la altă categorie sau grup de bunuri(de exemplu, mobilele dintr-un apartament, imobilele
dintr-o localitate etc.), legatul nu va mai fi cu titlu universal, ci cu titlu particular.
ii) proprietatea asupra unei cote-părţi din universalitatea bunurilor determinate după natura lor – de
exemplu, legatul proprietăţii a 1/2 din totalitatea bunurilor imobile sau legatul proprietăţii a 1/4 din
totalitatea bunurilor mobile;
iii) proprietatea asupra totalităţii bunurilor determinate după provenienţa lor - legatul proprietăţii
tuturor bunurilor achiziţionate de către de cuius sau moştenite de acesta;
III. Legatul cu titlu particular
8. Noţiune. Potrivit noului Cod civil, orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat
cu titlu particular (art. 1.057). Din această definiţie negativă s-a tras concluzia că legatul este cu titlu
particular în cazul în care conferă legatarului vocaţie succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate
(art. 986 C.civ.) privite izolat (ut singuli). Prin urmare, legatarul cu titlu particular nu are un drept eventual
(vocaţie) la universalitatea succesiunii sau la o fracţiune din acea universalitate, ci numai asupra unor
bunuri determinate sau determinabile, specificate în testament, indiferent de numărul şi valoarea acestor
bunuri. Astfel fiind, valoarea legatului cu titlu particular ar putea depăşi emolumentul cules de legatarul
universal sau cu titlu universal. De exemplu, legatul casei poate valora mai mult decât tot restul averii
defunctului cules de către legatarul universal.
9. Varietăţi de legate cu titlu particular. Constituie legate cu titlu particular, de exemplu:
a) Legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate (casă, autovehicul etc.) sau bunuri de
gen determinate sau determinabile după număr, măsură etc. (o sumă de bani, o cantitate de grâu etc.).
b) Legatul unor bunuri incorporale (de exemplu, legatul creanţei - legatum nominis - pe care testatorul o
are împotriva unui terţ sau alte drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, dreptul
asupra unor dividende sau alte beneficii etc.), căci orice legat care nu este universal sau cu titlu universal
este cu titlu particular (art. 1.057 C.civ).
c) Legatul prin care testatorul-creditor iartă datoria legatarului-debitor (legatum liberationis), caz în care
datoria se stinge din momentul deschiderii moştenirii.
d) Legatul unui fapt (posibil şi licit) prin care moştenitorul universal sau cu titlu universal este obligat să
facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului, de exemplu, să repare casa lui, să plătească datoria acestuia
faţă de un terţ etc.
B. Clasificarea legatelor în funcţie de modalităţi.
10. Legatul pur şi simplu. Legatul este pur şi simplu dacă nu este afectat de nicio modalitate. În acest
caz drepturile legatarului, asemănător cu drepturile moştenitorilor legali, se nasc din momentul deschiderii

29
 moştenirii. Din momentul morţii testatorului legatarul devine titularul dreptului real sau de creanţă ce intră
în conţinutul legatului (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular), indiferent de momentul
exercitării dreptului de opţiune succesorală sau de punerea sa în posesiune.
11. Legatul cu termen. Dacă testatorul a supus legatul unui termen, efectele se vor produce, în principiu,
potrivit dreptului comun în materie de modalităţi ale actului juridic, după cum termenul este suspensiv sau
extinctiv50.
Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se vor naşte şi se vor putea transmite inter vivos şi
mortis causa - ca şi în cazul legatului pur şi simplu - din momentul deschiderii moştenirii; numai
executarea, exigibilitatea legatului este amânată până la împlinirea termenului (de exemplu, la împlinirea
vârstei majoratului).
În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea moştenirii întocmai ca un legat pur
şi simplu, dar la împlinirea termenului dreptul legat se stinge pentru viitor (de exemplu, dreptul la o rentă pe
o perioadă determinată)51.
12. Legatul sub condiţie. Ca şi în dreptul comun, condiţia care afectează existenţa (naşterea sau
desfiinţarea) legatului poate fi suspensivă sau rezolutorie52.
a) Dacă condiţia este suspensivă legatarul nu devine proprietar sau creditor la deschiderea moştenirii, ci
numai în momentul realizării condiţiei (îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului, după cum condiţia
este pozitivă sau negativă)53. Din acel moment însă, condiţia produce, în principiu, efecte retroactive;
legatarul devine proprietar sau creditor de la data deschiderii moştenirii.
b) În cazul în care condiţia este rezolutorie, drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii
moştenirii; pendente conditione legatul produce efecte ca şi legatele pure şi simple. În consecinţă, legatul
este transmisibil prin acte între vii, iar în caz de moarte a legatarului, proprii săi moştenitori dobândesc
dreptul la legat (indiferent că este legat universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, dar în caz de
retransmitere prin moştenire testamentară având ca obiect acest legat determinat, legatul va fi în toate
cazurile cu titlu particular)54.
13. Legatul cu sarcină (sub modo). Specifică liberalităţilor, sarcina - ca modalitate a legatului - este o
obligaţie impusă de testator legatarului, care - după acceptarea legatului - este ţinut s-o execute. Sarcina
poate fi prevăzută de testator atât în cazul legatelor universale sau cu titlu universal, cât şi în cazul legatelor
cu titlu particular55.
Sarcina poate fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau în interesul gratificatului
însuşi.
a) Dacă sarcina este prevăzută în favoarea unui terţ, ea reprezintă o stipulaţie pentru altul şi constituie fie
o plată realizată pe această cale, fie o liberalitate indirectă.
b) Sarcina este în interesul testatorului în cazul în care el personal are un interes - material sau moral - în
executarea sarcinii (de exemplu, plata unei datorii, suportarea cheltuielilor de înmormântare sau organizarea
unei slujbe religioase de pomenire etc.).
c) Dacă sarcina este stipulată chiar în interesul legatarului, suntem în prezenţa unei liberalităţi cu
afectaţiune specială, testatorul având şi el un interes - cel puţin moral - în executarea sarcinii. De exemplu, o
50
Potrivit art. 1.411 C.civ., «(1) Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde
de un eveniment viitor şi sigur. (2) Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege.», iar art.
1.412 C. civ. dispune că «(1) Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa
obligaţiei. (2) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge.»
51
Potrivit art. 882 alin. 2 C.civ., termenul extinctiv se va putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât şi al înscrierii
provizorii.
52
Potrivit art. 1.400 C.civ., «Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea
obligaţiei.», iar potrivit art. 1.401 C.civ., «(1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină
desfiinţarea obligaţiei. (2) Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa
obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini.»
53
Condiţia se consideră realizată dacă cel obligat la predarea legatului a împiedicat cu rea-credinţă realizarea ei
(art.1.405 C.civ.).
54
Vezi supra nr.145 lit.e.
55
Potrivit art. 882 alin. 2 C.civ., sarcina liberalităţii se va putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât şi al înscrierii
provizorii.

30
sumă de bani cu titlu de legat este lăsată pentru finanţarea continuării unor cercetări ştiinţifice începute de
testator.
14. Revizuirea condiţiilor şi a sarcinilor. Sediul materiei îl reprezintă art. 1.006-1.008 C.civ.
Potrivit art. 1.006 „Dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite
acceptării liberalităţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit
extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a
condiţiilor”.
Art. 1.007 dispune: „(1) Cu respectarea, pe cât posibil, a voinţei dispunătorului, instanţa de judecată
sesizată cu cererea de revizuire poate să dispună modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale
sarcinilor care afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalităţi. (2)
Instanţa de judecată poate autoriza înstrăinarea parţială sau totală a obiectului liberalităţii, stabilind ca preţul
să fie folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului, precum şi orice alte măsuri care să menţină pe
cât posibil destinaţia urmărită de acesta”.
În fine, potrivit art. 1.008 „Dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor nu mai
subzistă, persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii”.
Există multiple situaţii în practică în care liberalităţile (atât donaţiile cât şi legatele) sunt afectate de
sarcini sau condiţii. Mai mult decât atât, sarcinile şi condiţiile nu vizează obligaţii, respectiv evenimente
care urmează să se execute, respectiv să se îndeplinească imediat după ce liberalitatea începe să producă
efecte, ci uneori se întind pe perioade de timp foarte mari (mai multe decenii sau chiar peste un secol). În
acest interval de timp, situaţiile avute în vedere de către dispunător şi beneficiar pot suferi modificări
însemnate astfel încât îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor să devină extrem de dificilă ori
excesiv de oneroasă pentru beneficiar. Se pune problema adaptării condiţiilor şi a sarcinilor în aşa fel încât
să se respecte spiritul liberalităţii consimţite de către dispunător.
Ne aflăm în prezenţa unei aplicaţii a teoriei impreviziunii în materia liberalităţilor afectate de sarcini sau
condiţii. Trebuie menţionat că nu orice dificultate în îndeplinirea condiţiilor sau în executarea sarcinilor
conferă dreptul beneficiarului de a obţine revizuirea acestora. Legiuitorul foloseşte sintagmele „extrem de
dificilă” şi „excesiv de oneroasă”, ceea ce înseamnă că este absolut necesar să ne aflăm în ipoteza unor
dificultăţi foarte serioase, care nu au putut fi prevăzute de dispunător la momentul întocmirii testamentului
sau de legatar la momentul acceptării legatului. Instabilitatea monetară, criza economică, deprecierea valorii
imobilelor şi alte asemenea evenimente întâlnite în ultima vreme şi cunoscute de către testator şi beneficiar -
dacă se vor repeta în viitorul apropiat fără a se înregistra intensităţi cu totul neobişnuite – nu vor mai
justifica revizuirea condiţiilor şi a sarcinilor. Trebuie să fie vorba aşadar despre circumstanţe economice,
financiare, politice sau sociale noi ori evenimente şi obstacole pe care donatorul sau testatorul nu le-a
prevăzut56.
De exemplu, au fost situaţii în care o clădire a fost lăsată legat unei localităţi cu sarcina ca această clădire
să servească drept şcoală. La un moment dat, printr-un fapt al autorităţii, şcoala a fost închisă fie din cauza
lipsei elevilor, fie pentru că nu mai corespundea normelor legale în vigoare (iar aducerea la standardele
cerute necesita cheltuieli uriaşe, lipsind fondurile băneşti aferente). În aceste condiţii, a fost admisă cererea
de revizuire a sarcinilor, care poate însemna chiar şi autorizarea vânzării bunului respectiv, iar preţul să fie
folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului (de exemplu, clădirea urmează să fie folosită ca
bibliotecă sau banii obţinuţi din vânzarea clădirii să fie folosiţi pentru scopuri legate de sprijinirea copiilor
din acea localitate pentru realizarea instruirii şi educării lor). La fel au stat lucrurile şi în situaţia în care
bunul a fost folosit, potrivit voinţei testatorului, cu destinaţia de casă parohială, iar la un moment dat postul
de preot din acea localitate a fost desfiinţat.
§4. Ineficacitatea legatelor.
15. Noţiune. Cauze. Noţiunea generică de ineficacitate a legatelor desemnează acele ipoteze în care
dispoziţia testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate este lipsită de efecte juridice,
deci este ineficace, din cauze prevăzute de lege. Aceste cauze pot fi grupate în patru categorii.

56
J. Patarin, Révocation des libéralités pour l'inexécution des charges: conditions de recevabilité d'une demande
reconventionnelle en révision des charges (art. 900-2 et 900-5 c. civ.) et indemnisations consécutives à la révocation,
în RTD Civ. 1995, p. 167-169.

31
 Nulitatea absolută sau relativă a legatelor intervine în caz de nerespectare a regulilor de formă sau de
fond prevăzute de lege pentru validitatea lor (lit. A).
Reducţiunea legatelor, având drept consecinţă ineficacitatea parţială sau totală a legatelor se produce - la
cererea moştenitorilor rezervatari, a succesorilor acestora şi a creditorilor chirografari - în cazul în care, prin
liberalităţile făcute de defunct (ţinând seama şi de donaţiile făcute în timpul vieţii) s-a depăşit cotitatea
disponibilă. Problemele privind reducţiunea liberalităţilor excesive urmează să le analizăm în capitolul
consacrat rezervei succesorale.
Revocarea testamentului sau a unora din dispoziţiile sale (aici ne interesează legatele) poate fi voluntară,
când este opera testatorului, sau judecătorească, pronunţată de instanţă pentru cazurile prevăzute de lege
(lit. B).
Caducitatea legatelor intervine când executarea lor devine imposibilă din cauze posterioare momentului
întocmirii testamentului (lit. C). În sfârşit, urmează să analizăm şi consecinţele ineficacităţii legatului,
inclusiv problema dreptului de acrescământ (lit. D).

A. Nulitatea legatelor
16. Regim juridic. Nulitatea absolută sau relativă a legatului intervine în cazul în care testamentul,
respectiv dispoziţia testamentară prin care a fost prevăzut, nu întruneşte condiţiile de validitate, de fond sau
formă, prevăzute de lege. Poate fi vorba de cauze de nulitate comune tuturor actelor juridice, cum ar fi
viciile de consimţământ, sau de cauze de nulitate specifice legatelor, cum ar fi nerespectarea regulilor de
formă prevăzute de lege pentru testamente (inclusiv cerinţa actului separat). În toate cazurile, nulitatea
legatelor se apreciază în raport de elementele, cauzele existente la data întocmirii testamentului şi care
împiedică naşterea valabilă a legatului. Cauzele ivite ulterior şi care determină imposibilitatea executării
legatului nu constituie cauze de nulitate, ci atrag caducitatea legatului.

B. Revocarea legatelor
17. Consideraţii generale. Legatul născut în mod valabil poate deveni ineficace prin efectul revocării
lui, fie că este vorba de revocarea testamentului în întregul lui, fie că revocarea vizează numai legatul (ori
numai o parte dintr-un legat) sau legatele instituite prin testament.
Revocarea legatelor poate fi voluntară când îşi găseşte sorgintea în voinţa unilaterală a testatorului sau
judecătorească când se pronunţă de către instanţă pentru faptele (de regulă, culpabile) prevăzute de lege
săvârşite de legatar.
a. Revocarea voluntară
18. Reglementare. Noţiune. Potrivit art. 1.068 alin. 1 C.civ., legatele sunt supuse dispoziţiilor privind
revocarea voluntară a testamentului. Aceasta înseamnă că legatele pot fi revocate în cazurile în care
intervine revocarea voluntară a testamentului, reglementate de art. 1.051-1.053 C.civ., existând însă şi cazuri
de revocare voluntară caracteristice numai legatelor, prevăzute de art. 1.068 alin. 2-4 C.civ.
În principiu, testamentul, ca şi dispoziţiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice esenţialmente
revocabile, dacă legea nu prevede altfel în mod expres. În orice caz, legatele pot fi revocate prin voinţa
unilaterală a testatorului până în ultima clipă a vieţii. El nu poate renunţa valabil la acest drept - orice clauză
de renunţare făcută prin testament sau alt act este nulă absolut (art. 1.034 C.civ) - şi îl poate exercita în mod
discreţionar, nefiind susceptibil de abuz. Iar legatarul nu poate invoca vreun drept câştigat, deoarece legatul
nu produce efecte decât la data deschiderii moştenirii.
După modul de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea voluntară poate fi expresă sau tacită şi este
valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat.
19. Revocarea voluntară expresă (directă). Potrivit art. 1.051 C.civ. un testament nu poate fi revocat
expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior.
Actul autentic notarial trebuie să fie autentificat în condiţiile prevăzute de Legea nr. 36/1995.
Testamentul ulterior trebuie încheiat într-una dintre formele prevăzute de lege pentru testamente.
Rezultă că revocarea voluntară expresă este un act solemn; sub sancţiunea nulităţii absolute, actul
revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă autentică notarială.
Testamentul care revocă un testament anterior trebuie să fie valabil ca atare, dar poate fi întocmit într-o
formă diferită de aceea a testamentului revocat; nu se aplică regula simetriei formelor.

32
 20. Revocarea voluntară tacită (indirectă). Alături de revocarea expresă, se admite şi revocarea tacită a
legatelor. Revocarea este tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă indirect, dar neîndoielnic, din
anumite acte sau fapte, săvârşite de testator sau cunoscute de el.
Noul Cod civil prevede patru cazuri de revocare tacită: întocmirea unui testament nou (posterior) care -
fără a revoca expres pe cel anterior - conţine dispoziţii inconciliabile (incompatibile sau contrare) cu
dispoziţiile testamentului anterior (art. 1.052 alin. 3 C.civ.); distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului
olograf (art. 1052 alin.2 şi 3 C.civ.); înstrăinarea voluntară a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu
particular, consimţită de către testator (art. 1.068 alin. 2 şi 3 C.civ.); distrugerea voluntară de către testator a
bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu particular (art. 1.068 alin.4 C.civ.).

b. Revocarea judecătorească
21. Noţiune. Cauze. Revocarea judecătorească a legatelor - cauză de ineficacitate ca şi revocarea
voluntară sau nulitatea ori caducitatea - intervine în cazurile în care legatarul săvârşeşte, de regulă în mod
culpabil, o faptă dintre cele limitativ prevăzute de lege drept cauze de revocare judecătorească. Fapta care
justifică revocarea poate fi săvârşită înainte sau după deschiderea moştenirii, după caz, dar revocarea poate
fi pronunţată de instanţă, la cererea persoanei (persoanelor) interesate, numai după moartea testatorului.
Cazurile în care poate interveni revocarea judecătorească a legatelor - cu aplicabilitate în materia
moştenirii testamentare - sunt, în principiu, cele prevăzute drept cauze legale de revocare a donaţiilor, şi
anume: neîndeplinirea sarcinilor şi ingratitudinea legatarului (art. 1.069 alin. 1 şi 2 C.civ).
Printre cauzele de revocare judecătorească a legatelor pentru ingratitudinea legatarului, legiuitorul nu a
reţinut însă „refuzul de alimente” (art. 1.023 lit. c C.civ.), deoarece testamentul produce efecte numai la
moartea testatorului şi legatarul nu poate avea obligaţii (alimentare) anticipate rezultând din testament. Prin
urmare, «refuzul de alimente» nu justifică revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine. În
schimb, legea prevede o altă cauză de revocare judecătorească pentru ingratitudine, şi anume, injuriile
grave la adresa memoriei testatorului (art. 1.069 alin. 2 lit. b teza finală C.civ.).
22. Revocarea legatului pentru neîndeplinirea sarcinii. După cum am văzut,sarcina de care este afectat
legatul îl obligă pe legatarul acceptant al liberalităţii să o execute, persoanele interesate (terţul beneficiar al
sarcinii, creditorii lui sau executorul testamentar) putând cere prin justiţie executarea silită. Legea prevede
însă şi o altă posibilitate: revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea sarcinii instituite de
testator.
Acţiunea în revocare poate fi intentată (sau opusă pe cale de excepţie) de persoanele care, în caz de
admitere, urmează să beneficieze de efectele revocării: moştenitorii legali (indiferent dacă sunt sau nu
rezervatari), legatarii universali sau cu titlu universal, chiar şi cei cu titlu particular dacă pot justifica un
interes în revocarea legatului (de exemplu, legat cu titlu particular conjunctiv 57 sau legatarul cu titlu
particular este însărcinat cu executarea legatului), inclusiv creditorii lor pe calea acţiunii oblice (art. 1.560
C.civ.). Terţul beneficiar al sarcinii nu poate cere revocarea, neavând niciun interes în acest sens, cu excepţia
cazului când are şi calitatea de succesibil al defunctului, iar în această din urmă calitate revocarea îi profită,
legatul (parte din legat) ce-i revine în calitate de moştenitor legal fiind mai valoros decât sarcina stipulată în
favoarea sa.
Potrivit art. 1.070 C.civ., dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea
sarcinii se prescrie în termen de un an de la data la care sarcina trebuia executată. Dacă sarcina trebuie
executată imediat, nefiind stabilită o dată pentru executare, termenul de un an începe să curgă de la data
deschiderii moştenirii, când legatul afectat de sarcină începe să producă efecte.
Revocarea judecătorească a legatului intervine în cazul neîndeplinirii sarcinii fără justificare. În toate
cazurile, interpretând voinţa testatorului, instanţa este chemată să aprecieze dacă neexecutarea sarcinii (care
nu are caracterul unei simple recomandări 58) este suficient de gravă pentru a justifica revocarea (de exemplu,
obligaţia alimentară este executată defectuos).
23. Revocarea legatului pentru ingratitudine. Potrivit legii, revocarea judecătorească poate fi pronunţată
dacă legatarul a săvârşit următoarele fapte:
a) în timpul vieţii testatorului (art. 1.069 alin. 2 lit. a şi lit. b teza I C.civ.):

57
A se vedea D. Chirică, op.cit., p.252.
58
A se vedea, TS, col. civ., dec. nr. 1229/1959, cit. supra.

33
 - dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, ştiind că alţii
intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat.
- dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de testator;
b) după moartea testatorului (art. 1.069 alin. 2 lit. b teza a II-a C.civ.):
- dacă legatarul se face vinovat de injurii grave la adresa memoriei testatorului.
Acţiunea în revocare poate fi intentată după deschiderea moştenirii (sau opusă pe cale de excepţie) - ca
şi revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii - de persoanele interesate care, în caz de admitere, urmează să
profite de efectele revocării.
Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine se prescrie în termen de
un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine (art. 1.070 C.civ.). Aşadar, termenul
de un an este un termen de prescripţie, iar nu un termen de decădere, fiind supus regimului juridic al
prescripţiei extinctive. În sistemul Codului civil de la 1864 termenul de un an era termen de decădere de
drept substanţial, nefiind supus cauzelor de întrerupere şi suspendare prevăzute în materie de prescripţie.
C. Caducitatea legatelor
24. Noţiunea de caducitate. Caducitatea este o cauză de ineficacitate a legatului, constând într-o
imposibilitate de executare a legatului, instituit valabil de către testator şi nerevocat de acesta, ca urmare a
unor împrejurări străine de voinţa testatorului.
25. Cazurile de caducitate. Art. 1.071 C.civ. prevede 6 cazuri de caducitate: a) legatarul nu mai este în
viaţă la data deschiderii moştenirii; b) legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii
moştenirii; c) legatarul este nedemn; d) legatarul renunţă la legat; e) legatarul decedează înaintea împlinirii
condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal; f) bunul ce formează
obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în
timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul.
D. Destinaţia bunurilor care au constituit obiectul unui legat ineficace.
26. Regula. Dacă legatul este ineficace din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau desfiinţării pentru
nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii se pune întrebarea, care va fi
soarta bunurilor (drepturilor) care au format obiectul legatului ineficace59.
Problema este asemănătoare, dar nu identică, cu situaţia ce se poate întâlni în materia moştenirii legale,
când o persoană care ar fi avut vocaţie succesorală concretă (utilă) nu poate (de exemplu, din cauza
nedemnităţii sau a lipsei capacităţii succesorale) sau nu vrea să vină (renunţă) la moştenire. Potrivit
regulilor devoluţiunii legale a moştenirii, în astfel de cazuri moştenirea, respectiv cota parte
corespunzătoare din moştenire, va fi culeasă de comoştenitori - ale căror cote succesorale vor creşte în mod
corespunzător - sau va trece la moştenitorii subsecvenţi, inclusiv moştenitorii care pot culege moştenirea
prin reprezentare succesorală în cazul în care ascendentul lor este decedat sau nedemn la data deschiderii
moştenirii (împiedicând creşterea porţiunii comoştenitorilor de acelaşi grad de rudenie cu defunctul ca şi
cel reprezentat).
Şi în domeniul moştenirii testamentare, din ansamblul dispoziţiilor care guvernează materia, se poate
desprinde o regulă călăuzitoare care însă nu va primi aplicare dacă testatorul a dispus altfel.
Regula în materia devoluţiunii testamentare a moştenirii este prevăzută în art. 1.072 C.civ. potrivit cu
care ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau desfiinţării pentru nerealizarea
condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii profită moştenitorilor ale căror drepturi
succesorale ar fi fost micşorate sau, după caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia
să execute legatul. Cu alte cuvinte, vor profita moştenitorii în dauna cărora legatul ar fi fost executat.
Secţiunea a II-a
Dezmoştenirea (exheredarea)
27. Noţiune. Referitor la patrimoniul succesoral, în lumina art. 1.035 C.civ. testamentul poate conţine nu
numai dispoziţii pozitive - legate - dar şi dispoziţii negative - dezmoşteniri (exheredări) - prin care testatorul
înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali, rude sau soţ supravieţuitor.
Potrivit art. 1.074 alin. 1 C.civ., dezmoştenirea este dispoziţia testamentară prin care testatorul îi înlătură
de la moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali.

59
Dacă ineficacitatea intervine din cauza distrugerii bunului care formează obiectul legatului cu titlu particular,
evident, problema arătată nu se pune.

34
 Prin dezmoştenire, moştenitorii legali care nu sunt rezervatari pot fi înlăturaţi de la moştenire cu de-
săvârşire (rudele colaterale şi ascendenţii ordinari), iar moştenitorii rezervatari (descendenţii, ascendenţii
privilegiaţi şi soţul supravieţuitor) pot fi dezmoşteniţi din acea parte a moştenirii care excedează cota lor de
rezervă, numită cotitate disponibilă.
28. Feluri. În funcţie de modul de manifestare a voinţei de dezmoştenire, ea poate fi de mai multe feluri:
directă, indirectă şi cu titlu de sancţiune.
28.1. Dezmoştenirea directă. Dezmoştenirea este directă atunci când testatorul dispune prin testament
înlăturarea de la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali (art. 1.074 alin. 2 teza I C.civ.).
28.2. Dezmoştenirea indirectă. Dezmoştenirea este indirectă când testatorul, fără să menţioneze expres
înlăturarea de la moştenire a moştenitorilor legali, instituie unul sau mai mulţi legatari care urmează să
culeagă moştenirea, în tot sau în parte (art. 1.074 alin. 2 teza a II-a C.civ.). Înseamnă că prin instituirea de
legatari moştenitorii legali nerezervatari pot fi înlăturaţi de la moştenire total, iar cei rezervatari în limita
cotităţii disponibile. De exemplu, prin desemnarea unui legatar universal 60 sau a doi legatari cu titlu
universal fiecare pentru o jumătate de moştenire.
28.3. Dezmoştenirea sancţiune. Dezmoştenirea sancţiune, numită şi clauză penală, este acea dispoziţie
testamentară prin care testatorul prevede înlăturarea de la moştenire a acelor moştenitori care ar ataca
testamentul sau dispoziţiile testamentare cu acţiune în justiţie. O asemenea dispoziţie vizează, de regulă, pe
moştenitorii legali care ar ataca testamentul ce cuprinde legate, dar poate fi îndreptată şi împotriva
legatarului, de exemplu, împotriva legatarului universal care ar ataca dispoziţia testamentară prin care s-a
prevăzut un legat cu titlu particular în favoarea unei alte persoane.
În principiu, dezmoştenirea sancţiune este valabilă; fiind liber să dispună de moştenirea pe care o va lăsa
după moarte, testatorul poate lua şi măsuri de apărare, de respectare a dispoziţiilor sale de ultimă voinţă,
inclusiv cele care conţin dezmoşteniri determinate de sentimente de supărare, de mânie etc.
29. Efecte. Art. 1075 C.civ. reglementează efectele dezmoştenirii. Deosebim mai multe situaţii:
a) Alin. (1): În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vine în
concurs culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a
dezmoştenirii.
De exemplu, defunctul are 2 copii şi soţ supravieţuitor şi l-a dezmoştenit pe acesta din urmă. Soţul
supravieţuitor va culege rezerva de 1/8 din moştenire, iar copiii vor împărţi în mod egal cota de 7/8 (aceasta
fiind partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei de 1/8 cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a
dezmoştenirii). Textul se referă la „cotă”, iar nu la „rezervă” pentru că este posibil ca defunctul să prevadă o
înlăturare de la moştenire doar în parte, adică o diminuare (reducere) a cotei legale. De exemplu, se prevede
că soţul supravieţuitor este dezmoştenit în parte, urmând să primească doar 1/6 din moştenire, în loc de 1/4
cât ar fi primit ca moştenitor legal. În acest caz, constatându-se că rezerva soţului supravieţuitor de 1/8 nu a
fost încălcată, soţul supravieţuitor va primi 1/6 din moştenire, iar cei doi copii vor împărţi în mod egal cota
de 5/6 din moştenire, revenind fiecăruia câte 5/12 din moştenire.
Pentru a nu reveni, subliniem faptul că în sistemul noului Cod civil dezmoştenirea poate fi nu numai
totală, constând în înlăturarea de la moştenire în tot a unuia sau mai multor moştenitori legali, ci şi parţială,
constând într-o diminuare a cotei pe care moştenitorul legal ar fi primit-o în absenţa dezmoştenirii.
b) Alin. (2): Dacă, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel
dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după
atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit.
De exemplu, defunctul are soţ supravieţuitor, un copil, doi părinţi şi un frate, iar prin testamentul întocmit
l-a dezmoştenit pe copil. Soţul supravieţuitor va culege cota de 1/4 (deşi vine în concurs cu moştenitori din
două clase, cota se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiată, respectiv
clasa I, conform art. 972 alin. 2 C.civ.), copilul va culege rezerva de 3/8, iar restul de 3/8 se va împărţi între
moştenitorii din clasa a II-a (respectiv, părinţii defunctului vor primi împreună 3/16, câte 3/32 fiecare, iar
fratele defunctului va primi 3/16 din moştenire).
Precizăm că, pentru ca soţul supravieţuitor să vină la moştenire în concurs cu moştenitori legali din două
clase diferite, este absolut necesar ca moştenitorii din clasa subsecventă - care prin dezmoştenirea celor din
clasa preferată au dobândit vocaţie concretă la moştenire - să accepte moştenirea în termenul de opţiune
succesorală prevăzut de lege. În caz contrar, de exheredarea moştenitorilor din clasa preferată va profita soţul
60
A se vedea, de exemplu, cauza soluţionată prin dec. civ.a TJ Suceava nr.839/1980, în RRD, nr.3, 1981, p.61.

35
supravieţuitor, care - în virtutea vocaţiei sale la întreaga moştenire - va culege tot ceea ce rămâne după ce se
atribuie cota celui dezmoştenit. De exemplu, dacă a fost dezmoştenit direct şi total copilul defunctului şi
nimeni în afară de soţul supravieţuitor nu mai acceptă moştenirea, copilul va primi rezerva de 3/8 din
moştenire, iar soţul supravieţuitor va primi restul de 5/8 din moştenire 61. Numai dacă ar fi fost dezmoşteniţi
direct şi total atât soţul supravieţuitor, cât şi copilul şi nu mai există alţi moştenitori legali şi/sau testamentari
acceptanţi, cota de 1/2, adică ceea ce rămâne după atribuirea rezervei globale de 1/2 (dintre care 1/8 rezerva
soţului supravieţuitor şi 3/8 rezerva copilului), va constitui moştenire vacantă şi va reveni comunei, oraşului
municipiului sau statului, după caz.
c) Alin. (3): Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale
legale, moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit.
De exemplu, defunctul are doi fraţi, F1 şi F2; şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea în
parte a fratelui F1 încât acesta să primească doar 1/4 din moştenire (în loc de 1/2 cât ar fi primit ca
moştenitor legal). Fratele F2, care nu a fost instituit legatar, va primi ca moştenitor legal 3/4 din moştenire,
culegând astfel şi partea care ar fi revenit fratelui F1 dacă nu ar fi fost dezmoştenit. În calitate de moştenitor
legal F2 are vocaţie universală şi de aceea culege şi partea care ar fi revenit celui dezmoştenit.
Tot astfel, dacă defunctul are doi părinţi, P1 şi P2 (moştenitori rezervatari), şi prin testamentul întocmit a
prevăzut dezmoştenirea părintelui P1, acesta va primi la cerere rezerva de 1/4, iar celălalt părinte va primi, ca
moştenitor legal, 3/4 din moştenire, culegând astfel şi partea care ar fi revenit părintelui P1 dacă nu ar fi fost
dezmoştenit (dacă părintele P1 nu ar fi fost dezmoştenit, ambii părinţi ar fi primit câte 1/2 din moştenire).
d) Alin. (4): Dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la moştenire, cota ce i s-ar
fi cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moştenitorilor
subsecvenţi.
Un prim exemplu: defunctul are doi fraţi, F1 şi F2, şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea
în tot a fratelui F1.Întrucât acesta din urmă nu este moştenitor rezervatar, va fi înlăturat în totalitate de la
moştenire. Fratele F2, deşi nu a fost instituit legatar, va primi ca moştenitor legal întreaga moştenire,
culegând astfel şi partea de 1/2 care ar fi revenit fratelui F1 dacă acesta din urmă nu ar fi fost dezmoştenit.
Un al doilea exemplu: defunctul are un frate, F1, şi prin testamentul întocmit a prevăzut dezmoştenirea în
tot a fratelui F1. Întrucât acesta din urmă nu este moştenitor rezervatar, va fi înlăturat în totalitate de la
moştenire. În acest caz, moştenirea va reveni moştenitorilor subsecvenţi (de exemplu, bunicilor – care sunt
moştenitori din clasa a III-a sau unchilor - care sunt moştenitori din clasa a IV-a), iar aceştia vor culege
moştenirea ca moştenitori legali, testamentul fiind invocat de ei doar pentru a justifica vocaţia succesorală
concretă.
e) Potrivit art. 1.075 alin. (5), dispoziţiile prevăzute la alin. (1)-(4) nu pot profita persoanelor incapabile
de a primi legate.
Deşi comoştenitorii sau moştenitorii legali subsecvenţi - care vin la moştenire datorită dezmoştenirii alor
moştenitori legali - nu au fost gratificaţi şi culeg moştenirea ca moştenitori legali, totuşi situaţia lor este
asemănătoare cu cea a legatarilor. Pentru a nu se permite eludarea dispoziţiilor privitoare la incapacităţile de
a primi legate, legiuitorul a prevăzut că dezmoştenirea nu poate profita persoanelor incapabile de a primi
legate. De exemplu, de cuius-ul îl dezmoşteneşte direct şi total pe fratele F1 şi de această dezmoştenire
urmează să profite fratele F2, care a avut calitatea de tutore al său şi nu a primit de la instanţa de tutelă
descărcare pentru gestiunea sa (art. 988 alin. 2 C.civ.). În acest caz dispoziţia testamentară prin care fratele
F1 a fost dezmoştenit este lovită de nulitate relativă (aceeaşi sancţiune s-ar fi aplicat şi în cazul în care F1 ar
fi fost gratificat printr-un legat).
30. Nulitatea dezmoştenirii. Potrivit art. 1.076 C.civ. „(1) Dispoziţia testamentară prin care moştenitorii
legali au fost dezmoşteniţi este supusă cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege. (2)
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoşteniţi au luat
cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme de data
deschiderii moştenirii”.

61
Această soluţie se corelează cu prevederile art. 1.090 alin. 3 C.civ. şi cu cele ale art. 1.075 alin. 3 C.civ. De altfel,
în exemplul prezentat, soţul supravieţuitor nu mai concurează cu moştenitori din două clase, ci cu un moştenitor dintr-
o singură clasă şi, în vreme ce vocaţia copilului se întinde doar asupra rezervei (rezerva se dobândeşte cu titlu
universal), vocaţia soţului supravieţuitor se întinde asupra întregii moşteniri.

36
 Având în vedere faptul că dezmoştenirea poate interveni fie în mod direct - printr-o dispoziţie
testamentară prin care se înlătură în mod expres de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali -, fie
în mod indirect - prin instituirea unuia sau mai multor legatari (deci prin consimţirea unor legate) – oricare
dintre aceste dispoziţii testamentare sunt supuse cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de
lege. Poate fi vorba de cauze de nulitate relativă, cum ar fi viciile de consimţământ, în special dolul sau
violenţa. De asemenea, nerespectarea regulilor de formă prevăzute de lege pentru testamente atrage
sancţiunea nulităţii absolute.

Secţiunea a III-a
Execuţiunea testamentară
§1. Noţiunea şi natura juridică a execuţiunii testamentare
31. Noţiune. Execuţiunea testamentară este o dispoziţie cuprinsă în testament prin care testatorul
desemnează una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară pentru a putea asigura
executarea dispoziţiilor testamentare (art. 1077 C.civ.).
Testatorul recurge la instituirea de executor testamentar, de regulă, pentru a-i degreva pe moştenitori de
această sarcină sau în cazurile în care apreciază că moştenitorii chemaţi în puterea legii să execute
dispoziţiile testamentare (succesori universali) nu ar vrea sau nu ar putea asigura îndeplinirea dispoziţiilor
sale de ultimă voinţă (de exemplu, sunt minori sau persoane puse sub interdicţie).
În baza dispoziţiei testamentare nerevocate, notarul public competent a desfăşura procedura succesorală
eliberează persoanei instituite executor testamentar un certificat de executor testamentar.
Executor testamentar poate fi orice persoană (moştenitor legal sau testamentar ori o terţă persoană, de
exemplu, un avocat), cu singura condiţie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.
32. Natură juridică. Potrivit părerii dominante, execuţiunea testamentară este un mandat special, care -
ca atare - se aseamănă, dar se şi deosebeşte de mandatul de drept comun, motiv pentru care regulile de
drept comun în materie de mandat se aplică în această materie numai în măsura în care legea nu prevede
altfel sau nu sunt contrare scopului execuţiunii testamentare.
§2. Atribuţiile (puterile) executorului testamentar
33. Dreptul de administrare. Executorul testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral
pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în mod
expres acest drept. Aşadar, orice executor testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral în
virtutea legii, neavând importanţă faptul că testatorul nu i-a conferit în mod expres acest drept.
Administrarea vizează atât bunurile mobile, cât şi cele imobile, iar executorul testamentar poate să
efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca bunurile să
poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite. De asemenea, poate culege fructele bunurilor şi poate
exercita drepturile aferente administrării (de exemplu, intentarea acţiunii în justiţie pentru obligarea
chiriaşului care locuieşte într-un imobil care face parte din masa succesorală la plata chiriei restante sau,
după caz, solicitarea executării silite împotriva acestuia, solicitarea evacuării chiriaşului care nu plăteşte
chiria etc.).
34. Puterile executorului testamentar. Potrivit art. 1.077 alin. 3 C.civ., puterile executorului testamentar
pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin declaraţie autentică notarială.
Executorul testamentar are următoarele atribuţii:
a) va cere, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi minori, persoane puse
sub interdicţie judecătorească sau dispărute.
b) va stărui a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea moştenitorilor.
c) va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru executarea
legatelor. Instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale numai dacă nu există moştenitori
rezervatari;
d) va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie, pentru a apăra
validitatea sa. În acest sens, dacă se solicită anularea sau constatarea nulităţii testamentului, executorul
testamentar are obligaţia să solicite respingerea acţiunii, pe baza apărărilor corespunzătoare pe care le va
efectua în faţa instanţei;
e) va plăti datoriile moştenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa unei
asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile numai cu încuviinţarea instanţei;
f) va încasa creanţele moştenirii.

37
 §3. Încetarea execuţiunii testamentare
35. Cazuri de încetare a execuţiunii testamentare. Misiunea executorului încetează în următoarele
cazuri:
a) prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite (de exemplu, din
cauza îmbolnăvirii);
b) prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale. Nu va fi angajată răspunderea
executorului testamentar numai dacă dovedeşte că executarea în continuare i-ar fi cauzat lui însuşi o
pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării misiunii (art.2.034 alin.3 C.civ.).
c) prin decesul executorului testamentar;
d) prin punerea sub interdicţie judecătorească a executorului testamentar;
e) prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar care nu îşi îndeplineşte misiunea ori o
îndeplineşte în mod necorespunzător;
f) prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, afară de cazul în care
instanţa decide prelungirea termenului.
36. Obligaţia de a da socoteală. Asemănător mandatarului de drept comun, executorul testamentar
este obligat faţă de succesorii universali să dea socoteală de gestiunea sa şi să le predea tot ce a luat în
primire (de exemplu, creanţe succesorale încasate). Totodată, el are dreptul să i se înapoieze cheltuielile
făcute din patrimoniul propriu în îndeplinirea funcţiilor sale (pentru inventar, cheltuieli de judecată,
onorariu plătit notarului etc.) şi care sunt sarcini ce grevează moştenirea, precum şi să fie dezdăunat,
potrivit dreptului comun, pentru pierderile suferite cu ocazia îndeplinirii misiunii încredinţate de testator.
Potrivit art. 1.082 alin. 1 C.civ., la sfârşitul fiecărui an şi la încetarea misiunii sale, executorul
testamentar este obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moştenitori rezervatari.
Această obligaţie se transmite moştenitorilor executorului.
37. Răspunderea executorului testamentar. Art. 1082 alin. 2 C.civ. prevede că executorul
testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare. Ca şi mandatarul
contractual, executorul răspunde - sub forma daunelor-interese - de orice culpă comisă în legătură cu
executarea (neexecutarea) dispoziţiilor testamentare. Diligenţa cerută se apreciază mai sever (culpa levis in
abstracto) dacă executorul primeşte o remuneraţie, indiferent sub ce formă, decât dacă a lucrat fără plată
(culpa levis in concreto). Răspunderea lui poate fi atenuată de testator, după cum am văzut, prin scutirea de
obligaţia de a da socoteală. În niciun caz el nu răspunde de pieirea fortuită (dovedită) a bunurilor pe care le-
a deţinut.
În ipoteza pluralităţii de executori testamentari, noul Cod civil prevede că dacă au fost desemnaţi mai
mulţi executori testamentari, răspunderea acestora este solidară, cu excepţia cazului în care testatorul le-a
împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea încredinţată.

CAPITOLUL III
LIMITELE DREPTULUI DE DISPOZIŢIE ASUPRA MOŞTENIRII
1. Consideraţii introductive. Legea consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că orice
persoană fizică capabilă poate dispune de patrimoniul său pentru caz de moarte. Pe de altă parte,
succesibilul este liber să accepte moştenirea ce i se cuvine sau să renunţe la ea. Dar libertatea de a dispune
de patrimoniu pentru cauză de moarte, precum şi libertatea de a moşteni trebuie să fie exercitate în anumite
limite stabilite imperativ de lege.
- În primul rând, legea interzice actele asupra bunurilor dintr-o succesiune viitoare, nedeschisă, inclusiv
actele unilaterale (cu excepţia testamentelor); astfel, dreptul de opţiune succesorală nu poate fi exercitat sub
nicio formă (act unilateral sau contract) de către prezumtivii moştenitori decât din momentul deschiderii
moştenirii, când devin succesibili.
- În al doilea rând, libertatea dreptului de dispoziţie asupra patrimoniului vizează, în principiu, numai
cazul morţii dispunătorului. De regulă, testatorul nu poate stabili soarta bunurilor pentru caz de moarte a
propriilor moştenitori. Substituţiile fideicomisare şi liberalităţile reziduale vor produce efecte numai în
cazurile în care sunt permise de lege.
- În sfârşit, cea mai importantă limitare a libertăţii testamentare este stabilită de lege prin instituţia
rezervei succesorale; dacă testatorul decedat are, la data deschiderii succesiunii, moştenitori legali

38
rezervatari, liberalităţile testamentare vor produce efecte numai în limita cotităţii disponibile a moştenirii,
fără a aduce atingere cotei prevăzută de lege în favoarea moştenitorilor rezervatari.

Secţiunea I

Oprirea actelor juridice asupra unei moşteniri nedeschise, viitoare

2. Reglementare. Noţiune. Noul Cod civil reglementează problematica actelor asupra unei moşteniri
nedeschise în art. 956. Potrivit acestui text de lege, „Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de
nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă,
precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele
prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea
moştenirii.”
Rezultă că prin act asupra unei moşteniri nedeschise, interzis de lege, se înţelege orice act juridic,
unilateral sau contract, prin care se acceptă ori se renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data
încheierii lui, sau se înstrăinează ori se promite înstrăinarea drepturilor eventuale ale uneia dintre părţi din
acea moştenire.
Asemenea acte sunt interzise indiferent că sunt privitoare la moştenirea unei terţe persoane sau la
moştenirea unuia dintre contractanţi şi indiferent dacă acceptarea, renunţarea, înstrăinarea sau promisiunea
de înstrăinare se face cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Interdicţia se justifică prin ideea că actul asupra
moştenirii nedeschise poate trezi dorinţa morţii (votum mortis) celui care va lăsa moştenirea, iar dacă este şi
el parte contractantă se contravine şi principiului revocabilităţii dispoziţiilor pentru cauză de moarte. În
toate cazurile, actul poate fi deosebit de păgubitor, deoarece dreptul, fiind eventual, este, în toate cazurile,
incert, cel puţin valoric.
3. Condiţii. Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale ca act asupra unei moşteniri
nedeschise el trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra unei moşteniri (a), moştenirea în cauză să nu fie
deschisă (b) şi actul să nu fie permis în mod excepţional de lege (c).
a) Actul să fie privitor la o moştenire. Dacă nu sunt vizate drepturi succesorale - dreptul de a moşteni
(pacta de succedendo) sau obligaţia de a nu moşteni (pacta de non succedendo) - actul este valabil, chiar
dacă realizarea (naşterea sau executarea) obligaţiei atârnă de viaţa unei persoane, constituind o condiţie sau
un termen incert, ca modalitate a actului juridic.
b) Moştenirea să nu fie deschisă. Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale, el trebuie să
aibă ca obiect o moştenire nedeschisă. După deschiderea moştenirii succesorii pot dispune liber de
drepturile dobândite prin moştenire asupra patrimoniului succesoral sau asupra bunurilor determinate din
moştenire, precum şi de drepturile născute în persoana lor la data deschiderii moştenirii, cum este şi dreptul
de opţiune succesorală (dreptul de a accepta sau de a renunţa la moştenire).
c) Actul să nu fie permis în mod expres (excepţional) de lege. Art. 956 C.civ. debutează cu sintagma
„Dacă prin lege nu se prevede altfel”, ceea ce scoate în evidenţă opţiunea legiuitorului de a da dovadă de
flexibilitate; astfel, există unele situaţii în care – deşi se identifică elementele unui act asupra unei moşteniri
nedeschise – totuşi, pentru raţiuni superioare, aceste acte sunt permise.
i) De exemplu, este valabilă convenţia prin care asociaţii stipulează că la moartea unui asociat societatea
va continua cu moştenitorii asociatului decedat (art. 1.939 C.civ.).
ii) Tot astfel, este valabilă împărţeala de ascendent făcută prin donaţie (act între vii, cu efecte şi post
mortem) dacă s-au respectat condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege (art. 1.160 -1.163 C.civ.). Ca
urmare a partajului de ascendent realizat pe cale de donaţie, descendenţii-donatari vor dobândi în mod
irevocabil, de la data încheierii contractului, drepturile ce formează obiectul acestuia, putând dispune în
mod liber de bunurile ce le-au fost atribuite, fără să mai aştepte deschiderea moştenirii ascendentului-
donator.
4. Sancţiunea aplicabilă. Actul care întruneşte condiţiile arătate este lovit de nulitate absolută expresă
şi, ca atare, poate fi invocată de orice persoană interesată, cum ar fi, de exemplu, prezumtivii moştenitori
care au exercitat dreptul de opţiune succesorală înainte de deschiderea moştenirii sau care au înstrăinat ori
au promis înstrăinarea drepturilor succesorale dintr-o moştenire nedeschisă, moştenitorii şi creditorii

39
acestora etc. Potrivit art. 1.247 alin. 3 C.civ. instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută a
unui astfel de act.
Enumerarea cuprinsă în art. 956 C.civ. a actelor asupra moştenirii nedeschise care sunt prohibite este
una exemplificativă, iar nu limitativă (se foloseşte cuvântul „precum”, ceea ce înseamnă că sunt prezentate
câteva exemple, cele mai reprezentative).
Actele asupra unei succesiuni nedeschise întâlnite cel mai adesea în practică şi care intră sub incidenţa
prohibiţiei legale sunt următoarele:
- acceptarea moştenirii sau, dimpotrivă, renunţarea la moştenire, ambele consimţite anterior decesului
lui de cuius;
- renunţarea la rezerva succesorală de către moştenitor înainte de deschiderea moştenirii;
- înstrăinarea, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, a drepturilor succesorale eventuale ale unui potenţial
moştenitor făcută înaintea morţii lui de cuius;
- încheierea între un potenţial moştenitor şi un terţ a unei promisiuni de înstrăinare a unor bunuri
succesorale, anterior datei deschiderii moştenirii;
- împărţeala între potenţialii moştenitori a unei succesiuni nedeschise;

Secţiunea a II-a
Oprirea substituţiilor, în general. Admisibilitatea în noul Cod civil a substituţiilor
fideicomisare şi a liberalităţile reziduale
5. Preliminarii. Generic vorbind, substituţia (sub institutio, adică instituirea în locul altuia sau după
altul) este o dispoziţie prin care o persoană este chemată a primi o liberalitate în locul altei persoane sau
după aceasta.
6. Substituţiile în sistemul noului Cod civil. Preliminarii. Cu ocazia elaborării noului Cod civil, una
dintre preocupările importante ale legiuitorului a fost reglementarea corespunzătoare a materiei
substituţiilor. Au existat mai multe variante de lucru, dar cea care s-a impus în final a fost cea adoptată şi de
legiuitorul francez cu ocazia modificării Codului civil Napoleon în anul 2006.
Încercând să explicăm raţiunile pentru care substituţiile au fost reglementate în actuala formă, vom
putea spune că s-a urmărit armonizarea relaţiilor de familie, avându-se în vedere cel puţin 3 situaţii sociale:
- nevoia de transmitere a bunurilor peste generaţii, iar nu neapărat celei imediat următoare. Fiecare om
îşi cunoaşte cel mai bine copilul; îi ştie calităţile, dar mai ales defectele, slăbiciunile, patimile,
vulnerabilităţile62. Este normal ca titularului patrimoniului să i se permită să ia anumite măsuri de siguranţă
pentru ca averea sa, strânsă de multe ori cu truda mai multor generaţii, să nu fie risipită de generaţia
imediat următoare. Substituţia fideicomisară redevine un instrument juridic de consolidare a familiei (în
sens larg) şi răspunde nevoilor acelor oameni care îşi doresc ca, atunci când vor părăsi această lume, să
aibă certitudinea că nu numai copiii, dar şi nepoţii se bucură de o siguranţă patrimonială63.
- protejarea atât a intereselor copiilor şi urmaşilor acestora, cât şi a intereselor soţului din a doua
căsătorie. De exemplu, testatorului îi decedează soţia din prima căsătorie şi are unul sau mai mulţi copii.
Testatorul se recăsătoreşte, însă doreşte să nu îi dezavantajeze nici pe copiii din prima căsătorie, dar nici pe
soţia din cea de-a doua căsătorie. Astfel, el poate lăsa anumite bunuri celei de-a doua soţii - asigurându-i
astfel un trai corespunzător - ,cu obligaţia pentru aceasta de a administra bunurile şi de a le transmite, la
decesul său, copiilor din prima căsătorie a testatorului;
- asigurarea unui trai cât mai confortabil copiilor cu anumite dizabilităţi şi menţinerea unui echilibru în
ceea ce priveşte drepturile succesorale ale urmaşilor. Astfel, o parte din bunuri sunt lăsate de către

62
Printre vulnerabilităţi poate fi şi asumarea unor riscuri în afaceri, care pe fundalul unei crize economice
accentuate sau al unor întâmplări nefericite pot conduce la mari pierderi financiare sau chiar la crearea stării de
insolvabilitate.
63
Am făcut referire la cazul în care instituitul este copilul, iar substituitul este nepotul defunctului pentru că acesta
este cazul clasic. Nu trebuie să reducem raţionamentele în materie doar la acest «tandem». De pildă, instituit poate fi
un copil, iar substituit copilul altui copil al defunctului; sau, instituit poate fi o rudă ori un prieten, iar substituit poate
fi o fundaţie, o instituţie de învăţământ sau de cultură, un spital etc.

40
dispunător unuia dintre copiii săi - bolnav - pentru a avea un trai cat mai confortabil, dar cu sarcina ca
acesta să conserve şi să administreze bunurile şi, la decesul său, să le transmită copiilor celorlalţi fraţi.
7. Noţiunea substituţiei în noul Cod civil. Potrivit art. 993 C.civ. „Dispoziţia prin care o persoană,
denumită instituit, este însărcinată să administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi
să le transmită unui terţ, denumit substituit, desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în
care este permisă de lege.”
Din lecturarea acestui text de lege rezultă că, în principiu, sunt interzise acele dispoziţii cuprinse într-un
testament sau într-un contract de donaţie prin care dispunătorul transmite unul sau mai multe bunuri unei
persoane, numite instituit, cu sarcina pentru instituit de a administra aceste bunuri şi de a le transmite unui
terţ, numit substituit, care este desemnat tot de către dispunător. Acesta este motivul pentru care tratăm
substituţiile în capitolul consacrat limitelor dreptului de dispoziţie asupra moştenirii.
După cum se observă, figura juridică reglementată de art. 993 C.civ. nu are în vedere numai ipoteza în
care bunurile administrate de către instituit se vor transmite substituitului abia la decesul instituitului, ci
(mai ales) situaţia în care dispoziţia ar produce efecte în timpul vieţii instituitului. De aici apare diferenţa
clară faţă de substituţia fideicomisară, astfel cum este reglementată de art. 994 şi urm. C.civ., aceasta
presupunând transmiterea bunurilor către substituit doar la decesul instituitului.
Prin excepţie de la regula consacrată de art. 993 C.civ., sunt permise substituţiile fideicomisare şi
liberalităţile reziduale, dar numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 994 şi urm.
8. Substituţia fideicomisară în noul Cod civil.
8.1. Noţiune. Substituţia fideicomisară este o dispoziţie cuprinsă într-un testament sau într-un contract
de donaţie prin care dispunătorul îl obligă pe instituit (beneficiarul liberalităţii), donatar sau legatar, să
administreze bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi să le transmită, la decesul său, unei alte
persoane, numită substituit, desemnat tot de către dispunător (art. 994 C.civ.).
Ne aflăm practic în prezenţa unei liberalităţi, grevată de sarcina administrării bunului pe toată durata
vieţii instituitului (donatar sau legatar), iar la data decesului instituitului acest bun va reveni substituitului,
care este un terţ desemnat de către dispunător, iar nu de către instituit.
8.2. Elementele caracteristice ale substituţiei fideicomisare.
8.2.1. Existenţa a două liberalităţi succesive având acelaşi obiect. Pentru a ne afla în prezenţa unei
substituţii fideicomisare este necesar să existe două liberalităţi având acelaşi obiect, în favoarea a două
persoane desemnate de dispunător şi care liberalităţi urmează să fie executate succesiv: prima liberalitate
este făcută în favoarea instituitului şi urmează să se execute fie la moartea dispunătorului (dacă acesta l-a
desemnat legatar pe instituit), fie la încheierea contractului de donaţie dintre dispunător şi instituit; cea de-
a doua liberalitate este făcută în favoarea substituitului şi se va executa la moartea instituitului.
8.2.2. Existenţa unei sarcini a instituitului constând în obligaţia de a administra bunurile care constituie
obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului. Această sarcină este stipulată fie în
testamentul întocmit de către dispunător, fie în contractul de donaţie încheiat între dispunător şi instituit.
Ceea ce diferenţiază substituţia fideicomisară este faptul că instituitul nu are dreptul să dispună de
bunurile primite64 (nu le poate înstrăina şi nici greva), ci trebuie să administreze aceste bunuri, lui
aplicându-i se dispoziţiile referitoare la fiduciar. Aşadar, instituitul este proprietar al bunurilor primite, dar
dreptul său de proprietate este serios limitat.
8.2.2. Liberalitatea consimţită în favoarea substituitului urmează să se execute doar la decesul
instituitului. Chiar dacă substituitul dobândeşte bunurile de la dispunător, fiind succesorul în drepturi al
acestuia, liberalitatea consimţită în favoarea substituitului nu va produce efecte până la data decesului
instituitului.

64
În materia substituţiei fideicomisare nu sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 627 alin. 1 şi 2 C.civ.
potrivit cu care «(1) Prin convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată
de cel mult 49 de ani şi dacă există un interes serios şi legitim. Termenul începe să curgă de la data dobândirii
bunului. (2) Dobânditorul poate fi autorizat de către instanţă să dispună de bun dacă interesul care a justificat clauza
de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune.» Prevederile din materia substituţiilor
fideicomisare sunt derogatorii de la dreptul comun (a se vedea şi U.N.N.P.R., op.cit., p. 357).

41
 8.3. Regimul juridic al substituţiei fideicomisare. În cele ce urmează, vom prezenta regulile care
guvernează substituţia fideicomisară, astfel cum acestea se desprind din textele Codului civil.
8.3.1. Problema incapacităţilor. Potrivit art. 994 alin. 3 C.civ., „Incapacităţile de a dispune se apreciază
în raport cu dispunătorul, iar cele de a primi, în raport cu instituitul şi cu substituitul.” Astfel cum am arătat
în cele ce precedă, potrivit noii reglementări a substituţiei fideicomisare atât instituitul, cât şi substituitul
dobândesc bunurile care constituie obiectul liberalităţii de la dispunător. De aceea, singurul care dispune de
bunuri este dispunătorul şi de aceea incapacităţile de a dispune prin liberalităţi (donaţii şi/sau legate) se
apreciază numai în raport cu dispunătorul.
8.3.2. Aplicarea dispoziţiilor referitoare la fiducie. Art. 994 alin. 2 C.civ. prevede că instituitului i se
aplică în mod corespunzător dispoziţiile din prezentul cod referitoare la fiduciar.
Sintagma „în mod corespunzător” presupune faptul că nu se vor aplica tale quale dispoziţiile legale din
materia fiduciei (art. 773-791 C.civ.), ci trebuie ţinut seama de fizionomia substituţiei fideicomisare, de
scopurile urmărite de legiuitor, de compatibilitatea prevederilor din materia substituţiilor fideicomisare cu
cele din materia fiduciei.
8.3.3. Efectele cu privire la bunurile care constituie obiectul liberalităţii. Potrivit art. 995 C.civ., „(1)
Sarcina prevăzută la art. 994 produce efecte numai cu privire la bunurile care au constituit obiectul
liberalităţii şi care la data decesului instituitului pot fi identificate şi se află în patrimoniul său. (2) Atunci
când liberalitatea are ca obiect valori mobiliare, sarcina produce efecte şi asupra valorilor mobiliare care le
înlocuiesc. (3) Dacă liberalitatea are ca obiect drepturi supuse formalităţilor de publicitate, sarcina trebuie
să respecte aceleaşi formalităţi. În cazul imobilelor, sarcina este supusă notării în cartea funciară.”, iar art.
997 C.civ. dispune că „În vederea executării sarcinii, dispunătorul poate impune instituitului constituirea de
garanţii şi încheierea unor contracte de asigurare.”
8.3.4. Drepturile substituitului. Cât timp nu a intervenit decesul instituitului, substituitul are numai
drepturi eventuale. La decesul instituitului, substituitul dobândeşte drepturi depline asupra bunurilor ce au
constituit obiectul liberalităţii. Desigur, substituitul nu este obligat să primească aceste bunuri. El poate să
renunţe la beneficiul liberalităţii, situaţie în care se vor aplica prevederile art. 1000 C.civ. relative la
ineficacitatea substituţiei.
8.3.5. Intangibilitatea rezervei instituitului. Astfel cum vom arăta în cele ce urmează, rezerva
succesorală are un caracter imperativ (de ordine publică). Este lovită de nulitate dispoziţia prin care
defunctul ar dispune micşorarea rezervei moştenitorilor săi ori ar impune o sarcină care să afecteze rezerva.
După cum s-a statuat în practica instanţei supreme, sunt interzise dispunătorului „orice dispoziţii, sarcini,
condiţii, clauze, care ar leza drepturile moştenitorilor rezervatari”65.
Un asemenea principiu a fost avut în vedere şi în materia substituţiilor fideicomisare. Atunci când
instituitul este moştenitor rezervatar al dispunătorului, sarcina de a administra şi de a transmite bunurile
care constituie obiectul liberalităţii nu poate încălca rezerva sa succesorală. De exemplu, dacă liberalitatea
cu sarcină lăsată copilului rezervatar are o valoare de 500.000 de lei şi masa de calcul este de 1.200.000 de
lei (ceea ce înseamnă că rezerva copilului este de 600.000 de lei şi cotitatea disponibilă este tot de 600.000
de lei), liberalitatea va fi perfect valabilă şi copilul este ţinut să execute sarcina pentru că rezerva nu îi este
afectată. În schimb, dacă liberalitatea are o valoare de 500.000 de lei şi masa de calcul este de 600.000 de
lei (ceea ce înseamnă că rezerva copilului este de 300.000 de lei şi cotitatea disponibilă este tot de 300.000
de lei), copilul va fi ţinut să execute sarcina doar în limita cotităţii disponibile de 300.000 de lei;
liberalitatea va fi supusă reducţiunii întrucât încalcă rezerva copilului.
8.3.6. Ineficacitatea substituţiei. Există două cazuri în care substituţia fideicomisară devine ineficace: i)
substituitul predecedează instituitului; ii) substituitul renunţă la beneficiul liberalităţii.
Atunci când substituţia devine ineficace, regula este aceea că bunurile care constituie obiectul
liberalităţii vor reveni instituitului, care nu va mai fi ţinut să execute sarcina cu care este grevată
liberalitatea. În acest caz, instituitul îşi poate exercita toate atributele dreptului său de proprietate cu privire
la bunurile primite de la dispunător.

9. Liberalităţile reziduale
65
CSJ, s. civ., dec. nr. 1314/1994, în Dreptul nr.7, 1995, p.87.

42
 9.1. Noţiune. Liberalitatea reziduală reprezintă dispoziţia cuprinsă în testamentul lăsat de către
dispunător în favoarea instituitului sau în contractul de donaţie încheiat între dispunător şi instituit prin care
se stipulează ca substituitul – desemnat de către dispunător - să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data
decesului instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă.
Cu alte cuvinte, în cazul liberalităţii reziduale bunurile cu care a fost gratificat instituitul nu sunt
declarate inalienabile prin voinţa omului, instituitul putând să dispună de aceste bunuri după cum va dori -
cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, ori cel puţin cu titlu oneros.
9.2. Regimul juridic al liberalităţilor reziduale
9.2.1. Dreptul de dispoziţie al instituitului. Interdicţia de a dispune cu titlu gratuit.
Spre deosebire de substituţia fideicomisară, în cazul liberalităţii reziduale instituitul poate dispune în
mod nestingherit cu titlu oneros de bunurile primite de la dispunător. De exemplu, instituitul poate înstrăina
prin contracte de vânzare, întreţinere, rentă viageră etc. bunurile cu care a fost gratificat de către dispunător.
Mai mult decât atât, sumele obţinute ca urmare a înstrăinării bunurilor (de pildă, preţul obţinut din vânzarea
apartamentului primit de la dispunător) sau bunurile achiziţionate de către instituit prin cumpărare, schimb
etc. nu vor fi transmise substituitului. Acesta din urmă nu se poate opune sub nicio formă încheierii de către
instituit a actelor cu titlu oneros.
În ceea ce priveşte actele de dispoziţie cu titlu gratuit consimţite de către instituit cu privire la bunurile
primite de la dispunător, va trebui să distingem între legate şi donaţii. Astfel:
i) instituitul nu poate dispune prin legat cuprins în testament de bunurile care au constituit obiectul unei
liberalităţi reziduale. Această interdicţie de a dispune este firească şi ea decurge din raţiunea de a fi a
liberalităţii reziduale: dispunătorul a stipulat ca bunurile transmise de el şi care au rămas în patrimoniul
instituitului să revină - la decesul instituitului - substituitului, iar nu altei persoane.
ii) dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin donaţie. Legiuitorul dovedeşte
flexibilitate, lăsând la latitudinea fiecărui dispunător de a stipula în cuprinsul actului de liberalitate
consimţit în favoarea instituitului dacă acesta poate dispune sau nu prin contract de donaţie de bunurile
primite de la dispunător. Dacă nu există nicio stipulaţie expresă, instituitul poate dispune şi prin donaţie
deoarece regula este recunoaşterea dreptului de dispoziţie atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit.
Situaţie de excepţie: atunci când este moştenitor rezervatar al dispunătorului, instituitul păstrează
posibilitatea de a dispune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit
obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei sale succesorale.
9.2.2. Independenţa patrimonială a instituitului. Potrivit art. 1.004 C.civ., instituitul nu este ţinut să dea
socoteală dispunătorului ori moştenitorilor acestuia. În condiţiile în care instituitul nu are obligaţia de a
administra bunurile primite, neavând statutul unui fiduciar, el nu are nici obligaţia de a da socoteală
dispunătorului sau moştenitorilor acestuia cu privire la actele juridice ce au ca obiect bunurile primite de la
dispunător. Instituitul poate să încheie acte de administrare sau de dispoziţie păguboase, poate fi nediligent
în privinţa bunurilor etc. fără a-i putea fi angajată răspunderea în vreun fel.

Secţiunea a III-a

Oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală

§1. Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă

10. Consideraţii preliminare. Potrivit legii, orice persoană fizică poate dispune liber de bunurile care
alcătuiesc patrimoniul său, astfel încât patrimoniul lăsat la moarte poate fi, valoric, cu totul neînsemnat;
nimeni nu este obligat să lase o moştenire, chiar dacă are rude apropiate sau soţ supravieţuitor. Dar dreptul
de dispoziţie, drept exclusiv şi absolut, poate fi exercitat numai în limitele şi cu modificările determinate de
lege (art. 44 alin. 1 din Constituţie, art. 555-556 C.civ.).
Astfel de limitări - cele mai importante ale dreptului de dispoziţie în materia analizată - sunt prevăzute
în favoarea unor rude apropiate ale defunctului (descendenţi şi părinţi) şi în favoarea soţului supravieţuitor,
care au calitatea de moştenitori rezervatari. Aceste limitări vizează însă numai liberalităţile făcute prin acte
inter vivos (donaţii) şi mortis causa (legate), precum şi dezmoştenirile (exheredările) făcute prin testament.

43
Asemenea acte de dispoziţie, fără a fi interzise, trebuie să se încadreze în anumite limite prevăzute de lege
în favoarea moştenitorilor rezervatari.
11. Noţiunea de rezervă succesorală şi de cotitate disponibilă. Noul Cod civil defineşte atât rezerva
succesorală, cât şi cotitatea disponibilă.
Potrivit art. 1.086 C.civ. „Rezerva succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii
rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori
dezmoşteniri”.
Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată prin lege şi de care
defunctul putea dispune în mod neîngrădit prin liberalităţi (art. 1.089 C.civ.).
Prin urmare, dacă defunctul are moştenitori rezervatari şi dacă a dispus de patrimoniul său prin donaţii
şi/sau legate, masa succesorală - la care se adaugă, după cum vom vedea, donaţiile făcute în timpul vieţii -
se divide în două părţi: rezerva succesorală, destinată a fi moştenită de moştenitorii rezervatari chiar şi
împotriva voinţei liberale a defunctului, şi cotitatea disponibilă, în privinţa căreia voinţa defunctului este
suverană, discreţionară.
Pe de altă parte, rezerva îi apără pe moştenitorii rezervatari nu numai împotriva liberalităţilor excesive
făcute în favoarea unor persoane străine, dar şi împotriva liberalităţilor făcute în favoarea unor moştenitori
legali, chiar comoştenitori rezervatari. De exemplu, dacă defunctul are mai mulţi copii, nu poate gratifica
pe unul dintre ei decât cu respectarea rezervei celorlalţi.

§2. Caracterele juridice ale rezervei succesorale

12. Rezerva este o parte din bunurile moştenirii (pars hereditatis), deci are caracter succesoral, ce se
atribuie moştenitorilor rezervatari împotriva voinţei defunctului (art. 1.086 C.civ.). Ca moştenire, a cărei
parte este, se are în vedere nu numai patrimoniul defunctului la data morţii, dar şi donaţiile pe care le-a
făcut în timpul vieţii şi care - după cum vom vedea - se adaugă la activul net al patrimoniului succesoral
pentru calcularea rezervei.
13. Caracterul imperativ (de ordine publică) al rezervei. Cercul moştenitorilor rezervatari şi cuantumul
rezervei sunt stabilite imperativ de lege, neputând fi modificate prin voinţa celui care lasă moştenirea, nici
chiar cu acordul viitorilor (prezumtivilor) moştenitori rezervatari care ar consimţi, de exemplu, la
micşorarea cuantumului rezervei. Sancţiunea specifică aplicabilă în cazul încălcării dreptului la rezervă este
reducţiunea liberalităţilor excesive, iar nu nulitatea unor astfel de acte.
14. Caracterul propriu al dreptului la rezervă. Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în
persoana moştenitorilor rezervatari la data deschiderii moştenirii, iar nu dobândit de la defunct prin
succesiune. În privinţa dreptului la rezervă, descendenţii, părinţii şi soţul supravieţuitor nu sunt succesori în
drepturi (habentes causam) faţă de actele încheiate de defunct şi prin care se aduce atingere acestui drept,
ci au calitatea de terţi şi, ca atare, aceste acte nu le sunt opozabile.
15. Dreptul la rezervă în natură. Întrucât rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă sunt determinate ca
părţi din bunurile moştenirii, moştenitorii rezervatari au dreptul la rezervă, în principiu, în natură, iar nu
sub forma echivalentului în bani. Ei îşi valorifică dreptul la rezervă nu în calitate de creditori ai unei
creanţe, ci în calitate de proprietari (coproprietari în indiviziune) de bunuri. Dacă prin actele liberale ale
defunctului s-a adus atingere rezervei, ea trebuie să fie reîntregită în natură, iar nu prin echivalent (art.
1.097 alin. 2 C.civ. care prevede că „Întregirea rezervei, ca urmare a reducţiunii, se realizează în natură”).
Numai în mod excepţional, în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, rezerva poate fi atribuită
sau întregită sub forma unui echivalent în bani. De exemplu, dacă bunul donat a fost înstrăinat de donatar
înainte de deschiderea moştenirii (art. 1.097 alin. 3 C.civ.).
16. Caracterul individual al rezervei. Deşi rezerva se atribuie în indiviziune moştenitorilor rezervatari
care pot şi vor să moştenească, ea se calculează în funcţie de fiecare moştenitor rezervatar care culege
moştenirea. Astfel, potrivit art. 1.088 C.civ. „Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de
jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal.” Rezultă că pentru determinarea rezervei succesorale a fiecărui moştenitor rezervatar
trebuie să se verifice care ar fi fost cota succesorală a rezervatarului dacă ar fi cules moştenirea ca

44
moştenitor legal, iar rezerva este de jumătate din această cotă succesorală. De exemplu, dacă de cuius-ul
are ca moştenitori rezervatari pe soţul S, pe copilul C1 şi pe copilul C2, iar prin testament l-a instituit
legatar universal pe un prieten, pentru calculul rezervei succesorale a moştenitorilor rezervatari se va
proceda astfel: mai întâi, se va stabili că în absenţa testamentului S ar fi primit 1/4 din moştenire, C1 ar fi
primit 3/8 din moştenire, iar C2 ar fi primit 3/8 din moştenire; apoi, se vor stabili rezervele celor trei
moştenitori rezervatari, S având o rezervă de 1/8 din moştenire, iar C1 şi C2 având rezerve de 3/16 din
moştenire fiecare (adică jumătate din cota succesorală care li s-ar fi cuvenit ca moştenitori legali); în fine,
se va stabili că întreaga cotitate disponibilă de 1/2 din moştenire va reveni legatarului universal, al cărui
legat se va reduce la jumătate, în limitele cotităţii disponibile.
§3. Moştenitorii rezervatari
17. Precizări prealabile. Potrivit noului Cod civil (art. 1.087), sunt moştenitori rezervatari soţul
supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului. Ascendenţii ordinari şi rudele
colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte sau de gradul de rudenie, nu beneficiază de
rezervă succesorală. De exemplu, colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor),
deşi fac parte din aceeaşi clasă de moştenitori legali ca şi părinţii (respectiv din clasa a II-a), nu sunt
moştenitori rezervatari.
Art. 1.088 C.civ. prevede că „Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate din
cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal”.
Rezerva astfel determinată este la adăpost de liberalităţile excesive ale defunctului, indiferent de
beneficiarul liberalităţii, persoană străină sau moştenitor legal, chiar rezervatar. De exemplu, dacă defunctul
are 2 copii şi doreşte să favorizeze pe unul dintre ei, o poate face numai în limitele cotităţii disponibile,
rezerva celuilalt neputând fi atinsă, sub sancţiunea reducţiunii liberalităţii excesive. Evident, copilul
gratificat poate să cumuleze cotitatea disponibilă cu partea sa din rezervă. Bunăoară, dacă de cuius-ul îi
lasă prin testament copilului C1 un bun care reprezintă valoric 3/4 din patrimoniul succesoral, legatul va fi
executat pentru că se încadrează în cuantumul cumulat al cotităţii disponibile (de 1/2) şi al rezervei lui C1
(de 1/4) şi nu aduce atingere rezervei de 1/4 a copilului C2. În schimb, dacă valoarea bunului ar reprezenta
4/5 din moştenire, la cererea lui C2, legatul va fi redus de la 4/5 la 3/4, rezerva de 1/4 a lui C2 fiind astfel
asigurată.

A. Rezerva descendenţilor
18. Noţiunea de descendenţi. În această materie, ca şi în materia devoluţiunii legale a moştenirii, prin
descendenţi trebuie să înţelegem copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit (art. 975 alin.
1 C.civ.), indiferent dacă sunt din căsătorie (aceeaşi sau căsătorii diferite) sau din afara căsătoriei - asimilaţi
cu cei din căsătorie (dacă filiaţia a fost stabilită potrivit legii) ori din filiaţia stabilită prin adopţie şi
indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare succesorală (în cazul descendenţilor
de gradul al doilea sau următoarele).
19. Cuantumul rezervei descendenţilor. Potrivit noului Cod civil rezerva succesorală a fiecărui
descendent este de jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi
cuvenit ca moştenitor legal. Aceasta înseamnă că dacă, de exemplu, de cuius-ul are un copil şi l-a instituit
legatar universal pe un prieten, rezerva descendentului va fi de 1/2 din moştenire (pentru că în absenţa
legatului copilul ar fi cules întreaga moştenire), iar cotitatea disponibilă va fi de 1/2 din moştenire şi va
reveni legatarului (al cărui legat se va reduce în limitele cotităţii disponibile). În aceeaşi situaţie de fapt,
însă cu modificarea în sensul că de cuius-ul are doi copii, rezerva fiecărui copil va fi de 1/4 din moştenire,
dacă de cuius-ul are trei copii, rezerva fiecărui copil va fi de 1/6 din moştenire ş.a.m.d. Cotitatea
disponibilă va fi în toate cazurile de 1/2 din moştenire şi va reveni, în exemplul de mai sus, prietenului
defunctului, instituit legatar universal.
20. Problema descendenţilor decedaţi la data deschiderii moştenirii sau care sunt nedemni ori
renunţători. Se pune întrebarea dacă urmează să luăm în calcul descendenţii care nu mai există la data
deschiderii moştenirii sau care sunt nedemni ori renunţă la moştenire.
20.1. Descendenţii decedaţi. Dacă defunctul a avut unul sau mai mulţi descendenţi care nu mai există la
data deschiderii moştenirii (predecedaţi sau codecedaţi), la stabilirea rezervei nu sunt luaţi în considerare,

45
deoarece - neavând capacitate succesorală - nu au calitatea de moştenitori legali şi, cu atât mai puţin, de
moştenitori rezervatari.
Dacă însă descendentul, de exemplu, copilul care nu există la data deschiderii moştenirii a lăsat unul sau
mai mulţi urmaşi, care pot şi vor să vină la moştenire, la stabilirea rezervei se va lua în calcul şi
descendentul decedat, indiferent de numărul urmaşilor lui, dacă aceştia vor culege moştenirea (rezerva)
prin reprezentare succesorală. De exemplu, de cuius-ul are ca moştenitori rezervatari pe copilul C1, precum
şi pe nepoţii N1 şi N2 (copiii lui C2, predecedat), iar prietenul P a fost instituit legatar universal. Dacă nu ar
fi existat legatul (aşadar, aplicând regulile ce guvernează moştenirea legală), C1 ar fi primit 1/2 din
moştenire, iar N1 şi N2 ar fi primit câte 1/4 din moştenire, aceştia din urmă venind la moştenire prin
reprezentarea părintelui lor C2 pentru a moşteni cota ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar mai fi fost în viaţă
(aşadar, partajul moştenirii s-ar fi făcut pe tulpină, socotind ca tulpină pe C1 şi pe C2). Înseamnă că în
exemplul avut în vedere, rezerva lui C1 va fi de 1/4 din moştenire, rezerva lui N1 va fi de 1/8 din
moştenire, rezerva lui N2 va fi tot de 1/8 din moştenire (pentru că rezerva ce i s-ar fi cuvenit lui C2 ar fi
fost de 1/4 din moştenire), iar cotitatea disponibilă va fi de 1/2 din moştenire şi va reveni prietenului P.
20.2. Descendenţii nedemni sau renunţători. Se pune problema dacă la stabilirea rezervei se va ţine
seama de descendenţii care sunt renunţători sau nedemni.
Se impune a se face distincţia între descendenţii renunţători şi cei nedemni.
a) În privinţa descendenţilor renunţători, potrivit art. 1.091 alin. 5 C.civ. la stabilirea rezervei nu se ţine
seama de cei care au renunţat la moştenire, cu excepţia celor obligaţi la raport, potrivit art. 1.147 alin.
(2)66. Soluţia este logică pentru că potrivit art. 1.121 alin. 1 C.civ. „Succesibilul care renunţă este considerat
că nu a fost niciodată moştenitor”.
De exemplu, de cuius-ul a avut doi copii, C1 şi C2, iar C1 a avut un copil (N1) şi C2 a avut trei copii
(N2, N3 şi N3); dacă C1 şi C2 vor renunţa la moştenire, N1, N2, N3 şi N4 vor veni la moştenirea
defunctului în nume propriu (deoarece condiţiile reprezentării nu sunt îndeplinite, renunţătorul neputând fi
reprezentat), primind fiecare în calitate de moştenitor legal câte 1/4 din moştenire. În ipoteza în care
prietenul P ar fi fost instituit legatar universal, la stabilirea rezervei descendenţilor nu se va ţine seama de
renunţătorii C1 şi C2 (care prin renunţare au pierdut şi dreptul la rezervă), ci doar de nepoţii N1, N2, N3 şi
N4 (care vor primi o rezervă de 1/8 fiecare), legatarului universal P revenindu-i cotitatea disponibilă de 1/2
din moştenire.
b) În privinţa descendenţilor nedemni, la stabilirea rezervei nu se va ţine seama nici de aceştia deoarece
nedemnitatea are ca efect înlăturarea nedemnului de la moştenirea legală, ceea ce înseamnă că nedemnul va
pierde şi dreptul la rezerva succesorală. De exemplu, dacă de cuius-ul a lăsat soţ supravieţuitor şi doi copii-
C1 şi C2- (C2 fiind nedemn), iar prin testamentul întocmit l-a instituit legatar universal pe prietenul P,
rezerva soţului supravieţuitor va fi de 1/8 din moştenire, rezerva lui C1 va fi de 3/8 din moştenire, C2 nu va
moşteni (din cauza nedemnităţii el pierde şi dreptul la rezerva succesorală la care ar fi fost îndreptăţit dacă
nu ar fi fost nedemn), iar cotitatea disponibilă de 1/2 din moştenire va reveni legatarului universal (al cărui
legat se va reduce astfel la jumătate).
Prin excepţie, dacă descendenţii nedemnului vor veni la moştenire prin reprezentare succesorală, la
stabilirea rezervei se va lua în calcul şi descendentul nedemn. De exemplu, de cuius-ul are ca moştenitori
rezervatari pe copilul C1, precum şi pe nepoţii N1, N2 şi N3 (copiii lui C2, nedemn), iar prietenul P a fost
instituit legatar universal. Dacă nu ar fi existat legatul (aşadar, aplicând regulile ce guvernează moştenirea
legală), C1 ar fi primit 1/2 din moştenire, iar N1, N2 şi N3 ar fi primit câte 1/6 din moştenire, aceştia din
urmă venind la moştenire prin reprezentarea părintelui lor C2 pentru a moşteni cota ce i s-ar fi cuvenit
acestuia dacă nu ar fi fost nedemn (aşadar, partajul moştenirii s-ar fi făcut pe tulpină, socotind ca tulpină pe
C1 şi pe C2). Înseamnă că în exemplul avut în vedere rezerva lui C1 va fi de 1/4 din moştenire, rezerva lui
N1 va fi de 1/12 din moştenire, rezerva lui N2 va fi de 1/12 din moştenire, rezerva lui N3 va fi tot de 1/12

66
Potrivit art. 1.147 alin. (2) C.civ. „Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la
raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai valoarea
bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal”. De
această chestiune ne vom ocupa la materia raportului donaţiilor (a se vedea infra nr. 236.2).

46
din moştenire (pentru că rezerva autorului lor C2 ar fi fost de 1/4 din moştenire), iar cotitatea disponibilă va
fi de 1/2 din moştenire şi va reveni prietenului P (al cărui legat universal se va reduce astfel la jumătate).
B. Rezerva ascendenţilor privilegiaţi (părinţilor)
21. Noţiunea de părinţi (ascendenţi privilegiaţi). Dacă defunctul nu are descendenţi ca moştenitori legali
rezervatari sau cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii) ori nu vor să vină la moştenirea legală
(renunţând la beneficiul ei), legea recunoaşte dreptul la rezervă succesorală părinţilor defunctului care, în
calitate de ascendenţi privilegiaţi, fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali. Colateralii privilegiaţi
(fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul IV inclusiv), deşi fac parte tot din clasa a II-a
de moştenitori legali, nu beneficiază de rezervă succesorală; ei pot fi dezmoşteniţi prin liberalităţile făcute
de către defunct sau în mod direct.
Prin părinţi ca moştenitori rezervatari legea are în vedere pe tatăl şi mama defunctului, din căsătorie, din
afara căsătoriei sau din adopţie, ca şi în materia devoluţiunii legale a moştenirii.
22. Cuantumul rezervei părinţilor. Potrivit noului Cod civil rezerva succesorală a fiecărui părinte este de
jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal. Aceasta înseamnă că în fiecare caz în parte trebuie să stabilim cota succesorală pe care ar
fi primit-o părintele ca moştenitor legal, în funcţie de concursul cu alţi eventuali moştenitori, şi apoi să
stabilim rezerva ca fiind jumătate din această cotă legală. De exemplu, dacă există un singur părinte şi
defunctul l-a instituit legatar universal pe prietenul P, rezerva părintelui va fi de 1/2 din moştenire (dacă
există doi părinţi, rezerva fiecărui părinte va fi de 1/4 din moştenire). Dacă există un părinte şi soţ
supravieţuitor, iar defunctul l-a instituit legatar universal pe fratele F, atunci rezerva soţului supravieţuitor
va fi de 1/6 (jumătate din cota legală de 1/3), rezerva părintelui va fi de 1/12 (jumătate din cota legală de
1/6), rezerva globală va fi de 1/4, iar cotitatea disponibilă va fi de 3/4 şi va fi culeasă de către fratele F. La
fel se va proceda şi în situaţia în care există un părinte T, un frate F şi soţul supravieţuitor S, iar defunctul l-
a instituit legatar universal pe prietenul P. Ca moştenitori legali, S ar fi primit 1/3, T ar fi primit 1/6, iar F ar
fi primit 1/2. Întrucât există legatul universal, S va primi rezerva de 1/6, T va primi rezerva de 1/12, F nu va
primi nimic (fiind dezmoştenit indirect), iar P va primi cotitatea disponibilă de 3/4.
Se mai pune problema de a şti cum trebuie procedat în ipoteza în care defunctul a dispus de bunurile
sale prin liberalităţi care nu epuizează moştenirea, iar ca potenţiali moştenitori legali sunt ascendenţi
privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi. De exemplu, de cuius-ul a gratificat un prieten cu un legat cu titlu
universal al cărui cuantum este de 2/3 din moştenire, iar moştenitori legali acceptanţi sunt, părinţii M şi T şi
fratele F.
În situaţia în care legatul cu titlu universal este de 2/3 din moştenire, trebuie să verificăm dacă acest
legat încalcă rezerva succesorală globală a moştenitorilor rezervatari M şi T. Pentru aceasta, într-o primă
fază, trebuie să stabilim cotele ce li s-ar fi cuvenit lui M, T şi F în calitate de moştenitori legali. Astfel, M ar
avea o cotă de 1/4, T ar avea o cotă de 1/4, iar F ar avea o cotă de 1/2. Apoi, trebuie să calculăm rezervele
moştenitorilor rezervatari M şi T, rezerva lui M fiind de 1/8, iar rezerva lui T fiind de 1/8. Rezerva globală
este de 1/4, iar cotitatea disponibilă este de 3/4. După cum se observă, legatul de 2/3 este mai mic decât
cotitatea disponibilă de 3/4, ceea ce înseamnă că legatul nu trebuie redus. În consecinţă, se atribuie legatul
de 2/3, iar diferenţa de 1/3 dintre moştenire (1/1) şi legatul cu titlu universal (2/3) se va împărţi între M, T
şi F potrivit regulilor moştenirii legale, toţi cei 3 moştenitori legali suportând o diminuare a cotelor lor
legale ca urmare a existenţei legatului cu titlu universal. Procedând astfel, s-ar ajunge ca M să primească
1/12 (1/4x1/3), T să primească 1/12 (1/4x1/3), iar F să primească 1/6 (1/2x1/3). Numai că M şi T ar primi
mai puţin decât rezervele ce li se cuvin în mod imperativ. De aceea, M îşi va primi rezerva de 1/8, T îşi
va primi rezerva de 1/8, iar diferenţa dintre 1/3 şi rezerva globală de 1/4, adică 1/12, va reveni lui F.
După cum se observă, cel “sacrificat” este F pentru că el nu are calitatea de moştenitor rezervatar şi trebuie
să se mulţumească doar cu ceea ce rămâne după ce se execută legatul şi se asigură rezervele moştenitorilor
rezervatari. În astfel de situaţii se observă diferenţa de statut juridic dintre ascendenţii privilegiaţi şi
colateralii privilegiaţi, care - deşi ca moştenitori legali sunt plasaţi în aceeaşi clasă de moştenitori – se
diferenţiază în mod fundamental atunci când se pune problema dreptului la rezervă, în sensul că numai
ascendenţii privilegiaţi au un astfel de drept.

47
 C. Rezerva soţului supravieţuitor
23. Cuantumul rezervei soţului supravieţuitor. Şi în cazul soţului supravieţuitor rezerva succesorală este
de jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca
moştenitor legal. După cum este cunoscut, această cotă-parte de moştenire legală a soţului supravieţuitor
variază în funcţie de clasa (subclasa) de moştenitori cu care vine în concurs, iar în lipsa rudelor din cele
patru clase el are dreptul la întreaga avere a defunctului. Rezultă că în rezolvarea problemelor care se pun
în legătură cu drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor trebuie, în toate cazurile, să se determine cu
exactitate, pe bază de probe, calitatea moştenitorilor cu care el ar fi venit în concurs ca moştenitor legal
(rude ale defunctului făcând parte dintr-o anume clasă de moştenitori legali sau legatari care nu fac parte
din clasele de moştenitori legali), întrucât cota legală, şi deci şi rezerva soţului supravieţuitor depinde de
calitatea moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs67.
În lumina celor arătate rezerva soţului supravieţuitor va fi:
a) 1/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori),
indiferent de numărul lor sau de gradul lor de rudenie cu defunctul (copii, nepoţi etc.), deci 1/2 din cota
legală de 1/4. De exemplu, dacă prin testamentul întocmit de către de cuius copilul a fost instituit legatar
universal, soţul supravieţuitor va primi rezerva de 1/8 din moştenire (ca moştenitor legal), iar copilul va
primi restul de 7/8 din moştenire (ca legatar universal al cărui legat a fost redus, la cererea soţului
supravieţuitor, de la 1/1 la 7/8 din moştenire). Tot astfel, dacă prin testamentul întocmit de cuius-ul a dispus
dezmoştenirea directă şi totală a soţului supravieţuitor, acesta va primi rezerva de 1/8 din moştenire (ca
moştenitor legal), iar copilul va primi restul de 7/8 din moştenire (tot ca moştenitor legal).
b) 1/6 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, şi cu
colateralii privilegiaţi, de asemenea indiferent de numărul lor, deci 1/2 din cota legală de 1/3.
De exemplu, dacă de cuius-ul a făcut un testament prin care a fost instituit legatar universal un prieten al
defunctului, calitatea de moştenitori legali o au atât soţul supravieţuitor, cât şi ascendenţii privilegiaţi şi
colateralii privilegiaţi şi, în plus, niciunul dintre aceştia nu este nici nedemn şi nici renunţător. În acest caz,
rezerva soţului supravieţuitor va fi de 1/6 din moştenire, rezerva părinţilor va fi de 1/6 din moştenire,
colateralii privilegiaţi vor fi înlăturaţi de la moştenire, iar terţul gratificat va primi întreaga cotitate
disponibilă de 2/3 din moştenire, ca legatar universal, al cărui legat s-a redus, la cererea moştenitorilor
rezervatari, de la 1/1 la 2/3 din moştenire. În schimb, în cazul în care colateralii privilegiaţi ar fi fost
nedemni sau renunţători (ceea ce ar fi însemnat că nu ar fi primit nimic ca moştenitori legali), rezerva
soţului supravieţuitor ar fi fost de 1/4 din moştenire, rezerva părinţilor ar fi fost de 1/4 din moştenire
(fiecare părinte având dreptul la o rezervă de 1/8 din moştenire), iar cotitatea disponibilă de 1/2 din
moştenire ar fi revenit prietenului instituit legatar universal.
c) 1/4 din moştenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii
privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, deci 1/2 din cota legală de 1/2.
De exemplu, dacă soţul supravieţuitor a fost dezmoştenit direct şi total prin testamentul făcut de către de
cuius, iar la moştenire mai vin fie ascendenţii privilegiaţi, fie colateralii privilegiaţi, soţul supravieţuitor va
primi rezerva de 1/4 din moştenire, iar ascendenţii privilegiaţi sau, după caz, colateralii privilegiaţi vor
primi, ca moştenitori legali, restul de 3/4 din moştenire, care se va împărţi între aceştia potrivit regulilor
moştenirii legale.
d) 3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a de moştenitori) sau cu
colateralii ordinari (clasa a IV-a), în ambele cazuri indiferent de numărul lor, deci 1/2 din cota legală de 3/4.
De exemplu, dacă de cuius-ul a făcut un testament în favoarea ascendenţilor ordinari sau, după caz, în
favoarea colateralilor ordinari, iar legatele însumate reprezintă cel puţin 5/8 din moştenire, soţul
supravieţuitor va primi rezerva de 3/8 din moştenire, iar restul de 5/8 din moştenire va reveni ascendenţilor
ordinari sau, după caz, colateralilor ordinari, şi - dacă va fi cazul - va fi împărţit între legatari potrivit
dispoziţiilor din testament.

67
A se vedea în acest sens şi TS, s.civ., dec.nr.578/1986, în CD, 1986, p.81-82.

48
 e) 1/2 din moştenire în lipsa rudelor din cele patru clase de moştenitori legali, deci 1/2 din întreaga
moştenire, deoarece concurează numai cu beneficiarul (beneficiarii) liberalităţii (liberalităţilor), care nu are
(au) calitatea de moştenitor legal, inclusiv ipoteza în care ar fi avut această calitate, dar a renunţat la
moştenirea legală sau este nedemn de a moşteni.
Sintetic, rezerva soţului supravieţuitor se poate exprima prin formula:

Cota legală de 1/4; 1/3; 1/2; 3/4 sau 1

2
24. Imputarea rezervei soţului supravieţuitor asupra moştenirii. Potrivit art. 1.086 C.civ. rezerva
succesorală este partea din bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii
[…]. Pe cale de consecinţă, toate rezervele moştenitorilor rezervatari se vor imputa asupra moştenirii, în
ansamblul său.
Rezerva soţului supravieţuitor se atribuie cu prioritate din moştenirea lăsată de defunct, privită ca
unitate, urmând ca ulterior să se atribuie cotele (sau, după caz, rezervele) celorlalţi moştenitori. De
exemplu, dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu copilul defunctului şi cu un prieten, care a fost
instituit legatar universal, se va proceda astfel: mai întâi, se atribuie rezerva soţului supravieţuitor, care este
de 1/8 din moştenire; apoi, se atribuie rezerva copilului, care este de 3/8 din moştenire; în continuare, se
însumează cele două rezerve pentru a se obţine rezerva globală (care este în acest caz de 1/2 din moştenire)
şi, pe cale de consecinţă, cotitatea disponibilă (care este de 1/2 din moştenire); în final, se atribuie cotitatea
disponibilă de 1/2 din moştenire legatarului universal.

D. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu descendenţii dintr-o căsătorie

anterioară a defunctului
25. Reglementarea şi justificarea cotităţii disponibile speciale. Una dintre constantele dreptului
succesoral o reprezintă protecţia deosebită a descendenţilor dintr-o căsătorie anterioară a defunctului
împotriva liberalităţilor exagerate pe care părintele lor le-ar face în favoarea soţului dintr-o căsătorie
ulterioară.
Potrivit art. 1.090 C.civ., „(1) Liberalităţile neraportabile făcute soţului supravieţuitor, care vine la
moştenire în concurs cu alţi descendenţi decât cei comuni lor, nu pot depăşi un sfert din moştenire şi nici
partea descendentului care a primit cel mai puţin. (2) Dacă defunctul nu a dispus prin liberalităţi de
diferenţa dintre cotitatea disponibilă stabilită potrivit art. 1.089 şi cotitatea disponibilă specială, atunci
această diferenţă revine descendenţilor. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător atunci
când descendentul menţionat la alin. (1) a fost dezmoştenit direct, iar de această dezmoştenire ar beneficia
soţul supravieţuitor”.
Prin urmare, dacă defunctul a fost căsătorit de mai multe ori şi are ca moştenitor unul sau mai mulţi
copii (descendenţi) dintr-o căsătorie anterioară (din afara căsătoriei sau din adopţie), nu poate gratifica pe
soţul din ultima căsătorie (soţul supravieţuitor) în limita cotităţii disponibile ordinare (obişnuite), ci numai
în limita unei cotităţi disponibile speciale, egală cu partea descendentului care a luat mai puţin68 (limită
variabilă), cel mult un sfert din moştenire (limită fixă, maximă).
Prin instituirea acestei cotităţi speciale legiuitorul a urmărit ocrotirea copiilor (descendenţilor)
defunctului pe care i-a avut înainte de încheierea ultimei căsătorii, împotriva influenţelor şi presiunilor pe
care soţul din ultima căsătorie (mama sau tatăl vitreg) ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit,
determinându-l pe acesta din urmă să-i facă liberalităţi în detrimentul copiilor. În practica judecătorească
problema s-a pus relativ frecvent ceea ce dovedeşte utilitatea instituţiei cotităţii disponibile speciale.
26. Noţiunea de „alţi descendenţi decât cei comuni lor” în sensul art. 1.090 C.civ.

68
Legea vizează ipoteza în care datorită donaţiilor primite de la defunct cu scutire de raport sau datorită
dispoziţiilor testamentare (legate sau dezmoşteniri directe) unii dintre descendenţi primesc mai mult din moştenire
decât alţii. Întrucât cotitatea disponibilă specială nu poate depăşi partea descendentului care a primit mai puţin, ea se
raportează la această parte.

49
 Pe de o parte, textul se referă nu numai la copiii (unul sau mai mulţi) dintr-o căsătorie anterioară a
defunctului (chiar declarată nulă sau anulată), dar şi la cei din afara căsătoriei, precum şi la copiii adoptaţi
de către defunct.
Pe de altă parte, textul se referă nu numai la descendenţii de gradul I, ci şi la descendenţii de grade
subsecvente, indiferent că aceştia din urmă vin la moştenire prin reprezentare succesorală sau în nume
propriu.
27. Liberalităţile care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 1.090 C.civ. Descendentul defunctului, în
sensul precizat mai sus, poate invoca dispoziţiile art. 1.090 C.civ. în următoarele cazuri:
i) Dacă defunctul a făcut în favoarea soţului supravieţuitor donaţii în timpul ultimei căsătorii sau chiar
anterior căsătoriei, dacă se dovedeşte că perspectiva acestei căsătorii a fost cauza impulsivă şi determinantă
a liberalităţii.
În toate cazurile, trebuie să fie vorba de donaţii care nu sunt supuse raportului (neraportabile); dacă
donaţia este supusă raportului, urmează să fie readusă, în natură sau prin echivalent, la moştenire şi deci
reprezintă doar un avans asupra moştenirii.
ii) Dacă prin testamentul lăsat, defunctul a făcut în favoarea soţului supravieţuitor legate, chiar dacă data
testamentului este anterioară încheierii ultimei căsătorii, deoarece se poate presupune menţinerea
dispoziţiilor testamentare favorabile sub influenţa soţului din această căsătorie.
iii) Dacă prin testamentul lăsat, defunctul a prevăzut dezmoştenirea directă (expresă) a descendenţilor în
cauză, iar de această dezmoştenire urmează să beneficieze soţul supravieţuitor (art. 1.090 alin.3 C.civ.).
28. Determinarea cuantumului cotităţii disponibile ordinare şi a cotităţii disponibile speciale.
Regimul juridic al diferenţei dintre cele două cotităţi disponibile. Aplicarea prevederilor art. 1.090 C.civ.
presupune luarea în considerare a unor ipoteze în care soţul din ultima căsătorie, gratificat printr-o
liberalitate neraportabilă, vine la moştenire cu descendenţi ai defunctului, dintre care cel puţin unul este
dintr-o căsătorie anterioară. Vom avea în vedere ipoteza în care soţul supravieţuitor a fost instituit legatar
universal şi vine în concurs cu unul sau mai mulţi copii ai defunctului dintr-o căsătorie anterioară, acesta
fiind cazul cel mai des întâlnit în practică.
În ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu un singur copil dintr-o căsătorie anterioară a
defunctului şi soţul supravieţuitor a fost instituit legatar universal, se va proceda astfel:
i) Se stabileşte rezerva soţului supravieţuitor, care este de 1/8 din moştenire, apoi rezerva copilului, care
este de 3/8 din moştenire, ceea ce înseamnă că rezerva globală este de 1/2 din moştenire, iar cotitatea
disponibilă ordinară (obişnuită) este de 1/2 din moştenire. Dacă soţul supravieţuitor gratificat nu ar fi venit
în concurs cu copilul defunctului dintr-o căsătorie anterioară, întreaga cotitate disponibilă ordinară ar fi
revenit soţului supravieţuitor, ca legatar, ceea ce înseamnă că soţul supravieţuitor ar fi primit 5/8 din
moştenire(1/8 rezerva şi 1/2 cotitatea disponibilă), iar copilul ar fi primit doar rezerva sa de 3/8 din
moştenire. Legiuitorul a considerat că acest mod de a se proceda nu corespunde interesului copilului din
căsătoria anterioară a defunctului şi a decis să permită gratificarea soţului din ultima căsătorie doar în
limitele unei cotităţi disponibile speciale, iar nu în limitele cotităţii disponibile ordinare.
ii) Se calculează cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor, care nu poate depăşi un sfert din
moştenire (limita fixă) şi nici partea copilului care a primit cel mai puţin (limită variabilă). Aşadar, pe lângă
rezerva sa de 1/8 din moştenire, soţul din ultima căsătorie mai poate beneficia de cotitatea disponibilă
specială. Cum copilul din căsătoria anterioară nu poate primi mai puţin decât rezerva sa de 3/8 din
moştenire, rezultă că, în acest caz, cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor va fi de 1/4 din
moştenire (se va raporta la limita fixă, adică aceea ca liberalitatea să nu depăşească 1/4 din moştenire).
iii) Se pune problema de a şti ce se întâmplă în cazul în care cotitatea disponibilă specială este mai mică
decât cotitatea disponibilă ordinară. Astfel, în exemplul dat (un singur copil din căsătoria anterioară a
defunctului), cotitatea disponibilă ordinară este de 1/2, deci mai mare decât cotitatea disponibilă specială,
de maximum 1/4, diferenţa între cele două cotităţi fiind de 1/4 din moştenire. Care va fi regimul juridic al
acestei diferenţe?
Este evident că defunctul putea dispune de această diferenţă în favoarea oricui, cu excepţia soţului din
ultima căsătorie. Astfel fiind, dacă defunctul nu a dispus de diferenţa dintre cotitatea disponibilă specială
(mai mică) şi cotitatea disponibilă ordinară (mai mare), respectiv dispoziţia este ineficace în lumina art.

50
1.090 C.civ., acea parte din moştenire urmează să fie atribuită copilului defunctului (art. 1.090 alin.2
C.civ.). Aşadar, diferenţa dintre cotitatea disponibilă ordinară şi cea specială de 1/4 din moştenire va reveni
copilului.
iv) Stabilirea cotelor finale cuvenite soţului supravieţuitor şi copilului. Astfel, în final, soţul
supravieţuitor va primi 3/8 din moştenire (1/8 rezerva plus 1/4 cotitatea disponibilă specială), iar copilul va
primi 5/8 din moştenire (3/8 rezerva plus 1/4 diferenţa dintre cotitatea disponibilă ordinară şi cotitatea
disponibilă specială).
29. Sancţiunea depăşirii cotităţii disponibile speciale. Art. 1.090 C.civ. nu prevede vreo sancţiune
specială pentru încălcarea limitelor în care defunctul putea face donaţii sau dispoziţii testamentare în
favoarea soţului supravieţuitor care concurează cu copiii dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei
ori din adopţie. Astfel fiind, se aplică sancţiunea prevăzută pentru depăşirea cotităţii disponibile ordinare:
reducţiunea (reducerea) liberalităţilor excesive în limitele cotităţii disponibile speciale.
§4. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile
30. Precizări prealabile. După ce am analizat dispoziţiile privind cuantumul rezervei succesorale şi al
cotităţii disponibile ordinare şi speciale, urmează să vedem cum se stabileşte în concret, în raport de fiecare
moştenire în parte, masa succesorală, numită masa de calcul, la care se raportează fracţiunile reprezentând
rezerva, respectiv cotitatea disponibilă.
Masa succesorală avută în vedere în acest scop nu este cea lăsată efectiv de defunct; trebuie avute în
vedere şi donaţiile făcute de el în timpul vieţii, căci rezerva îi ocroteşte pe moştenitorii rezervatari nu
numai împotriva dispoziţiilor testamentare (legate şi dezmoşteniri), dar şi împotriva liberalităţilor făcute
prin acte între vii (donaţii). Înseamnă că stabilirea masei de calcul presupune reconstituirea patrimoniului
defunctului, prin calcul pe hârtie, pentru a stabili valoarea pe care ar fi avut-o nemicşorat prin donaţii. În
raport de această masă de calcul - denumită sugestiv şi „moştenire închipuită”69 se va putea constata dacă
prin liberalităţile făcute a fost atinsă rezerva moştenitorilor şi deci urmează să se procedeze la reducţiunea
liberalităţilor excesive. Prin urmare, stabilirea masei de calcul este o operaţiune prealabilă reducţiunii
liberalităţilor excesive.
Pentru stabilirea masei de calcul, art. 1.091 C.civ. are în vedere trei elemente, respectiv trei
operaţiuni care se efectuează succesiv:
a) determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în patrimoniul
succesoral la data deschiderii moştenirii;
b) determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din activul brut al
moştenirii;
c) reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de către
cel care lasă moştenirea.
În urma acestor trei operaţiuni se va putea stabili necesitatea reducţiunii liberalităţilor dacă se dovedesc
a fi excesive, depăşind limitele cotităţii disponibile (§5).
În legătură cu donaţiile făcute de către de cuius urmează să analizăm şi (§6) instituţia raportului
donaţiilor cu incidenţă în materie, pentru ca apoi să putem stabili (§7) regulile imputării liberalităţilor
asupra cotităţii disponibile şi, în anumite cazuri, asupra rezervei beneficiarului liberalităţii.
31. Determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în patrimoniul
succesoral la data deschiderii moştenirii, presupune identificarea tuturor bunurilor cu valoare patrimonială
ce aparţin defunctului la data deschiderii moştenirii: drepturi reale, de creanţă (inclusiv creanţele împotriva
moştenitorilor) sau de proprietate intelectuală. Se au în vedere şi bunurile de care defunctul a dispus prin
testament, ele aflându-se în patrimoniul succesoral.

69
M. Eliescu, op.cit., p.352. Precizăm că dacă există soţ supravieţuitor – indiferent că moşteneşte sau nu (este
nedemn, renunţător) – reconstituirea patrimoniului defunctului prin calcul pe hârtie trebuie să fie precedată de
lichidarea comunităţii de bunuri a soţilor, pentru a determina partea cuvenită soţului defunct din această comunitate
şi care intră în masa succesorală, respectiv partea aparţinând soţului supravieţuitor în calitatea sa de codevălmaş şi
care nu formează obiect de moştenire.

51
 Nu vor fi cuprinse printre bunurile existente cele lipsite de valoare patrimonială (cum ar fi, hârtiile de
familie, portretele, diplomele etc.) sau care nu pot fi valorificate (creanţa al cărei debitor este de
insolvabilitate notorie).
32. Determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din activul brut al
moştenirii. După determinarea şi evaluarea bunurilor din patrimoniul succesoral 70 se identifică şi se scade
pasivul succesoral din activul brut al moştenirii. În alcătuirea pasivului moştenirii intră datoriile şi sarcinile
moştenirii.
Prin datoriile moştenirii se înţelege acele obligaţii patrimoniale ale defunctului care - indiferent de
izvorul lor (contractual, delictual, legal etc.) - există în patrimoniul succesoral la data deschiderii
moştenirii, inclusiv datoriile defunctului faţă de moştenitori.
Prin sarcinile moştenirii se înţelege acele obligaţii care - fără a fi existat în patrimoniul celui care lasă
moştenirea - se nasc în persoana moştenitorului la deschiderea moştenirii sau ulterior, independent de
voinţa defunctului sau din voinţa lui. Astfel sunt: i) cheltuieli de înmormântare (care nu trebuie să fie
excesive), inclusiv cheltuielile efectuate de moştenitori cu parastasele pentru pomenirea memoriei autorului
lor, la diferite intervale de timp, conform obiceiurilor 71; ii) cheltuielile pentru administrarea (de sigilare, de
inventariere, de evaluare a bunurilor succesorale, etc.) şi lichidarea moştenirii, inclusiv taxele şi impozitele
pentru bunurile din moştenire72, precum şi cheltuielile necesare pentru desfăşurarea procedurii succesorale
(de exemplu, cheltuielile predării legatelor - art. 1.066 C.civ., nu şi datoriile personale ale comoştenitorilor,
cum ar fi taxele succesorale, onorariile, taxele judiciare de timbru etc.).
Pasivul succesoral urmează să fie scăzut din activul brut, deoarece drepturile moştenitorilor rezervatari
şi ale legatarilor nu pot fi satisfăcute decât după satisfacerea creditorilor.
33. Reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de
către cel care lasă moştenirea. Rezerva succesorală îi apără pe moştenitorii rezervatari nu numai împotriva
dispoziţiilor testamentare, dar şi împotriva liberalităţilor excesive făcute în timpul vieţii. Astfel fiind, pentru
calculul rezervei şi al cotităţii disponibile, la activul net trebuie să se adauge valoarea bunurilor donate de
către defunct în timpul vieţii.
33.1. Reunire fictivă. Subliniem că această adăugare, reunire, nu este efectivă, ci pur fictivă, doar pentru
calcul, pentru a se vedea dacă liberalităţile inter vivos (şi mortis causa) se încadrează ori nu în limitele
cotităţii disponibile. Numai dacă această cotă a fost depăşită se va pune problema readucerii, în natură sau
prin echivalent, la masa succesorală a bunurilor dăruite. Dar calculul rezervei şi al cotităţii disponibile este
numai o operaţiune prealabilă reducţiunii liberalităţilor excesive, un calcul pe hârtie (contabil).
Sunt supuse reunirii fictive toate donaţiile făcute de defunct, indiferent de forma de realizare (act
autentic, dar manual, donaţii simulate sau indirecte) şi indiferent de persoana donatarului (moştenitor -
rezervatar sau nerezervatar - sau terţ). Deoarece dispoziţiile legale prin care se asigură rezerva succesorală
au caracter imperativ (de ordine publică) donaţiile nu pot fi exceptate de la reunirea fictivă prin voinţa
donatorului. Chiar dacă donaţia este scutită de raport, valoarea ei se adaugă la masa de calcul a rezervei.
În cazul donaţiilor cu sarcini, la reunirea fictivă se va ţine seama de valoarea rezultată din diferenţa dintre
valoarea bunului donat şi valoarea sarcinii. Dacă însă sarcina stipulată în favoarea unui terţ (nu a
donatarului) reprezintă o donaţie indirectă, grefată pe o donaţie directă, se va adăuga prin calcul şi valoarea
donaţiei indirecte (de exemplu, dacă donatorul a dăruit donatarului suma de 100.000 de lei, iar potrivit
contractului donatarul are obligaţia de a-i plăti terţului taxele de şcolarizare în cuantum de 15.000 de lei -
donatorul gratificându-l astfel în mod indirect pe terţ -, la reunirea fictivă se va adăuga atât donaţia directă
de 85.000 de lei - în limita folosului pur gratuit -, cât şi donaţia indirectă de 15.000 de lei).
33.2. Gratuităţi nesupuse reunirii. Potrivit art. 1.091 alin. 3 C.civ., nu se va ţine seama în stabilirea
rezervei de darurile obişnuite, de donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive, nici de
sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor, a
părinţilor sau a soţului şi nici de cheltuielile de nuntă.
70
Dacă masa succesorală nu este determinată, instanţa trebuie să anuleze în întregime certificatul de moştenitor,
TS, s. civ., dec.nr.266/1963, în CD, 1963, p.135.
71
CSJ, s. civ., dec.nr.79/1994, în Dreptul nr.12, 1994, p.63.
72
A se vedea TS, s. civ., dec.nr.111/1978, în CD, 1978, p.123-127; idem, dec. nr. 129/1983, în CD, 1983, p.80-82.

52
 Aşadar, nu sunt supuse reunirii fictive acele gratuităţi care sunt făcute în îndeplinirea unor îndatoriri
sociale şi care nu reprezintă liberalităţi ori - chiar dacă sunt calificate donaţii - nu sunt supuse regimului
liberalităţilor, fiind exceptate de lege [art. 1.150 alin.1 lit.c.)] şi de la raportul donaţiilor (deşi donatorul nu
a prevăzut scutirea de raport). Astfel:
a) darurile obişnuite (făcute la aniversări, zile onomastice, botezuri, nunţi etc., cu condiţia de a avea o
valoare obişnuită).
b) donaţiile remuneratorii nu sunt propriu-zis liberalităţi, ci se fac mai mult în executarea unei obligaţii
morale, de recunoştinţă, fiind menite să recompenseze anumite servicii prestate de către cel care este
gratificat (de exemplu, medicul care l-a îngrijit pe pacient, profesorul care l-a meditat pe elev, antrenorul
care a asigurat pregătirea sportivului, salvamarul care l-a salvat pe turistul aflat în pericol de înec etc.).
c) în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru
formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a soţului.
În privinţa obligaţiei de întreţinere (care presupune asigurarea mijloacelor necesare traiului-art. 499
C.civ.) nu are importanţă dacă defunctul avea sau nu avea obligaţia legală de întreţinere faţă de cel în cauză
(de exemplu, cel întreţinut era o rudă mai îndepărtată în grad).
Relativ la cheltuielile pentru formarea profesională, acestea includ cheltuielile de studii (de la
învăţământul preşcolar şi până la cel universitar, indiferent dacă este public sau privat) efectuate în vederea
pregătirii pentru exercitarea unei profesii. În mod concret, cheltuielile vizează plata taxelor de studii,
procurarea manualelor şi a rechizitelor necesare, plata meditaţiilor profesionale (în special pentru învăţarea
unor limbi străine) etc.
În privinţa sumelor cheltuite pentru formarea profesională a părinţilor, s-a avut în vedere în special
efectuarea unor cheltuieli de către copiii acestora pentru reciclarea profesională în cazul pierderii locului de
muncă.
Cheltuielile enumerate mai sus ar putea fi supuse reunirii fictive în cazul în care ar avea un caracter
excesiv: de exemplu, părinţii alocă suma de peste 100.000 de euro pentru ca unul dintre copii să studieze la
o universitate de mare prestigiu din străinătate, privilegiu de care nu se bucură şi celălalt copil.
d) cheltuielile de nuntă. În mod tradiţional, cheltuielile efectuate în special de către părinţi cu ocazia
căsătoriei copilului (copiilor) lor nu sunt considerate donaţii şi nu sunt supuse reunirii fictive deoarece se
apreciază că ele au fost făcute în onoarea părinţilor şi a întregii familii sau spre a îndeplini o îndatorire
consfinţită de obicei73. Aceste cheltuieli includ, de regulă, plata invitaţiilor, plăţile pentru toalete, banchet,
orchestră, deplasări, filmări, fotografii etc.
Nu este supusă reunirii fictive nici valoarea bunurilor înstrăinate de defunct prin acte cu titlu oneros,
afară numai dacă se dovedeşte că actul - aparent cu titlu oneros - reprezintă în realitate o donaţie deghizată.
Moştenitorii rezervatari pot dovedi deghizarea prin orice mijloc de probă74, având calitatea de terţi în
materie de simulaţie, pentru că se prezintă în apărarea unui drept propriu, iar nu dobândit prin moştenire de
la defunct75.
33.3. Prezumţia de donaţie. Chiar şi în aceste condiţii dovada deghizării este deosebit de anevoioasă.
Pentru a uşura această dovadă, legea (art. 1.091 alin. 4 C.civ.) prevede în favoarea moştenitorilor
rezervatari o prezumţie relativă potrivit căreia „Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către
un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor este prezumată a fi donaţie dacă
înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a
unei rente viagere. Prezumţia operează numai în favoarea descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a
soţului supravieţuitor ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare”76.
Cazul clasic avut în vedere de acest text de lege este următorul: părinţii înstrăinează casa către unul
dintre copii, fie prin intermediul unui contract de vânzare cu rezerva dreptului de uzufruct (sau a dreptului

73
D. Alexandresco, Explicaţiunea..., tomul III, partea a II-a, p.622; M.-M. Oprescu, op. cit., p.305.
74
TS, col.civ., dec.nr.1243/1958, în CD, 1958, p.88.
75
A se vedea Fl.A.Baias, Noul Cod civil.Comentariu pe articole, op.cit., p. 1358.
76
Dacă înstrăinarea este pură si simplă prezumţia nu operează (TS, s. civ., dec.nr.1150/1984, în CD, 1984, p.81-
82), dar persoana interesată poate dovedi, potrivit dreptului comun, caracterul gratuit al înstrăinării.

53
de uz ori abitaţie), fie prin intermediul unui contract de întreţinere viageră sau de rentă viageră. Într-o
asemenea situaţie, luând în considerare dificultăţile majore pe care le are celălalt copil al înstrăinătorilor în
a dovedi faptul că aceste acte de înstrăinare deghizează o donaţie (ceea ce ar presupune că acest copil ar
trebui să facă dovada că, în realitate, nu s-a plătit preţul în cazul contractului de vânzare sau că nu s-au
plătit ratele de rentă ori că nu a fost prestată întreţinerea), legea prezumă relativ că aceste acte de înstrăinare
reprezintă o donaţie; în cazul în care copilul care a dobândit bunul nu va reuşi să răstoarne prezumţia,
înstrăinarea va constitui o donaţie şi se va aplica regimul juridic al acesteia (liberalitate care urmează să fie
redusă dacă a fost încălcată rezerva copilului protejat de textul de lege).
33.3.1. Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru aplicarea prezumţiei instituite de art. 1.091
alin. 4 C.civ.?
a) Actul de înstrăinare trebuie să prezinte aparenţa unui act cu titlu oneros.
După cum se observă, textul de lege se referă în mod expres la „înstrăinarea cu titlu oneros”. Art. 1.091
alin. 4 C.civ. prezumă caracterul gratuit al actului de înstrăinare cu titlu oneros făcut unui descendent ori
ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzului ori abitaţiei
sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere. Aceste din urmă acte trebuie să fie, în aparenţă,
cu titlu oneros, pentru că altfel prezumţia de gratuitate nu ar avea sens.
b) Înstrăinătorul să-şi fi rezervat dreptul de uzufruct, uz ori abitaţie sau să beneficieze de întreţinerea
viageră ori de o rentă viageră
Prezumţia de gratuitate prevăzută de 1.091 alin. 4 C.civ nu se aplică în cazul unor contracte de vânzare
propriu-zise77. Într-o asemenea situaţie însă, persoana interesată poate dovedi că, deşi aparent s-a încheiat
un contract de vânzare obişnuit, în realitate acest contract reprezintă o donaţie deghizată.
În privinţa întreţinerii, textul are în vedere doar întreţinerea viageră, iar nu şi întreţinerea pe o durată
determinată, aceasta din urmă fiind posibilă potrivit art. 2.254 alin. 1 C.civ.
c)Actul de înstrăinare să fie consimţit în favoarea unuia dintre succesibilii rezervatari (descendenţi,
ascendenţi privilegiaţi sau soţ supravieţuitor)
După cum se observă, legea nu impune drept condiţie ca dobânditorii bunului (descendenţi, ascendenţi
privilegiaţi sau soţ supravieţuitor) să aibă şi calitatea de moştenitori ai înstrăinătorului. Prezumţia va opera
şi în ipoteza în care dobânditorul renunţă la moştenire, devine nedemn sau decedează înaintea
înstrăinătorului78.
33.3.2. Persoanele care pot invoca prezumţia instituită de art. 1.091 alin. 4 C.civ.
Prezumţia prevăzută de art. 1.091 alin. 4 C.civ. poate fi invocată numai de către moştenitorii rezervatari
ai defunctului, ea fiind instituită pentru calculul şi ocrotirea rezervei79.
Prin excepţie, prezumţia de gratuitate a înstrăinării nu poate fi invocată de către descendenţii,
ascendenţii privilegiaţi sau de către soţul supravieţuitor ai defunctului care au consimţit la înstrăinare.
Cazul clasic este acela în care părinţii au nevoie de întreţinere, unul dintre copii este de acord să le asigure
întreţinerea viageră, iar celălalt copil se derobează de această obligaţie; într-o astfel de situaţie, acesta din
urmă consimte să se încheie un contract de întreţinere între părinţi şi celălalt copil, recunoscând astfel
caracterul oneros al actului şi renunţând să mai invoce prezumţia de donaţie. Legiuitorul a apreciat că în
acest caz nu se mai justifică să vină în ajutorul copilului care - în cunoştinţă de cauză - a consimţit la
înstrăinare.
33.3.3. Efectele prezumţiei. Ca efect al prezumţiei de gratuitate (dacă dobânditorul nu a reuşit să
răstoarne prezumţia), valoarea bunului înstrăinat (aparent cu titlu oneros) se va adăuga, ca donaţie, la
masa de calcul în vederea stabilirii valorii efective a rezervei şi a cotităţii disponibile, urmând să fie supusă
reducţiunii potrivit regulilor în materie 80, numai dacă şi numai în măsura în care liberalităţile se dovedesc a
fi excesive, aducând atingere rezervei rezultând din calcul.

77
T.S., s. civ., dec. nr. 1150/1984, în C.D. 1984, pag. 81-82.
78
Mazeaud, op. cit., pag. 738, nr. 919; M. Eliescu, op. cit., pag. 360; F. Terre, Y. Lequette, op. cit., pag. 803, nr.
998; D. Chirică, op. cit., pag. 332.
79
M. Eliescu, op. cit., pag. 359.
80
A se vedea infra nr. 227 şi urm.

54
 În cazul în care nu se aduce atingere rezervei vreunui moştenitor rezervatar, bunul rămâne valabil
înstrăinat, nefiind supus, în principiu, nici raportului donaţiilor, efectuarea unei donaţii sub formă deghizată
echivalând cu scutire de raport (art. 1.150 alin.1 lit. b C.civ.).
33.4. Evaluarea bunurilor. După identificarea tuturor bunurilor donate (inclusiv sub formă deghizată)
potrivit regulilor arătate, se pune problema evaluării în vederea reunirii lor la masa de calcul (adăugire la
activul net).
33.4.1. Regula generală. În această privinţă legea prevede că se ia în considerare valoarea la data
deschiderii moştenirii a bunurilor donate, ţinându-se însă cont de starea lor în momentul donaţiei, din care
se scade valoarea sarcinilor asumate prin contractele de donaţie. Aceasta înseamnă că evaluarea se face ca
şi cum bunul ar fi rămas în patrimoniul defunctului până în momentul morţii, având un preţ mai mare sau
mai mic numai în funcţie de evoluţia obiectivă a preţurilor, fără a ţine seama de sporul (de exemplu, prin
investiţii noi) sau de scăderea valorii (de exemplu, demolări) ca urmare a faptei donatarului
(subdobânditorului)81. De exemplu, dacă un imobil donat valora 100.000 de lei şi ulterior, datorită creşterii
preţului imobilelor, el va valora 200.000 de lei, imobilul va fi preţuit la 200.000 de lei pentru că o
asemenea creştere s-ar fi înregistrat şi dacă bunul ar fi rămas în patrimoniul defunctului. Dacă, dimpotrivă,
imobilul valora la data donaţiei 100.000 de lei şi la data deschiderii moştenirii valorează 200.000 de lei
datorită îmbunătăţirilor aduse de donatar, imobilul se va evalua pentru operaţia de reunire fictivă a
donaţiilor la 100.000 de lei. În fine, dacă imobilul valora la data donaţiei 100.000 de lei şi la data
deschiderii moştenirii valorează 250.000 de lei, sporul de 50.000 de lei fiind determinat de creşterea
preţului imobilelor, iar cel de 100.000 de lei de îmbunătăţirile aduse de donatar, imobilul se va evalua la
150.000 de lei.
33.4.2. Reguli speciale. Există şi câteva reguli speciale. Astfel, legea (art. 1.091 alin. 2 C.civ.)
prevede că:
i) „Dacă bunurile au fost înstrăinate de donatar, se ţine seama de valoarea lor la data înstrăinării”.
Există situaţii în care, după ce a dobândit în proprietate bunul care formează obiectul donaţiei, donatarul, în
calitatea lui de proprietar, a înstrăinat bunul respectiv unui terţ.
Dacă s-ar aplica cu stricteţe regula generală, s-ar ajunge la soluţii extrem de defavorabile donatarului,
mai ales atunci când obiectul donaţiei îl reprezintă acţiuni deţinute la o societate comercială, ştiut fiind
faptul că acţiunile pot fi supuse unor fluctuaţii de valoare pronunţate, valoarea lor putând să scadă ori să
crească substanţial de la o perioadă la alta. De exemplu, o persoană, care are un copil şi o avere de 200.000
lei, îi donează unui terţ suma de 100.000 de lei sub formă de o mie de acţiuni a 100 de lei fiecare. Ulterior,
după ce valoarea acţiunilor continuă să crească, donatarul vinde aceste acţiuni la cursul de 200 de
lei/acţiune, încasând suma de 200.000 de lei şi realizând astfel un profit de 100.000 de lei. După mai mulţi
ani, la decesul donatorului, când se calculează rezerva şi cotitatea disponibilă, acţiunile sunt cotate la un
curs de 900 de lei/acţiune. Dacă s-ar aplica regula generală (valoarea bunurilor, în speţă a acţiunilor, de la
data deschiderii moştenirii), masa de calcul va fi de 1.000.000 de lei (cei 100.000 de lei care constituie
activul net al moştenirii la care se va adăuga, în mod fictiv, valoarea de 900.000 de lei a acţiunilor donate,
preţuite după cursul din ziua decesului, adică 900 lei/acţiune). Rezerva fiind de jumătate, adică 500.000 de
lei, iar activul net fiind de doar 100.000 de lei, donatarul va fi obligat să restituie, pentru a împlini rezerva,
400.000 de lei, deci de două ori mai mult decât a primit în realitate. De aceea, în cazul în care bunurile au
fost înstrăinate de către donatar, se va lua în considerare valoarea acestor bunuri (iar nu neapărat preţul
obţinut) la data înstrăinării82. În speţă, masa de calcul va fi de 300.000 de lei (cei 100.000 de lei care
constituie activul net al moştenirii la care se va adăuga, în mod fictiv, valoarea de 200.000 de lei a
acţiunilor donate, preţuite după valoarea lor la data înstrăinării, adică 200 de lei/acţiune). Rezerva va fi de
150.000 de lei, ceea ce înseamnă că donatarul va restitui copilului rezervatar doar suma de 50.000 de lei,
81
Dacă donaţia va fi desfiinţată ca urmare a reducţiunii, donatarul urmează să fie despăgubit ca posesor de bună-
credinţă pentru sporul de valoare a bunului, iar dacă bunul a pierit prin fapta sa culpabilă va suporta paguba sub
forma reducţiunii prin echivalent.
82
Dacă donatarul a vândut bunul cu un preţ subevaluat în raport cu valoarea reală (de piaţă) a acelui bun, cei
interesaţi pot solicita reunirea fictivă a donaţiei luându-se în considerare valoarea reală a bunului, iar nu doar preţul
efectiv obţinut.

55
rămânându-i suma de 150.000 de lei din cei 200.000 de lei obţinuţi prin vânzarea acţiunilor pe care le-a
primit cu titlu de donaţie de la de cuius.
ii) „Dacă bunurile donate au fost înlocuite cu altele, se ţine cont de valoarea, la data deschiderii
moştenirii, a bunurilor intrate în patrimoniu şi de starea lor la momentul dobândirii. Totuşi, dacă
devalorizarea bunurilor intrate în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii lor,
înlocuirea bunurilor nu este luată în considerare”.
Astfel, există în practică situaţii în care de cuius-ul a donat un bun, acesta a fost vândut, dar suma de
bani care a fost obţinută a fost investită în procurarea unui alt bun. De exemplu, părinţii au donat un teren,
acest bun a fost vândut şi apoi banii obţinuţi au fost folosiţi pentru cumpărarea unui apartament (ori a fost
încheiat un contract de schimb între donatar şi terţ). Într-o asemenea situaţie, în care bunurile donate au fost
înlocuite cu altele, pentru ca moştenitorii rezervatari să fie protejaţi şi să existe o soluţie cât mai apropiată
de realitate, s-a prevăzut că se va ţine seama de valoarea la data deschiderii moştenirii a bunurilor intrate în
patrimoniu şi de starea lor la momentul dobândirii (în exemplul nostru se va ţine seama de valoarea la data
deschiderii moştenirii a apartamentului şi de starea acestui apartament la data dobândirii, deci fără
eventualele îmbunătăţiri pe care i le-a adus donatarul).
Prin excepţie, înlocuirea bunurilor nu va fi luată în considerare dacă, de exemplu, de cuius-ul a donat un
bun, acesta a fost vândut, dar suma de bani care a fost obţinută a fost investită pentru procurarea unui alt
bun (sau a mai multor bunuri) a cărui (căror) devalorizare, ţinând cont de natura lui (lor), era inevitabilă
(de exemplu, autoturismele, computerele, telefoanele mobile, bunurile care se folosesc în gospodăria
casnică - televizoare, frigidere, aspiratoare, maşini de spălat etc.). În situaţia bunurilor a căror devalorizare
este inevitabilă, în virtutea naturii lor, nu se va ţine seama de bunurile care le-au înlocuit pe cele care au
fost donate de către de cuius, ci se va aplica regula iniţială, adică se va lua în considerare valoarea obţinută
ca urmare a înstrăinării bunului donat (de exemplu, de cuius-ul i-a donat fiului său un teren, donatarul a
vândut terenul cu suma de 5.000 de euro, iar această sumă a fost folosită pentru a cumpăra un televizor -
care tocmai apăruse pe piaţă - în valoare de 2.500 de euro şi un telefon mobil performant cu computer
încorporat - în valoare de 2.500 de euro. Presupunând că data deschiderii moştenirii va fi după 5 ani de la
vânzarea terenului donat de către de cuius, se va reuni fictiv suma de 5.000 de euro, iar nu suma de doar
2.000 de euro cât valorează televizorul şi computerul, chiar noi, din cauza devalorizării lor ca urmare a
apariţiei pe piaţă a altor bunuri similare, dar mai performante).
iii) „În măsura în care bunul donat sau cel care l-a înlocuit pe acesta a pierit fortuit, indiferent de data
pieirii, donaţia nu se va supune reunirii fictive”.
Se ia în considerare faptul că dacă bunul donat ar fi rămas în patrimoniul de cuius-ului, oricum ar fi
pierit şi nu ar fi servit pentru stabilirea masei de calcul şi, implicit, a rezervei succesorale şi a cotităţii
disponibile.
iv) „Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei
cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data deschiderii moştenirii”.
34. Ordinea efectuării operaţiunilor necesare pentru stabilirea masei de calcul. Este obligatoriu ca cele
trei operaţiuni să fie efectuate în ordinea prevăzută de art. 1.091 alin. 1 C.civ.
i) Dacă moştenirea este solvabilă, ordinea operaţiilor nu prezintă nicio importanţă; indiferent de ordinea
în care se vor efectua operaţiile, rezultatul va fi acelaşi. De exemplu, activul brut al moştenirii lăsată de
defunct este 500.000 de lei, pasivul succesoral este de 200.000 de lei şi în timpul vieţii de cuius a făcut o
donaţie în valoare de 100.000 de lei. Indiferent dacă mai întâi scădem din activul brut (500.000 de lei)
pasivul succesoral (200.000 de lei) şi apoi reunim fictiv donaţia (100.000 de lei) sau dacă la activul brut
(500.000 de lei) reunim fictiv donaţia (100.000 de lei) şi numai după aceea scădem pasivul succesoral
(200.000 de lei), rezultatul va fi acelaşi, şi anume masa de calcul va fi de 400.000 de lei.
ii) Dacă moştenirea este insolvabilă, efectuarea calculelor în altă ordine (de exemplu, dacă mai întâi se
reunesc donaţiile şi apoi se scade pasivul succesoral) ar conduce la soluţii inacceptabile, întrucât rezerva
succesorală şi cotitatea disponibilă s-ar diminua sau chiar s-ar desfiinţa nejustificat în detrimentul
moştenitorilor rezervatari şi al donatarilor. În schimb, creditorii moştenirii ar fi satisfăcuţi din valoarea
bunurilor donate, deşi gajul lor general are ca obiect numai bunurile aflate în patrimoniul succesoral, ei

56
neavând niciun drept asupra celor înstrăinate de defunct, fie şi cu titlu gratuit, dacă nu au cerut revocarea
prin acţiunea pauliană.
Pentru a ilustra cele arătate, să presupunem că defunctul a lăsat bunuri în valoare de 100.000 de lei,
datorii de 120.000 de lei, iar în timpul vieţii a donat un bun în valoare de 30.000 de lei şi are un copil cu o
rezervă de 1/2 din moştenire (din masa de calcul).
Dacă mai întâi reunim fictiv donaţia şi apoi scădem pasivul (activul brut + donaţia - pasiv) rezultatul
este 10.000 de lei, ceea ce înseamnă că rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă vor fi de câte 5.000 de
lei. În schimb, creditorii vor culege întreg activul brut şi 20.000 de lei din valoarea bunului donat care,
pentru ei, nu face parte din moştenire (a ieşit definitiv din patrimoniul defunctului).
Pentru a nu se ajunge la aceste consecinţe inacceptabile, legea prevede că mai întâi se scade pasivul
succesoral din activ (100.000 de lei - 120.000 de lei = 0, potrivit aritmeticii juridice), creditorii suportând
consecinţele insolvabilităţii debitorului lor, aşa cum ar fi suportat şi dacă acesta din urmă ar fi rămas în
viaţă. La acest rezultat (activul net de 0) se adaugă fictiv valoarea donaţiei (30.000 de lei), din care 15.000
de lei va rămâne donatarului în limitele cotităţii disponibile, iar 15.000 de lei va reveni prin reducţiune
moştenitorului rezervatar. Observăm că, în cazul în care moştenirea este insolvabilă (adică activul brut este
mai mic decât pasivul succesoral), masa de calcul coincide întotdeauna cu valoarea donaţiilor.
35. Determinarea valorii concrete a rezervei şi a cotităţii disponibile. După stabilirea activului brut şi,
dacă este cazul, scăderea pasivului şi reunirea fictivă a donaţiilor, se obţine valoarea care reprezintă, după
cum am văzut, masa de calcul, la care se raportează cota de rezervă a moştenitorilor rezervatari
(descendenţi sau ascendenţi privilegiaţi şi soţul supravieţuitor) şi cotitatea disponibilă, pentru a se stabili
valoarea lor concretă, efectivă (în cifre absolute). De exemplu, dacă masa de calcul este de 40.000 de lei şi
defunctul a lăsat ca moştenitori rezervatari doi copii, instituindu-l totodată pe un prieten ca legatar cu titlu
particular pentru un bun în valoare de 30.000 de lei (bun care face parte din activul brut al moştenirii),
rezerva celor 2 copii va fi de 1/2 din masa de calcul, adică 20.000 de lei, câte 10.000 de lei pentru fiecare
copil, iar cotitatea disponibilă va fi de 1/2 din masa de calcul, adică de 20.000 de lei. Constatând că prin
liberalitatea consimţită se depăşesc limitele cotităţii disponibile, la cererea moştenitorilor rezervatari,
legatul cu titlu particular va fi supus reducţiunii de la 30.000 de lei la 20.000 de lei. Cei 2 copii îşi vor
primi rezervele succesorale de câte 10.000 de lei fiecare.

§5. Reducţiunea liberalităţilor excesive

36. Noţiunea de reducţiune. Dacă în urma determinării valorii concrete a rezervei succesorale se
constată că liberalităţile făcute de defunct (donaţii şi/sau legate) depăşesc cotitatea disponibilă, aducând
atingere rezervei, ele urmează să fie reduse în limitele cotităţii disponibile. Art. 1.092 C.civ. prevede în
acest sens că „După deschiderea moştenirii, liberalităţile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse
reducţiunii, la cerere”.
Prin urmare, reducţiunea este o sancţiune civilă aplicabilă liberalităţilor excesive, lipsindu-le de
eficacitate în măsura necesară întregirii rezervei, dar fără a atrage nulitatea lor. Această sancţiune se
aplică, dacă este cazul, nu numai donaţiilor, dar şi legatelor testamentare.
În toate cazurile, problema reducţiunii (ca şi limitele efectelor dezmoştenirii directe a moştenitorului
rezervatar) se poate pune numai după deschiderea moştenirii, atât în cazul legatelor - care produc efecte
numai din acest moment - cât şi în cazul donaţiilor, drepturile moştenitorilor rezervatari născându-se la data
deschiderii moştenirii.
Precizăm, de asemenea, că reducţiunea poate fi invocată nu numai în cazul liberalităţilor făcute în
favoarea unor terţe persoane sau în favoarea unor moştenitori nerezervatari, dar şi în cazul în care
beneficiarul liberalităţii este un moştenitor rezervatar, dacă prin aceasta s-a adus atingere rezervei
comoştenitorilor rezervatari. Ocrotirea rezervei se impune în toate cazurile.
37. Persoanele care pot invoca reducţiunea. Potrivit art. 1.093 C.civ., „Reducţiunea liberalităţilor
excesive poate fi cerută numai de către moştenitorii rezervatari, de succesorii lor, precum şi de către
creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari”.

57
 Dreptul de a invoca reducţiunea aparţine numai persoanelor limitativ prevăzute de lege83.
a) Astfel, reducţiunea poate fi invocată de moştenitorii rezervatari, în favoarea cărora rezerva şi mijlocul
ei de apărare au fost instituite de lege. Bineînţeles, exercitarea dreptului la reducţiune este condiţionată de
acceptarea moştenirii şi de nerenunţarea la acest drept (dreptul la rezervă) după deschiderea moştenirii. O
renunţare la dreptul la rezervă făcută anterior momentului deschiderii moştenirii constituie un act asupra
unei moşteniri nedeschise şi este nulă de drept.
În cazul în care există mai mulţi moştenitori rezervatari, ei pot exercita dreptul la reducţiune în mod
colectiv. Dar dreptul la reducţiune are un caracter individual, astfel încât, dacă unul dintre ei, fără a renunţa
la moştenire, renunţă să exercite dreptul - pentru a respecta voinţa liberală a defunctului - liberalităţile se
vor reduce numai în măsura necesară întregirii rezervei celorlalţi (art. 1.094 alin.3 C.civ.).
b) Prin succesorii moştenitorilor rezervatari înţelegem:
- Moştenitorii moştenitorilor rezervatari. Astfel, dacă moştenitorul rezervatar - moştenitor unic sau
comoştenitor alături de alţii - moare înainte de exercitarea dreptului la reducţiune, acest drept se transmite,
ca drept patrimonial, asupra propriilor moştenitori. Nu sunt probleme dacă moştenitorul rezervatar decedat
are un singur moştenitor; el poate exercita sau poate renunţa la reducţiune, ca şi autorul său. Nu sunt
probleme nici în ipoteza în care rezervatarul decedat are mai mulţi moştenitori, care însă optează în mod
unitar. Dificultăţile apar numai în caz de dezacord între moştenitorii rezervatarului decedat. După părerea
noastră, fiind vorba de un drept unic al defunctului rezervatar, retransmis prin moştenire, el urmează să fie
exercitat unitar (colectiv), şi anume, în sensul reducţiunii liberalităţilor excesive. Dreptul unuia dintre
moştenitorii rezervatarului la reducţiune nu poate fi anihilat prin voinţa altora (în sensul renunţării),
indiferent de numărul lor.
- Cesionarii între vii, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, ai drepturilor succesorale (ai unei moşteniri)
care aparţin moştenitorilor rezervatari şi pe care aceştia le transmit. Aceşti cesionari sunt succesori cu titlu
particular ai moştenitorului rezervatar, dar cesionarii dobândesc un drept ce poartă asupra unei
universalităţi ori asupra unei cote-părţi dintr-o universalitate, din care face parte şi dreptul la reducţiune
(de exemplu, poate să solicite reducţiunea cumpărătorul sau donatarul unei moşteniri pe care i-a înstrăinat-
o moştenitorul rezervatar în condiţiile art. 1.747-1.754 C.civ.).
c) În sfârşit, reducţiunea mai poate fi cerută şi de creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari.
Creditorii rezervatarului vor putea exercita dreptul la reducţiune (în limita sumei datorate) pe calea acţiunii
oblice, întrucât acest drept patrimonial nu are caracter exclusiv personal (art. 1560 C.civ.).
Evident, reducţiunea nu poate fi cerută nici de către donatari sau legatari; reducţiunea operează
împotriva, iar nu în favoarea lor.
38. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive. Problema se pune numai dacă cel care lasă moştenirea a
făcut mai multe liberalităţi (donaţii şi/sau legate) prin care s-a depăşit cotitatea disponibilă, indiferent că a
beneficiat de liberalităţi o singură persoană sau persoane diferite. Pentru această ipoteză, noul Cod civil
consacră trei reguli care guvernează ordinea reducţiunii până la limita cotităţii disponibile, dacă
beneficiarul liberalităţii nu este moştenitor rezervatar, respectiv până la limita asigurării rezervei celorlalţi
rezervatari, dacă beneficiarul liberalităţii este şi el moştenitor rezervatar. Cele trei reguli prevăzute de lege
au la bază ideea că liberalităţile cu dată anterioară, fiind făcute din cotitatea disponibilă, trebuie să fie
menţinute (prior tempore potior iure) şi numai dacă au aceeaşi dată urmează să fie reduse proporţional cu
valoarea lor84.
38.1. Legatele se reduc înaintea donaţiilor (art. 1.096 alin.1 C.civ.). Această regulă primeşte aplicare în
cazul în care defunctul a făcut atât donaţii, cât şi legate. De exemplu, în timpul vieţii a donat un teren, iar
prin testamentul lăsat a desemnat un legatar cu titlu universal pentru 1/2 din moştenire. Legatul se va
reduce în măsura necesară asigurării rezervei moştenitorilor rezervatari.
Regula reducerii legatelor înaintea donaţiilor (indiferent de data testamentului) se justifică prin aceea că
sunt ultimele liberalităţi făcute de defunct - produc efecte numai la data deschiderii moştenirii - şi din cauza
lor s-a adus atingere rezervelor succesorale, liberalităţile anterioare (donaţiile) fiind făcute - cel puţin în

83
De exemplu, colateralii privilegiaţi ai defunctului nu au dreptul la acţiunea în reducţiune.
84
A se vedea Ph. Malaurie, op.cit., p.309-310 nr.653.

58
parte - din cotitatea disponibilă şi, mai ales, prin principiul irevocabilităţii donaţiilor. Într-adevăr, dacă
donaţiile s-ar reduce înaintea legatelor, testatorul ar putea revoca donaţiile făcute lăsând legate care să
epuizeze cotitatea disponibilă. Donatarul are un drept câştigat asupra bunului donat încă din momentul
perfectării contractului, pe care donatorul nu i-l poate răpi prin întocmirea unui testament85.
Regula reducerii legatelor înaintea donaţiilor are caracter imperativ. Astfel fiind, clauza testamentară
prin care s-ar prevedea reducerea cu întâietate a donaţiilor sau reducerea lor concomitent cu legatele va fi
lovită de nulitate.
38.2. Legatele se reduc toate deodată şi proporţional, afară dacă testatorul a dispus că anumite legate
vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse mai întâi celelalte legate (art. 1.096 alin. 2 C.civ.). Sunt
supuse reducerii simultane şi proporţional cu valoarea lor atât legatele universale sau cu titlu universal, cât
şi cele cu titlu particular 86, indiferent că au fost prevăzute în acelaşi testament sau în testamente diferite (de
exemplu, testamentul sumelor de bani, valorilor sau titlurilor de valoare depuse la instituţii specializate -
art. 1.049 C.civ.). De asemenea, este supusă reducţiunii, în condiţiile art. 1.096 alin. 1 şi 2 C.civ., clauza de
preciput87. Regula potrivit cu care legatele se reduc toate deodată şi proporţional se explică prin faptul că
toate legatele produc efecte de la aceeaşi dată - data deschiderii moştenirii.
Întemeindu-se pe voinţa prezumată a testatorului, această regulă are caracter dispozitiv. În acest sens,
legea permite testatorului să dispună plata unui (unor) legate cu preferinţă faţă de altele, caz în care cele
preferate se vor reduce numai dacă rezerva succesorală nu va fi întregită prin reducţiunea celorlalte.
Ordinea de preferinţă poate fi stipulată în mod expres, dar voinţa testatorului în acest sens poate rezulta şi
implicit din ansamblul dispoziţiilor testamentare.
Din punct de vedere practic, pentru reducerea proporţională a legatelor se va proceda în felul următor: să
presupunem că de cuius-ul are un copil (moştenitor rezervatar), a făcut două legate (unul în favoarea
fundaţiei F şi al doilea în favoarea asociaţiei A), primul în valoare de 30.000 de lei şi cel de-al doilea în
valoare de 20.000 de lei, masa de calcul este de 80.000 de lei, ceea ce înseamnă că rezerva succesorală a
copilului este de 40.000 de lei, iar cotitatea disponibilă este tot de 40.000 de lei. După cum se observă,
suma legatelor (50.000 de lei) este mai mare decât cotitatea disponibilă (40.000 de lei), ceea ce înseamnă
că legatele trebuie reduse toate deodată şi proporţional, în limitele cotităţii disponibile. Calculul se va face
astfel:
Dacă din suma legatelor de 50.000 de lei F are 30.000 de lei şi A are 20.000 de lei, atunci
din cotitatea disponibilă de 40.000 de lei F va avea x lei, iar A va avea y lei
x= (40.000x30.000) : 50.000=24.000 de lei
y= (40.000x20.000) : 50.000=16.000 de lei
Rezultă că legatul lui F se va reduce de la 30.000 de lei la 24.000 de lei, iar legatul lui A se va reduce de
la 20.000 de lei la 16.000 de lei.
38.3. Donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă (art. 1.096
alin. 3 C.civ.). Această regulă, ca şi prima, se justifică prin ideea că donaţiile mai noi au adus atingere
85
D. Alexandresco, Explicaţiunea..., t. IV, p. I, pag.644-645.
86
A se vedea şi TS, col.civ., dec.nr.2490/1955, în CD, 1955, vol. I, p.199-201.
87
Potrivit art. 333 C.civ., prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată,
înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în
coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia
dintre ei. Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de
încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei. Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea
încetează în timpul vieţii soţilor, când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului dispunător ori când aceştia au
decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.
Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent.
În ipoteza în care clauza de preciput aduce atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari, la cererea acestora va fi
supusă reducţiunii, aplicându-se regulile care guvernează reducţiunea legatelor. De exemplu, singurul bun care face
parte din masa succesorală a defunctului este cota de jumătate dintr-un apartament proprietate comună în devălmăşie,
iar prin convenţia matrimonială s-a stipulat ca soţul supravieţuitor să preia fără plată acest bun comun. Copilul de
cuius-ului, care are o rezervă de 3/8 din masa succesorală, poate cere reducţiunea, ceea ce va avea ca efect
ineficacitatea parţială a clauzei de preciput.

59
rezervei succesorale, fiind reclamată şi de principiul irevocabilităţii donaţiilor. Într-adevăr, dacă donaţiile s-
ar reduce în ordine cronologică, donatorul ar putea revoca donaţiile anterioare făcând noi donaţii care să
epuizeze cotitatea disponibilă.
Întrucât principiul irevocabilităţii donaţiilor este de ordine publică şi această regulă de reducţiune are
caracter imperativ, donatorul nu poate stabili o altă ordine de reducţiune a donaţiilor nici prin contractele
încheiate, nici prin testamentul lăsat.
Regula reducţiunii donaţiilor în ordine cronologică inversă nu poate fi aplicată în cazul donaţiilor care
au aceeaşi dată. Astfel fiind, art. 1.096 alin. 4 C.civ. prevede că donaţiile concomitente se reduc toate
deodată şi proporţional, afară dacă donatorul a dispus că anumite donaţii vor avea preferinţă, caz în care
vor fi reduse mai întâi celelalte donaţii. Printr-o asemenea stipulaţie nu se contravine principiului
irevocabilităţii donaţiilor, deoarece reducţiunea donaţiilor pentru asigurarea rezervei este, imperativ,
prevăzută de lege şi, în plus, în „conflictul” dintre principiul irevocabilităţii donaţiilor şi principiul
intangibilităţii rezervei, trebuie să se dea satisfacţie, în toate cazurile, acestuia din urmă.
În sfârşit, precizăm că dacă beneficiarul donaţiei supuse reducţiunii este insolvabil (a înstrăinat bunul
donat şi nu are alte bunuri urmăribile), „se va proceda la reducţiunea donaţiei anterioare (art. 1.096 alin. 5
C.civ.).
39. Căile procedurale de realizare a reducţiunii. Dreptul la reducţiunea liberalităţilor excesive se poate
realiza prin bună învoială sau pe cale judecătorească (art. 1.094 C.civ.).
39.1. Reducţiunea prin bună-învoială. Dacă persoanele interesate se înţeleg, reducţiunea liberalităţilor
excesive se poate realiza prin buna-învoială a celor interesaţi, pe cale extrajudiciară (art. 1.094 alin.1
C.civ.).
39.2. Reducţiunea pe cale judecătorească. În cazul în care părţile interesate nu cad de acord,
neînţelegerile urmează să fie soluţionate pe cale judecătorească, moştenitorul rezervatar fiind obligat să
dovedească, prin orice mijloc de probă, depăşirea cotităţii disponibile prin liberalităţile făcute de defunct.
În această ipoteză, procedural, trebuie să deosebim după cum obiectul liberalităţii excesive se află în
posesia beneficiarului sau în posesia moştenitorilor rezervatari.
a) Dacă bunurile ce fac obiectul liberalităţii supuse reducţiunii se află în posesia celor gratificaţi (cum se
întâmplă în cazul bunurilor donate şi, în mod excepţional, în cazul legatelor când bunurile legate au ajuns
în posesia legatarului), persoanele îndreptăţite urmează să solicite reducţiunea prin cererea adresată
instanţei, numită acţiune în reducţiune. Cu toate că rezerva succesorală şi mijlocul ei de apărare sunt
reglementate prin dispoziţii, de regulă, imperative, totuşi reducţiunea nu operează de drept, ea trebuie să fie
invocată88. Art. 1092 C.civ. prevede în mod expres că liberalităţile care încalcă rezerva succesorală sunt
supuse reducţiunii la cerere.
Acţiunea în reducţiune este o acţiune patrimonială personală (nu reală); moştenitorul rezervatar nu
poate urmări bunurile ce au făcut obiectul liberalităţilor excesive (a bunurilor donate) în mâinile terţilor
subdobânditori89. Vom vedea că, în cazul în care, înainte de deschiderea moştenirii, donatarul a înstrăinat
bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, reducţiunea se realizează prin echivalent (art. 1.097 alin.3
C.civ.)90.
Acţiunea în reducţiune este o acţiune divizibilă; în cazul pluralităţii de moştenitori rezervatari
reducţiunea operează numai în limita cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi profită numai
rezervatarului care a cerut reducţiunea (art. 1.094 alin. 3 C.civ.)91. Dacă reducţiunea este cerută în cadrul
88
TS, s. civ. dec. nr. 1253/1989, în Dreptul nr.4, 1990, p.71.
89
TS, s. civ. dec. nr.33/1967, în CD, 1967, p.129; idem, dec.nr.2091/1967, în RRD nr.5, 1968, p.161.
90
A se vedea infra nr. 231.2.
91
TS, s. civ. dec.nr.780/1973, în CD, 1973, p.202; idem, dec.nr.743/1985, în CD, 1985, p.93-96. De exemplu, de
cuius-ul are doi copii, C1 şi C2, şi a făcut un legat cu titlu particular în favoarea unei fundaţii în valoare de 50.000 de
lei. Presupunând că masa de calcul este de 80.000 de lei, ceea ce înseamnă că rezerva globală a copiilor este de
40.000 de lei (câte 20.000 de lei fiecare), iar cotitatea disponibilă este de 40.000 de lei, la cererea celor doi copii
legatul ar urma să fi redus de la 50.000 de lei la 40.000 de lei, în limitele cotităţii disponibile. Dacă numai C1 se
prevalează de dreptul său la rezervă, legatul va fi redus de la 50.000 de lei la 45.000 de lei, C1 îşi va primi rezerva de
20.000 de lei, iar C2 (care nu a solicitat reducerea legatului şi a decis să respecte voinţa de cuius-ului) va rămâne cu

60
acţiunii de partaj - în cadrul căreia fiecare copărtaş are dublă calitate de reclamant şi pârât -, se admite că
cererea exercitată de unul dintre moştenitorii rezervatari este de natură să folosească tuturor, în măsura în
care şi ei, în ceea ce-i priveşte, se găsesc în termenul legal de a o introduce92.
Fiind o acţiune personală şi patrimonială, acţiunea în reducţiune este prescriptibilă în cadrul termenului
general de prescripţie de 3 ani (art. 1.095 alin. 1 C.civ.). Termenul de prescripţie începe să curgă de la data
deschiderii moştenirii, când se naşte dreptul la acţiune al moştenitorului rezervatar 93, sau, după caz, de la
data la care moştenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor care formează obiectul liberalităţii94.
În cazul liberalităţilor excesive a căror existenţă nu a fost cunoscută de moştenitorii rezervatari,
termenul de prescripţie începe să curgă de la data când au cunoscut existenţa acestora şi caracterul lor
excesiv95
b) Dacă bunurile ce fac obiectul liberalităţii excesive se află în posesiunea moştenitorului rezervatar
(ceea ce se întâmplă, de regulă, în cazul legatelor, dar şi în cazul donaţiilor ale căror obiecte nu s-au predat
încă donatarilor) şi care refuză să le predea, beneficiarul liberalităţii urmează să-şi valorifice dreptul pretins
pe cale de acţiune (acţiune în predarea legatului, petiţie de ereditate, acţiune de partaj etc.). În acest proces
cu beneficiarul liberalităţii, moştenitorul rezervatar se va apăra cerând respingerea acţiunii sau admiterea ei
doar în parte, invocând reducţiunea pe cale de excepţie (ca excepţie de fond). Invocarea excepţiei de
reducţiune are ca efect ineficacitatea totală sau parţială a legatului excesiv sau, după caz, desfiinţarea totală
sau parţială a donaţiei excesive. Practic, prevalându-se de excepţia de reducţiune, moştenitorul rezervatar
neutralizează titlul (legatul sau contractul de donaţie) invocat de către beneficiarul liberalităţii. Potrivit art.
1.095 alin.3 C.civ. excepţia de reducţiune este imprescriptibilă extinctiv, punându-se astfel capăt unei
controverse existente anterior intrării în vigoare a noului Cod civil.
40. Efectele reducţiunii. Reducţiunea se realizează diferit după cum liberalităţile prin care se aduce
atingere rezervei succesorale sunt legate (dezmoşteniri) sau donaţii.

bunuri în valoare de 15.000 de lei.

92
TS, s. civ. dec.nr.1119/1977, în CD, 1977, p.92-95. Pentru procedura partajului judiciar a se vedea art. 979-995
C. proc.civ.
93
A se vedea şi TS, s. civ. dec.nr.1457/1973 în RRD nr.7, 1974, p.59-60; idem, dec. nr. 33/1967 cit. supra.
94
În practica judiciară anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil (a se vedea T.S., S.civ., dec.nr.700/1972, în
Repertoriu... 1969-1975, pag.206-207; T.S., S.civ., dec.nr.732/1986, în C.D.1986, pag.86-88) s-a decis că dacă
moştenitorul rezervatar se află în posesia obiectului reducţiunii “nu i se poate opune prescripţia, deoarece, în acest
caz, nu i se poate reproşa o neglijenţă în valorificarea unor drepturi ale sale, cât timp a exercitat în fapt, toate
prerogativele rezultând dintr-o astfel de situaţie, iar beneficiarul liberalităţii nu a cerut predarea obiectului legatului".
Tot astfel, într-o decizie a Curţii de Apel Bucureşti s-a statuat în sensul că „dacă obiectul reducţiunii se află în posesia
moştenitorului rezervatar, acestuia nu i se poate opune prescripţia, deoarece nu i se poate reproşa vreo negiijenţă în
exercitarea drepturilor sale. Pe de altă parte, recunoaşterea calităţii de moştenitor rezervatar de către ceilalţi
moştenitori valorează cauză de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, în condiţiile art. 16 lit. a din Decretul nr.
167/1958” (A se vedea C. Ap. Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie civilă, 1999, dec. nr.241/1999,
p.167-169.).
95
De exemplu, la data deschiderii moştenirii, copilul de cuius-ului cunoştea faptul că activul brut este de 50.000
de lei, pasivul este de 10.000 de lei, iar donaţia făcută de către de cuius unui frate are o valoare de 40.000 de lei. În
raport de aceste date, masa de calcul este de 80.000 de lei, rezerva este de 40.000 de lei, cotitatea disponibilă este tot
de 40.000 de lei, ceea ce înseamnă că donaţia nu depăşeşte cotitatea disponibilă şi nu se impune reducerea ei.
Presupunând că peste 4 ani rămâne definitivă o hotărâre judecătorească prin care se constată o datorie a moştenirii
faţă de un terţ în cuantum de 30.000 de lei, acest fapt are drept consecinţă diminuarea activului net de la 40.000 de lei
la doar 10.000 de lei şi, pe cale de consecinţă, diminuarea masei de calcul (de la 80.000 de lei la 50.000 de lei), a
rezervei (de la 40.000 de lei la 25.000 de lei) şi a cotităţii disponibile (de la 40.000 de lei la 25.000 de lei). În raport
de noile date, donaţia de 40.000 de lei devine excesivă şi, la cererea copilului, va fi supusă reducţiunii. În acest caz,
termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă abia de la data la care copilul defunctului a cunoscut caracterul
excesiv al donaţiei făcute fratelui. Pentru o opinie potrivit cu care nu este de conceput ca cele două condiţii -
respectiv, data când au cunoscut existenţa liberalităţilor şi caracterul lor excesiv – să poată fi îndeplinite la momente
diferite de timp, opinie cu care evident nu putem fi de acord, a se vedea C. Macovei, M.C. Dobrilă, op.cit., p. 1.126.

61
 40.1. Efectele reducţiunii în cazul legatelor. În cazul legatelor reducţiunea are ca efect ineficacitatea
acestora în măsura necesară întregirii rezervei; totală, dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin
donaţiile făcute de cel care lasă moştenirea şi parţială prin reducerea legatelor proporţional cu valoarea lor,
potrivit regulilor care guvernează ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive. Tot ineficacitatea parţială
intervine şi în cazul dezmoştenirii directe a unui moştenitor rezervatar, în măsura în care îi este afectată
rezerva succesorală96.
Întrucât bunurile care formează obiectul dispoziţiilor testamentare se găsesc în patrimoniul succesoral,
întregirea rezervei celor îndreptăţiţi se realizează, de regulă, în natură97.
40.2. Efectele reducţiunii în cazul donaţiilor. În cazul donaţiilor reducţiunea are ca efect desfiinţarea lor
în măsura necesară întregirii rezervei; totală, dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii cu dată
anterioară şi parţială, dacă şi în măsura în care donaţia se încadrează (parţial) în cotitatea disponibilă.
Întrucât reducţiunea are ca efect desfiinţarea donaţiei în măsura necesară întregirii rezervei, moştenitorul
rezervatar devine proprietar al bunului cu care se întregeşte rezerva şi, în această calitate, poate cere
restituirea lui în natură (art. 1.097 alin. 2 C.civ.). După cum se arată în practica instanţei supreme, rezerva
trebuie asigurată moştenitorilor rezervatari în plină proprietate - fără sarcini, condiţii sau clauze restrictive -
şi în natură, defunctul neputând dispune prin testament, de exemplu, vânzarea bunului la licitaţie publică şi
asigurarea rezervei din preţul obţinut sau prin acordarea dreptului de uzufruct 98. Tot astfel, cota de rezervă
nu poate fi restituită moştenitorului rezervatar sub forma echivalentului bănesc din valoarea bunului donat.
Desfiinţarea donaţiei pentru întregirea rezervei se produce însă numai în anumite limite, iar reducţiunea
se face, în anumite cazuri, nu prin restituirea bunului donat în natură, ci prin echivalent.
Astfel, donaţia se desfiinţează şi moştenitorul rezervatar devine proprietar al bunului donat nu de la data
încheierii contractului de donaţie, ci numai de la data deschiderii moştenirii. În acest sens, legea prevede
că:
- actele de înstrăinare a bunurilor donate şi cele prin care donatarul a constituit asupra acestor bunuri
drepturi reale, consimţite de către donatar faţă de terţi, înainte de momentul deschiderii moştenirii, rămân
valabile (art. 1.097 alin. 3 C.civ.). Întrucât donaţia se desfiinţează numai din momentul deschiderii
moştenirii, actele încheiate anterior rămân perfect valabile, fiind desfiinţate numai cele ulterioare, o dată cu
desfiinţarea dreptului de proprietate al donatarului (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis);
- în calitate de proprietar al bunurilor donate, donatarul păstrează fructele părţii din bun care depăşeşte
cotitatea disponibilă, percepute până la data la care cei îndreptăţiţi au cerut reducţiunea (art. 1.097 alin.6
C.civ.). Donatarul este ţinut să restituie fructele doar de la data de la care a devenit posesor de rea-credinţă
al bunurilor donate ca urmare a invocării reducţiunii de către moştenitorii rezervatari.
De la principiul întregirii rezervei în natură se admit următoarele excepţii 99, când reducţiunea se face
prin echivalent:
i) dacă, înainte de deschiderea moştenirii, donatarul a înstrăinat, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, bunul
ori a constituit asupra lui drepturi reale, rezerva se va întregi prin echivalentul porţiunii ce depăşeşte

96
Dacă dezmoştenirea directă a unui moştenitor rezervatar este totală, dispoziţia testamentară respectivă este
ineficace parţial, deoarece rezerva trebuie asigurată în mod imperativ. În schimb, dacă dezmoştenirea este doar
parţială (adică vizează reducerea cotei pe care moştenitorul rezervatar ar fi primit-o ca moştenitor legal, fără însă a-i
fi afectată rezerva), dispoziţia testamentară va fi valabilă. De exemplu, de cuius-ul are ca potenţiali moştenitori legali
pe cei doi copii - C1 şi C2 - şi prin testamentul întocmit dispune ca C1 să fie dezmoştenit în parte, astfel încât să nu
mai primească 1/2 din moştenire, ci doar 1/3 din moştenire. În acest caz, întrucâ rezerva de 1/4 a lui C1 nu este
afectată, dezmoştenirea parţială este perfect valabilă; în final, C1 urmează să primească 1/3 din moştenire, iar C2
restul de 2/3 din moştenire, în temeiul art. 1.075 alin. 3 C.civ., ca moştenitor legal.
97
În situaţia în care bunul ce formează obiectul legatului a fost deja predat legatarului (indiferent cu ce titlu) chiar
de cel ce lasă moştenirea şi legatarul – mizând pe calitatea sa de proprietar al bunului – l-a înstrăinat unui terţ
dobânditor de bună-credinţă, întregirea rezervei se va face prin echivalent.
98
TS, s. civ., dec.nr.760/1969, în Repertoriu... 1969-1975, p.206; CSJ, s. civ., dec.nr.1314/1994, în Dreptul nr.7,
1995, p.87.
99
A se vedea şi CSJ, s. civ., dec.nr.1314/1994, cit supra.

62
cotitatea disponibilă (art. 1.097 alin. 3 teza I C.civ.). Întrucât actul încheiat de donatar este valabil şi
opozabil moştenitorilor rezervatari, riscul insolvabilităţii donatarului va afecta rezerva lor100;
ii) dacă donaţia supusă reducţiunii a fost făcută unui moştenitor rezervatar care nu este obligat la
raportul donaţiei, acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea care depăşeşte cotitatea disponibilă.
Un exemplu este necesar: să presupunem că de cuius-ul are doi copii, C1 şi C2, şi în timpul vieţii i-a făcut
lui C1 o donaţie scutită de raport având ca obiect un teren în valoare de 160.000 de lei, activul brut este de
60.000 de lei, iar pasivul succesoral este de 20.000 de lei. Masa de calcul va fi de 200.000 de lei ((60.000-
20.000) + 160.000), ceea ce înseamnă că rezerva globală a celor 2 copii este de 100.000 de lei (rezerva
fiecărui copil fiind de 50.000 de lei), iar cotitatea disponibilă este de 100.000 de lei. Donaţia lui C1 se va
imputa mai întâi asupra cotităţii disponibile de 100.000 de lei (pe care o epuizează), apoi asupra rezervei de
50.000 de lei a copilului C1 (pe care o epuizează), după care va fi supusă reducţiunii pentru că afectează
rezerva copilului C2. Înseamnă că donaţia va fi redusă de la 160.000 de lei la 150.000 de lei, dar copilul C1
va putea cumula cotitatea disponibilă (de 100.000 de lei) cu partea lui din rezervă (de 50.000 de lei), ceea
ce îi permite păstrarea bunului în cea mai mare parte în natură. În absenţa acestui text de lege (şi a art.
1.099 alin. 2 C.civ. cu care se corelează) ar fi existat riscul ca donaţia lui C1 să se impute doar asupra
cotităţii disponibile (pe care o epuiza), după care să fie supusă reducţiunii pentru a se asigura în natură şi
rezerva lui C2, acesta urmând a primi o parte din bun corespunzătoare rezervei sale de 50.000 de lei. Prin
aplicarea prevederilor art. 1.097 alin. 4 C.civ. se creează condiţiile ca rezervatarul care a primit o donaţie
scutită de raport – donaţie care are un caracter intuitu personae - să cumuleze cotitatea disponibilă cu
partea lui de rezervă (ceea ce înseamnă că de cele mai multe ori va păstra bunul în natură, în integralitatea
lui sau în cea mai mare parte), iar ceilalţi moştenitori rezervatari să îşi îndestuleze rezerva din alte bunuri
decât cele ce formează obiectul unor donaţii neraportabile101.
iii) dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar partea supusă reducţiunii reprezintă mai puţin
de jumătate din valoarea bunului donat, donatarul rezervatar poate păstra bunul, iar reducţiunea necesară
întregirii rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari se va face prin luare mai puţin sau prin echivalent
bănesc102. Nu are importanţă dacă bunul donat este mobil sau imobil. De exemplu, dacă masa de calcul este
de 400.000 de lei (80.000 de lei fiind activul net, iar 320.000 de lei fiind donaţiile care se reunesc fictiv),
iar defunctul a făcut unui prieten o donaţie în valoare de 200.000 de lei, iar unuia dintre copii (C1) i-a făcut
o donaţie raportabilă având ca obiect un bun în valoare de 120.000 de lei, rezerva copilului C1 va fi de
100.000 de lei, rezerva copilului C2 va fi tot de 100.000 de lei, iar cotitatea disponibilă va fi de 200.000 de
lei. Donaţia făcută prietenului (prima în ordine cronologică) se impută asupra cotităţii disponibile şi o
epuizează (ceea ce înseamnă că prietenul va putea păstra donaţia), apoi donaţia făcută copilului C1 se
impută asupra rezervei sale de 100.000 de lei (conform art. 1.099 alin.3 C.civ.), iar pentru 20.000 de lei va
fi supusă reducţiunii pentru că încalcă rezerva copilului C2. Copilul C1 poate păstra în natură, în
integralitatea sa, bunul ce i s-a donat, dar va trebui să-i plătească copilului C2 suma de 20.000 de lei pentru
ca acesta să-şi întregească rezerva. Copilul C2 va culege bunurile ce reprezintă activul net de 80.000 de lei,
la care se adaugă cei 20.000 de lei primiţi de la C1.

100
În cazul pluralităţii de donatari, pot fi incidente prevederile art. 1.096 alin. 5 C.civ., potrivit cu care dacă
beneficiarul donaţiei care ar trebui redusă este insolvabil, se va proceda la reducţiunea donaţiei anterioare.
101
Copilul C1 va reţine bunul donat în natură, în integralitatea lui, dacă, în exemplul anterior, donaţia
neraportabilă ar fi avut ca obiect un bun în valoare de 120.000 de lei, activul brut ar fi fost de 100.000 de lei, pasivul
de 20.000 de lei, ceea ce înseamnă că masa de calcul ar fi fost tot de 200.000 de lei, cotitatea disponibilă tot de
100.000 de lei, iar rezervele tot de 50.000 de lei pentru fiecare copil. În acest caz, donaţia lui C1 se va imputa mai
întâi asupra cotităţii disponibile de 100.000 de lei (pe care o epuizează), apoi asupra rezervei de 50.000 de lei a
copilului C1 (din care consumă 20.000 de lei). Înseamnă că C1 va păstra în natură, în integralitatea lui, bunul primit
cu titlu de donaţie şi va mai primi din activul net bunuri în valoare de încă 30.000 de lei pentru a-şi completa rezerva
de 50.000 de lei. Creditorii vor primi cu prioritate din activul brut de 100.000 de lei pasivul de 20.000 de lei, iar
activul net de 80.000 de lei va fi împărţit între C1 (care va primi bunuri în valoare de 30.000 de lei, astfel cum am
arătat mai sus), iar C2 va primi bunuri în valoare de 50.000 de lei, corespunzător rezervei sale succesorale.
102
A se vedea şi C.Ap.Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr. 213/2005, în L.-C. Stoica, Ineficacitatea actului juridic
civil.Practică judiciară, vol.II, Ed.Hamangiu, Bucureşti, p.260-266.

63
 iv) în sfârşit, reducţiunea se face prin echivalent în cazul în care bunul donat a pierit dintr-o cauză
imputabilă donatarului sau a fost un bun fungibil şi consumptibil, în cazul din urmă restituirea putându-se
face şi prin bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare (art. 712 C.civ., aplicabil prin analogie 103). Dacă
pieirea bunului donat este fortuită (indiferent de momentul pieirii; înainte sau după deschiderea moştenirii)
riscul îl suportă moştenirea, căci pieirea s-ar fi produs şi dacă bunul ar fi rămas în patrimoniul defunctului.
În măsura pieirii fortuite nu se ţine seama de valoarea bunului nici la stabilirea masei de calcul (art. 1.091
alin. 2 C.civ.).
În toate cazurile de reducţiune prin echivalent se vor lua în considerare regulile pe baza cărora se face
evaluarea bunurilor donate şi pentru reunirea lor fictivă la masa de calcul.
§6. Raportul donaţiilor
42. Noţiune. Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei, unii faţă de alţii, soţul supravieţuitor
şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală de a readuce la moştenire - în
natură sau prin echivalent bănesc - bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel ce lasă
moştenirea (art. 1.146 C.civ.).
Fiind vorba de persoane foarte apropiate defunctului donator, faţă de care are afecţiune egală, legea
prezumă că prin donaţia făcută el nu a voit să avantajeze pe donatar cu bunul donat în detrimentul celorlalţi
moştenitori legali, ci numai să facă un avans asupra moştenirii ce i se va cuveni potrivit legii. De exemplu,
dacă la căsătoria unuia dintre cei doi copii, tatăl lui îi face din bunurile proprii o donaţie în valoare de
200.000 de lei şi încetând din viaţă lasă un activ net de 1.000.000 de lei, copilul donatar va trebui să
raporteze la masa succesorală donaţia (deşi liberalitatea nu este supusă reducţiunii, nefiind excesivă), astfel
încât fiecare copil să beneficieze de 600.000 de lei, asigurându-se egalitatea între ei. Dacă la moştenire vine
şi soţia supravieţuitoare, raportul asigură nu egalitatea între toţi moştenitorii, ci cota legală pentru fiecare,
deci un echilibru legal, soţia supravieţuitoare primind bunuri în valoare de 300.000 de lei (corespunzător
cotei sale de 1/4 din moştenire), iar copiii câte 450.000 de lei, incluzând şi bunul donat (corespunzător cotei
de 3/8 din moştenire pentru fiecare).
Obligaţia de raport nefiind prevăzută imperativ de lege, donatorul îl poate scuti pe donatar de această
obligaţie, favorizându-l în felul acesta, caz în care donaţia va fi nu un simplu avans asupra moştenirii, ci va
avea caracter definitiv ca donaţie (supusă numai reducţiunii dacă este excesivă) sau, cum se mai spune,
caracter preciputar104, de care donatarul va beneficia peste cota sa legală din moştenire (în limita cotităţii
disponibile).
43. Domeniul de aplicare al raportului. În legislaţia noastră, obligaţia de raport nu funcţionează dacă
donaţia a fost făcută moştenitorilor defunctului în linie ascendentă sau colaterală. Ea are deci, în acest caz,
potrivit legii, caracter definitiv, preciputar. De exemplu, dacă la moştenire vin doi fraţi buni ai defunctului
sau doi părinţi, ei vor împărţi activul succesoral în mod egal, fără a ţine seama de donaţia primită de unul
dintre ei, indiferent de valoarea bunului donat (în cazul fraţilor) şi cu condiţia asigurării rezervei părintelui
care nu a fost gratificat (în cel de-al doilea caz).
44. Condiţiile obligaţiei legale de raport al donaţiilor. Pentru ca donaţiile făcute de cel care lasă
moştenirea să fie raportabile trebuie să fie întrunite, cumulativ, mai multe condiţii:
44.1. Să existe doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală105 la moştenire în calitate de descendenţi
ai defunctului sau de soţ supravieţuitor, acesta din urmă numai dacă vine în concurs cu descendenţii.

103
Potrivit art. 712 C.civ., „Dacă uzufructul cuprinde, printre altele, şi bunuri consumptibile, cum ar fi bani,
grâne, băuturi, uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele, însă cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi cantitate,
calitate şi valoare sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului.”
104
Etimologia cuvântului (folosit în limba franceză) este nesigură. Se pare că provine din cuvintele latine prae -
înainte şi capere - a lua sau din praebere, a da, a furniza (A se vedea Ph. Malaurie, op.cit., p.411), în sensul de a lua
cu anticipaţie (ca moştenire) şi nu ca simplu avans asupra moştenirii.
105
Instituţia raportului a fost creată (de lege) exclusiv în favoarea moştenitorilor legali, astfel cum se prevede
expres în art. 1.146 alin. 1 C.civ. A se vedea şi TS, col.civ., dec.nr.185/ 1965, în Repertoriu... 1952-1969, p.449.

64
 44.2. Moştenitorul obligat la raport să fi acceptat moştenirea. În caz de renunţare la moştenirea legală,
descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport, putând păstra liberalitatea primită în
limitele cotităţii disponibile (art. 1.147 alin.1 C.civ.).
Prin excepţie, art. 1.147 alin.2 C.civ. dispune că „Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie,
donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va
readuce la moştenire numai valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar
fi avut dreptul ca moştenitor legal”. De exemplu, defunctul are 3 copii, activul net este de 150.000 de lei şi
în timpul vieţii a făcut unui copil o donaţie raportabilă în valoare de 150.000 de lei. Masa de calcul este de
300.000 de lei, ceea ce înseamnă că rezerva globală este de 150.000 de lei şi cotitatea disponibilă este tot
de 150.000 de lei. În cazul în care copilul donatar ar renunţa la moştenire pentru a păstra donaţia, această
donaţie s-ar imputa asupra cotităţii disponibile şi - încadrându-se în valoarea acesteia - copilul donatar ar
păstra donaţia în integralitatea sa. Aşadar, copilul donatar ar rămâne cu bunul care i s-a donat în valoare de
150.000 de lei, iar ceilalţi 2 copii ar primi bunuri în valoare de câte 75.000 de lei, ceea ce ar contraveni
voinţei defunctului care, atunci când a făcut o donaţie raportabilă unuia dintre copii, nu a dorit să rupă
egalitatea între aceştia. De aceea, noul Cod civil prevede posibilitatea pentru donator ca, prin stipulaţie
expresă în contractul de donaţie106, să-l oblige pe copilul donatar să raporteze donaţia, chiar dacă renunţă la
moştenire. În acest caz, copilul donatar va fi ţinut să readucă la moştenire 50.000 de lei şi să reţină 100.000
de lei, întrucât 100.000 de lei este partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor
legal (ca moştenitori legali, fiecare dintre cei 3 copii ar fi avut dreptul la câte 100.000 de lei). Copiii
negratificaţi vor primi şi ei bunuri în valoare de câte 100.000 de lei (150.000 de lei fiind activul net, iar
50.000 de lei fiind partea din valoarea donaţiei readusă de către copilul donatar la moştenire, deci în total
200.000 de lei), iar egalitatea dintre copii, dorită de către de cuius atunci când a făcut donaţia raportabilă,
se va realiza.
44.3. Moştenitorul legal să aibă şi calitatea de donatar. Numai în cazul în care coexistă cele două
calităţi în aceeaşi persoană va exista obligaţia de raport.
În legătură cu această condiţie legea aduce două precizări, una referitoare la momentul coexistenţei
celor două calităţi şi alta referitoare la calitatea de donatar.
- Întrucât raportul donaţiei are ca fundament voinţa donatorului de a face un avans asupra moştenirii, în
lipsă de stipulaţie contrară din partea donatorului, descendenţii şi soţul supravieţuitor sunt obligaţi la raport
numai dacă ar fi avut vocaţie concretă la moştenirea defunctului în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la
data încheierii contractului de donaţie (art. 1.146 alin. 2 C.civ.).
- În privinţa calităţii de donatar, Codul civil consacră regula potrivit căreia moştenitorul datorează
raportul numai pentru donaţiile pe care le-a primit personal de la donator (art. 1.149 alin. 1 C.civ.);
raportul nu este datorat pentru altul.
În schimb, prin excepţie de la regula potrivit căreia raportul nu este datorat pentru altul, descendentul, în
grad mai îndepărtat de rudenie cu defunctul, care vine la moştenire prin reprezentare succesorală va fi
obligat să raporteze donaţia primită de la defunct de către ascendentul său pe care îl reprezintă, chiar dacă
nu l-a moştenit pe acesta din urmă (art. 1.149 alin. 3 C.civ.). Rezultă că, dacă descendentul mai îndepărtat
în grad vine la moştenire prin reprezentare succesorală, este obligat să raporteze atât donaţiile primite de
cel reprezentat, cât şi pe cele pe care le-a primit personal de la cel care lasă moştenirea, având dubla calitate
de moştenitor şi donatar107.
44.4. O altă condiţie a obligaţiei de raport este ca donaţia făcută descendentului sau soţului
supravieţuitor să nu fi fost scutită de raport108.

106
Cum majoritatea donaţiilor se încheie în formă autentică (donaţiile indirecte, deghizate şi darurile manuale
fiind excepţii), este important ca notarul public instrumentator să solicite donatorului să-şi precizeze poziţia cu
privire la această chestiune pentru ca ulterior să nu se ajungă la situaţii care să nu corespundă intenţiei donatorului. În
acelaşi sens a se vedea U.N.N.P.R, Codul civil al României.Îndrumar notarial, vol.I, op.cit., p. 444.
107
A se vedea TS, col.civ., dec.nr.1907/1956, în CD, 1956, I, p.340.
108
Dacă donaţia este făcută altor moştenitori sau unor terţi, scutirea de raport nu trebuie să fie prevăzută, căci
donaţia nu este - potrivit legii - raportabilă. La fel, dacă este vorba de legate, indiferent de persoana legatarului.

65
 Art. 1.150 alin. 1 lit. a) teza a II-a C.civ. prevede că scutirea de raport poate fi făcută prin chiar actul de
donaţie sau printr-un act ulterior, întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalităţi, între vii sau
pentru cauză de moarte (în acest din urmă caz în una dintre formele testamentare). Cerinţa de formă are ca
explicaţie ideea că scutirea de raport reprezintă, ea însăşi, o liberalitate, desăvârşind-o.
În toate cazurile, scutirea de raport nu are nicio influenţă cu privire la reducţiunea liberalităţii, odată ce
ea este excesivă; dacă prin donaţia făcută cu scutire de raport s-a adus atingere rezervei comoştenitorilor,
donatarul-moştenitor nu va datora raportul, dar va suporta reducerea ei în limitele cotităţii disponibile, la
care se adaugă - prin cumul - şi cota sa de rezervă, reducţiunea operând pentru surplus (adică doar în
măsura în care aduce atingere rezervei comoştenitorilor).
45. Persoanele care pot cere raportul. Atunci când condiţiile analizate sunt îndeplinite, obligaţia
raportării este reciprocă între descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor. În consecinţă, oricare dintre ei
va putea cere raportul donaţiei de care a beneficiat comoştenitorul.
Dacă titularul dreptului la raport moare înainte de exercitarea lui, dreptul - având caracter patrimonial -
se transmite asupra propriilor moştenitori, care urmează să-l exercite în mod unitar (colectiv), asemănător
dreptului la reducţiunea liberalităţilor excesive.
Întrucât dreptul de a cere raportul are caracter patrimonial - fără a fi exclusiv personal – C.civ. prevede,
la art. 1.148, că raportul poate fi cerut şi de creditorii personali ai descendenţilor şi ai soţului supravieţuitor,
pe calea acţiunii oblice (evident, dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 1.560
C.civ.). Aceşti creditori au tot interesul să ceară raportul donaţiilor pentru că aceasta are ca efect obţinerea
de către debitorul lor a mai multor bunuri din care urmează să se îndestuleze.
46. Donaţiile supuse raportului. Ca şi în materia stabilirii masei de calcul al rezervei şi al cotităţii
disponibile, în principiu se raportează toate donaţiile, indiferent de forma de realizare (donaţie autentică,
dar manual, donaţii simulate - dacă simulaţia nu semnifică scutire de raport - sau indirecte). Dacă donaţia a
fost cu sarcină, se va scădea valoarea sarcinilor; dacă donaţia a avut caracter remunerator, dar a depăşit
valoarea rezonabilă a serviciilor prestate, se va scădea valoarea serviciilor prestate.
47. Excepţiile de la obligaţia de raport. Există anumite gratuităţi care nu reprezintă liberalităţi ori - chiar
dacă sunt calificate donaţii - nu sunt supuse regimului liberalităţilor, legea exceptându-le expres de la
raportul donaţiilor. Astfel, nu sunt supuse raportului:
i) donaţiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport. Scutirea poate fi făcută prin chiar actul de
donaţie sau printr-un act ulterior, întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalităţi (art. 1.150 alin.
1 lit. a) C.civ.);
ii) donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse, cu
excepţia cazului în care se dovedeşte că cel care a lăsat moştenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de
raport (art. 1.150 alin. 1 lit. b) C.civ.);
iii) darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite
pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor 109 sau a
soţului şi cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel (art. 1.150 alin.
1 lit. c) C.civ.);
iv) fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii şi echivalentul bănesc al
folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat (art. 1.150 alin. 1 lit. d) C.civ.) 110. Devenind proprietar
de la data încheierii contractului şi datorând raportul numai de la data deschiderii moştenirii, donatarul se
bucură în acest interval de timp de foloasele bunurilor care formează obiectul donaţiei.
v) bunurile donate care au pierit fără culpa donatarului (art. 1.150 alin. 2 C.civ.). În acest caz riscul pierii
bunului donat se suportă de moştenire şi numai în parte de către donatar (proporţional cotei sale
succesorale). Cu toate acestea, dacă bunul a fost reconstituit prin folosirea unei indemnizaţii încasate ca
urmare a pierii sale, donatarul este ţinut să facă raportul bunului în măsura în care indemnizaţia a servit la
reconstituirea acelui bun. În cazul în care indemnizaţia nu a fost utilizată în acest scop, ea însăşi este supusă
109
Referirea la „sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a
părinţilor” reprezintă o inadvertenţă a noului Cod civil. În realitate, părinţii nu pot fi obligaţi la raportul donaţiei,
indiferent care ar fi tipul sau destinaţia acesteia.
110
A se vedea şi TS, s. civ., dec.nr.1302/1978, în CD, 1978, p.121-123.

66
raportului. Dacă indemnizaţia rezultă dintr-un contract de asigurare, aceasta se raportează numai în măsura
în care depăşeşte cuantumul total al primelor plătite de donatar.
vi) clauza de preciput111. Potrivit art. 333 alin. (2) C.civ. „Clauza de preciput nu este supusă raportului
donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile art. 1.096 alin. (1) şi (2).”
48. Modul de efectuare a raportului. În sistemul Codului civil de la 1864, regula era aceea că raportul
imobilelor se făcea în natură, prin readucerea efectivă a imobilului la masa succesorală, iar raportul
bunurilor mobile se făcea prin echivalent, dacă donatorul nu a impus sau nu a autorizat raportul în natură.
Cu ocazia elaborării noului Cod civil, luându-se ca model art.870 din Codul civil Quebec şi urmărindu-
se protejarea circuitului civil şi asigurarea liberei circulaţii a bunurilor, a fost modificat radical sistemul
modului de efectuare a raportului. Astfel, regula este aceea că, indiferent dacă obiectul donaţiei îl reprezintă
un bun mobil sau imobil, raportul urmează să se facă prin echivalent şi doar în mod excepţional în natură.
Astfel, potrivit art. 1.151 alin. 1 C.civ., „Raportul se face prin echivalent. Este considerată ca nescrisă
dispoziţia care impune donatarului raportul în natură”. Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede: „Cu toate
acestea, donatarul poate efectua raportul în natură dacă la data cererii de raport este încă proprietarul
bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi nici nu l-a dat în locaţiune pentru o perioadă mai mare de 3
ani”.
Aşadar, în sistemul noului Cod civil raportul prin echivalent reprezintă regula, iar raportul în natură
reprezintă excepţia. Le vom examina pe rând.
48.1. Raportul prin echivalent. Se poate realiza prin preluare, prin imputaţie sau în bani.
a) Prin preluare: acest mod de efectuare a raportului se realizează prin luarea din masa succesorală de
către moştenitorii îndreptăţiţi la raport a unor bunuri, pe cât posibil de aceeaşi natură şi calitate cu cele care
au format obiectul donaţiei, ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia. De exemplu, de cuius-ul i-a
donat copilului C1 un teren în valoare de 60.000 de lei (donaţia fiind raportabilă), activul net al moştenirii
este de 420.000 de lei şi mai au calitatea de moştenitori legali acceptanţi copilul C2 şi soţul supravieţuitor
S; C2 va prelua din moştenire un teren în valoare de 60.000 de lei, iar S va prelua un teren în valoare de
40.000 de lei. După cum se observă, se ţine seama de cotele succesorale ale celor trei moştenitori legali,
respectiv copiii C1 şi C2 au o cotă de 3/8 din moştenire fiecare, iar S are o cotă de 1/4 (2/8) din moştenire.
Restul moştenirii (adică bunuri în valoare de 320.000 de lei) se va împărţi tot potrivit cotelor legale,
respectiv 1/4 S (care va mai primi bunuri în valoare de 80.000 de lei) şi câte 3/8 (adică bunuri în valoare de
câte 120.000 de lei) pentru C1 şi C2. Cu alte cuvinte, C1 va păstra donaţia de 60.000 de lei şi va mai primi
din activul net bunuri în valoare de 120.000 de lei, C2 va prelua cu prioritate din activul net terenul în
valoare de 60.000 de lei şi va mai primi tot din activul net bunuri în valoare de 120.000 de lei, iar S va
prelua cu prioritate din activul net terenul în valoare de 40.000 de lei şi va mai primi tot din activul net
bunuri în valoare de 80.000 de lei.
Preluarea „proporţională”(„ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia”, iar nu egală) se va aplica
şi în cazul în care cel gratificat este soţul supravieţuitor obligat la raport faţă de descendenţi.
De cele mai multe ori moştenitorii îndreptăţiţi la raport iau din masa succesorală (şi) bunuri având o
natură diferită de cel care formează obiectul donaţiei raportabile. De exemplu, de cuius-ul i-a donat
copilului C1 un apartament în valoare de 120.000 de lei, dar în masa succesorală nu mai există imobile; în
acest caz, C2 şi S vor lua alte bunuri mobile (autoturisme, bijuterii, obiecte de mobilier, obiecte de uz
casnic, acţiuni, părţi sociale etc.) până la concurenţa valorilor de 120.000 de lei (pentru C2) şi, respectiv,
80.000 de lei (pentru S), iar restul bunurilor se vor împărţi tot potrivit cotelor legale.
Raportul prin preluare se practică, în special, atunci când moştenirea este una „consistentă” şi prezintă
avantajul că donatarul păstrează bunul în integralitatea lui, iar ceilalţi comoştenitori primesc şi ei bunuri în
natură, de regulă similare cu cel donat.

111
Reamintim că potrivit art. 333 alin. 1 C.civ. „Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul
supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute
în devălmăşie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai
în favoarea unuia dintre ei.”

67
 b) Prin imputaţie: în cadrul acestei metode de raportare, valoarea donaţiei se scade din partea
moştenitorului obligat la raport. Astfel, presupunând că de cuius-ul i-a donat copilului C1 suma de 60.000
de lei (donaţia fiind raportabilă), activul net al moştenirii este de 420.000 de lei şi mai au calitatea de
moştenitori legali acceptanţi copilul C2 şi soţul supravieţuitor S, valoarea donaţiei raportabile (60.000 de
lei) se adaugă prin calcul pe hârtie la activul net (420.000 de lei), iar rezultatul (masa de calcul de 480.000
de lei) se împarte între moştenitori potrivit cotelor ce revin fiecăruia (partea lui C1 este de 3/8 din masa de
calcul, adică 180.000 de lei, partea lui C2 este tot de 3/8 din masa de calcul, adică 180.000 de lei, iar partea
lui S este de 1/4 din masa de calcul, adică de 120.000 de lei); valoarea donaţiei făcute lui C1 (60.000 de lei)
se scade din partea acestuia, el primind din restul masei succesorale numai diferenţa până la valoarea cotei
sale de moştenire (respectiv bunuri în valoare de doar 120.000 de lei).
Raportul prin imputaţie este aplicabil, în mod special, în cazul în care donaţia a avut ca obiect o sumă de
bani. În acest caz, potrivit legii, moştenitorul-donatar va face raportul luând mai puţin din numerarul
succesiunii, deci suma de bani se impută asupra părţii sale din numerar. Dacă partea sa din numerar nu
acoperă suma donată, raportul se va putea face prin luarea din masa succesorală de către moştenitorii
îndreptăţiţi la raport a unor bunuri mobile sau imobile.
c) În bani: în acest caz, cel obligat la raport va depune la dispoziţia celorlalţi moştenitori o sumă de bani
care reprezintă diferenţa dintre valoarea bunului donat şi partea din această valoare ce corespunde cotei sale
succesorale. Astfel, presupunând că de cuius-ul i-a donat copilului C1 un apartament în valoare de 240.000
de lei (donaţia fiind raportabilă), activul net al moştenirii este de 240.000 de lei şi mai au calitatea de
moştenitori legali acceptanţi copilul C2 şi soţul supravieţuitor S, valoarea donaţiei raportabile (240.000 de
lei) se adaugă prin calcul pe hârtie la activul net (240.000 de lei), iar rezultatul (480.000 de lei) se împarte
între moştenitori potrivit cotelor ce revin fiecăruia (partea lui C1 este de 3/8 din masa de calcul, adică
180.000 de lei, partea lui C2 este tot de 3/8 din masa de calcul, adică 180.000 de lei, iar partea lui S este de
1/4 din masa de calcul, adică de 120.000 de lei). În acest caz, C1 va păstra apartamentul în natură, dar va
pune la dispoziţia lui C2 şi S suma de 60.000 de lei (adică diferenţa dintre valoarea bunului donat-240.000
de lei şi partea din această valoare ce corespunde cotei sale succesorale-180.000 de lei). S şi C2 vor primi
toate bunurile ce constituie activul net al moştenirii (240.000 de lei), la care se adaugă cei 60.000 de lei
primiţi de la C1, astfel încât, în final, C2 va primi bunuri în valoare de 180.000 de lei, iar S va primi bunuri
în valoare de 120.000 de lei112.
Raportul în bani poate fi utilizat dacă bunurile din masa succesorală nu sunt suficiente pentru a permite
raportul prin preluare sau prin imputaţie.
48.1.1. Evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent. În această materie se aplică aceleaşi reguli
ca şi în materia calculului rezervei şi al cotităţii disponibile. Astfel, în vederea efectuării raportului prin
echivalent, se ia în considerare valoarea bunului donat la momentul judecăţii, ţinându-se însă cont de starea
lui în momentul donaţiei, din care se scade valoarea, la momentul judecăţii, a sarcinilor asumate prin
contractul de donaţie. „Momentul judecăţii” este acela la care instanţa de judecată soluţionează acţiunea de
partaj în cadrul căreia se cere şi raportul donaţiei sau momentul la care se efectuează partajul (şi raportul
donaţiei) prin bună învoială. Nu s-a luat în considerare „data deschiderii moştenirii” pentru că este posibil
ca partajul bunurilor şi raportul donaţiilor să intervină după mulţi ani de la data decesului donatorului şi ar
putea fi avantajat, în mod nejustificat, fie donatarul, fie moştenitorii îndreptăţiţi la raport.
Dacă bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, se ţine seama de valoarea lui la data
înstrăinării. Dacă bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ţine cont de valoarea, la data raportului, a bunului
intrat în patrimoniu şi de starea lui la momentul dobândirii. Totuşi, dacă devalorizarea bunului intrat în
patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu este luată în
considerare.

112
Aflat în situaţia prezentată în cele ce precedă, copilul C1 ar putea renunţa la moştenire pentru a păstra donaţia
în limitele cotităţii disponibile (art. 1.147 alin.1 C.civ.), ceea ce ar însemna că ar putea păstra întreaga donaţie
deoarece cotitatea disponibilă este de 240.000 de lei. Totuşi, în condiţiile art. 1.147 alin. 2 C.civ., C1 poate fi obligat
la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. De asemenea, renunţarea lui C1 rămâne fără efect în ipoteza în
care intervine acceptarea forţată a moştenirii, în condiţiile art. 1.119 C.civ.

68
 Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse
între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data realizării raportului.
48.2. Raportul în natură. În sistemul noului Cod civil raportul în natură reprezintă excepţia. Numai
donatarul (nu şi de cuius-ul) este acela care poate efectua raportul în natură pentru că, uneori, efectuarea
raportului în natură se poate dovedi mai avantajoasă pentru acesta (de exemplu, activul brut al moştenirii
este absorbit în întregime de pasivul succesoral, iar moştenitorul-donatar nu dispune de suma de bani
necesară acoperirii cotelor celorlalţi comoştenitori). Dispoziţia prin care i se impune donatarului efectuarea
raportului în natură este considerată ca nescrisă. Aşadar, efectuarea raportului în natură nu poate reprezenta
niciodată o obligaţie impusă donatarului, ci doar un drept al acestuia, de care poate să uzeze sau nu, în
funcţie de interesele sale.
Chiar dacă donatarul doreşte să efectueze raportul în natură, acest lucru este posibil numai dacă la data
cererii de raport donatarul este încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi nici nu l-a dat
în locaţiune pentru o perioadă mai mare de 3 ani. Cu alte cuvinte, terţii nu trebuie să fie prejudiciaţi. În
privinţa locaţiunii, pentru ca raportul să se poată efectua în natură interesează ca la momentul efectuării
raportului durata rămasă a contractului să nu depăşească 3 ani, neavând importanţă faptul că durata iniţială
a acestui contract a fost mai mare (de exemplu, de 5 ani).
Raportul în natură presupune readucerea efectivă a bunului la masa succesorală. Aceasta înseamnă că
donaţia şi, respectiv, dreptul exclusiv de proprietate al donatarului se desfiinţează cu efect retroactiv, bunul
devenind proprietatea indiviză a comoştenitorilor, iar donatarul-moştenitor devenind debitorul restituirii
bunului faţă de coproprietari.
49. Căile procedurale de realizare a raportului. Raportul se poate realiza în cadrul partajului, (i) prin
bună învoială sau (ii) pe cale judecătorească.
(i) Astfel, dacă persoanele interesate se înţeleg, raportul se poate realiza în cadrul procedurii succesorale
notariale.
(ii) Dacă părţile interesate nu se înţeleg, neînţelegerile urmează să fie soluţionate pe cale
judecătorească.
Potrivit art. 1.152 C.civ., raportul se realizează în cadrul partajului, prin bună învoială sau pe cale
judecătorească, iar raportul cerut de unul dintre moştenitori profită şi celorlalţi moştenitori îndreptăţiţi să
solicite raportul, cu excepţia celor care au renunţat în mod expres la raport.
Acţiunea de raport al donaţiilor se caracterizează prin următoarele:
a) Întrucât raportul nu se realizează de plin drept, ci numai la cererea persoanelor îndreptăţite, nu se
poate efectua ca urmare a unei acţiuni în constatare, ci numai pe calea unei acţiuni în realizare, indiferent
de modul de efectuare a raportului (prin echivalent sau în natură)113.
b) Acţiunea în executarea raportului este o acţiune personală (nu reală), deoarece - după cum am văzut -
poate fi intentată numai împotriva beneficiarului donaţiei raportabile, nu şi împotriva terţilor dacă bunul
donat a fost înstrăinat sau grevat. Regula este aceea că raportul se efectuează prin echivalent şi numai în
mod excepţional se efectuează în natură. Prin urmare, titularii dreptului la raport nu beneficiază de un drept
de urmărire şi nici de acţiunea în revendicare114.
c) Acţiunea de raport este imprescriptibilă. După cum am arătat în cele ce precedă, potrivit noului Cod
civil raportul se realizează în cadrul partajului. În condiţiile în care art. 669 C.civ. consacră
imprescriptibilitatea acţiunii de partaj, şi acţiunea de raport al donaţiilor are tot un caracter
imprescriptibil115.
d) Spre deosebire de acţiunea în reducţiune care are caracter divizibil 116, acţiunea de raport al donaţiei
are caracter colectiv, donaţia fiind un simplu avans asupra moştenirii, iar obligaţia de raport (indivizibilă)
fiind destinată a asigura cotele legale ale moştenitorilor. Art. 1.152 C.civ. prevede că raportul cerut de unul
113
A se vedea şi TS, s. civ., dec.nr.1085/ 1972, în Repertoriu… 1969-1975, p.204.
114
A se vedea, de exemplu, TS, s. civ., dec.nr.1085/1972, nr.1649/1972 şi nr.1973/1973 cit. supra
115
În acelaşi sens a se vedea, C.Macovei, C.-M. Dobrilă, op.cit., p. 1198 -1199, Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, op.cit.,
p 278. Pentru opinia potrivit cu care acţiunea de raport ar fi prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani,
a se vedea I. Genoiu, op.cit., p. 325; I. Popa, op.cit., p.445.
116
A se vedea supra nr. 230.2.

69
dintre moştenitori profită şi celorlalţi moştenitori îndreptăţiţi să solicite raportul, cu excepţia celor care au
renunţat în mod expres la raport.

§7. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă

50. Punerea problemei. Am văzut că liberalităţile (donaţii şi/sau legate) făcute de defunct sunt supuse
reducţiunii dacă sunt excesive, aducând atingere rezervei moştenitorilor rezervatari. Pe de altă parte, în
cazurile prevăzute de lege donaţiile sunt supuse raportului chiar dacă nu aduc atingere rezervei vreunui
moştenitor rezervatar.
Aplicarea acestor reguli este relativ simplă dacă beneficiarul liberalităţii este o persoană care nu are
calitatea de moştenitor rezervatar şi când nu se pune nici problema raportului; liberalitatea trebuie să se
încadreze în cotitatea disponibilă asupra căreia se impută (se socoteşte), iar în măsura depăşirii este supusă
reducţiunii până la limita cotităţii disponibile.
Mai dificilă este soluţionarea problemei în cazul în care gratificatul este un moştenitor rezervatar şi vine
la moştenire împreună cu alţi moştenitori rezervatari (pluralitate de moştenitori rezervatari); liberalitatea
făcută moştenitorului rezervatar se impută asupra cotei sale de rezervă sau asupra cotităţii disponibile ori
cele două cotităţi se cumulează? În acest din urmă caz, liberalitatea se impută cu întâietate asupra rezervei
sau asupra cotităţii disponibile? Răspunsul diferă după cum liberalitatea făcută moştenitorului rezervatar
este sau nu raportabilă. Prin urmare, pentru a hotărî soarta liberalităţii făcute moştenitorului rezervatar,
urmează a fi avute în vedere nu numai regulile reducţiunii liberalităţilor excesive, dar şi cele care
guvernează raportul donaţiilor; se pune problema aplicării concomitente a regulilor raportului şi
reducţiunii.
Urmează deci să analizăm problema în cele trei ipoteze posibile: gratificatul nu este moştenitor
rezervatar; gratificatul este moştenitor rezervatar, dar liberalitatea nu este raportabilă; gratificatul este
moştenitor rezervatar obligat la raport.
51. Gratificatul nu este moştenitor rezervatar. Dacă beneficiarul liberalităţii (donatarul sau legatarul) nu
este moştenitor rezervatar (fiind o persoană străină, de exemplu, un prieten, sau o rudă a defunctului care
nu este moştenitor rezervatar, de exemplu, o soră), liberalitatea primită - întrucât există moştenitori
rezervatari - se impută asupra cotităţii disponibile, iar dacă o depăşeşte, este supusă reducţiunii (art. 1.099
alin. 1 C.civ.).
Precizăm că această regulă se aplică şi dacă gratificatul este un potenţial moştenitor rezervatar care
renunţă la calitatea sa de moştenitor legal, de care este legată calitatea de rezervatar; prin renunţare el
pierde retroactiv dreptul la moştenirea legală şi, o dată cu acesta, dreptul asupra rezervei, putând păstra
donaţia sau legatul (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular) în limita cotităţii disponibile. În
acest sens, art. 1.147 alin. 1 C.civ. prevede că „În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau
soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotităţii
disponibile”.
Prin urmare, gratificatul renunţător la moştenirea legală nu mai are calitatea de rezervatar - dar păstrează
calitatea de donatar (neobligat la raport, chiar dacă este descendent sau soţ supravieţuitor în concurs cu
descendenţii şi donaţia nu a fost scutită de raport) sau, dacă acceptă moştenirea testamentară, aceea de
legatar - , deoarece - prin derogare de la caracterul indivizibil al actului de opţiune succesorală - potrivit
art.1.102 alin.1 C.civ., moştenitorul legal gratificat prin testament poate opta diferit cu privire la moştenirea
legală şi la legat. Evident, donaţia şi/sau legatul trebuie să se încadreze în limitele cotităţii disponibile;
liberalitatea excesivă este supusă reducţiunii, gratificatul neputând invoca vreun drept de rezervatar.
Prin urmare, dacă există moştenitori rezervatari, liberalităţile se impută asupra cotităţii disponibile:
- dacă beneficiarul liberalităţii este o persoană străină care nu face parte din cele patru clase de
moştenitori legali;
- dacă beneficiarul liberalităţii este o rudă pe linie colaterală sau un ascendent ordinar;
- dacă beneficiarul liberalităţii este un descendent, ascendent privilegiat sau soţ supravieţuitor care
renunţă la calitatea de moştenitor legal şi, implicit, la aceea de rezervatar.
Prin excepţie, art. 1.147 alin. 2 C.civ. prevede că „Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie,
donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va

70
readuce la moştenire numai valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar
fi avut dreptul ca moştenitor legal”.
52. Gratificatul este moştenitor rezervatar, iar liberalitatea nu este supusă raportului.
Reamintim că liberalitatea făcută unui moştenitor rezervatar nu este raportabilă:
- dacă este o donaţie scutită de raport făcută descendentului sau soţului supravieţuitor care vine la
moştenire în concurs cu descendenţii;
- dacă donaţia este făcută unor moştenitori rezervatari neobligaţi la raport potrivit legii (părinţi sau soţ
supravieţuitor în concurs cu alţi moştenitori decât descendenţii);
- dacă liberalitatea este un legat.
Dacă gratificatul este un moştenitor rezervatar (descendent, ascendent privilegiat sau soţ supravieţuitor)
care a acceptat moştenirea şi liberalitatea nu este supusă raportului, ea se va imputa cu întâietate asupra
cotităţii disponibile, cu consecinţa micşorării sau epuizării ei. Dacă liberalitatea depăşeşte cotitatea
disponibilă, diferenţa se impută asupra cotei de rezervă la care are dreptul gratificatul: moştenitorul
rezervatar gratificat cumulează cotitatea disponibilă cu rezerva sa succesorală. Dacă liberalitatea
depăşeşte şi rezerva gratificatului, va fi supusă reducţiunii (art. 1.099 alin. 2 C.civ.).
De exemplu, la moştenire vin doi copii, dintre care unul a primit o donaţie scutită de raport de 25.000 de
lei, iar activul net al moştenirii este de 15.000 de lei (masa de calcul este de 40.000 de lei, rezerva de
1/2=20.000 de lei, deci 10.000 de lei pentru fiecare copil). Întrucât donaţia este scutită de raport, deci are
caracter definitiv (preciputar), se impută cu întâietate asupra cotităţii disponibile (pe care o epuizează), iar
excedentul de 5.000 de lei se impută asupra rezervei copilului gratificat, el având dreptul şi la diferenţa din
rezerva sa (încă 5.000 de lei din activul net al moştenirii). Comoştenitorul rezervatar va primi numai
rezerva sa de 10.000 de lei, întrucât cotitatea disponibilă a fost epuizată. Dacă donaţia ar fi avut o valoare
de 10.000 de lei, iar activul net al moştenirii ar fi fost de 30.000 de lei, donaţia s-ar fi imputat asupra
cotităţii disponibile, iar diferenţa de 10.000 de lei rămasă din cotitatea disponibilă s-ar fi împărţit între cei 2
copii în mod egal (cei 2 copii primindu-şi şi rezervele de câte 10.000 de lei), ceea ce înseamnă că
moştenitorul rezervatar gratificat ar fi păstrat donaţia şi ar mai fi primit din activul net bunuri în valoare de
15.000 de lei, iar celălalt moştenitor rezervatar ar fi primit din activul net bunuri în valoare de 15.000 de lei
(se observă că inegalitatea dorită de către de cuius atunci când a făcut o donaţie scutită de raport s-a
realizat). Dacă donaţia ar fi avut o valoare de 35.000 de lei şi activul net ar fi fost de 5.000 de lei,
liberalitatea ar fi fost reductibilă (de la 35.000 de lei la 30.000 de lei) deoarece cotitatea disponibilă şi
rezerva, cumulate, nu ar fi fost suficient de acoperitoare pentru moştenitorul rezervatar gratificat.
Observăm că, în ipoteza în care gratificatul este un moştenitor rezervatar, iar liberalitatea nu este
raportabilă, ea nu trebuie să se încadreze în cotitatea disponibilă, ci în cuantumul cumulat al cotităţii
disponibile şi cotei de rezervă cuvenite gratificatului, astfel încât să nu aducă atingere rezervei celorlalţi
moştenitori rezervatari.
53. Gratificatul este moştenitor rezervatar, iar liberalitatea este supusă raportului. Dacă liberalitatea
făcută moştenitorului rezervatar este raportabilă (de exemplu, donaţie fără scutire de raport făcută unui
descendent care vine la moştenire împreună cu un alt descendent sau cu soţul supravieţuitor), ea constituie
un simplu avans asupra părţii din moştenire la care are dreptul gratificatul, deci nu are caracterul unei
liberalităţi definitive (preciputare). Întrucât dispunătorul nu a avut intenţia să-l avantajeze pe gratificat în
raport cu comoştenitorii rezervatari, liberalitatea se raportează, fiind imputată asupra rezervei
moştenitorului gratificat, cotitatea disponibilă rămânând liberă pentru a acoperi alte liberalităţi făcute de
defunct.
Dar dacă liberalitatea depăşeşte rezerva gratificatului? În acest caz, excedentul se impută asupra cotităţii
disponibile, afară de cazul în care dispunătorul a stipulat imputarea sa asupra rezervei globale. În acest
ultim caz, numai partea care excedează rezervei globale se impută asupra cotităţii disponibile. În toate
cazurile, dacă se depăşeşte cotitatea disponibilă liberalitatea este supusă reducţiunii.
Prin urmare, moştenitorul rezervatar gratificat cu o liberalitate raportabilă cumulează rezerva cu
cotitatea disponibilă.
Însă, în raporturile cu comoştenitorii, liberalitatea imputată asupra cotităţii disponibile va profita nu
numai gratificatului, ci va fi împărţită între toţi moştenitorii, inclusiv gratificatul, potrivit cotelor legale

71
asupra moştenirii. De exemplu, defunctul lasă doi copii – C1 şi C2 - şi bunuri în valoare de 30.000 de lei.
C1 a beneficiat de o donaţie raportabilă de 90.000 de lei, iar prin testamentul lăsat defunctul a stipulat un
legat în favoarea unui terţ în valoare de 20.000 de lei (bunul ce constituie obiectul legatului face parte din
activul brut al moştenirii). Masa de calcul fiind de 120.000 de lei (30.000 activul brut +90.000 donaţia),
rezerva globală a copiilor este de 60.000 de lei, rezerva fiecărui copil este de 30.000 de lei, iar cotitatea
disponibilă este de 60.000 de lei. Donaţia de 90.000 de lei se impută asupra rezervei donatarului C1, iar
restul asupra cotităţii disponibile, pe care o va absorbi în totalitate, astfel încât legatul devine ineficace (nu
se execută). Donatarul C1 însă nu va păstra toată donaţia, fiind obligat să împartă ceea ce s-a imputat
asupra cotităţii disponibile (60.000 de lei) cu comoştenitorul său C2, potrivit cotelor legale. În final, C1 va
beneficia de donaţie numai în limita a 60.000 de lei, va restitui lui C2 30.000 de lei, iar acesta din urmă va
culege şi toate bunurile din activul moştenirii, primind tot 60.000 de lei. Egalitatea între copii - dorită de
către de cuius atunci când i-a făcut o donaţie raportabilă lui C1 – este astfel asigurată. Cumulul rezervei cu
cotitatea disponibilă operează numai în relaţiile cu terţii, iar în relaţiile cu comoştenitorii beneficiari ai
raportului numai până la limita echilibrului legal (cotelor legale asupra moştenirii).
Dacă defunctul ar fi prevăzut ca donaţia să se impute asupra rezervei globale de 60.000 de lei (pentru ca
cotitatea disponibilă să rămână liberă pentru a face alte liberalităţi), rezerva globală s-ar fi epuizat, apoi
donaţia s-ar fi imputat pentru restul de 30.000 de lei asupra cotităţii disponibile, iar cotitatea disponibilă ar
fi rămas liberă pentru 30.000 de lei. Înseamnă că legatul s-ar fi putut executa (pentru că se încadrează în
restul de 30.000 de lei din cotitatea disponibilă), moştenitorii rezervatari beneficiind de cotitatea
disponibilă numai în parte. În final, legatarul va primi legatul de 20.000 de lei, iar cei 2 copii vor primi
bunuri în valoare de câte 50.000 de lei fiecare.

TITLUL IV
TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII

CAPITOLUL I
DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ

Secţiunea I
Probleme generale privind dreptul de opţiune succesorală
§1. Noţiunea de opţiune succesorală
1. Precizări prealabile. În dreptul român, atât în cazul moştenirii legale, cât şi în cazul moştenirii
testamentare, transmiterea patrimoniului succesoral (transmisiune universală ori cu titlu universal) sau a
bunurilor determinate din patrimoniu (transmisiune cu titlu particular) operează de drept din momentul
deschiderii moştenirii, fără vreo manifestare de voinţă din partea succesibilului şi chiar fără ştirea lui. Mai
mult decât atât, în caz de moarte a succesibilului înainte de lichidarea moştenirii la care avea dreptul, ea se
retransmite, tot de drept, asupra moştenitorilor săi, ca făcând parte din propriul lăsământ succesoral.
Rezultă că, în dreptul nostru, patrimoniul succesoral nu rămâne niciun moment fără titular.
Cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii
moştenirii, ea nu are caracter definitiv şi obligatoriu. Dimpotrivă, ca principiu de ordine publică, legea
precizează că „nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine” (art. 1.106 C.civ.). Prin
urmare, succesibilul are dreptul de a alege - numit drept de opţiune succesorală - între consolidarea
(confirmarea) titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii şi desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea la
moştenire. În acest sens, art. 1.100 C.civ. prevede că „Cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al
voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea”.
2. Variante de opţiune. Potrivit legii, după deschiderea moştenirii succesibilul are dreptul de a alege între
două posibilităţi:
- Acceptarea moştenirii. Acceptarea consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data
decesului. Succesibilul care optează în acest sens îşi consolidează titlul de moştenitor şi – dacă este
moştenitor universal sau cu titlu universal - va fi obligat să răspundă pentru datoriile şi sarcinile moştenirii

72
numai cu bunurile din patrimoniul succesoral (răspunde intra vires hereditatis). Astfel fiind, de regulă
succesibilul va opta în acest sens dacă moştenirea este neîndoielnic solvabilă.
- Renunţarea la moştenire. Prin renunţare succesibilul desfiinţează cu efect retroactiv vocaţia sa
succesorală. Devenind străin de moştenire, nu răspunde de pasiv, dar nici nu beneficiază de eventualul
activ. Moştenirea în întregul ei va reveni comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi. Succesibilul
alege această cale dacă moştenirea este neîndoielnic insolvabilă sau dacă doreşte ca prin renunţarea sa pur
abdicativă să beneficieze de moştenire alte persoane (comoştenitori sau moştenitorii subsecvenţi).
§2. Subiectele dreptului de opţiune succesorală
3. Precizări prealabile. Dreptul de opţiune aparţine tuturor persoanelor cu vocaţie succesorală, indiferent
dacă vocaţia lor este legală sau testamentară şi fără deosebire după cum vocaţia este universală, cu titlu
universal sau cu titlu particular. În caz de deces al titularului dreptului de opţiune înainte de a-l exercita,
acest drept se transmite asupra propriilor moştenitori legali sau testamentari, alături de celelalte drepturi
patrimoniale lăsate moştenire, fără deosebire după cum opţiunea are ca obiect o moştenire legală sau
testamentară, universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Urmează să arătăm în continuare ce probleme se pun în legătură cu dreptul de opţiune al moştenitorilor
legali sau testamentari şi dacă creditorii pot exercita sau ataca actul de opţiune.
250. Moştenitorii legali. În cadrul moştenirii legale, calitatea de subiect al dreptului de opţiune aparţine
tuturor persoanelor cu vocaţie generală (eventuală) la moştenire, iar nu numai celor cu vocaţie concretă
(utilă). Cu alte cuvinte, dreptul de opţiune aparţine şi trebuie să fie exercitat nu numai de către succesibilii
chemaţi în primul rând să moştenească (de exemplu, rudele din clasa I de moştenitori), dar şi de către
succesibilii subsecvenţi (de exemplu, rude din clasa a II-a), fără să aştepte exercitarea opţiunii din partea
moştenitorilor în rang preferat. Soluţia se impune întrucât moştenitorii în rang preferat ar putea renunţa la
moştenire în ultimele zile ale termenului de opţiune succesorală de un an, astfel încât succesibilii
subsecvenţi, aşteptând până în acest moment, ar risca stingerea vocaţiei succesorale. Bineînţeles, dacă
moştenitorul în rang preferat acceptă moştenirea, îşi consolidează titlul de moştenitor şi anihilează efectele
opţiunii exercitate de moştenitorii subsecvenţi, desfiinţând drepturile succesorale ale acestora.
4. Legatarii. Dreptul de opţiune aparţine nu numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor, pentru că -
dacă vocaţia lor este universală sau cu titlu universal - dobândirea moştenirii implică şi suportarea pasivului
(art. 1.114 alin. 2 C.civ.), astfel încât trebuie să aibă posibilitatea de a renunţa la moştenire. Iar legatarul cu
titlu particular trebuie să aibă drept de opţiune deoarece - exercitarea lui implicând aprecieri de ordin moral
- nimeni nu poate fi gratificat fără voie; în plus, în condiţiile art. 1.114 alin. 3 C.civ. şi legatarul poate
răspunde pentru pasivul moştenirii, iar dacă legatul este cu sarcină implică şi interese patrimoniale.
5. Dreptul creditorilor succesibilului. Se pune întrebarea dacă creditorii succesibilului neglijent pot sau
nu să accepte moştenirea pe calea acţiunii oblice şi dacă pot sau nu să atace renunţarea frauduloasă pe calea
acţiunii revocatorii (pauliene).
a) Acţiunea oblică. Creditorii succesibilului pot accepta moştenirea, pe cale oblică, în limita îndestulării
creanţei lor, soluţie ce se regăseşte în art. 1.107 C.civ.
Textul de lege prevede că moştenirea poate fi acceptată de către creditori, pe cale oblică, numai „în
limita îndestulării creanţei lor”. Aceasta înseamnă că pentru rest trebuie respectată opţiunea succesibilului
(de exemplu, dacă activul net al moştenirii este de 100.000 de lei, au vocaţie concretă copiii C1 şi C2, iar
C1 are o datorie de 30.000 de lei către creditorul X (creanţa fiind certă şi exigibilă), în cazul în care C1 nu
acceptă moştenirea, X va putea ca, pe cale oblică, să accepte el moştenirea în numele debitorului său, însă
numai pentru bunuri în valoare de 30.000 de lei; restul bunurilor în valoare de 70.000 de lei vor reveni
copilului C2).
Nu are nicio importanţă care sunt motivele pentru care succesibilul refuză sau neglijează să accepte
moştenirea; creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă va putea accepta moştenirea pe cale oblică
pentru a-şi îndestula creanţa.
b) Acţiunea revocatorie (pauliană). Problema care se pune este aceea de a şti ce se întâmplă dacă
succesibilul îşi exercită dreptul de opţiune, dar o face în frauda creditorilor săi, în sensul că renunţă la o
moştenire solvabilă.

73
 Potrivit art. 1.122 C.civ. „(1) Creditorii succesibilului care a renunţat la moştenire în frauda lor pot cere
instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, însă numai în termen de 3 luni de la data la care au
cunoscut renunţarea. (2) Admiterea acţiunii în revocare produce efectele acceptării moştenirii de către
succesibilul debitor numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia.”
Acţiunea pauliană trebuie să fie intentată în cadrul termenului de prescripţie de doar 3 luni, care curge
de la data la care creditorii au cunoscut renunţarea.
Ca efect al acţiunii pauliene admise, actul de renunţare devine inopozabil faţă de creditorul reclamant şi
în limita prejudiciului suferit de el (în limita creanţei sale). În raport cu creditorul reclamant, succesibilul
debitor devine acceptant al moştenirii. Înseamnă că succesibilul debitor rămâne renunţător în raport cu
ceilalţi moştenitori (inclusiv legatari) şi creditori (atât creditorii personali, cât şi creditorii moştenirii).
§3. Condiţiile de validitate ale actului de opţiune succesorală
6. Capacitatea. Deşi noul Cod civil nu prevede în mod expres, apreciem că atât acceptarea moştenirii,
cât şi renunţarea la moştenire reprezintă acte de dispoziţie. Fiind acte de dispoziţie, pentru validitatea
opţiunii succesibilul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.
Dacă are calitatea de succesibil o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc), sub sancţiunea nulităţii relative actul de opţiune succesorală
(acceptarea sau renunţarea la moştenire, după caz) poate fi îndeplinit de părinţi sau tutore, cu autorizarea
instanţei de tutelă (art. 144 alin. 2 şi 3 şi art. 502 alin. 1 C.civ.).
Dacă are calitatea de succesibil o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani), sub sancţiunea nulităţii relative actul de opţiune succesorală (acceptarea sau renunţarea la
moştenire, după caz) poate fi îndeplinit de către minor cu încuviinţarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui, cu
autorizarea instanţei de tutelă (art. 146 alin. 1,2 şi 4 şi art. 502 alin. 1 coroborate cu art. 144 C.civ.).
7. Consimţământul neviciat. Pentru ca opţiunea succesorală să fie valabilă, consimţământul
succesibilului trebuie să fie neviciat. Viciile de consimţământ în această materie sunt guvernate de regulile
dreptului comun.
În literatura de specialitate se admite că dolul poate vicia nu numai actul acceptării, dar şi al renunţării şi
poate proveni de la orice persoană (comoştenitori, creditori etc., art. 1.214-1.215 C.civ. referitoare la
„cealaltă parte”nefiind aplicabil în această materie dat fiind că opţiunea este act unilateral).
Eroarea asupra conţinutului (emolumentului) patrimoniului succesoral nu poate fi reţinută ca viciu de
consimţământ. Renunţarea la moştenire nu ar putea fi atacată pe motiv că s-au descoperit ulterior active ale
patrimoniului succesoral şi nici acceptarea moştenirii pe motiv că s-au descoperit pasive.
8. Condiţii de formă şi alte condiţii de validitate. Spre deosebire de acceptarea moştenirii, care poate fi
un act consensual sau formal (dar nu solemn), după caz, renunţarea la moştenire este un act juridic solemn,
fiind valabil numai dacă a fost încheiat în condiţiile de formă special prevăzute de lege (ad validitatem).
Pentru validitatea actului de opţiune (oricare), trebuie să fie respectate, potrivit dreptului comun, şi
cerinţele legale referitoare la obiectul şi cauza actului juridic. De exemplu, opţiunea referitoare la o
moştenire nedeschisă are un obiect ilicit şi, ca atare, nu poate produce efecte (art. 956 C.civ.).
9. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de validitate. Nerespectarea condiţiilor de validitate ale actului
de opţiune succesorală se sancţionează cu nulitatea potrivit dreptului comun.
Astfel, nerespectarea condiţiilor de capacitate şi viciile de consimţământ determină anulabilitatea
(nulitatea relativă) actului de opţiune. În schimb, nerespectarea formei solemne (în cazurile prevăzute de
lege) se sancţionează cu nulitatea absolută.
Potrivit art. 1.124 C.civ. dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării se prescrie în termen de
6 luni, calculat în caz de violenţă de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri din momentul în care
titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă.
§4. Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală
10. Act juridic unilateral. Opţiunea succesorală se realizează prin manifestarea de voinţă a succesibilului
în sensul acceptării moştenirii ori în sensul renunţării la moştenire. În ambele cazuri, opţiunea trebuie să
reprezinte voinţa unei singure persoane, fiind, prin urmare, un act juridic unilateral. În consecinţă, dacă
există mai mulţi succesibili, ei nu pot exercita dreptul de opţiune în mod „colectiv”; fiecare în parte

74
urmează să se pronunţe individual, iar soarta juridică a opţiunii făcută de unul dintre ei nu afectează
opţiunea făcută de ceilalţi.
Spre deosebire de testament - act juridic tot unilateral, dar esenţialmente personal - actul de opţiune
poate fi săvârşit nu numai personal de către succesibil, dar şi prin reprezentare - legală sau convenţională 117
- şi, dacă este cazul, cu încuviinţarea instanţei de tutelă. Deci actul de opţiune nu este un act esenţialmente
personal.
11. Act juridic,în principiu, voluntar. Libertatea de alegere care caracterizează actul de opţiune se
manifestă pe mai multe planuri.
În primul rând, după cum am văzut, nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine (art.
1.106 C.civ.).
În al doilea rând, în principiu, succesibilul are un drept absolut de a alege între posibilităţile conferite
prin dreptul de opţiune. El nu poate fi obligat să justifice motivele pentru care a acceptat sau a renunţat la
moştenire şi nici să răspundă pentru consecinţele alegerii făcute.
În sfârşit, dacă există o pluralitate de succesibili, fiecare este liber să opteze în sensul dorit, indiferent de
alegerea făcută de ceilalţi. Este deci posibil ca unii să accepte moştenirea, iar alţii să renunţe la ea.
Principiul libertăţii de alegere - libertate atenuată numai de dreptul creditorilor succesibilului la
acţiunea oblică şi acţiunea pauliană - cunoaşte şi unele excepţii:
a) Potrivit art. 1.113 C.civ., pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un
succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi
exercite dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa judecătorească, mai scurt
decât termenul de un an. Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanţa judecătorească este
considerat că a renunţat la moştenire.
b) Potrivit art. 1.119 C.civ., succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din
patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului ori reducţiunii este considerat că a acceptat
moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea; cu titlu de pedeapsă civilă, un asemenea succesibil este
considerat acceptant, chiar dacă nu ar fi vrut să accepte moştenirea.
12. Act juridic, în principiu, irevocabil. Moştenitorul care a exercitat dreptul de opţiune nu mai poate
reveni asupra alegerii făcute. Acest principiu operează cu caracter absolut în cazul acceptării moştenirii.
Ca efect al unei asemenea acceptări, în mod irevocabil se consolidează calitatea de moştenitor (semel
heres, semper heres)118, el nemaiputând reveni asupra alegerii făcute.
Irevocabilitatea caracterizează şi cealaltă variantă a opţiunii succesorale (renunţarea la moştenire), însă
nu în mod absolut. Astfel, potrivit art. 1.123 C.civ. renunţarea la moştenire poate fi revocată în tot cursul
termenului de opţiune, dacă moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi succesibili care au vocaţie la partea
care i-ar reveni renunţătorului. Revocarea renunţării valorează acceptare, bunurile moştenirii fiind preluate
în starea în care se găsesc şi sub rezerva drepturilor dobândite de terţi asupra acelor bunuri.
13. Act juridic,în principiu, indivizibil. Exercitând dreptul de opţiune, succesibilul (fiecare în parte)
trebuie să se pronunţe unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a
moştenirii (a unor bunuri din moştenire) şi renunţarea la rest (nemo pro parte heres). Într-o formulare
sintetică, „totul sau nimic”. Noul Cod civil prevede în mod expres că sub sancţiunea nulităţii absolute
opţiunea succesorală este indivizibilă (art. 1.101).
Principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale comportă şi unele excepţii:
a) Astfel, potrivit art.1.102 C.civ., „(1) Moştenitorul care, în baza legii sau a testamentului, cumulează
mai multe vocaţii la moştenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de opţiune distinct. (2) Legatarul
chemat la moştenire şi ca moştenitor legal îşi va putea exercita opţiunea în oricare dintre aceste calităţi.
Dacă, deşi nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă că defunctul a dorit să diminueze cota ce i s-ar
fi cuvenit legatarului ca moştenitor legal, acesta din urmă poate opta doar ca legatar”.

117
Acceptarea moştenirii se poate face prin mandatar împuternicit expres şi special în acest sens. TS, col.civ., dec.
nr.778/1962, în CD, 1962, p.162-165.
118
Semel (adv.) odată; semper (adv.) totdeauna. „O dată (ce eşti) moştenitor, (rămâi) pentru totdeauna
moştenitor”.

75
 Alin. 1 are în vedere situaţia în care o persoană poate să culeagă o anumită parte din moştenire în
calitate de legatar şi o altă parte în calitate de moştenitor legal, deci să se cumuleze cele două calităţi în
aceeaşi persoană. Astfel, de exemplu, dacă există mai mulţi legatari cu titlu universal (de pildă, 4 persoane
- doi fraţi şi doi veri primari - pentru câte 1/4 din moştenire fiecare), iar unul dintre ei (de exemplu, un
frate) nu vrea sau nu poate să beneficieze de legat, partea acestuia va putea fi culeasă ca moştenire legală
de către legatarul care are şi o asemenea vocaţie (celălalt frate), fiind rudă cu defunctul în grad succesibil
(fireşte, numai dacă această soluţie nu contravine dispoziţiilor testamentare).
Dacă însă legatul este mai mic decât cota legală, moştenitorul legal nu poate renunţa la legat pentru a
moşteni mai mult, deoarece un asemenea legat poate avea şi semnificaţia unei dezmoşteniri parţiale, caz în
care moştenitorul legal poate reclama numai rezerva (dacă este mai mare decât legatul) prevăzută de lege în
favoarea sa (rezervă care se dobândeşte întotdeauna în calitate de moştenitor legal). De exemplu, dacă de
cuius-ul a dispus prin testament ca moştenirea să se împartă în mod egal între copilul C şi soţul
supravieţuitor S, copilul C nu ar putea renunţa la legatul cu titlu universal de 1/2 din moştenire pentru a
moşteni 3/4 din moştenire cât i s-ar fi cuvenit în calitate de moştenitor legal, deoarece în cazul lui legatul
cu titlu universal are semnificaţia unei dezmoşteniri parţiale (reducerea cotei succesorale de la 3/4 la 1/2
din moştenire). În schimb, dacă de cuius-ul ar fi dispus prin testament ca C să primească doar 1/4 din
moştenire, iar S să primească 3/4 din moştenire, C poate pretinde rezerva succesorală de 3/8 din moştenire,
care i se cuvine în mod imperativ. În acest din urmă caz, C va primi, ca moştenitor legal, rezerva de 3/8 din
moştenire, iar legatul lui S va fi redus, la cerere, de la 3/4 la 5/8 din moştenire.
b) O altă excepţie de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale este prevăzută de Legea fondului
funciar nr.18/1991. Potrivit art. 8, 11, 36 şi 48 din această lege, stabilirea (reconstituirea) „dreptului de
proprietate se face la cerere...”, depusă de către fostul proprietar sau moştenitorii lui. Dacă moştenitorii
fostului proprietar (la fel ca şi proprietarii în viaţă) nu au formulat (sau nu formulează în baza art.36)
cererea prevăzută de lege, nu beneficiază de reconstituirea dreptului de proprietate. Înseamnă că, deşi au
acceptat (expres, tacit sau forţat) moştenirea lăsată de fostul proprietar al terenului (decedat), prin derogare
de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale, pot renunţa - prin abstenţiune - la reconstituirea
dreptului de proprietate asupra terenului. În privinţa terenului „ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea
prin cererea pe care o fac comisiei” (art. 13 alin.2), personal sau prin reprezentantul legal ori prin
mandatar.
c) O a treia excepţie de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale - asemănătoare cu cea
prevăzută de Legea nr.18/1991, deşi textele, din motive greu de înţeles, sunt redactate diferit - rezultă din
dispoziţiile Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de
locuinţe, trecute în proprietatea statului. Potrivit art. 5 alin.3, moştenitorii fostului proprietar al imobilului
cu destinaţie de locuinţă trecut în proprietatea statului cu titlu sunt socotiţi de drept acceptanţii succesiunii
de la data depunerii cererii pentru restituirea în natură a locuinţei sau pentru acordarea despăgubirilor.
Moştenitorul care nu a depus cerere în termenul prevăzut de lege (art.14) nu beneficiază de dispoziţiile
legii, chiar dacă - la decesul fostului proprietar - a acceptat moştenirea acestuia; aceasta reprezintă o
derogare de la caracterul indivizibil (unitar) al opţiunii succesorale.
d) O a patra excepţie rezultă din dispoziţiile art. 4 alin.3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al
unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. („Succesibilii care,
după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a
succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare
a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.”). Aşadar, succesibilul
care nu a depus cerere de restituire în termenul prevăzut de lege nu beneficiază de măsurile prevăzute de
lege, chiar dacă a acceptat moştenirea autorului său (de exemplu, moştenirea a fost deschisă în anul 1980).
14. Act juridic declarativ de drepturi. Opţiunea succesibilului produce efecte retroactive, de la data
deschiderii moştenirii, deci este declarativă de drepturi. Astfel, prin acceptare drepturile şi obligaţiile
asupra moştenirii, dobândite din momentul deschiderii ei, se consolidează retroactiv (art. 1.114 alin.1
C.civ.), iar în caz de renunţare, renunţătorul este socotit că nu a fost niciodată moştenitor (art. 1.121 alin.1
C.civ.), devenind retroactiv persoană străină de moştenire.

76
 15. Act juridic nesusceptibil de modalităţi. Art.1.101 C.civ. prevede că sub sancţiunea nulităţii absolute
opţiunea succesorală nu poate fi afectată de nicio modalitate, ceea ce înseamnă că trebuie să fie un act
juridic pur şi simplu (neafectat de modalităţi). Soarta juridică a moştenirii nu poate să depindă de un
eveniment viitor şi incert sau de un termen, fie şi cert.
Dacă opţiunea ar fi afectată de o modalitate, nu va putea produce niciun efect, fiind deci nulă absolut.
Ea nu ar putea fi considerată pură şi simplă, căci ar însemna neluarea în considerare a voinţei
succesibilului.
§5. Termenul de opţiune succesorală
16. Termenul de opţiune. Pentru ca soarta juridică a moştenirii să nu rămână multă vreme incertă,
dreptul de opţiune trebuie să fie exercitat într-un termen de un an calculat de la data deschiderii moştenirii.
În acest sens, art. 1.103 alin.1 C.civ. prevede că „dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un
an de la data deschiderii moştenirii”.
Aşadar, termenul are în vedere dreptul de opţiune succesorală, ceea ce înseamnă că atât acceptarea, cât
şi renunţarea la moştenire urmează să fie făcute în acelaşi interval de timp.
17. Natura juridică a termenului de opţiune. Termenul pentru exercitarea dreptului de opţiune
succesorală nu este un termen de prescripţie, ci este un termen de decădere în cadrul căruia urmează să se
exercite un drept potestativ. Astfel, dreptul de opţiune succesorală a fost definit ca o „prerogativă juridică
ce permite titularului său de a putea, printr-un act unilateral de voinţă, să modifice o situaţie juridică
incertă, după o alternativă precisă şi previzibilă”119.
Deşi termenul de un an nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere, noul Cod civil a
prevăzut că acestui termen i se aplică prevederile cuprinse în cartea a VI-a referitoare la suspendarea şi
repunerea în termenul de prescripţie extinctivă. În acest mod se poate folosi regimul juridic mai favorabil
al prescripţiei extinctive, care permite suspendarea şi repunerea în termen, figuri juridice întâlnite destul de
frecvent în materia dreptului de opţiune succesorală.
18. Domeniul de aplicare al termenului de opţiune. Din modul în care este formulat art. 1.103 alin. 1
C.civ. («Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moştenirii»)
rezultă că termenul de opţiune succesorală de un an se aplică atât moştenitorilor legali, cât şi legatarilor
universali, cu titlu universal sau cu titlu particular deoarece toate aceste categorii de moştenitori se bucură
în egală măsură de dreptul de opţiune succesorală.
19. Data de la care curge termenul de opţiune succesorală. Potrivit art. 1.103 alin.1 C.civ., dreptul de
opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moştenirii. Orice act de acceptare
sau de renunţare făcut înainte de această dată este lipsit de obiect şi reprezintă un act asupra unei succesiuni
viitoare, nepermis de lege şi, ca atare, nul de drept. Astfel fiind, după deschiderea moştenirii succesibilul
poate opta valabil din nou.
Regula privind începutul prescripţiei se aplică indiferent dacă succesibilul moşteneşte în nume propriu
sau prin reprezentare. În privinţa moştenirii prin retransmitere sunt necesare unele precizări suplimentare.
19.1. Problema retransmiterii dreptului de opţiune. Se pune problema de a şti ce se întâmplă în ipoteza
în care succesibilul decedează înainte de împlinirea termenului de opţiune succesorală fără a-şi fi exercitat
dreptul de opţiune.
Art. 1.105 C.civ., având denumirea marginală „Retransmiterea dreptului de opţiune”, prevede că „(1)
Moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală îl exercită separat, fiecare
pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor. (2) În cazul
prevăzut la alin. (1), partea succesibilului care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai autorului său.”
Aceasta înseamnă că în prezent se aplică următoarele reguli:
a) Moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală îl exercită separat,
fiecare pentru partea sa, iar partea succesibilului care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai autorului
său. Moştenitorul sau moştenitorii dreptului de opţiune prin retransmitere vor avea de exercitat într-un
termen de un an două drepturi de opţiune succesorală: un drept cu privire la moştenirea succesibilului
119
A se vedea I. Najjar, Le droit d’option .Contribution a l’etude du droit potestatif et de l’acte unilateral, LGDJ,
Paris, 1967, p.44, nr.45 şi 102-104, nr.99-100, citat de D.Chirică în Drept civil.Succesiuni şi testamente, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 368, nr. 485.

77
decedat şi, dacă acceptă această moştenire, un drept care se găseşte în patrimoniul acestuia şi pe care cel
decedat nu l-a exercitat, dar l-a transmis propriilor moştenitori. Un exemplu este edificator: să presupunem
că moştenirea în valoare de 120.000 de lei lăsată de X s-a deschis la data de 1 mai 2013, a fost acceptată la
data de 10 iulie 2013 de către fiul său C2, iar fiul său C1 a decedat la data de 1 noiembrie 2013 fără ca până
la data decesului său să fi acceptat sau să fi renunţat la moştenirea lui X. La moştenirea în valoare de
80.000 de lei (excluzând eventualele bunuri la care ar avea dreptul din moştenirea lui X) a lui C1 au vocaţie
succesorală concretă cei 3 fii ai acestuia, succesibilii A, B şi C, dar la 10 februarie 2014 A renunţă la
moştenirea lui C1, iar la data de 20 martie 2014 B şi C o acceptă, devenind moştenitorii lui C1. În privinţa
moştenirii lui X, B şi C au dreptul să opteze cum doresc. Presupunând că B acceptă moştenirea lui X (pe
care îl moşteneşte prin retransmitere), iar C renunţă la moştenirea lui X, rezultă că moştenirea lui X va
reveni lui B (care va moşteni prin retransmitere 60.000 de lei) şi lui C2 (care va moşteni în nume propriu
60.000 de lei). Moştenirea lui C1 se va împărţi în mod egal între B şi C, fiecare primind câte 40.000 de lei.
În final, C2 va primi în nume propriu 60.000 de lei din moştenirea lui X, B va primi 100.000 de lei (dintre
care 60.000 de lei din moştenirea lui X prin retransmitere şi 40.000 de lei din moştenirea lui C1 în nume
propriu), C va primi în nume propriu 40.000 de lei din moştenirea lui C1, iar A nu îl va moşteni nici pe C1,
nici pe X.
b) Moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală trebuie să îl
exercite în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor.
Retransmiterea moştenirii operează chiar dacă succesibilul - decedat înăuntrul termenului de opţiune
succesorală de un an - nu a exercitat acest drept (nici nu a acceptat-o, dar nici nu a repudiat-o), fiindcă din
patrimoniul retransmis face parte şi acest drept de opţiune, care poate fi exercitat de beneficiarul
retransmiterii în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului său. De exemplu, dacă
moştenirea lui X s-a deschis la data de 1 decembrie 2012, a fost acceptată de fiul său C1, iar fiul său C2 a
decedat la data de 1 februarie 2013 fără să fi acceptat moştenirea lui X până la data decesului acestuia, N
(fiul lui C2) va putea să exercite dreptul de opţiune succesorală al lui C2 cu privire la moştenirea lui X până
la data de 1 februarie 2014, iar nu doar până la data de 1 decembrie 2013.
19.2. Excepţii. De la regula calculării termenului de opţiune din momentul deschiderii moştenirii există
şi unele excepţii (art. 1.103 alin. 2 C.civ.):
a) În cazul copilului conceput înainte de deschiderea moştenirii, dar născut ulterior, termenul va începe
să curgă pentru el de la data naşterii, deoarece numai din acest moment se va şti că s-a născut viu şi deci
are capacitate succesorală.
b) În cazul declarării judecătoreşti a morţii celui care lasă moştenirea, termenul începe să curgă nu de la
data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii (şi care marchează momentul deschiderii moştenirii), ci de
la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, afară numai dacă succesibilul a cunoscut faptul
morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această din
urmă dată.
c) Termenul începe să curgă de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său,
dacă testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moştenirii.
d) Termenul începe să curgă de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura
de rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire (de exemplu, filiaţia din afara căsătoriei), dacă
această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.
20. Reducerea termenului de opţiune. Potrivit art. 1.113 C.civ. „(1) Pentru motive temeinice, la cererea
oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru
ordonanţa preşedinţială, să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de
instanţa judecătorească, mai scurt decât termenul de un an. (2) Succesibilul care nu optează în termenul
stabilit de instanţa judecătorească este considerat că a renunţat la moştenire.”
Este posibil ca, de exemplu, un creditor să se fi aflat de mai multă vreme în litigiu cu cel care lasă
moştenirea, iar soluţionarea cu întârziere a procesului este de natură a-i cauza creditorului prejudicii
însemnate. Dacă debitorul său (pârâtul din proces) decedează în cursul procesului, normele de procedură
civilă (art. 412 alin.1 pct. 1 C. proc.civ.) prevăd că procesul se suspendă până la introducerea în cauză a

78
moştenitorilor. Ulterior, creditorul ar trebui să aştepte cel puţin un an pentru ca succesibilii să îşi exercite
dreptul de opţiune succesorală, ceea ce ar fi de natură a produce prejudicii creditorului.
Reducerea termenului de opţiune poate fi solicitată nu numai de către creditori, dar şi de alte persoane
interesate, cum ar fi legatarii (care au interesul ca moştenitorii legali să accepte moştenirea pentru a le
preda legatele), comoştenitorii legali (care trebuie să justifice un interes, cum ar fi încheierea unor acte
juridice privind bunurile moştenirii şi care necesită acordul tuturor moştenitorilor), vecinii imobilelor
succesorale (atunci când, de pildă, un imobil ce face parte din moştenire s-ar putea prăbuşi peste
construcţiile lor).
21. Prorogarea termenului. Potrivit art. 1.104 C.civ. „(1) În cazul în care succesibilul a cerut întocmirea
inventarului anterior exercitării dreptului de opţiune succesorală, termenul de opţiune nu se va împlini mai
devreme de două luni de la data la care i se comunică procesul-verbal de inventariere. (2) Pe durata
efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi considerat moştenitor, cu excepţia cazului în care a acceptat
moştenirea.”
Astfel, pot exista situaţii în care succesibilul are anumite îndoieli cu privire la conţinutul patrimoniului
succesoral şi, mai înainte de a-şi exercita dreptul de opţiune succesorală, solicită întocmirea inventarului. În
acest caz este firesc ca termenul de opţiune să nu se împlinească mai devreme de 2 luni de la data la care
succesibilului i se comunică procesul-verbal de inventariere (pentru ca succesibilul să ia o hotărâre în
deplină cunoştinţă de cauză), mai ales că urmare a efectuării inventarierii se poate depăşi termenul de un
an.
22. Suspendarea şi repunerea în termen.
22.1. Suspendarea. În privinţa termenului de opţiune poate opera suspendarea, în condiţiile dreptului
comun (art. 2.532 C.civ.). în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie
legală contrară (art. 2.532 pct. 4 C.civ.). Această cauză de suspendare îi vizează pe minorul sub 14 ani, pe
interzisul judecătoresc şi pe minorul între 14-18 ani. Dacă cel ocrotit are ocrotitor legal, dar între ei există
contrarietate de interese (de exemplu, ocrotitorii sunt chemaţi la moştenire în calitate de părinţi ai
defunctului, iar cel ocrotit în calitate de frate al defunctului), cursul prescripţiei se suspendă faţă de cel
ocrotit atâta timp cât acesta n-a avut curator desemnat pro causa (art. 150 alin. 1 şi 3 şi art. 2.533 alin. 2
C.civ.).
22.2. Repunerea in termen. Potrivit art. 2.522. C.civ. „(1) Cel care, din motive temeinice, nu şi-a
exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent
repunerea în termen şi judecarea cauzei. (2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a
exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a
cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie”.
Prin „motive temeinice” trebuie să se înţeleagă acele împrejurări care nu pot fi imputate unei culpe a
titularului dreptului de opţiune, dar care nu întrunesc nici caracterele forţei majore. Este vorba deci de
cazuri fortuite (casus), adică împrejurări neimputabile succesibilului, dar care nu sunt totuşi împiedicări
absolute, ca cele reprezentând forţa majoră (vis maior), ci doar relative.
În doctrină şi în jurisprudenţă au fost considerate motive temeinice care justifică repunerea în termen:
a) necunoaşterea de către succesibil a decesului celui ce lasă moştenirea din cauza faptului că ceilalţi
moştenitori i-au ascuns, cu rea-credinţă, moartea lui de cuius;
b) necunoaşterea de către succesibil a decesului într-un penitenciar al celui ce lasă moştenirea;
c) neexercitarea de către mamă a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti (părăsirea copilului);
d) îndrumarea greşită dată de notar, urmată de tergiversări din partea organului administraţiei locale;
e) executarea unei pedepse privative de libertate pe parcursul termenului în care se poate exercita
dreptul de opţiune succesorală.
f) considerăm că şi boala succesibilului, dacă este gravă şi de durată, poate constitui motiv temeinic de
repunere în termen (iar nu forţa majoră, cum se consideră uneori120, pentru că nu este un eveniment extern).
23. Efectele împlinirii termenului de opţiune succesorală.

120
TS, s. civ., dec.nr.1411/1973, în CD, 1973, p.181-185.

79
 Se pune problema de a şti ce se întâmplă cu acei succesibili care nici nu au acceptat moştenirea - expres
sau tacit – şi nici nu au renunţat în mod expres la moştenire conform art. 1.120 alin. 2 C.civ.?
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să pornim de la realitatea potrivit cu care termenul de un
an este un termen de decădere în care trebuie exercitat dreptul potestativ de opţiune succesorală. În lumina
textelor actuale din noul Cod civil, dacă succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de opţiune în termenul de un
an, în puterea legii el este decăzut din dreptul de a accepta moştenirea şi, o dată cu acest drept, se stinge -
cu efect retroactiv - şi titlul său de moştenitor; el devine străin de moştenire121.
Nu trebuie uitat niciun moment că pentru ca o persoană să moştenească, în calitate de moştenitor legal
sau testamentar, trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de lege - să aibă capacitate succesorală,
vocaţie la moştenire, să nu fie nedemnă, să nu fie dezmoştenită (în cazul moştenitorilor legali nerezervatari)
– dar este imperios necesar să facă dovada că a acceptat – expres sau tacit - moştenirea în termenul de
opţiune succesorală de un an. Fără o asemenea dovadă nu va putea culege moştenirea, devenind o persoană
străină de moştenire. În toate cazurile, numai ca urmare a acceptării, transmisiunea moştenirii - care a
operat cu titlu provizoriu ope legis din momentul deschiderii moştenirii - se consolidează, devenind
definitivă.
Secţiunea a II-a
Exercitarea dreptului de opţiune succesorală
§1. Acceptarea moştenirii
24. Noţiune şi feluri. Acceptarea moştenirii constă în actul sau faptul juridic unilateral săvârşit de
succesibil prin care îşi consolidează necondiţionat calitatea de moştenitor, definitivând transmisiunea
succesorală care a operat la data deschiderii moştenirii.
Acceptarea moştenirii poate fi de două feluri. Astfel, ea poate fi voluntară, rezultând din manifestarea
expresă sau tacită a voinţei succesibilului şi forţată, prevăzută de lege ca sancţiune pentru săvârşirea unor
fapte voluntare de către succesibil.
A. Acceptarea voluntară
I. Acceptarea voluntară expresă
25. Noţiune. Potrivit legii, acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau
calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată (art. 1.108 alin.2 C.civ.).
Înscrisul constatator al acceptării pure şi simple nu trebuie să fie redactat cu respectarea unor formule
sacramentale şi speciale pentru a constata acceptarea succesiunii. El poate îmbrăca şi forma unei scrisori
simple (misivă), dacă ea are caracter juridic sau, cum se spune, constituie o „scrisoare de afaceri”, de
exemplu, scrisoarea adresată creditorilor succesiunii, conţinând o ofertă de dare în plată, o cerere de
amânare a plăţii datoriei sau scrisoarea adresată comoştenitorilor conţinând o ofertă de partaj voluntar al
moştenirii ori de înstrăinare a unor bunuri succesorale122 etc.
II. Acceptarea voluntară tacită
26. Noţiune. Potrivit legii, acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar
putea să îl facă decât în calitate de moştenitor (art.1.108 alin.3 C.civ.).
27. Actele cu valoare de acceptare tacită. Noul Cod civil nu stabileşte, în concret, care anume acte
săvârşite de succesibil constituie manifestarea intenţiei de a accepta tacit moştenirea, dar împarte posibilele
acte în 3 categorii:
A) Actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag
acceptarea tacită a acesteia (art. 1.110 alin.1 C.civ.);
B) Actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire pot avea
valoare de acceptare tacită a moştenirii (art. 1.110 alin. 2 C.civ.);
C) Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă din
împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de
moştenitor (art. 1.110 alin. 3 C.civ.).
121
A se vedea M.D. Bob, Ce efect produce scurgerea termenului de opţiune succesorală faţă de un succesibil
inactiv?, în P.R. nr. 10/2013, p. 49-55; I. Popa, op.cit., p. 478; D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile şi
liberalităţile, p. 478-479.
122
C.Ap.Bucureşti, s a IX-a, dec.civ. nr. 41/2007, cit. supra, p. 1.082.

80
 A) Actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag
acceptarea tacită a acesteia (art. 1.110 alin.1 C.civ.).
27.1. Constituie acte de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie având ca obiect moştenirea
privită ca universalitate (cotă-parte de universalitate). Sunt astfel de acte:
a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moştenirii [art. 1.110
alin. 1 lit. a) C.civ.]. Înstrăinarea (cesiunea) drepturilor succesorale, cu titlu oneros sau gratuit, este posibilă
numai pentru că, în prealabil, succesibilul a acceptat moştenirea. Asemenea acte de dispoziţie implică în
mod neîndoielnic intenţia succesibilului de a accepta moştenirea.
Înstrăinarea are ca obiect emolumentul succesiunii, fie dreptul asupra universalităţii, fie cota-parte
indiviză asupra universalităţii, după cum înstrăinătorul a moştenit întreaga universalitate sau numai o cotă-
parte.
b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi [art. 1.110 alin. 1
lit. b) C.civ.].
c) renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor sau moştenitorilor
subsecvenţi [art. 1.110 alin. 1 lit. c) C.civ.].
Prin urmare, renunţarea cu titlu oneros constituie totdeauna act de acceptare tacită, iar renunţarea cu titlu
gratuit numai dacă se face în favoarea unui (unor) moştenitori determinaţi, nominalizaţi.
Asemenea acte de „renunţare” - denumite renunţare in favorem - constituie, în realitate, acte de
acceptare a moştenirii însoţite de acte de înstrăinare între vii a drepturilor succesorale. Rezultă că numai
renunţarea pură şi simplă, numită pur abdicativă - care este impersonală şi cu titlu gratuit - constituie un
veritabil act de renunţare la moştenire şi urmează a fi luată în considerare (de notarul public) ca declaraţie
de renunţare la succesiune.
B) Actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire pot avea
valoare de acceptare tacită a moştenirii (art. 1.110 alin. 2 C.civ.)
În cele ce urmează vom examina, pe rând, actele de dispoziţie privind unele bunuri din moştenire,
acţiunile în justiţie şi alte acte procedurale, actele de administrare definitivă ori de folosinţă a unor bunuri
din moştenire.
27.2. Actele de dispoziţie privind unele bunuri din moştenire. Actele de dispoziţie săvârşite de succesibil
sunt, de regulă, cele mai clare, mai neîndoielnice acte de acceptare voluntară tacită a moştenirii. Încheierea
actelor de dispoziţie, indiferent de valoarea obiectului actului juridic şi de natura lui (vânzare, donaţie etc.),
presupune intenţia neechivocă a succesibilului de a accepta moştenirea. Subliniem că ceea ce interesează în
materie de opţiune succesorală nu este actul de dispoziţie în sine, ci intenţia de acceptare manifestată de
succesibil prin încheierea lui. În consecinţă, chiar dacă actul de dispoziţie nu ar putea produce efecte (ar fi
nul123 sau anulat, rezolvit sau revocat etc.), el va putea valora act de acceptare tacită dacă exprimă voinţa
neîndoielnică a succesibilului în acest sens.
Codul civil prevede că actele de dispoziţie privind bunurile singulare din moştenire pot avea valoare de
acceptare tacită, ceea ce înseamnă că există situaţii în care deşi succesibilul încheie un act de dispoziţie
aceasta nu are ca efect acceptarea moştenirii. Astfel:
a) succesibilul poate vinde anumite bunuri ale moştenirii, dar aceste acte de vânzare pot fi încadrate în
categoria actelor de administrare provizorie („actele de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară
pentru punerea în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii”- art. 1.110 alin. 4 C.civ.). De exemplu,
vânzarea unor bunuri supuse pieirii ori stricăciunii sau a căror conservare ar fi prea oneroasă.
b) nu valorează acceptare tacită nici înstrăinarea unui bun din masa succesorală dacă succesibilul a
acţionat cu credinţa (greşită) că bunul este proprietatea sa (nu face parte din masa succesorală). Din actul
săvârşit în aceste condiţii nu rezultă intenţia succesibilului de a accepta moştenirea.
27.3. Acţiuni în justiţie şi alte acte procedurale. Această categorie de acte nu este menţionată în mod
expres în noul Cod civil, dar astfel de acte pot avea semnificaţia acceptării tacite a moştenirii în temeiul art.
1.108 alin. 3 C.civ.(„Acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl
facă decât în calitate de moştenitor”), care este un text de principiu. În plus, art. 1.110 C.civ. nu cuprinde o

123
A se vedea, de exemplu, C.Ap.Bucureşti, s. a IX-a civ., dec. nr. 11/2008, în PR nr. 3/2008, p. 176.

81
enumerare limitativă, ci una exemplificativă, intenţia legiuitorului nefiind aceea de a enumera toate actele
posibile pe care le-ar putea săvârşi un succesibil, ci doar pe cele mai reprezentative.
Constituie acte de acceptare tacită a moştenirii promovarea de către succesibil a unor acţiuni în justiţie 124
ce presupun indirect, dar neîndoielnic, însuşirea calităţii de moştenitor, cum ar fi: cererea de partaj a
bunurilor succesorale, de raport a donaţiilor sau de reducţiune a liberalităţii excesive, cererea de anulare a
testamentului, cererea legatarului de predare a legatului, acţiunea în revendicarea bunurilor succesorale,
opoziţia la vânzarea silită a unui imobil succesoral etc.125
27.4. Actele de administrare definitivă ori de folosinţă a unor bunuri din moştenire. În general, pot fi
apreciate ca acte de acceptare tacită a moştenirii intrarea în posesiunea (preluarea ori deţinerea) şi folosinţa
bunurilor succesorale care prin natura, numărul şi valoarea lor exclud ideea unor amintiri de familie, faptul
mutării definitive a succesibilului în casa moştenită, demolarea unor construcţii, efectuarea de lucrări ce nu
comportă urgenţă, edificarea pe terenul şi în gospodăria defunctului a unor construcţii etc. Asemenea fapte
implică acceptarea moştenirii, întrucât succesibilul se comportă ca un proprietar.
În practica judecătorească, în mod consecvent se admite soluţia - aprobată de autori - potrivit căreia
plata impozitelor (pe clădiri, terenuri, autovehicule etc.) valorează acte de acceptare tacită a moştenirii. Cu
atât mai mult, plata taxelor asupra succesiunilor trebuie să fie privită ca act de acceptare.
C) Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă
din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea
de moştenitor (art. 1.110 alin. 3 C.civ.).
27.5. Acte de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie. În mod frecvent succesibilul -
înainte de a-şi exercita în mod formal dreptul de opţiune succesorală - săvârşeşte diferite acte de conservare
sau de administrare a patrimoniului succesoral, respectiv a bunurilor din acest patrimoniu. Astfel fiind, se
pune întrebarea ce semnificaţie juridică au aceste acte din punct de vedere al exercitării dreptului de
opţiune, în ce condiţii astfel de acte au semnificaţia acceptării tacite a moştenirii, bineînţeles cu condiţia să
fi fost săvârşite în termenul de opţiune succesorală.
Noul Cod civil conţine o singură precizare de principiu, indicând actele care nu au relevanţă în privinţa
exercitării dreptului de opţiune, lăsând posibilitatea succesibilului de a se pronunţa în sensul dorit prin alte
acte. Astfel, potrivit art. 1.110 alin.3 C.civ., „Actele de conservare, supraveghere şi de administrare
provizorie nu valorează acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că
succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor”. Tot astfel, alin. 4 prevede că sunt considerate a fi
de administrare provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară pentru normala
punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii.
Asemenea acte, săvârşite pentru păstrarea în bune condiţiunii a patrimoniului succesoral (custodiae
causa), determinate de necesităţi urgente şi folositoare tuturor moştenitorilor şi care nu angajează viitorul
bunurilor din moştenire, nu atacă fondul moştenirii, nu pot fi apreciate ca acte de acceptare tacită a
moştenirii. Astfel, de exemplu, actele de întrerupere a prescripţiei ce curge împotriva moştenirii; efectuarea
formelor de publicitate imobiliară (înscrierea dobândirii de drepturi reale - proprietate, servitute, superficie,
ipotecă etc.); perceperea fructelor şi veniturilor curente (nu şi a productelor, de exemplu, tăierea pădurii);
contractarea de reparaţii urgente la bunurile din moştenire; cererea de inventariere (şi eventual de punere
sub sigiliu) a bunurilor succesorale potrivit art.1.115-1.118 C.civ. şi art. 104 din Legea nr. 36/1995;
continuarea activităţii comerciale sau civile (curente) în cadrul unei societăţi în care era asociat cu
defunctul (dacă societatea nu încetează prin moartea unuia dintre asociaţi) etc.
27.6. Rezerva (declaraţia) expresă de neacceptare. Dacă succesibilul încheie un act care, potrivit celor
arătate, poate valora acceptare tacită, el nu poate anihila acest efect indirect, secundar al actului prin

124
Actele adresate organelor de jurisdicţie pot constitui şi ele acte de acceptare a moştenirii (TS, s. civ., dec.
nr.2007/1988, în RRD nr.7, 1989, p.70).
125
În practică s-a decis că introducerea de către soţia supravieţuitoare a unei acţiuni prin care a solicitat
constatarea calităţii sale de unică moştenitoare şi întinderea masei succesorale exprimă intenţia reclamantei de a-şi
apropria numai pentru sine masa de împărţit şi a-şi adjudeca numai pentru sine calitatea de erede, acţiune care,
exercitată în termenul de opţiune succesorală, are semnificaţia juridică a unui act de acceptare (C.Ap. Iaşi, s.civ., dec.
nr. 469/1998, citată de M-M Pivniceru, C.Susanu, D.Tătăruşanu, op.cit., p. 79).

82
declaraţia expresă în act sau ulterior că nu a înţeles să-şi însuşească calitatea de moştenitor, căci, în
principiu, afirmarea nu are valoare faţă de actele făcute (protestatio contra actum non valet)126. De
exemplu, dacă moştenitorul vinde sau arendează (pe o perioadă mai lungă) terenul ce face parte din masa
succesorală, acest act de dispoziţie, respectiv de administrare definitivă va avea semnificaţia acceptării
tacite, chiar dacă va fi însoţit de rezerva neacceptării.
De aceea, art. 1.111 C.civ. prevede că succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate
avea semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant,
trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie autentică notarială.
B. Acceptarea forţată a moştenirii
28. Sediul materiei. Natură juridică. Potrivit art. 1.119 alin.1 teza I C.civ., „Succesibilul care, cu rea-
credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului
ori reducţiunii este considerat că a acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea.”
Acceptarea moştenirii poate fi nu numai voluntară, dar şi forţată. Cea forţată - întâlnită relativ frecvent
în practică - este impusă de lege în cazul în care succesibilul (unul sau mai mulţi) a sustras sau a ascuns
(tăinuit, dosit) bunuri ale moştenirii ori a ascuns o donaţie supusă raportului sau reducţiunii, cu intenţia
frauduloasă de a le însuşi în exclusivitate şi de a păgubi pe comoştenitori şi/sau creditorii moştenirii. Este o
excepţie de la caracterul voluntar al actului de opţiune; voinţa succesibilului se manifestă numai în
săvârşirea faptelor prevăzute de lege, în urma cărora se produce de drept acceptarea moştenirii, care
implică anumite sancţiuni, chiar dacă asemenea consecinţe nu sunt dorite de el.
C. Efectele acceptării moştenirii
29. Efecte generale. Consolidarea transmiterii moştenirii şi alte efecte. Acceptarea moştenirii
consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data decesului, fără deosebire după cum
acceptarea este voluntară (expresă sau tacită) ori forţată, este exercitată de către succesibilul chemat în
primul rând la moştenire sau de către succesibilul subsecvent (a cărui acceptare a devenit operantă ca
urmare a renunţării primului chemat) ori este exprimată în mod direct sau ca urmare a revocării renunţării
potrivit art.1.123 C.civ. În toate cazurile, ca urmare a acceptării, transmisiunea moştenirii - care a operat cu
titlu provizoriu ope legis din momentul deschiderii moştenirii (sub condiţia rezolutorie a renunţării) - se
consolidează, devenind definitivă. Acest efect, indiferent de momentul în care se produce acceptarea
(bineînţeles în cadrul termenului de opţiune succesorală), se produce retroactiv, începând din ziua
deschiderii succesiunii.
30. Efecte speciale în cazul acceptării forţate. Efectele generale ale acceptării moştenirii intervin,
potrivit celor arătate, atât în cazul acceptării voluntare, cât şi în ipoteza acceptării forţate, care se produce
de drept ca urmare a sustragerii sau ascunderii de bunuri succesorale în condiţiile analizate.
În privinţa efectelor speciale ale acceptării forţate, legiuitorul noului Cod civil a creat un cadru normativ
menit să descurajeze comiterea unor fapte ilicite care i-ar putea afecta pe comoştenitori sau pe creditori.
Astfel, pentru săvârşirea faptei ilicite de sustragere sau ascundere a bunurilor succesorale, legea prevede -
drept pedeapsă civilă - următoarele:
30.1. Decăderea din dreptul de opţiune succesorală. Succesibilul vinovat de săvârşirea faptelor
prevăzute de lege este decăzut din dreptul de a renunţa la moştenire. Mai mult decât atât, dacă a optat
anterior în acest sens, decade din renunţarea la moştenire, dacă renunţarea nu a devenit irevocabilă prin
acceptarea moştenirii de către alţi moştenitori127. În consecinţă, el este socotit că a acceptat moştenirea.
30.2. Decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse. Potrivit art. 1.119
alin. 1 teza a II-a C.civ., succesibilul vinovat, cu toate că păstrează calitatea de moştenitor (acceptant), nu
va avea niciun drept asupra bunurilor sustrase sau ascunse128. Aceste bunuri vor fi dobândite de către
126
A se vedea şi C.Ap. Ploieşti, s.civ., dec. nr. 197/2011, citată de V.Terzea, op.cit., p. 1028.
127
Dacă renunţarea a devenit irevocabilă şi deci succesibilul a devenit străin de moştenire, după care sustrage
bunuri succesorale, el se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de furt, fără consecinţa acceptării forţate a moştenirii.
Prin urmare, el decade din toate drepturile asupra bunurilor sustrase sau ascunse.
128
A se vedea, de exemplu, CSJ, s. civ., dec.nr. 1979/1992, loc. cit., p.123. Decăderea din dreptul de moştenitor
asupra bunurilor sustrase sau ascunse intervine şi în cazul în care succesibilul - în mod voluntar - a acceptat
moştenirea.

83
comoştenitorul succesibilului vinovat, respectiv de comoştenitorii săi - dacă sunt mai mulţi - potrivit
cotelor lor succesorale129.
30.3. Obligaţia succesibilului de a raporta ori de a reduce donaţia ascunsă.
a) Dacă succesibilul a ascuns o donaţie supusă raportului, el va fi obligat să raporteze donaţia ascunsă,
fără însă a participa la distribuirea bunului donat. De exemplu, dacă de cuius-ul are 2 copii (C1 şi C2), lasă
un activ net de 800 şi i-a făcut lui C1 o donaţie raportabilă de 200 pe care acesta o ascunde, se va proceda
astfel: donaţia de 200 făcută lui C1 va fi supusă raportului, C1 va beneficia de bunuri în valoare de doar
400, iar C2 va beneficia de bunuri în valoare de 600, deoarece C1 nu va participa la distribuirea bunului
donat în valoare de 200. Dacă C1 nu ascundea donaţia raportabilă şi, pe cale de consecinţă, nu s-ar fi
aplicat sancţiunea prevăzută de lege, C1 ar fi primit bunuri în valoare de 300 (păstrând şi donaţia de 200),
iar C2 ar fi primit bunuri în valoare de 500.
b) Dacă succesibilul a ascuns o donaţie supusă reducţiunii, el va fi obligat să reducă donaţia ascunsă,
fără însă a participa la distribuirea bunului donat.
De exemplu, dacă de cuius-ul are 2 copii (C1 şi C2), lasă un activ net de 100 şi i-a făcut lui C1 o donaţie
neraportabilă de 700, pe care C1 nu o ascunde, se va proceda astfel: se va stabili că masa de calcul este de
800, rezerva lui C1 este de 200, rezerva lui C2 este de 200, iar cotitatea disponibilă este de 400. Donaţia
făcută lui C1, fiind neraportabilă, se impută mai întâi asupra cotităţii disponibile de 400 (pe care o
epuizează), apoi asupra rezervei sale de 200 (pe care o epuizează), iar pentru 100 este supusă reducţiunii
pentru că ar afecta rezerva lui C2. Înseamnă că C1 va putea păstra donaţia, dar cu condiţia să-i plătească lui
C2 100, iar C2 va culege întreg activul net de 100 şi va mai primi 100 de la C1 pentru a-şi completa rezerva
de 200.
În schimb, dacă C1 a ascuns donaţia de 700 supusă reducţiunii pentru a împărţi în mod egal cu C2
activul net de 100, donaţia de 700 va fi redusă, iar C1 nu va participa la distribuirea bunului donat, ceea ce
înseamnă că C1 va avea dreptul la doar 50 (jumătate din activul net de 100), iar C2 va beneficia de 750
(750 provine din valoarea donaţiei de 700, de care C1 nu va beneficia şi care îi va reveni în totalitate lui
C2, la care se adaugă 50, adică jumătate din activul net de 100). Este important să se dovedească faptul că
donaţia supusă reducţiunii a fost ascunsă cu rea-credinţă.
30.4. Suportarea pasivului succesoral. Cu toate că succesibilul vinovat - în cazul săvârşirii faptei în
frauda comoştenitorilor - nu beneficiază de partea ce i s-ar fi cuvenit din bunurile sustrase sau ascunse, el
va fi ţinut să plătească datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu cota sa din moştenire care i se cuvine
potrivit vocaţiei succesorale, inclusiv cu propriile sale bunuri. Deşi art. 1.114 alin. 2 C.civ. prevede că
moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile
moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, în acest caz succesibilul vinovat va răspunde,
dacă va fi cazul, şi cu propriile bunuri. De exemplu, dacă activul brut al moştenirii este de 1.000, pasivul
moştenirii este de 800, iar unul dintre succesibili a ascuns bunuri în valoare de 400, succesibilul inocent va
primi bunuri în valoare de 700 şi va suporta pasivul pentru 400, iar succesibilul vinovat va primi bunuri în
valoare de 300 şi va suporta pasivul pentru 400 (valoarea de 100 fiind acoperită din propriile bunuri, iar nu
din cele moştenite). Este singurul caz consacrat de noul Cod civil în care succesibilul răspunde ultra vires
hereditatis.
§2. Renunţarea la moştenire
31. Noţiune şi condiţii de fond. Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi solemn
prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de opţiune succesorală, că nu îşi însuşeşte (renunţă la)
titlul de moştenitor, desfiinţând cu efect retroactiv vocaţia sa succesorală, devenind străin de moştenire.
Dreptul de a renunţa aparţine tuturor moştenitorilor, indiferent că sunt moştenitori legali sau
testamentari, rezervatari sau nerezervatari, cu vocaţie generală sau concretă, cu vocaţie universală, cu titlu
universal sau cu titlu particular.
Succesibilul poate opta în acest sens din varii motive, fie pentru că moştenirea este insolvabilă, pasivul
depăşind activul, fie pentru a păstra o donaţie raportabilă de care a beneficiat, fie din considerente familiale
sau de altă natură (pentru ca partea sa din moştenire să fie dobândită de un alt succesibil, comoştenitor sau
moştenitor legal subsecvent ori legatar, pentru că nu doreşte să primească nimic de la de cuius) etc.
129
A se vedea şi C.Ap.Bucureşti, s a IV-a civ., dec. nr. 360/2006, în P.R. nr. 3/2006, p. 79.

84
 31.1. Condiţii de fond speciale.
a) Spre deosebire de acceptarea moştenirii care, după cum am văzut, poate fi şi tacită, renunţarea nu
poate fi decât expresă, „renunţarea la succesiune, în principiu, este expresă şi constituie un act juridic
solemn”130. Ea nu poate fi dedusă (indirect) din anumite circumstanţe de fapt. De exemplu, lăsarea
bunurilor succesorale în folosinţa unor comoştenitori nu are semnificaţia renunţării la moştenire de către
ceilalţi, căci renunţarea nu poate fi prezumată, ci trebuie să fi expresă131.
b) Renunţarea la moştenire este valabilă şi produce efecte ca atare numai dacă succesibilul nu şi-a
exercitat anterior dreptul de opţiune prin acceptare - fie şi tacită sau forţată - a moştenirii. Cel care a
acceptat moştenirea nu mai poate reveni asupra acceptării (ea fiind irevocabilă); dacă a acceptat moştenirea
„renunţarea la succesiune este lipsită de orice efect juridic asupra actului iniţial de acceptare”.
c) Reamintim că renunţarea, ca şi acceptarea, este un act juridic indivizibil; succesibilul nu poate
renunţa în parte la dreptul său succesoral pentru a accepta restul.
d) În sfârşit, precizăm că renunţarea trebuie să fie pur abdicativă (impersonală şi cu titlu gratuit);
„renunţarea in favorem” reprezintă în realitate acte de acceptare a moştenirii însoţite de acte de înstrăinare
între vii a drepturilor succesorale, cu toate consecinţele acceptării şi transmiterii drepturilor succesorale.
32. Condiţii de formă. Renunţarea la moştenire este un act juridic solemn. Potrivit art. 1.120 alin. 2
C.civ., declaraţia de renunţare se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile
diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege. De asemenea, alin.
3 al art. 1.120 prevede că pentru informarea terţilor, declaraţia de renunţare se va înscrie, pe cheltuiala
renunţătorului, în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.
Rezultă că renunţarea trebuie să îndeplinească două condiţii de formă: una de validitate şi alta de
opozabilitate.
a) Declaraţia de renunţare se face în formă autentică şi trebuie să fie dată fie în faţa notarului public, fie,
după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României. Ea se poate face la orice notar
public132.
Declaraţia de renunţare care nu este dată în condiţiile arătate (de exemplu, este făcută printr-un înscris
sub semnătură privată) este lovită de nulitate absolută133. Ca urmare a nulităţii renunţării - care nu trebuie
să fie confundată cu revocarea renunţării pentru care legea prevede condiţii speciale - succesibilul
redobândeşte dreptul de opţiune succesorală („care rămâne întreg”), putând accepta moştenirea, aşa cum
poate să şi renunţe în condiţiile prevăzute de lege, bineînţeles în cadrul termenului de opţiune. În niciun caz
nulitatea renunţării nu are semnificaţia acceptării moştenirii.
b) Declaraţia de renunţare trebuie să fie înscrisă în Registrul naţional notarial de evidenţă a opţiunilor
succesorale (RNNEOS). La nivelul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici există „Registrul naţional notarial
de evidenţă a opţiunilor succesorale (RNNEOS)”, administrat de Centrul Naţional de Administrare a
Registrelor Naţionale Notariale (CNARNN), în care se înregistrează toate actele notariale referitoare la
acceptarea, respectiv renunţarea la moştenire [art. 162 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 36/1995 şi art. 117 alin. 1
lit. c) din Regulament].
Art. 1.120 alin. 3 C.civ. prevede că declaraţia de renunţare la moştenire se înscrie în registrul naţional
notarial doar pentru informarea terţilor, deci este o condiţie de publicitate care nu afectează validitatea
actului de renunţare.
33. Prezumţii de renunţare. Art. 1.120 alin. 1 C.civ. prevede că renunţarea la moştenire nu se presupune,
însă există două excepţii, pe care le-am examinat în cele ce precedă:

130
CSJ, s. civ., dec.nr.368/1993, în Jurisprudenţa CSJ, 1993, p.86; C.Ap.Braşov, s. civ., dec. nr. 1040/1994, citată
de V. Terzea, op.cit., p. 1028.
131
TS, s. civ., dec.nr.571/1978, în CD, 1978, p.118-119.
132
Renunţarea poate să rezulte şi din consemnarea declaraţiei făcute de notar în certificatul de moştenitor (CSJ,
s.civ, dec.nr.2498/1992, în Dreptul nr.10-11, 1993, p.117).
133
„Nerespectarea condiţiei de formă prevăzută de lege atrage după sine nulitatea renunţării” (CSJ, s. civ.,
dec.nr.368/1993, loc. cit., p.86). Renunţarea la moştenire se poate face şi prin mandatar cu procură specială autentică
mandatul formând un tot indivizibil cu actul în vederea căruia a fost dat.

85
 a) Potrivit art. 1.112 C.civ., este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul
care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, nu şi-a exercitat dreptul de opţiune
succesorală, prin acceptarea moştenirii sau renunţarea expresă la moştenire, în termenul de un an prevăzut
la art. 1.103. Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele prevăzute de
Codul de procedură civilă, şi precizarea că, dacă succesibilul nu îşi exercită dreptul de a accepta moştenirea
în termenul de un an, va fi prezumat că renunţă la moştenire. Prezumţia de renunţare operează numai dacă
citaţia i-a fost comunicată succesibilului cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului de opţiune
succesorală.
b) Potrivit art. 1.113 C.civ. „(1) Pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un
succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi
exercite dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa judecătorească, mai scurt
decât termenul de un an. (2) Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanţa judecătorească
este considerat că a renunţat la moştenire.”
34. Efectele renunţării. Ca urmare a renunţării în condiţiile prevăzute de lege se desfiinţează cu efect
retroactiv şi - dacă declaraţia de renunţare a fost înscrisă în Registrul naţional notarial de evidenţă a
opţiunilor succesorale (RNNEOS) - cu opozabilitate erga omnes vocaţia succesibilului, el devenind străin
de moştenire; „succesibilul care renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor” (art. 1.121 alin.1
C.civ.). De aici următoarele consecinţe:
a) Renunţătorul nu beneficiază de niciun drept succesoral, dar nici nu este obligat să suporte datoriile şi
sarcinile moştenirii. Partea renunţătorului - atât activul cât şi pasivul – profită moştenitorilor pe care i-ar fi
înlăturat de la moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceptat moştenirea (art. 1.121
alin. 2 C.civ.).
b) În caz de deces al renunţătorului, partea din moştenire la care ar fi avut dreptul nu se transmite către
proprii moştenitori, iar descendenţii lui nu vor putea veni la moştenire prin reprezentare, ci numai în nume
propriu, în condiţiile prevăzute de lege. În dreptul succesoral român renunţătorul nu poate fi reprezentat;
c) Dacă renunţătorul (moştenitor obligat la raport) a beneficiat de o donaţie din partea celui care lasă
moştenirea, nu va fi obligat la raport, indiferent dacă donaţia s-a făcut cu sau fără scutire de raport, putând
păstra liberalitatea în limitele cotităţii disponibile (art. 1.147 alin. 1 C.civ.). În mod excepţional, art. 1147
alin. 2 C.civ. prevede că prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la
raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire.
d) Drepturile reale sau de creanţă ale renunţătorului împotriva defunctului sau ale acestuia împotriva
succesibilului renunţător şi care s-au stins prin consolidare sau confuziune ope legis la data deschiderii
moştenirii, renasc prin efectul retroactiv al renunţării;
e) Renunţătorul nu are obligaţia de a plăti taxe succesorale134.
35. Revocarea (retractarea) renunţării. Cu toate că, în principiu, renunţarea la moştenire, ca şi
acceptarea, este un act irevocabil, în intenţia de a se evita vacanţa succesorală, legea permite - în mod
excepţional - revocarea renunţării, dar numai dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulativ prevăzute de
art. 1.123 C.civ.:
a) Retractarea este posibilă numai cât timp, în privinţa renunţătorului, nu s-a împlinit termenul de
opţiune succesorală. Precizăm că împlinirea termenului de opţiune trebuie să fie analizată în concret, în
raport de renunţătorul retractant, iar nu să se ia în calcul în mod automat termenul de un an de la
deschiderea moştenirii, deci ţinând seama de toate regulile care guvernează regimul dreptului de opţiune
succesorală (începutul curgerii termenului, suspendarea etc.).
b) Revocarea este posibilă numai dacă moştenirea nu a fost acceptată până în momentul revocării de un
alt succesibil, comoştenitor sau moştenitor subsecvent, cu vocaţie legală sau testamentară, universală sau
cu titlu universal. Întrucât raţiunea pentru care legea admite revocarea renunţării este evitarea vacanţei
succesorale, acceptarea legatului cu titlu particular de către legatar nu împiedică revocarea renunţării făcute
de succesorul universal sau cu titlu universal. Mai mult decât atât, revocarea renunţării este posibilă şi în

134
Renunţătorul va suporta cheltuielile generate de autentificarea declaraţiei de renunţare, precum şi pe cele
aferente înscrierii declaraţiei în registrul naţional notarial.

86
ipoteza acceptării legatului cu titlu universal, dacă vacanţa succesorală s-a menţinut pentru o cotă-parte din
moştenire, iar retractantul are vocaţia să culeagă acea cotă135.
36. Efectele revocării renunţării.
a) Ca urmare a revocării renunţării succesibilul devine moştenitor acceptant, bunurile moştenirii fiind
preluate în starea în care se găsesc.
b) Ca orice act de opţiune succesorală, revocarea renunţării prin acceptare operează retroactiv, de la data
deschiderii moştenirii. Efectele retroactive ale revocării nu operează însă în privinţa drepturilor dobândite
de terţe persoane asupra bunurilor succesorale între momentul renunţării şi acela al revocării renunţării (art.
1.123 alin. 2 teza finală). Legea vizează, pe de-o parte, prescripţia - extinctivă (stingerea unei datorii faţă de
succesiune) sau achizitivă (dobândirea unui imobil succesoral prin uzucapiune) - care operează oricum,
nefiind influenţată de actul în sine prin care se exercită dreptul de opţiune şi, pe de altă parte, drepturile
dobândite de terţi prin actele încheiate de custodele bunurilor succesorale sau de curatorul special numiţi în
condiţiile art. 1.117 C.civ.

135
A se vedea Fr. Deak, Notă, sub dec. civ. a TJ Vaslui nr.599/1985, în RRD nr.10, 1986, p.57.

87