RĂZBOIUL RECE

1
CURPINS
Introducere
1. Războiul Rece
1.1. Primul Război Mondial 1914-1918
1.2. Al Doilea Război Mondial 1939-1945
1.3. Începerea Războiului Rece 1945-1990
2. Etapele desfăşurării Războiului Rece
2.1. Primul Război Rece 1949-1953
2.2. Către marginea prăpastiei şi înapoi 1953-1969
2.3. Destinderea 1969-1979
2.4. Al doilea Război Rece 1979-1985
2.5. Noua gândire politică şi sfârşitul Războiului Rece 1985-1991
3. Concluzii
4. Bibliografie

Introducere

Europa domina lumea la începutul secolului al XX-lea, dar primul şi

al doilea Război Mondial au înlaturat această hegemonie. În 1945, Rusia era

2
forţa militară majoră în Europa, dar America domina lumea în acelaş mod ca
Europa în 1900. Statele Unite erau, în 1945, atât o putere economică, cât şi
militară. Datorită acestei combinaţii, clasa conducătoare americană putea
începe să viseze la o nouă ordine mondială care să reflecteze valorile
americane. Rusia şi America au fost puteri izolaţioniste până în 1945, prima
prin forţa împrejurărilor, a doua datorită propriei voinţe.
Perioada dinte 1900 şi 1991 poate fi împărţită în două jumătaţi egale.
Prima jumătate, pâna în 1945, nu le-a pus niciodată pe Rusia şi America în
situaţia de a-şi ameninţa una alteia securitatea. A doua jumătate, din mai
1945 până în decembrie 1991, a fost plină de ostilitate şi aproape că s-a
ajuns în situaţia izbucnirii unui război nuclear.

1. Războiul Rece

Războiul Rece, cel mai important şi complex conflict ce a cuprins

omenirea după cel de-al Doilea Război Mondial, a marcat decisiv acest
sfârşit de secol şi mileniu. Timp de 45 de ani între U.R.S.S. şi S.U.A. şi
aliaţii acestora a avut loc, în profida unor perioade de destindere, o
confruntare continuă sub toate aspectele: ideologic (comunism versus
3
 capitalism); politic (totalitarism versus democtaţie); economic (economie de
stat versus economie de piaţă) şi militar (Tratatul de la Varşovia versus
N.A.T.O.).

Pericolul ce a existat in orice moment ca Războiul Rece să se

transforme intr-unul “cald” a dat naştere la o escaladare a cursei înarmărilor
fără precedent în istorie, fiecare dintre cele două mari supraputeri intrând în
posesia unui arsenal nuclear capabil să distruga de mai multe ori întreaga
planetă.1

După al doilea război mondial, lumea şi mai ales Europa au stat parcă
suspendate între o pace imposibilă şi un război improbabil.2

Nici un alt fenomen n-a influenţat atât de mult sistemul internaţional

creat de după cel de-al doilea război mondial ca acea confruntare dintre cele
două supraputeri SUA şi URSS; până astăzi, ca de altfel şi în viitorul
apropriat, antagonismul dintre cele două puteri ca şi blocurile şi sistemele de
alianţe datorate acestora, vor constitui datele esenţiale ale ploticii
internaţionale, dorinţa bilaterală de destindere devenind pe cât de necesară
pe atât de greu înfaptuită. 3

Părerile istoricilor sînt convergente în mai multe privinţe, şi anume: că

este vorba de o stare conflictuală globală, care ia forma unei păci ratate
printr-un război nedeclarat; un război civil al rasei umane, s-a scris; de un
război între sisteme politice; de un război al nervilor, care creează o situatie
în care nu este vorba nici de un război, nici de pace sau de o stare de pace
prin teroare. Se admite, de asemenea, că s-a evitat, totuşi, al treilea război
mondial şi că acesta s-a realizat printr-un comportament contiţionat al celor
două superputeri protagoniste (SUA şi URSS), fiecare aflîndu-se sub povara
propriului imperiu; că, de-a lungul perioadei, protagoniştii au dovedit
adeseori erori de percepţie şi diagnostic, gata să prăbuşească planeta intr-o
apocalipsă termonucleară.4

1
Dorel Buşe, Sfârşitul Războiului Rece (1989-1991), Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”,
Bucureşti, 2007, p. 9.
2
Martin McCauley, Rusia, America şi războiul rece 1949-1991, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 9.
3
Wilfried Loch, Împărţirea Lumii. Istoria Războiului Rece 1941-1955, Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 1997,
p. 9.
4
Martin McCauley, op.cit., p. 9.

4
 1.1. Primul Război Mondial 1914-1918

Unii specialişti consideră că anul 1917 marchează începutul războiului

rece, an în care bolşevicii au înfiinţat primul stat comunist. Încă din anul
1918, Lenin căutase să stabilească un mod de convieţuire cu lumea
capitalistă, fiind convins că supravieţuirea puterii sovietelor este elementul
esenţial în promovarea revoluţiei mondiale. Datorită acestui fapt, pînă la
izbucnirea celui de-al doilea război mondial, politica externă sovietică a fost
defensivă. Cu toate acestea, Stalin a agreat doctina marxistă, conform căreia
războiul dintre capitalism şi comunism era în cele din urmă inevitabil, aşa
încît Uniunea Sovietică trebuia să devină suficient de bine pregătită din
punct de vedere militar pentru a cîştiga un astfel de conflict. Datorită acestei
convingeri, precum şi a prezumţiei că eventualele războaie vor fi purtate pe
teritorii străine, doctrina militară sovietică a fost ofensivă.5

1.2. Al Doilea Război Mondial 1939-1945

La sfârşitul lui 1945, făuritorii politicii americane se aflau în

încurcătură. Postdamul şi conferinţele miniştrilor de externe care îi umaseră
nu rezolvaseră nimic. Stalin părea a-şi impune voinţa în Europa de Est fără
să-i pese de credinţa în democraţie a Americii. În Polonia, Bulgaria,
România, diplomaţii americani erau invariabili întâmpinaţi de intransigenţa
sovietică. Într-o germanie învinsă şi în Italia, Moscova părea să fi uitat
înţelesul cuvântului “parteneriat”.6

Al doilea război mondial a transformat Rusia în cea mai mare putere

militară din Europa şi, pentru prima dată, în actor pe scena mondială, în
mare putere. Singurul său rival real era America şi, astfel, relaţia cu
Washingtonul-ul a căpătat o importanţă vitală pentru Moscova. Un
parteneriat pentru pace părea a fi posibil in 1945. Moscova a jucat un rol
determinant în negocierile care au dus la înfiinţarea Fondului Monetar
Internaţional (FMI) şi a Băncii Mondiale şi analize favorabile ale
beneficiilor ce rezultau din calitatea sa de membru al acestor organisme i-au

5
Ibidem, p. 34.
6
Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura BIC ALL, Bucureşti, 1994, p. 392.

5
 fost înaintate lui Stalin în decembrie 1945. Cu toate acestea, prevederea
FMI, conform căreia experţii săi ar trebui să aibă acces la date economice de
mare importanţă, incluzînd rezervele de aur, înaintea acordării oricărui
împrumut, s-a dovedit a fi prea mult pentru Moscova. Stalin nu dorea ca
Occidentul să înţeleagă cît de precară era situaţia economică în Uniunea
Sovietică în 1945.7

1.3 Începerea Războiului Rece

Cel de-al doilea război mondial abia se terminase cînd omenirea s-a
cufundat din nou în ceea ce s-ar putea numi, pe drept cuvînt, al treilea război
mondial, de un tip aparte. Aşa cum a obervat marele filozof Thomoas
Hobbes, “războiul nu constă numai in bătălii sau în actul de a lupta, ci şi
într-o perioadă de timp in care dorinţa de a supune prin luptă este suficient
de răspîndită” (Hobbes, cap. 13). Războiul rece dintre cele două tabere, cea a
SUA şi cea a URSS, care a dominat scena internaţională în ce-a de-a doua
jumătate a secolului XX a fost indiscutabil o asemenea perioadă de timp.
Generaţii întregi au crescut în umbra războiului nuclear global care, aşa cum
se credea, putea să izbucnească în orice moment şi să devasteze omenirea.
Chiar şi cei care nu credeau că vreuna din părţi are intenţia s-o atace pe
cealaltă considerau că e greu să nu fie pesimişti, întrucît Legile lui Murphz
reprezintă una dintre cele mai puternice generalizări ale problemelor umane
(“Dacă ceva poate să meargă rău, mai devreme sau mai tîrziu va merge
rău”). Cu cît trecea timpul, cu atît apareau tot mai multe lucruri care ar fi
putut să mearga rău, atît din punct de vedere tehnologic, cît şi politic, într-o
confruntare nucleară permanentă, bazată pe presupunerea că numai teama de
“distrugerea mutuală sigură” va împiedica una sau alta din cele două părţi să
dea semnalul mereu gata pentru sinuciderea planificată a civilizaţiei. Aceasta
nu s-a întîmplat, dar timp de patruzeci de ani a părut o posibilitate zilnică.

Particularitatea războiului rece a fost că, obiectiv vorbind, nu exista

nici un pericol iminent de război mondial. Mai mult chiar, în profida retoricii
apocaliptice a ambelor părţi, dar mai ales a celei americane, guvernele celor
două superputeri acceptau distribuţia globală a puterii de la sfîrşitul celui de-

7
Martin McCauley, op.cit., p. 35.

6
 al doilea război mondial, ceea ce avea drept rezultat un echilibru foarte
inegal, dar, în esenţă, necontestat al puterii. URSS controla sau exercita o
influenţă predominantă într-o anumită parte a globului –zona ocupată de
forţele Armatei roşii şi/ sau alte forţe comuniste înarmate, la sfîrşitul
războiului –şi nu intenţiona să-şi extindă zona de influenţă cu ajutorul forţei
militare. SUA exercitau controlul asupra restului lumii capitaliste şi asupra
emisferei occidentale şi a oceanelor, preluînd ceea ce mai rămăsese din
vechea hegemonie imperială a fostelor puteri coloniale. În schimb, nu
intervenea în zona de hegemonie recunoscută a Uniunii Sovietice.8

2. Etapele desfăşurării Războiului Rece

Deşi aspectul cel mai vizibil al războiului rece a fost confruntarea

militară şi o cursă a înarmărilor nucleare încă şi mai frenetică in Occident,
nu aceasta a fost impactul lui major. Puterile nucleare s-au angajat în trei
războaie importante (dar nu una împotriva celeilalte). 9

2.1. Primul Război Rece 1945-1953

Ca urmare a războiului, Stalin nu dorea să provoace un conflict cu

America si a ordonat partidelor comuniste din Europa să participe la
guvernare oriunde era posibil acest lucru, de exemplu în Franţa şi Italia, dar
să nu încerce să preia puterea. Ministrul britanic al afacerilor externe, Ernest
Bevin, anticomunist convins, era îngrijorat de sporirea influenţei comuniste.
El era pregătit să accepte divizarea Europei înca din 1946, dar trebuia să fie
evident că ruşii sînt de condamnat pentru aceasta. Consolidarea puterii
comuniste în estul şi sud-estul Europei în 1946, precum şi eventualitatea
cîştigării de către comunişti a războiului civil din Grecia au condus în cele
din urmă la doctrina Truman şi Planul Marshall.

Moscova a avut satisfacţia de a vedea lumea împărţită în două tabere

antagonice, cea socialistă şi cea capitalistă, ţări ca India şi Indonezia
situîndu-se în afara acestor înregimentări. Preluarea puterii de către
comunişti în Cehoslovacia în februarie 1948, mai mult datorită unor greşeli
ale politicienilor locali decît unor manevre ale Moscovei, a convins mulţi

8
Eric Hobsbawm, Secolul Extremelor, Editura LIDER, Bucureşti, 1994, pp. 266-267.
9
Ibidem, p. 279.

7
 occidentali că tăvălugul comunist se deplasează spre Vest. Blocada
Berlinului, care începe în iunie 1948, o eroare a lui Stalin, a turnat gaz peste
foc. O consecinţă directă a blocadei a fost înfiinţarea Republicii Democrate
Germane în est. Constituirea Republicii Populare Chineze în octombrie 1949
a dat naştere unui al doilea potenţial gigant comunist. Ca ripostă la această
situaţie, a fost instituit NATO, la solicitarea vest-europenilor. În iunie 1950,
au intervenit noi victorii comuniste împotriva francezilor, în Vietnam,
finalizată prin înfrîngerea acestora la Dien Bien Phu în 1954.10

2.2. Către marginea prăpastiei şi înapoi 1953-1969

Moartea lui Stalin în martie 1953 şi alegerea preşedintelui

Eisenhower, care era hotărît să pună capăt războiului Coreean, au marcat o
fază de negocieri între Est şi Vest şi sfîrşitul primului război rece. Moscova
lansase deja doctrina coexistenţei paşnice în 1952, în urma experimentării
reuşite a primei sale bombe atomice. Războiul şi-a pierdut caracterul de
inevitabilitate deoarece era atît de distrugator.11

Cu toate acestea, perioada 1953-1969 a fost marcată de o politică pe

marginea prăpastiei şi de conflicte primejdioase, relaţiile dintre Est şi Vest
devenind extrem de fragile.

Cel mai primejdios incident s-a dovedit a fi criza rachetelor cubaneze

din octombrie 1962, care a adus lumea aproape de izbucnirea unui război
nuclear. Această situaţie a rezultat din optimismul exagerat a lui Hruşciov,
care credea în iminenta victorie a comunismului, precum şi în faptul că îl
putea înfrunta pe preşedintele John F. Kennedy. 12 Criza a avut efectul de a
calma lucrurile şi, în 1963, a fost semnat un tratat de interzicere a testelor
nucleare, stabilindu-se o linie permanentă de comunicare directă între
Moscova şi Washington.

Această epocă de politică pe marginea prăpastiei s-a sfîrşit în cele din

urmă cu alegerea preşedintelui Nixon în 1969, după care a început o
perioadă de negocieri intense numită destindere, relaxare (detente).13
10
Martin McCauley, op.cit., p. 35.
11
Ibidem, p. 36.
12
Ibidem, p. 36.
13
Ibidem, p. 37.

8
 2.3. Destinderea 1969-19789

Destinderea a conferit o nouă fluiditate diplomaţiei europene, un

teatru ce fusese ca şi pietrificat după consolidarea finală a sferelor de
influenţă Est-Vest, în 1961.14

Această fază a durat un deceniu, din 1969 pînă în 1979, şi în acest

timp s-au semnat numeroase acorduri internaţionale. Recunoaşterea de către
Statele Unite a faptului că acestea şi Uniunea Sovietică erau pregătite în mod
egal din punct de vedere nuclear a condus la semnarea acordului SALT I, în
1972. Conferinţa asupra Securităţii şi Cooperării în Europa (CSCE) din 1975
a avut ca rezultat semnarea Actului final de la Helsiki. Sovieticii şi-au atins
un scop –recunoaşterea inviolabilităţii graniţelor stabilite în Europa după
1945 -, dar au acceptat faprul că drepturile omului sînt o problemă de
legitimă preocupare internaţională. Acordurile de la Paris au permis Statelor
Unite să-şi retragă trupele din Indochina şi să se încheie astfel un capitol
nefericit din istoria lor. Destinderea s-a sfîrşit în 1979 cu invazia sovietică în
Afganistan, deşi fusese şi pînă atunci ţinta criticilor americani conservatori,
datorită numeroaselor concesii făcute Moscovei. Mutarea Afganistan a fost
rezultatul a două erori de calcul sovietice : că operaţiunea va dura numai
cîteva săptămîni şi că americanii nu vor ridica obiecţii importante.
Preşedintele Carter a mărturisit că invazia i-a deschis ochii asupra adevăratei
naturi a Uniunii Sovietice.15

2.4. Al doilea Război Rece 1979-1985

Pe la mijlocul anilor ’70, era limpede că politica de destindere a lui

Kissinger eşuase [Doc. 5]. Aceasta se bazase pe presupunerea că putea fi
stabilită o alianţă, o legătură reală între cele două superputeri. Înbunătăţirea
relaţiilor Washington-ului cu Moscova era percepută ca fiind dependentă de
voinţa Mocovei de a nu provoca SUA în lumea a treia. SALT I şi sporirea
schimburilor economice ruso-americane ar fi trebuit să satisfacă Moscova.
Ei bine, nu a fost aşa. Brejnev nu a putut rezista tentaţiei de a-i sprijini pe

14
Henry Kissinger, op.cit., p. 638.
15
Martin McCauley, op.cit., p. 37.

9
 duşmanii Americii, pentru a impresiona publicul rus. În Vietnam, victoria
comuniştilor din 1975 se datora în mare parte armelor furnizate de către
Uniunea Sovietică. În Africa, Uniunea Sovietică şi Cuba le-au creat multe
probleme americanilor. Lipsa de stabilitate a politicii aplicate în lumea a
treia a început să arate că cele două superputeri nu mai stăpîneau acest
domeniu. SUA şi Uniunea Sovietică pur şi simplu nu aveau puterea
economică necesară pentru ca voinţa lor să fie strict îndeplinită. Mai mult,
Europa de Vest şi Japonia se dezvoltau rapid şi creau o mai mare
reprezentare în afacerile politice şi economice mondiale.16

Al doilea război rece a durat din perioada ocupării Afganistanului pînă

în martie 1985, o dată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Această
perioadă a fost marcată de o creştere rapidă a cheltuielilor militare, în vreme
ce ambele părţi vorbeau de nevoia de a fi pregătite pentru război în cazul în
care cealaltă parte atacă. Războiul devine din ce în ce mai mult o
alternativă.17

Regan şi-a descris atitudinea faţă de armele nucleare în memoriile

sale:
Nimeni nu ar putea “câştiga” un război nuclear. Totuşi atata vreme cât ar exista arme
nucleare, ar exista permanent şi riscul ca ele să fie folosite şi o datp lansată o armă
nucleară, cine ştie unde s-ar ajunge?

Visul meu a devenit atunci o lume fără arme nucleare...18

16
Ibidem, p. 93.
17
Ibidem, pp.37-38
18
Henry Kissinger, op.cit., p.680.

10