Professional Documents
Culture Documents
Curs Drept Institutional European
Curs Drept Institutional European
CURS
DREPT INSTITUŢIONAL
EUROPEAN
HUNEDOARA
2010 - 2011
Capitolul I: Ideea organizării europene până la cel de-al doilea război mondial ............................3
1. Consideraţii generale.................................................................................................................3
2. Premisele apariţiei comunităţilor europene ............................................................................3
3. Precursorii ideii europene.........................................................................................................4
4. Aspecte generale privind dreptul european.......................................... .................................5
Capitolul
Ideea unei Europe unite nu este nouă. Ea îşi are sorgintea în antichitate şi s-a perpetuat de-a lungul
secolelor, manifestându-se poate cu mai puţină tărie în secolul XIX, când a fost dominant conceptul statului
naţiune, concept care a stat la baza formării în această epocă a statelor moderne europene, state naţiuni
contemporane.
După primul război mondial, mişcarea pentru o Uniune Paneuropeană şi-a găsit larg ecou în cadrul
Societăţii Naţiunilor. În memorabila expunere prezentată la 5 septembrie 1929 în faţa Adunării Societăţii
Naţiunilor, ministrul de externe francez Aristide Briand preconiza crearea unui cadru federal “fără a aduce
8
Paul – Henri Spaak (1899-1972) om politic belgian, născut la Schaerbeek; începând cu 1936 a fost în mai multe
rânduri ministru de externe şi primul ministru al Belgiei; preşedinte al Adunării Consultative a Consiliului Europei în
1949-1951; secretar generatl NATO în perioada 1957-1961.
9
Tratat din 25 martie 1957 instituind Comunitatea Economică Europeană – în Grands textes de droit communautaire,
p.4.
10
A se vedea pe larg “Tratat … în Grands textes de droit communautaire 2 ed.Dubouis, Gueidan Dalloz Paris 1990.
CURS Drept instituţional european 10
Capitolul
Evoluţia comunităţilor
11
Charles De Gaulle (1890-1969) – general şi om de stat francez născut la Lille; în 1940 a preluat comanda Rezistenţei
franceze; şef al Guvernului provizoriu din Alger, apoi al Guvernului de la Paris (1944-1946); a fondat în 1947
Adunarea Poporului Francez, fiind şeful acestui partid în 1958 a supus spre aprobare prin referendum noua Constituţie
a ţării, fiind ales în 1959 Preşedinte al Franţei, reales Preşedinte în 1965, în 1960 a pus capăt războiului din Algeria, în
1962 organizând alegeri democratice; a promovat o politică externă de prestigiu şi independenţă naţională pentru
Franţa; a reformat sistemul legislativ francez; încă din perioada primului răboi mondial s-a afirmat prin operele sale în
domeniul strategiei militare, politică şi memorii.
12
Georges Pompidou (1911-1974) om politic şi de stat francez născut la Montbondif – Cantal; director al cabinetului
generalului De Gaulle (1958-1959), prim ministru (1962-1968), din 1969 Preşedinte al Franţei, a decedat în cursul
mandatului; a creat la Paris centrul de artă şi cultură care-i poartă numele.
13
Leo Tindemans (1922- ), om politic belgian, de mai multe ori ministru, preşedinte al Consiliului (1974-1978) şi
ministru de externe (1981-1989).
CURS Drept instituţional european 13
Consiliul European reunit la Stuttgart în iunie 1983, la iniţiativa guvernelor Italiei şi Germaniei a
adoptat “Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene”. Pornind de la acest act, Parlamentul va elabora şi
adopta un proiect de tratat privind Uniunea Europeană pe care îl va trimite statelor spre examinare.
La reuniunea de la Maastricht 9-10 decembrie 1991 Consiliul European a pus bazele unui nou Tratat,
act intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 şi prin care s-a realizat Uniunea Europeană, noua formă de integrare
bazată pe cele trei Comunităţi existente.
În Tratatul de la Maastricht, la Titlul I “Dispoziţii comune” se arată la art.A “Prin prezentul Tratat,
Înaltele părţi contractante instituie între ele o Uniune Europeană, de aici înainte denumită “Uniune” (al.1).
Prezentul Tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni mai strânse între popoarele
Europei, în care hotărârile sunt luate cât mai mult posibil de cetăţeni (al.2). Uniunea este fondată pe
Comunităţile europene, completate prin politicile şi formele de cooperare instaurate prin prezentul Tratat. Ea
are ca misiune organizarea de o manieră coerentă şi solidară a relaţiilor dintre statele membre şi dintre
popoarele acestora (al.3)”.
Tratatul de la Maastricht a adus importante mutaţii, în lumina sa Uniunea Europeană fiind fără
îndoială cea mai originală structură internaţională a zilelor noastre.
Tratatul instituie Consiliul European drept organ comunitar şi îl califică ca Instituţie supremă a Uniunii
ce reuneşte şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre şi defineşte orientările politice generale ale UE.
Celelalte patru Instituţii îşi păstrează denumirea, rolul şi atribuţiile, vizibil sporind doar rolul Parlamentului care
devine o nouă putere de decizie alături de Consiliul de miniştri.
Tratatul instituie o cetăţenie a Uniunii Europene Este cetăţean al Uniunii orice persoană ce are
naţionalitate (cetăţenia) unui stat membru. Această cetăţenie dă dreptul de liberă circulaţie şi sejour pe
teritoriul statelor membre; permite acordarea protecţiei juridice în străinătate din partea oricărei ambasade
sau consulat al unuia din statele membre; dă dreptul de a vota şi a fi ales în statul de reşedinţă pentru
alegerile europene şi alegerile locale, dar nu dă dreptul de a alege şi a fi ales în cadrul alegerilor generale,
prezidenţiale şi pentru ocuparea posturilor de primari.
Se prevede realizarea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape: prima până la sfârşitul anului
1993 priveşte crearea unei pieţe unice a capitalurilor; a doua priveşte crearea unei monede unice, făcând
responsabil în acest sens Institutul Monetar European şi a treia etapă priveşte crearea unei monede unice şi
stabile şi a unei Bănci Centrale Europene independente, etapă ce se preconizează a se finaliza în anul 1999.
Sunt stabilite noi direcţii de acţiune: educaţie, cultură, sănătate publică, protecţia consumatorilor,
reţele de transport transeuropean şi politicii sociale comune.
În ceea ce priveşte politica externă se stabileşte regula acţiunilor comune în acest domeniu,
hotărârile luându-se cu unanimitate, iar în caz de nevoie şi cu majoritate calificată.
Dispoziţii noi reglementează problemele relative la securitate. Astfel se permite Uniunii să intervină în
elaborarea unei politici de apărare comună şi se atribuie Uniunii Europei Occidentale (UEO) rolul de a elabora
o politică comună de apărare şi de a pune în practică acţiuni comune ale statelor membre.
Tratatul conţine dispoziţii particulare relative la cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne,
cooperare ce are drept scop asigurarea securităţii şi protecţiei cetăţenilor europeni.
Politicile comune privesc regimul trecerii frontierelor exterioare UE şi întărirea controlului; lupta
împotriva terorismului, a criminalităţii, a traficului de droguri şi a crimei organizate; cooperarea în materie de
justiţie penală şi civilă; crearea unui Oficiu european de poliţie etc. Dispoziţii particulare privesc dreptul de
imigrare şi azil, în cursul anului 1994 majoritatea statelor membre punând în practică dispoziţia conform
căreia refuzul de a acorda drept de azil sau de imigrare dat de un stat membru obligă şi pe celelalte state să
adopte aceeaşi soluţie.
La 1 ianuarie 1994 a intrat în vigoare Acordul pentru crearea unui Spaţiu Economic European (SEE).
Spaţiul Economic European cuprinde statele membre UE şi AELS mai puţin Elveţia, întrucât prin referendum
poporul elveţian s-a opus participării la SEE. El reprezintă o zonă economică în care funcţionează cele patru
libertăţi fundamentale: libera circulaţie a produselor, a serviciilor, a persoanelor şi a capitalurilor, evident cu
unele rezerve cum ar fi cea privind circulaţia produselor agricole.
Aderarea succesivă a ţărilor membre AELS la UE a diminuat considerabil importanţa şi sfera sa de
cuprindere. În prezent sunt membre AELS Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.
România a semnat un acord de liber schimb cu AELS.
La reuniunea Consiliului European de la Essen (9-10 decembrie 1994) a fost adoptată o strategie de
preaderare pentru ţările asociate din Europa Centrală. Principalele instrumente ale strategiei sunt dialogul
structurat şi acordurile europene. În cadrul dialogului structurat, în domeniul economic şi financiar s-a stabilit
CURS Drept instituţional european 14
un dialog multilateral între UE şi ţările asociate. Cât priveşte aplicarea acordurilor europene, dialogul este
bilateral între UE şi fiecare dintre ţările asociate.
Consiliul European de la Essen a adoptat măsura elaborării de către Comisie a unei Carte Albe
privind pregătirea ţărilor asociate pentru integrarea în piaţa internă şi o evaluare a posibilului impact al
aderării asupra politicilor comune ale UE.
Consiliul European de la Cannes din iunie 1995 a aprobat un cadru stabil pe termen mediu pentru
finanţarea politicii UE faţă de Europa Centrală pe perioada 1995-1999.
Consiliul European de la Madrid (15-16 decembrie 1995) a consacrat o mare parte a deliberărilor
viitoarei lărgiri a UE care va cuprinde Europa Centrală, Cipru şi Malta. S-a subliniat necesitatea politică a
acestui proces care reprezintă un moment istoric al integrării europene. De asemenea s-a adoptat hotărârea
lansării negocierilor de aderare după încheierea Conferinţei Interguvernamentale (CIG) propunându-se
începerea acestor negocieri cu Cipru şi Malta.
În temeiul hotărârilor Consiliului European de la Essen, la 3 mai 1995 Comisia a adoptat o Carte Albă
asupra pregătirii ţărilor asociate pentru integrarea în UE. Carta Albă stabileşte pentru fiecare sector al pieţei
principalele măsuri pe care ţările asociate trebuie să le adopte pentru a-şi pregăti economiile să funcţioneze
în baza regulilor pieţei interne UE, cât şi măsuri de armonizare a legislaţiilor naţionale, fără a impune un
calendar precis.
Consiliul European de la Cannes a aprobat Carta Albă şi a cerut Comisiei să prezinte rapoarte privind
progresul acestui proces.
Analizând rapoartele Comisiei, Consiliul European de la Madrid a confirmat rolul central jucat în
strategia de preaderare de programul PHARE ca instrument financiar de restructurare economică pentru
ţările central europene.
În februarie 1994 au intrat în vigoare acordurile de asociere la UE semnate de Polonia şi Ungaria, iar
în februarie 1995 cele semnate de România, Cehia, Slovacia şi Bulgaria.
La 29 martie 1996 Consiliul European s-a reunit la Torino pentru a lansa Conferinţa Interguvernamentală
(CIG) care va examina revizuirea tratatelor UE. S-a propus ca reuniunile CIG să fie lunare la nivel ministerial,
Conferinţa începându-şi lucrările în martie 1996 şi încheindu-se în iunie 1997. Lucrările CIG au privit:
a)reforma sistemului instituţional care să funcţioneze cu o mai mare eficienţă, coerenţă şi legitimitate,
simplificarea şi consolidarea tratatelor;
b)elaborarea unor măsuri care să răspundă nevoilor şi preocupărilor oamenilor ce privesc protecţia
indivizilor împotriva crimei internaţionale, terorismului şi traficului de droguri; politici naţional adecvate în
domeniul şomajului, protecţia mediului;
c)întărirea capacităţii de acţiune externă, definirea mai clară a relaţiei dintre UE şi UEO ş.a.
Hotărârea organizării CIG a fost luată la reuniunea Consiliului European de la Madrid. Acest for a
decis participarea la lucrările CIG în calitate de asociat a Parlamentului European pentru a-şi putea exprima
opinia, iar cât priveşte ţările din Europa Centrală şi de Est, Cipru şi Malta acestea vor fi informate permanent
pentru a-şi putea exprima opinia în cadrul unor întâlniri bilunare.
Uniunea Europeană este o construcţie funcţională şi instituţională bazată pe reconcilierea europeană
(franco-germană), solidaritatea de fapt a statelor membre şi pe o unitate economică pentru a crea o bază
comună de dezvoltare.
În cursul anului 1997 Comisia a prezentat dosarul “Agenda 2000” care cuprinde opiniile acestei
instituţii cu privire la gradul de pregătire a fiecărei ţări candidate pentru aderarea la UE. Lucrare deosebit de
amplă, ea poate fi analizată şi distinct pentru fiecare stat candidat, în ceea ce ne priveşte lucrarea purtând
titlul “Agenda 2000 - punctele de vedere ale Comisiei în legătură cu solicitarea României de aderare la
Uniunea Europeană“.
La 17 iunie 1997 cele 15 state membre au semnat Tratatul de la Amsterdam privind modificarea
tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, cât şi a Tratatului asupra Uniunii Europene. Acesta este al
doilea mare act de modificare a tratatelor de la Paris şi Roma, intervenit după transformarea Comunităţilor în
Uniunea Europeană, ce marchează o nouă etapă de adâncire a integrării europene.
Tratatul de la Amsterdam pune bazele unei Europe mai democratice, care să răspundă nevoilor
sociale, de pace şi securitate în Europa. El conţine o serie de dispoziţii care privesc protecţia drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor europeni, în primul rând a drepturilor sociale; creşterea protecţiei mediului înconjurător;
consolidarea politicilor comune; creşterea gradului de coeziune a statelor membre în politica externă şi de
securitate comună. Sub aspect instituţional au fost lărgite atribuţiile legislative şi de control politic ale
Parlamentului European, în perspectiva lărgirii UE numărul maxim de membri fiind fixat la 700; au fost sporite
CURS Drept instituţional european 15
atribuţiile celorlalte organe consultative ce intervin în procesul decizional; au fost mai bine fixate raporturile
dintre instituţii, organele complementare şi subsidiare.
În cursul anului 1998 politica UE şi majoritatea activităţii organelor proprii a fost consacrată monedei
unice Euro. De la 1 iunie 1998 a început să funcţioneze Banca Centrală Europeană. A fost ales Comitetul
Executiv BCE al cărui preşedinte, pentru un mandat de 8 ani este Wim Duisemberg (fost guvernator al Băncii
Centrale Olandeze).
În baza regulamentului adoptat de Consiliu, la 1 ianuarie 1999 a intrat în vigoare actul privind
instituirea Euro ca monedă a statelor membre, stabilindu-se şi taxele de conversie între monedele naţionale şi
Euro. La actul privind moneda unică au aderat 12 state: Austria, Belgia, Franţa, Finlanda, Germania, Italia,
Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, cat si ulterior Grecia în momentul în care a îndeplinit
condiţiile prevăzute de Consiliu, de comun acord cu Comisia şi Banca Centrală Europeană privind stabilitatea
economică şi monetară( în anul 2001). Marea Britanie, Danemarca si Suedia sunt invitate să adere în
momentul în care vor considera oportun acest act.
Din ianuarie 2002 Euro a funcţionat efectiv pentru spaţiul comunitar, în paralel cu monedele
naţionale, iar de la 1 iulie 2002 monedele naţionale au fost retrase din circulaţie.
Cele 12 ţări comunitare care au aderat la Euro asigură în prezent 20% din exportul mondial, în timp ce SUA
deţin doar 16% şi Japonia 7%.
Anul 1999 a fost marcat de alegerile europene pentru formarea noului Parlament European şi de
alegerea unei noi comisii al cărui preşedinte este fostul prim-ministru al Italiei, Romano Prodi. Urmare
intervenţiei militare NATO în Kosovo, Uniunea Europeană a constatat că până în prezent integrarea
economică nu a dus şi la realizarea unui mecanism de securitate comună, în situaţii de criză ea depinzând de
deciziile politice ale unor organe ce nu reprezintă interesele Europei.
Procesul de integrare europeană se particularizează prin faptul că:
1. UE se întemeiază pe baze economice solide care au creat o interdependenţă crescută între statele
membre şi o reală solidaritate de fapt;
2. UE se bazează pe: - tratate cu putere de lege, integrate în dreptul intern; - un solid şi complex
sistem instituţional; - un sistem de drept propriu şi un sistem jurisdicţional propriu cu acces direct.
Uniunea Europeană este o realitate de fapt şi de drept care se construieşte zi de zi sub ochii noştri şi
aşa cum se arată într-un material al Guvernului României: “Marea Europă, care tocmai se naşte de la Atlantic
la Urali, nu va fi o putere organizată decât dacă se structurează în jurul unui nucleu stabil, capabil să se
exprime univoc în problemele mondiale” (România şi Comunităţile Europene - Guvernul României -
Departamentul Informaţiilor Publice - Bucureşti 1993, p.5).
A vorbi despre caracterele generale ale Comunităţilor înseamnă a trata problemele relative la statutul
şi competenţele acestora.
Ţin de statutul Comunităţilor chestiunile referitoare la modul de instituire, aderarea sub aspectul
condiţiilor de fond şi de formă, pierderea calităţii de membru al Uniunii şi personalitatea juridică.
În realizarea scopului pentru care au fost create, Comunităţile dispun de largi competenţe de control
şi acţiune, competenţele de tip statal şi de tip internaţional, precum şi de competenţe specifice.
În ceea ce priveşte caracterele generale ale Comunităţilor putem spune că trei trăsături fundamentale
le definesc; sunt organizaţii internaţionale, organizaţii regionale deschise şi organizaţii regionale specializate.
Ele se deosebesc fundamental de toate organizaţiile internaţionale de tip clasic printr-o structură
instituţională şi juridică originală şi prin faptul că se fundamentează pe o integrare economică.
14
Jacques Delors; (1925 - ), economist şi om politic francez născut la Paris, ministru al economiei şi finanţelor 1981-
1984; din 1985 preşedinte al Comisiei UE; personalitate marcantă a construcţiei europene în perioada 1985-1994.
CURS Drept instituţional european 18
dezvoltare a Comunităţilor, iar pe de altă parte în art.F al Titlului I - Dispoziţii comune sunt prevăzute norme
de fond ale aderării la UE. Până la TM condiţiile de fond nu au fost reglementate la nivel de tratate.
Bazele juridice ale negocierilor privind admiterea unui stat ca membru UE sunt date de art.O al TM.
Cât priveşte condiţiile şi criteriile de admitere ele sunt date de dispoziţiile art.F şi art.O ale TM completate cu
precizările făcute în practică cu ocazia diverselor aderări.
În lumina acestor dispoziţii, un stat solicitant trebuie să îndeplinească trei condiţii fundamentale: să
aibă o identitate europeană, să fie un stat de drept democratic şi să respecte drepturile omului. Aşa după cum
se arată într-un document de lucru al Parlamentului European, până în prezent nu există o definiţie oficială a
termenului “european”, el înglobează elemente geografice, istorice şi culturale care contribuie la identitatea
europeană.
Uniunea Europeană este un organism regional de integrare economică şi din perspectiva acestei
vocaţii fundamentale factorul economic este hotărâtor în rezolvarea cererii de aderare. Pentru a fi admis
statul solicitant trebuie să aibă o economie de piaţă competitivă şi care să funcţioneze corect, luându-se în
considerare rata inflaţiei, deficitul bugetar şi datoria publică, existenţa unui însemnat sector al economiei
private şi a unui cadru juridic şi administrativ adecvat în sectorul public şi privat. El trebuie să deţină o
economie de piaţă reală şi solidă, care să facă faţă în condiţii de concurenţă pieţei unice europene.
O altă condiţie prealabilă o constituie recunoaşterea şi transpunerea în practică a întregului “acquis”
comunitar, adică a întregului câştig, a întregii dobândiri comunitare în timp, respectiv toate drepturile şi
obligaţiile Uniunii şi ale cadrului instituţional. Statul solicitant trebuie să respecte conţinutul, principiile şi
obiectivele politice ale tratatelor comunitare, să accepte şi să respecte jurisdicţia şi jurisprudenţa Curţii de
Justiţie; să respecte declaraţiile şi deciziile Comunităţilor, acordurile internaţionale şi acordurile statelor
membre privind Comunităţile.
Statul candidat trebuie să recunoască şi să accepte finalitatea politică a UE ce decurge din realizarea
în timp a obiectivelor comunitare.
Procedura de aderare se compune din două mari aspecte: o procedură comunitară desfăşurată la
nivelul a trei instituţii: Consiliu, Comisie şi Parlamentul European, cât şi o procedură între state, adică între
statele membre şi statul candidat.
Procedura comunitară este deschisă de adresarea cererii de aderare, Consiliului. Acesta hotărăşte
asupra deschiderii procedurii şi cere Comisiei să prezinte consecinţele politice, economice, juridice şi
instituţionale ale aderării statului candidat. În acest sens Comisia va elabora un aviz provizoriu pe baza căruia
Consiliul va decide cu unanimitate de voturi începerea negocierilor pentru aderare.
Negocierile se deschid cu ocazia unei conferinţe interguvernamentale la care participă membrii
Consiliului şi statul candidat la nivelul miniştrilor de externe şi reprezentanţi ai Comisiei. Consiliul nu poate
delega funcţia de negociere nici unei alte Instituţii. El poate doar să ceară Comisiei să stabilească împreună
cu statul candidat categorii de probleme şi propuneri de soluţionare a acestora. Cât priveşte politica externă şi
de securitate comună, cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne soluţiile se propun de preşedintele
Consiliului.
În acest stadiu al negocierilor Comisia va verifica împreună cu statul candidat corespondenţa
legislaţiei comunitare cu cea a statului solicitant. Eventualele divergenţe sesizate de Comisie vor fi soluţionate
la nivelul Consiliului.
Intervenţia Comisiei în această fază a negocierilor are un caracter tehnic. Ea se finalizează cu un
proiect de aviz comun înaintat Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). La acest nivel,
proiectul de aviz este analizat şi în raport de propriul material elaborat de un grup de lucru special constituit
de Consiliu, iar COREPER va adopta un aviz comun al statelor membre UE asupra negocierilor.
Reunit la nivel ministerial, Consiliul va finaliza negocierile. În această fază acordul provizoriu realizat
anterior la nivelul COREPER poate fi confirmat sau se pot purta renegocieri asupra problemelor la care s-au
exprimat rezerve, ori există divergenţe. Consiliul constată închise negocierile pe diferite capitole de probleme,
determină intenţiile şi obiectivele politice şi condiţiile generale ale negocierilor. În acest moment Comisia va
elabora avizul definitiv asupra cererii de aderare şi a rezultatului negocierilor. Va fi elaborat un proiect de
tratat de aderare, care împreună cu anexele parte la tratat va cuprinde toate adaptările tehnice pentru
perioada de tranziţie cât şi eventuale derogări temporare.
Acest act va fi transmis spre dezbatere Parlamentului European. Pentru a se obţine avizul
Parlamentului trebuie întrunită majoritatea absolută de 314 voturi din numărul total de 626 de membri ai PE.
Ultima etapă a procedurii de aderare o constituie luarea hotărârii cu unanimitate de voturi de către
Consiliu. Abţinerea sau votul împotrivă are ca efect respingerea cererii de aderare. Drept de vot au numai
CURS Drept instituţional european 19
membrii Consiliului. Hotărârea Consiliului este un act internaţional, dar şi ultima etapă a procedurii comunitare
de admitere în UE.
Procedura între state este greu de demarcat de cea comunitară. Procedura între state se referă la
faptul că negocierile, sub aspect politic se desfăşoară între statele deja membre reunite în Consilii şi statul
candidat. Comisia este doar un mediator al negocierilor.
Consiliul are o natură juridică dublă, atât de conferinţă interguvernamentală datorită nivelului la care
se reuneşte, cât şi de Instituţie datorită rolului şi atribuţiilor sale. În faza negocierilor aderării Consiliul se
prezintă ca o conferinţă interguvernamentală, în celelalte momente ale procedurii comunitare se manifestă ca
Instituţie.
Semnarea şi ratificarea tratatului ţin în exclusivitate de procedura între state. UE ca persoană juridică
nu este parte la tratat, ci doar statele deja membre şi statul aderant. Ratificarea se face după toate regulile
dreptului internaţional public, conform procedurilor constituţionale ale fiecărui stat parte la tratat. Statele deja
membre adoptă procedura ratificării parlamentare, iar statul aderant ratificarea prin referendum.
Cât priveşte natura juridică a actelor ce intervin în procedura de aderare la UE distingem acte interne
şi acte internaţionale. Sunt acte interne comunitare avizul Comisiei, avizul Parlamentului European ş.a. Sunt
acte internaţionale actele privind condiţiile de aderare şi adaptare a tratatelor, hotărâri luate în Consiliu de
statele membre şi cel solicitant, tratatul de aderare, actul final al conferinţei ş.a. Negocierile se angajează la
nivelul politic de reprezentare internaţională a unui stat.
Uniunea Europeană se bazează pe cele trei Comunităţi, iar acestea se bazează pe voinţa comună a
statelor ce le compun. De aceea tratatul de aderare este un act internaţional între statele deja membre şi
statul aderant.
Experienţa precedentelor extinderi ale UE arată că din momentul depunerii cererii şi până la aderarea
propriu-zisă trec de obicei mai mulţi ani (zece ani până la 23 luni).
Din perspectiva anilor 2000 au fost discutate cererile de aderare formulate de statele central-
europene. Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a luat decizia politică a purtării tratativelor
simultan pentru a se acorda şanse egale ţărilor candidate.
Aceste negocieri complexe reprezintă o tehnică în exclusivitate comunitară şi care asigură, printre
altele succesul acestei structuri instituţionale deosebit de pragmatice.
Odată dobândită calitatea de membru, ea este aproape ireversibilă.
Uniunea Europeană cunoaşte doar statutul de stat membru, conform căruia toate statele au aceleaşi
drepturi şi obligaţii.
Sunt organizaţii internaţionale care cunosc şi calitatea de membru cu statut special (de ex.UNESCO,
OMS) sau care admit existenţa membrilor de plin drept şi a celor cu drepturi restrânse.
În ceea ce priveşte UE există două posibilităţi: ori eşti membru şi te afli în interiorul ei, ori eşti străin şi
te afli în afara ei, oricare ar fi relaţiile statului respectiv cu UE.
În afara UE se află toate statele care beneficiază de statutul de asociere (prevăzut de art.238 CEE).
Acelaşi Tratat instituie la art.131 un regim special de asociere de care beneficiază doar ţările şi
teritoriile care au relaţii particulare cu statele membre (DOM, TOM, adică Departamentele dincolo de mare
sau Teritoriile dincolo de mare) regim special de asociere care are semnificaţia extinderii jurisdicţiei UE şi
asupra unor teritorii aflate geografic în afara Europei. Azi intră în această categorie specială: Guadelupa,
Guiana, Martinica şi Reunion, teritorii aflate sub jurisdicţia Franţei şi cunoscute ca Departamentele de dincolo
de mare (DOM), cât şi alte teritorii.
4.3.3 Competenţe
Originalitatea construcţiei comunitare constă printre altele în competenţele de care dispun
Comunităţile, în modul de atribuire a competenţelor naţionale şi a celor comunitare. Toate acestea
particularizează UE de oricare altă organizaţie internaţională regională.
După caracterul lor le putem clasifica în competenţe de control şi de acţiune .
În ceea ce priveşte prima categorie Tratatele conferă Comunităţilor o competenţă generală de a
controla respectarea obligaţiilor asumate de către statele membre. În principiu Comisia “veghează la
aplicarea dispoziţiilor tratatelor” (art.155 CEE). În măsura în care ea apreciază că un stat are lipsuri în privinţa
respectării obligaţiilor asumate, în baza Tratatului de la Paris, ea va putea constata aceste lipsuri sau în
temeiul Tratatelor de la Roma va declanşa procedura specială privind constatarea lipsurilor. În ambele situaţii
Curtea de Justiţie se va pronunţa asupra cazului dedus judecăţii şi va da o hotărâre obligatorie pentru state.
Tot în categoria competenţelor de control se înscrie şi dreptul de autorizare pe care îl au Instituţiile,
cel mai frecvent Comisia, drept în temeiul căruia se pot aproba sau refuza statelor membre cereri prin care se
solicită derogări de la obligaţiile asumate (art.226 CEE).
Competenţele de acţiune sunt cele mai importante şi numeroase şi privesc măsurile pe care
Comunităţile le pot lua în vederea realizării scopurilor pentru care au fost create. Ele sunt prezentate de
Tratate sub forma obiectivelor, scopurilor de atins (art.1 CEEA şi art.2 CECO şi CEE) şi a categoriilor de
acţiuni ce trebuie întreprinse în acest sens (art.2 CEEA şi art.3 CECO şi CEE). În mare, conţinutul art.2 şi 3
CEE a fost prezentat15. Sunt competenţe economice şi sociale, ce corespund caracterul specializat al
Comunităţilor.
După natura lor, le putem grupa în competenţe de tip internaţional şi competenţe de tip statal sau
interne.
15
A se vedea Capitolul II, Crearea CEE şi CEEA.
CURS Drept instituţional european 22
Sunt competenţe de tip internaţional cele care privesc dreptul de a culege toate informaţiile şi de a
face toate verificările necesare pregătirii materialelor care vor sta la baza luării unor hotărâri (art.103 CEE).
Aceste competenţe de informare şi consultare le întâlnim şi la organizaţiile de cooperare (de ex.Consiliul
Europei, ONU).
În cadrul acestei categorii de competenţe distingem şi puterile acordate Comunităţilor de a coordona
politicile şi comportamentele statelor membre. În realizarea acestor competenţe organele pot emite trei
categorii de acte deosebit de importante şi anume
-recomandări - acte ce se prezintă sub forma unor invitaţii de a urma o anumită conduită şi care nu
au caracter obligatoriu pentru state. De regulă recomandările sunt formulate de Comisie, iar uneori de
Consiliu. Tot în categoria recomandărilor intră şi avizele date de Comisie.
-directive - acte care obligă statele membre, ca în raport cu legislaţia proprie să adopte anumite
măsuri care au ca finalitate integrarea, inclusiv sub aspectul coordonării legislaţiilor naţionale. De exemplu
directiva privind TVA a obligat statele membre, ca în funcţie de organele competente, prin lege sau acte ale
guvernului să adopte un regim unitar privind taxa pe valoarea adăugată.
-deciziile - acte cu caracter obligatoriu şi individual emise de Consiliu sau Comisie, prin care se iau
măsuri faţă de un stat sau de o persoană fizică sau juridică comunitară.
Sunt acte de tip internaţional şi cele în exercitarea competenţelor de control, aceste acte putând fi
obligatorii sau simple recomandări făcute statelor membre.
În ceea ce priveşte categoria competenţelor de tip statal sau intern avem în vedere acele situaţii în
care Comunităţile îşi exercită puterile direct asupra resortisanţilor, comportându-se asemenea statului. Intră în
această categorie:
-regulamentele care sunt acte ce conţin norme generale şi nu personale ce se aplică direct
persoanelor fizice şi persoanelor juridice ce aparţin statelor membre;
-hotărârile Curţii de Justiţie, în măsura în care îi privesc pe particulari intră tot în această categorie;
-deciziile cu caracter obligatoriu prin care resortisanţii pot fi obligaţi la sancţiuni pecuniare sau nu;
-actele de gestiune administrativă directă ale Instituţiilor sunt tot acte interne, întrucât Comunităţile se
comportă ca şi statul în raport cu persoanele juridice sau fizice de pe teritoriul lor.
Comunităţile pot încheia cu ţările terţe acorduri internaţionale prin care sunt create direct drepturi sau
obligaţii pentru particularii acestor ţări, norme care au caracterul de drept pozitiv în cadrul UE, fiind şi ele acte
interne.
Toate aceste categorii de acte sunt particulare acestui organism regional, nu le vom regăsi în nici o
legislaţie naţională şi mai mult la nici un alt organism internaţional. Categoriile de competenţe şi de acte
proprii Comunităţilor reprezintă unul din aspectele importante ale originalităţii construcţiei europene.
Comunităţile ca şi celelalte organisme internaţionale nu dispun precum statul de competenţe
nelimitate, ci numai de acelea care le-au fost atribuite prin Tratatele constitutive. Competenţele atribuite se
circumscriu noţiunii de integrare, respectiv de realizare a unei pieţe comune şi de apropiere progresivă a
politicilor economice ale statelor membre.
În realizarea scopului pentru care au fost create, Comunităţile dispun practic şi de competenţe
funcţionale care corespund puterilor şi mijloacelor de acţiune acordate în acest sens 16.
Particularitatea construcţiei comunitare constă în faptul că nu întâlnim o atribuire generală de
competenţe (ca în cazul altor organisme internaţionale), ci avem competenţe specifice prevăzute expres în
Tratatele constitutive, competenţele subsidiare create prin actele de modificare a tratatelor constitutive şi
competenţe implicite create de Curtea de Justiţie în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor tratatelor.
Doctrina comunitară precizează “competenţele atribuite Comunităţilor sunt subordonate principiului
specializării, condiţie de validitate pentru orice persoană juridică“ 17.
O problemă deosebit de importantă de lămurit este cea a raportului dintre competenţele naţionale şi
cele comunitare. Analizând dispoziţiile Tratatelor, conţinutul hotărârilor date de Curtea de Justiţie, în lămurirea
acestei probleme reţinem următoarele reguli ce se degajă din ansamblul surselor de drept comunitar;
-conform principiului atribuirii competenţelor, toate competenţele care nu au fost atribuite
Comunităţilor rămân rezervate statelor (art.36 şi 223 CEE). Aşadar în aceste domenii statele îşi conservă în
integralitate puterile “fără ca efectul util al Tratatului să fie în mod major diminuat şi finalitatea sa
compromisă“18;
16
Sunt direcţiile de acţiune prevăzute în art.2 CEEA şi art.3 CEE şi CECO.
17
C.J.CE 30/59 din 23.02.1961, p.46 în Recueil … citat de G.Isaac.
1
8 Curtea de Justiţie hot.6/64 din 15.07.1964 … citat din G.Issac, p.42.
CURS Drept instituţional european 23
-în general competenţele atribuite Comunităţilor sunt competenţe concurente în sensul art.72 din
Legea fundamentală a Germaniei, care printr-o normă constituţională a rezolvat astfel raportul dintre
competenţele naţionale şi cele comunitare.
-statul îşi rezervă dreptul de a legifera sau de a-şi asuma angajamentele convenţionale cu state terţe
atâta timp şi în măsura în care autorităţile comunitare nu au intervenit încă în domeniul respectiv. Numai
exerciţiul efectiv al competenţelor comunitare exclude progresiv competenţa naţională. Această soluţie este
singura compatibilă cu atribuirea de competenţe şi de natură a înlătura riscul unui vid juridic rezultat dintr-o
carenţă legislativă a Comunităţilor;
-sunt câteva domenii în care competenţele sunt exclusive ale Comunităţilor, Curtea de Justiţie
statuând că intră în această categorie: politicile comerciale comune, măsurile de conservare a resurselor
biologice ale mării, în cadrul politicilor comune de pescuit. În aceste domenii măsurile luate de state sunt
supuse autorizării şi controlului comunitar, măsurile naţionale referindu-se doar la aplicarea deciziilor
comunitare.
O altă problemă importantă şi care întregeşte regimul competenţelor comunitare este cea a naturii
acestora. În acest sens Curtea de Justiţie a avut de lămurit două aspecte: suntem în faţa unui transfer de
competenţe sau a unei atribuiri, acest act este temporar sau denifitiv?
În ceea ce priveşte raportarea la factorul timp, Curtea a decis că atribuirea competenţelor este
ireversibilă şi definitivă, fiind strâns legată de durata existenţei construcţiei comunitare şi de conceptul de
integrare.
Răspunzând la prima chestiune Curtea de Justiţie a arătat că suntem în prezenţa unui adevărat
transfer de competenţe de la statul membru către Comunităţi, “un transfer operat de state, de la ordinea de
drept internă în beneficiul ordinei de drept comunitare ... care antrenează o limitare definitivă a drepturilor lor
suverane”19.
Chiar dacă suntem în prezenţa unui act de transfer de competenţe, statul nu şi-a pierdut capacitatea
de reglementare, în foarte rare cazuri competenţa de reglementare fiind exclusiv comunitară, iar de regulă
capacitatea de reglementare a statului a rămas concurentă cu cea conferită UE.
Această soluţie este singura compatibilă cu atribuirea de competenţe, pe diferite categorii de acţiune,
lăsând alegerea şi data în funcţie de oportunitatea şi amploarea intervenţiei comunitare 20.
Pronunţându-se asupra raportului dintre competenţele comunitare şi cele ale statelor, Curtea de
Justiţie a statuat: “chiar dacă Comunitatea nu şi-a exercitat competenţa de mai mult timp, statele membre
trebuie să menţină sau să ia în cadrul naţional măsuri apropiate. Chiar dacă ele îşi exercită în continuare
propriile competenţe, acest exerciţiu nu este discreţionar. Ele fiind delegate prin prevederile generale ale
tratatelor şi principiile dreptului comunitar, trebuie să adopte dispoziţii naţionale care să nu aducă atingere
liberei circulaţii”21.
Referindu-se la raportul dintre competenţele statale şi comunitare, Curtea de Justiţie a precizat de
asemenea că “printre altele, acţiunea statelor membre este subordonată principiului înscris în art.5 CEE, în
sensul că trebuie să evite să împiedice acţiunea comunitară şi să facă mai dificilă intervenţia sa ulterioară prin
măsuri interne. Exerciţiul competenţelor comunitare nu trebuie să facă mai dificilă elaborarea unei politici
comune. Statele trebuie să fie precaute, ca prin reglementări interne să nu compromită realizarea acordurilor
comune”22.
Într-o altă hotărâre, în aceeaşi materie, instanţa comunitară a subliniat şi faptul că “de cele mai multe
ori ne găsim în situaţia în care CE au început exercitarea competenţelor într-un domeniu dat, dar sunt departe
de a-l fi epuizat. Statul poate oricând să intervină în acest domeniu, cu respectarea tratatelor, a principiilor
generale şi a obligaţiei de cooperare, adică fără să pună în pericol obiectivele şi funcţionarea regimului
instaurat”23.
Observăm că doctrina şi practica subliniază caracterul competenţelor comunitare de a fi concurente
cu cele ale statului, iar cât priveşte actul de atribuire sau transfer de competenţe s-a exprimat şi opinia că
“putem vorbi de un transfer sub condiţie suspensivă a exerciţiului comunitar.
1
9 C.J.CE 15.07.1964 Aff 6/64 citat în G.Isaac, p.42.
2
0 Guy Isaac op.cit.p.39.
2
1 C.J.CE 16.03.1977 Aff 68/76 Rec.515 în G.Isaac, op.cit.p.40.
2
2 C.J.CE 1.07.1976 Aff 3,4-6/76, Rec.1279 în G.Isaac, op.cit.p.40.
23
C.J.CE 18.05.1977 Aff 111/76 Rec.901, în G.Isaac, op.cit.p.40.
CURS Drept instituţional european 24
Pretinsul transfer de competenţe, pentru stat reprezintă mai puţin o veritabilă desesizare şi mai mult o
exercitare în comun a competenţelor, în cadrul unei structuri internaţionale” 24.
Tratând despre competenţele comunitare, în literatura de specialitate s-a arătat că, în cadrul atribuirii
de competenţe făcută de tratate, “mai curând, decât de un transfer de competenţe putem vorbi de crearea de
competenţe comune state-comunităţi”25.
Pentru a lămuri pe deplin caracterul competenţelor comunitare suntem nevoiţi să arătăm dacă
acestea sunt identice, ca natură juridică cu cele ale statului.
Dacă actul naţional este şi rămâne întotdeauna un act de autoritate, în sensul că el reprezintă o
normă de conduită instituită şi sancţionată de autoritatea supremă reprezentativă a poporului şi unica putere
legiuitoare - Parlamentul, actul comunitar este şi rămâne un act negociat, de natură convenţională, rezultatul
acordului de voinţă al statelor membre, reunite în Consiliu.
În susţinerea caracterului negociat, convenţional al actului comunitar aducem următoarele
argumente:
-actul comunitar este adoptat de Consiliu, ca reuniune a statelor membre, la nivelul de reprezentare a
acestora pe plan internaţional, în limitele conferite reprezentanţilor desemnaţi ai statelor; puterile lor decurg
din suveranitatea naţională, echivalentă cu plenitudinea competenţelor de reglementare ca act de autoritate
iar actul adoptat este un act internaţional încheiat pe cale convenţională;
-în procedura de aderare la UE se foloseşte în mod expres termenul de negociere (Tratatul de la
Maastricht, titlul I, art.F) a condiţiilor aderării; doctrina comunitară subliniind natura juridică de act
convenţional, negociat a actului de aderare la UE;
-UE ca organizaţie internaţională este un subiect de drept derivat care există în limitele şi dispune de
competenţele negociate şi astfel conferite de statele membre, ea are o autoritate derivată şi secundară în
raport cu autoritatea statelor membre; puterea de reglementare de care se bucură este rezultatul acordului
ţărilor membre, doar acestea dispun singure de putere proprie de reglementare;
-UE ca organizaţie internaţională nu dispune de suveranitate proprie, aceasta fiind un element
constitutiv al statului, iar actul de autoritate un atribut exclusiv al suveranităţii de stat;
-în timp ce actul naţional este un act de autoritate a puterii politice constituită în stat, actul comunitar
este un act între state, în limitele competenţelor comunitare, conferite tot de state, doar acestea dispunând de
capacitate proprie şi atotcuprinzătoare de reglementare.
Prin competenţele conferite de state Comunităţilor Europene, în timp s-a creat o ordine de drept
comunitară, proprie UE şi integrată în ordinea de drept a statelor membre.
24
Guy Isaac, op.cit.p.43.
25
Henri Lesquillores, citat de Guy Isaac în op.cit.p.43.
Statele membre, prin Tratatele constitutive au înţeles să creeze între ele nu numai o uniune cât mai
strânsă economică şi politică, dar şi o ordine proprie de drept. Existenţa unui sistem propriu dotat cu puteri
publice asemănătoare oricărui stat naţional, cât şi a unui sistem de norme foarte diverse şi ierarhizate,
precum şi a organelor proprii ce veghează la realizarea şi respectarea dreptului comunitar, au permis Curţii
de Justiţie să statueze că Uniunea Europeană dispune de propria ordine de drept şi jurisdicţie.
Ordinea de drept comunitară se particularizează prin două trăsături generale: este o ordine de drept
internă şi este o ordine de drept integrată în ordinea juridică naţională a statelor membre. Prin aceste
caractere, prin existenţa unui sistem propriu de izvoare de drept şi jurisdicţie, ordinea de drept comunitară se
deosebeşte fundamental de ordinea de drept internaţională, care se întemeiază pe relaţiile dintre state şi
deplinul control al acestora asupra dreptului.
Dreptul comunitar are în statele membre o aplicare imediată şi directă, cu prioritate sau întâietate faţă
de norma naţională în acelaşi domeniu de reglementare, ceeace aigură realizarea finalităţii prevăzută în
tratate. Sistemele naţionale devin armonizate între ele, în limitele unei concepţii axiologice europene ce se
conturează pe măsura adâncirii integrării.
Alaturi de actele comunitare precizate în articolul 249 T.C.E., exista o serie de acte derivate numite
„atipice”, deoarece nu apar în clasificarea facuta de articolul mentionat. Adoptarea acestui tip de acte a fost
legitimata de C.J.C.E., sub rezerva ca acestea sa nu deroge de la prevederile Tratatelor constitutive, principiu
valabil, de altfel, pentru întregul drept derivat ai carui emitenti sunt institutiile comunitare. Pot fi citate in
aceasta categorie, urmatoarele categorii de acte:
-Actele interne ale institutiilor comunitare;
-Actele sui generis;
-Acordurile internationale la care sunt parte Comunitatile Europene.
5.2.3.2 Directiva
Directiva este un act normativ cu forta obligatorie pentru statul membru caruia îi este adresata numai
în ce priveste rezultatul de atins, lasându-se autoritatilor nationale din statul respectiv competenta alegerii
formelor si metodelor de aplicare a ei.
În fiecare directiva sunt prevazute termene-limita pentru introducerea la nivel national a legislatiei
necesare pentru atingerea obiectivelor. Daca aceste termene sunt depasite, directiva va avea oricum efect
(indirect) asupra legislatiei nationale, dar, daca textul este destul de clar astfel încât sa poata avea
aplicabilitate directa (lucru decis de Curtea Europeana de Justitie), efectele sale vor fi directe, în mod similar
cu regulamentele. Cetatenii UE pot invoca în instanta neimplementarea de catre state a unor directive, dar în
general nu pot invoca neimplementarea acestora într-un proces împotriva altei persoane. Pentru acest ultim
caz exista însa exceptii pe baza unui principiu de drept comunitar numit efect incidental, ce permite invocarea
ca factor incident a neimplementarii de catre state a directivelor chiar si într-un proces împotriva unei alte
persoane.
CURS Drept instituţional european 33
Directiva este un act individual. Aceasta caracteristica, adevarata din punct de vedere juridic, trebuie
nuantata în practica. Majoritatea directivelor sunt de fapt adresate ansamblului statelor membre, având ca
scop implementarea uniforma si simultana a legislatiei în statele membre, astfel ca directiva apare ca un
instrument de legislatie indirecta. Se întelege, atunci, de ce judecatorul nu a ezitat sa califice directiva ca fiind
un „act cu aplicabilitate generala”. Aceasta constatare pune în evidenta un prim factor de apropiere între
directiva si regulament, care, în practica, si nu în drept, au foarte des aceeasi aplicabilitate generala, daca
analizam efectele concrete ale actului dincolo de formalismul juridic.
Directiva nu este dotata - spre deosebire de regulament - decât cu o forta normativa limitata.
Obligatia pe care ea o creeaza în sarcina statelor membre nu poarta de fapt decât asupra „rezultatului de
atins” si lasa acestora „competenta în ceea ce priveste forma si mijloacele”.
În ce priveste elaborarea directivelor, aceasta competenta apartine în principal Consiliului si
Parlamentului, la propunerea Comisiei, sau, în situatii mai rare, la initiativa Consiliului, în urma avizului
Comisiei, în cazuri exceptionale, directivele sunt emise de Comisie, din initiativa proprie sau cu abilitarea din
partea Consiliului.
Exista doua categorii de directive, si anume:
a. directive de baza
b. directive de executie
Directiva de baza este adoptata pe baza Tratatelor, iar cea de-a doua pentru executarea cele
dintâi; trebuie mentionat principiul conform caruia directivele de executie nu pot deroga de la directivele de
baza. Directiva apare ca un instrument folosit la nivel comunitar în vederea armonizarii legislatiilor nationale,
de depasire a diferentelor, a contradictiilor, de multe ori substantiale, dintre reglementarile interne ale
diverselor state membre ale U.E.
În ceea ce priveste transpunerea directivei, aceasta presupune adoptarea de catre autoritatile
nationale competente, în termenul prevazut de catre institutiile comunitare, a masurilor necesare pentru
aplicarea în ordinea juridica interna a normelor continute de directiva. Trebuie precizat faptul ca aceste masuri
nationale nu vizeaza „introducerea” directivei în dreptul intern asa cum este aceasta înteleasa în teoria
dualista. În cadrul dreptului comunitar exista chiar interdictia oricarui procedeu de tip dualist. Transpunerea
directivei consta numai în a pune în practica acest act prin masuri de ordin intern, procedeul fiind similar
situatiei în care se adopta hotarâri de guvern în vederea aplicarii unei legi sau ordonante.
Statele au anumite obligatii si anterior expirarii termenului de transpunere, ele trebuind sa se abtina,
pâna la acest moment, „de a lua masuri de natura a compromite grav” rezultatul urmarit de directiva, iar
aprecierea unor astfel de cazuri este lasata la latitudinea judecatorului national.
O transpunere incorecta a directivei constituie o încalcare a obligatiilor comunitare si este de natura
sa angajeze raspunderea statului în fata C.J.C.E. Totodata, statele trebuie sa notifice Comisiei europene
masurile nationale de transpunere, absenta ori întârzierea notificarii având aceleasi urmari pe planul
raspunderii statale.
De asemenea, exista conditia ca masura interna sa fie adoptata într-un anumit termen, determinat de
institutia comunitara care a emis directiva. Ca regula, termenul este mentionat în chiar continutul directivei.
Acest termen are un caracter imperativ. Autoritatile nationale nu se pot prevala de durata prea redusa a
acestui termen pentru a nu transpune directiva. O transpunere târzie a directivei constituie o încalcare a
obligatiilor comunitare si duce la angajarea raspunderii statului.
5.2.3.3 Decizia
În cadrul izvoarelor de drept derivat comunitar, adica a actelor a caror adoptare se fundamenteaza pe
dreptul primar, exista o categorie de reglementari numite decizii. Acestea sunt acte obligatorii în toate
elementele lor pentru destinatarii care-i desemneaza.
Decizia nu are o influenta generala. Ea este deci, prin natura sa, un act individual care produce
efecte pentru unul sau mai multi destinatari, care pot fi: statele membre sau particularii. Din punctul de vedere
însa al aplicabilitatii directe, se poate întâmpla, totusi, ca decizia adresata unui stat membru sa implice luarea
de catre acesta a unor masuri destinate punerii sale în aplicare.
Decizia este direct aplicabila de catre destinatarii sai. Astfel, în practica Curtii Europene de Justitie în
speta Leberphennig (judecata în 1970), speta Frantz Grad Traunstein (dosar nr.9/1970, decizia din 6
5.2.3.4 Decizia-cadru
Decizia-cadru este un nou instrument comunitar aparut prin intrarea în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam, unde este citata în cadrul Titlului VI al Tratatului UE (cel referitor la cooperarea judiciara) ca
înlocuind actiunea comuna.
Decizia-cadru este folosita pentru apropierea dispozitiilor legislative si a reglementarilor statelor
membre. Propusa la initiativa Comisiei europene sau a unui stat membru, ea trebuie sa fie adoptata în
unanimitate.
Decizia-cadru obliga statele membre în ceea ce priveste rezultatul de atins dar lasa la decizia fiecarui
stat membru modul si forma în care acest lucru se va petrece.
În cazul Pupino din 2005, Curtea Europeana de Justitie a conferit un efect direct în privinta deciziilor
cadru astfel ca acestea sa intre de asemenea în vigoare în cazul în care o tara a refuzat sa implementeze o
decizie cadru. Totusi, ultima prevedere din Articolul 34, 2 (b), stipuleaza în mod explicit ca deciziile cadru nu
vor avea un efect direct.
Recomandarea - Recomandarea este un act adoptat de institutiile sau organele comunitare care nu
are caracter obligatoriu, având ca obiect invitarea destinatarilor sa adopte o anumita conduita.
Recomandarea reprezinta, uneori, un substitut pentru adoptarea unei directive, pornind de la premisa
încrederii în autodisciplina destinatarilor sai. Totusi, Recomandarea nu este lipsita de orice efect juridic,
C.J.C.E. afirmând ca jurisdictiile nationale trebuie sa o utilizeze ca instrument de interpretare a masurilor
nationale adoptate pentru punerea lor în aplicare sau în situatia în care recomandarea vine în sprijinul altor
masuri comunitare cu caracter constrângator. Când un stat omite sa ia masurile recomandate, C.J.C.E. poate
sa examineze daca acea recomandare are sau nu efecte juridice.
Avizul - Avizul este actul comunitar care exprima un punct de vedere.
Categoria avizelor obligatorii se subclasifica, din punctul de vedere al respectarii sale de catre
solicitant, în: avize consultative, a caror respectare ramâne la latitudinea celui care este obligat sa îl ceara si
avize conforme, a caror respectare este obligatorie.
Foarte multe avize sunt elaborate de catre C.J.C.E., a carei misiune principala prevazuta de Tratatele
institutive si modificatoare este aceea de a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea si
aplicarea Tratatelor.
Cutuma comunitara
Din prevederile dreptului comunitar european nu reiese, în mod expres, calitatea de izvor de drept a
cutumei, dar acest lucru nici nu este negat în mod expres. Dreptul cutumiar comunitar european, format
printr-o practica îndelungata si din convingerea ca aceasta practica este conforma cu dreptul, are, în
principal, rolul de a completa Tratatele si, în situatii exceptionale, pe acela de a interpreta si modifica
Tratatele.
Un exemplu în care cutuma este izvor de drept este situatia secretarilor de stat care nu sunt membri
ai guvernului, dar care au dreptul de a participa la sedintele Consiliului în locul ministrilor de resort.
Elaborata in cadrul Consiliului Europei si semnata la Roma, la 4 noiembrie 1950, Conventia pentru
apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale (mai cunoscuta sub denumirea simplificata de
Conventia europeana a drepturilor omului - CEDO) a devenit unul din instrumentele cele mai eficace de
aparare a drepturilor omului in lume.
Ea reprezinta un astfel de instrument din doua motive principale:
-locul sau in dreptul intern al statelor membre care au ratificat Conventia, un loc care explica influenta
profunda exercitata de Conventie asupra legislatiei, jurisprudentei si practicii acestor state;
-spre deosebire de alte instrumente internationale de aparare a drepturilor omului, Conventia detine
propriul mecanism jurisdictional supranational, care se impune Inaltelor Parti contractante si garanteaza
respectarea de catre acestea a drepturilor proclamate.
Doua dintre articolele Conventiei ilustreaza in cel mai inalt grad aceasta caracteristica fundamentala:
6.2 CONSILIUL
În cadrul sistemului instituţional, după configuraţia care i-a fost dată, Consiliul se prezintă ca un organ
interguvernamental ce reprezintă interesul statelor membre. Deşi Tratatele nu prevăd nici o ierarhie între
Instituţii, Consiliul deţine totuşi un rol dominant.
Regulile ce privesc constituirea şi funcţionarea sa sunt conţine în articolele 2-8 din Tratatul de fuziune
(TF) din 1965, cât şi în Regulamentul intern elaborat de Consiliu în aplicarea art.5 TF.
6.2.1 Constituire
Consiliul este format din reprezentanţii statelor membre. Fiecare guvern deleagă unul dintre membrii
săi (art.2 TF). Această dispoziţie implică următoarele aspecte:
a)doar persoanele care au calitatea de membru al guvernului unuia dintre statele membre pot sta în
Consiliu. Calitatea de membru al guvernului este analizată în raport de normele constituţionale ale fiecărui
stat. Statele nu pot delega pentru Consiliu un înalt funcţionar, oricare ar fi rangul său, dacă nu are calitatea de
membru al guvernului;
b)fiecare stat are dreptul doar la un reprezentant;
c)în funcţie de ordinea de zi a lucrărilor Consiliului, statele pot delega membri ai guvernului cu atribuţii
corespunzătoare problemelor ce fac obiectul dezbaterilor;
d)Consiliul se prezintă sub forma unei Instituţii unitare.
Date fiind compunerea Consiliului, în mod uzual el a fost numit Consiliu de Miniştri.
Ca organ interguvernamental, Consiliul funcţionează în forma sa normală ca o reuniune a miniştrilor
de externe ai statelor membre. În această formă el se reuneşte cel puţin odată pe lună, dezbătând
problemele de politică generală ale Uniunii, miniştrii de externe fiind consideraţi principalii reprezentanţi ai
guvernelor în raporturile externe ale statelor.
În funcţie de problemele înscrise pe ordinea de zi, Consiliul se poate reuni şi la nivelul miniştrilor de
resort pe domenii: agricultură, transporturi, finanţe etc. În această situaţie îmbracă forma unui Consiliu
specializat.
Practica delegării miniştrilor de resort a pus în evidenţă apariţia unei lipse de coerenţă şi unitate, care
a prejudiciat politica generală a Comunităţilor. De multe ori miniştrii de resort aveau în vedere interesele
particulare ale domeniului respectiv, fără a ţine cont de politica internă şi externă a statului, în complexitatea
6.2.2 Funcţionare
Funcţionarea Consiliului este reglementată de Regulamentul intern din 1979, elaborat de această
Instituţie în aplicarea art.5 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles.
O primă categorie de norme sunt cele care privesc prezidarea Consiliului. Prin rotaţie, fiecare stat
membru asigură Preşedinţia Consiliului pentru o perioadă de 6 (şase) luni. În funcţie de circumstanţe, cu totul
excepţional, preşedinţia se schimbă la fiecare 1 ianuarie şi 1 iulie.
Ordinea în care statele se succed la preşedinţia Consiliului este prestabilă printr-un tratat negociat de
statele membre. Ultimul tratat a intervenit o dată cu aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei şi s-a stabilit
următoarea succesiune: 1966 - Italia, Irlanda; 1997 - Olanda, Luxembourg; 1998 - Marea Britanie, Austria;
1999 -Germania-Finlanda; 2000 - Portugalia, Franţa; 2001 - Suedia, Belgia; 2002 - Spania, Danemarca şi
primele şase luni ale anului 2003 - Grecia.
Tratatele i-au conferit Preşedintelui atribuţii mai mult secundare şi de ordin procedural. Realul statut
al Preşedintelui Consiliului a fost conturat de practică, atribuindu-i un rol intern în principal manifestat în
raporturile cu Parlamentul European în domeniul relaţiilor externe ale Uniunii.
O a doua categorie de norme priveşte regimul sesiunilor. Consiliul se reuneşte la convocarea
preşedintelui Comisiei. Sesiunile Consiliului sunt destul de frecvente şi uneori lungi.
Pentru fiecare sesiune, preşedintele stabileşte o ordine de zi provizorie, care este înaintată membrilor
Consiliului şi Comisiei cu cel puţin 14 zile înainte de începerea sesiunii. Ordinea de zi provizorie conţine
problemele de dezbătut la cererea unuia dintre membrii Consiliului sau Comisiei, documentaţia aferentă (ce
trebuie înaintată cu cel puţin 16 zile înaintea dezbaterilor), şi dacă este cazul problemele asupra cărora
preşedintele, delegaţiile sau Comisia pot cere votul Consiliului.
Ordinea de zi definitivă este hotărâtă de Consiliu la începerea sesiunii. Pentru înscrierea altor
probleme se cere unanimitatea exprimată prin vot.
Reuniunile Consiliului au loc cu uşile închise. Doar membrii Comisiei au dreptul de a participa şi de a lua
cuvântul în afara membrilor Consiliului.
Hotărârile sunt luate doar de membrii Consiliului. Asupra problemelor mai puţin importante şi când a
intervenit un acord prealabil între reprezentanţii permanenţi şi reprezentantul Comisiei, hotărârea este luată
tot de Consiliu, dar fără noi dezbateri.
A treia categorie de norme priveşte regimul deliberărilor şi al votului.
Ordinea de zi provizorie este împărţită în două părţi A şi B. Sunt înscrise la partea A problemele
asupra cărora nu mai sunt necesare dezbateri, hotărârea luându-se direct. Asupra acestora s-a realizat deja
un acord în cadrul Comitetului reprezentanţilor permanenţi (organ auxiliar al Consiliului). Cu privire la punctele
înscrise la partea A, membrii Consiliului sau ai Comisiei îşi pot exprima opinia înainte de luarea hotărârii, fără
ca aceste opinii să modifice acordul prealabil realizat. Opiniile sunt consemnate în procesul-verbal al reuniunii
sau în declaraţii care au caracterul de rezerve la hotărârea luată.
Dacă, la cererea unui membru al Consiliului sau al Comisiei sunt necesare dezbateri asupra uneia
dintre problemele din partea A, în acest caz punctul respectiv se retrage de pe ordinea de zi, dacă nu se
hotărăşte altfel în Consiliu.
Punctele înscrise în partea B a ordinii de zi sunt cele care necesită dezbateri. Dacă, în urma
dezbaterilor nu se realizează un acord, problema respectivă va fi înaintată Comitetului reprezentanţilor
permanenţi spre a fi analizată în cadrul acestui organ şi a se încerca realizarea acordului la nivelul său, după
care va fi din nou înaintată Consiliului pentru a lua o hotărâre.
6.2.3 Atribuţii
Rolul şi atribuţiile Consiliului sunt date de evoluţia în timp a acestei Instituţii în lumina a trei acte
fundamentale: Tratatul de la Paris, Tratatele de la Roma şi Tratatul de la Maastricht.
În lumina Tratatului CECO, Consiliul putem spune că avea un rol secundar în raport cu Înalta
Autoritate care era principala Instituţie comunitară. El avea rolul de a armoniza acţiunile Înaltei Autorităţi, de
stabilire a politicii economice, era un organ de coordonare şi consultare şi nu un organ de decizie, această
funcţie aparţinând Înaltei Autorităţi.
Tratatele CEE şi CEEA au modificat radical această repartizare a atribuţiilor între Instituţii, Consiliul
devenind principalul organ legislativ al Comunităţilor, această putere împărţind-o de data aceasta mai mult cu
Parlamentul European şi mai puţin cu Comisia.
În lumina Tratatelor de la Roma el devine în primul rând un organ legislativ şi în al doilea rând unul
executiv. Rolul de a asigura coordonarea politicilor economice aparţine tot Consiliului.
Tratatul de la Maastricht, dând calitatea de Instituţie Consiliului European, o investeşte şi cu atribuţia
de a asigura integrarea şi de a elabora orientările politice generale ale Uniunii. O parte din atribuţiile majore
sunt transferate Consiliului European, acesta fiind strâns legat în activitatea sa de cea a Consiliului (de
Miniştri), aşa după cum se va vedea şi în secţiunea VI a prezentului capitol.
CURS Drept instituţional european 42
În lumina reglementărilor arătate, Consiliul are următoarele atribuţii:
-constituie principalul organ legislativ, actele sale (directive şi regulamente) aplicându-se direct
subiectivelor de drept pe care le are în vedere;
-atât în raporturile externe, cât şi în cele interne se manifestă şi ca un organ executiv, cu atribuţii care
tradiţional revin guvernelor. În relaţiile cu statele terţe el reprezintă Uniunea, încuviinţează purtarea
negocierilor, dă Comisiei mandat să îl reprezinte în raporturile externe şi la negocieri. Când participă ca
subiect de drept public la lucrările diferitelor organizaţii internaţionale (ONU, OMC, FMI etc.) Uniunea este
reprezentată de preşedintele Consiliului. La negocierile pentru aderarea la UE Consiliul joacă rolul hotărâtor;
-în materie bugetară elaborează proiectul de buget şi participă alături de Parlamentul European la o
procedură complexă de elaborare a bugetului în forma sa definitivă şi de adoptare a lui (vezi precizări la PE );
-are atribuţia de a coordona acţiunile statelor membre şi alături de Consiliul European participă la
elaborarea politicilor de integrare economică, politică, juridică definind linia politică generală. Această atribuţie
şi-o exercită prin mijloace proprii putând elabora acte obligatorii sau simple recomandări în vederea realizării
finalităţii construcţiei comunitare;
-în rare cazuri prevăzute de Tratatul CECO, Consiliul are şi atribuţii de consultare şi tutelă, fiind
abilitat să dea avize şi autorizări în câteva domenii particulare (fixarea taxelor de prelevări peste 1%, preţuri
maximale şi minimale ş.a.).
Cu toate modificările aduse de TM putem spune că acest organ nu şi-a pierdut rolul deosebit de
important în structura instituţională a Uniunii Europene.
6.3.2 Organizare
Organizată după principiul colegialităţii şi a unităţii de administrare, Comisia se compune din membrii
care sunt ajutaţi în activitatea lor de numeroase servicii şi organe auxiliare.
Comisia se reuneşte în prezenţa membrilor săi, lucrând ca un organ colegial condus de un preşedinte
şi şase vicepreşedinţi.
Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi dintre membrii Comisiei după aceeaşi procedură în faţa
Consiliului. Mandatul lor în funcţie poate fi reînnoit.
Dispoziţiile privind mandatul celor două funcţii pot fi modificate doar de Consiliu, cu unanimitate de
voturi.
Tratatele au atribuit vicepreşedinţilor rolul de a-l înlocui în funcţie pe preşedinte în situaţia în care
acesta este împiedicat să o exercite, iar preşedintelui i-au atribuit un rol mai mult protocolar şi administrativ.
Practica a completat rolul său conferindu-i un important rol politic. Atribuţiile administrative au în vedere
convocarea şi conducerea reuniunilor iar cele protocolare calitatea de a reprezenta Comisia în raporturile
externe.
Rolul politic al preşedintelui Comisiei este întărit în prezent de dispoziţia Tratatului de la Amsterdam
conform căreia nominalizarea acestuia se face cu acordul Parlamentului European.
În ceea ce priveşte rolul politic sunt relevanţi cei 10 ani (1 ianuarie 1985 - 31 decembrie 1994) de
preşedinţie a Comisiei exercitaţi de Jacques Delors. Când a venit în funcţie, comunităţile se aflau după o
perioadă de 5 ani în care nimic nou nu se realizase. În faţa sa se aflau trei proiecte: o piaţă unică, o uniune
economică şi monetară şi o uniune politică. A optat pentru realizarea conţinută în proiectul cunoscut sub
denumirea “Delors I”. Întărirea puterilor exercitate de Comisie prin AUE a permis punerea în practică cu
succes a acestui plan.
Progresele rapide obţinute în realizarea Pieţei unice au încurajat preşedintele J.Delors în promovarea
celei de a doua iniţiative: o Uniune Economică şi Monetară. Strategia acestui plan este conţinută în proiectul
cunoscut sub numele “Delors II”.
Consiliul european de la Hanovra din iunie 1983 a luat act de trecerea de la Sistemul Monetar
European la Uniunea Monetară Europeană, iar o comisie condusă de Jacques Delors a fost desemnată să
CURS Drept instituţional european 45
realizeze proiectul de Uniune Economică şi Monetară, proiect transpus în practică în 1990. Cea de a doua
etapă a acestui plan o constituie realizarea Băncii Centrale Europene. Acest organ comunitar este prevăzut şi
de Tratatul de la Maastricht şi este plasat sub conducerea Consiliului European şi a Consiliului guvernatorilor
băncilor centrale naţionale.
Noile politici promovate în anul 1994 de scădere a ratei şomajului, crearea de noi locuri de muncă şi
de deschidere către statele din Centrul şi Estul Europei sunt tot opera unui program Delors, aşa încât putem
spune că tot ceea ce au realizat Comunităţile în ultimii 10 ani sunt într-o măsură mai mare sau mai mică
opera acestei personalităţi a vieţii politice internaţionale, care prin persoana sa a făcut să crească în mod
considerabil rolul şi prestigiul funcţiei de Preşedinte al Comisiei UE.
De fapt, în ansamblul său Comisia este alcătuită din personalităţi ale vieţii politice şi economice
internaţionale.
De la 23 ianuarie 1995 funcţia de Preşedinte al Comisiei a fost preluată de Jacques Santer, fost prim-
ministru al Luxemburgului pentru un mandat de 5 ani. Priorităţile noului Preşedinte al Comisiei sunt: o
economie puternică, creatoare de locuri de muncă, dar în acelaşi timp solidară; o politică externă şi de
securitate comună; reforma instituţiilor UE.
În perioada 1999- 2004 funcţia de preşedinte al Comisiei a fost deţinută de Romano Prodi, fost şi
actual prim-ministru al Italiei, iar din anul 2004 Preşedintele Comisiei este José Manuel Durao Barroso, fost
prim-ministru al Portugaliei, ultimele doua mandate fiind grele, în contextul relaţiilor internaţionale actuale, dar
exercitate cu rezultate bune pentru Europa, ce îşi afirmă cu mai multă putere interesele pe plan mondial.
În activitatea ce o desfăşoară fiecare membru al Comisiei are în subordinea sa unul sau mai multe
organe auxiliare.
Sub autoritatea preşedintelui se află Secretariatul general, organul ce are ca misiune coordonarea
întregii activităţi şi asigurarea relaţiilor curente cu celelalte Instituţii. Sub aspect administrativ el este condus
de un secretar general.
Ca organe auxiliare de lucru pe diferite sectoare specializate, Comisia este organizată în divizii,
direcţii, direcţii generale, servicii şi oficii. Se mai pot constitui comitete şi grupuri de lucru. Toate aceste organe
auxiliare se află sub autoritatea unui comisar. Acest aparat auxiliar este foarte vast, spre exemplu numai
numărul direcţiilor generale este de 22. Sub aspectul funcţionarilor, aparatul Comisiei este cel mai mare în
raport cu celelalte organe, fiind alcătuit din mii de funcţionari şi salariaţi, sediul acestor organe auxiliare fiind la
Bruxelles şi Luxembourg.
6.3.3 Funcţionare
Regulile privind funcţionarea sunt reglementate în mod particular de Regulamentul intern al Comisiei
ce stabileşte un regim guvernat de principiul colectivităţii şi responsabilităţii solidare în faţa Parlamentului
European.
Comisia se întruneşte cel puţin o dată pe săptămână şi poate organiza şi şedinţe ad-hoc ori de câte
ori este nevoie. Pentru ca dezbaterile să poată avea loc şi să se pronunţe un vot valabil la lucrări trebuie să
fie prezenţi cel puţin 14 din membrii Comisiei.
Şedinţele se desfăşoară cu uşile închise. Când sunt discutate probleme mai delicate nu pot participa
la şedinţă decât comisarii, iar în afara acestui caz la lucrări pot participa funcţionarii responsabili pe domenii,
anume invitaţi la lucrări pentru a da toate relaţiile necesare în faţa membrilor Comisiei, precum şi secretarul
general.
Drept de vot au doar membrii Comisiei.
Comisia se convoacă de către Preşedinte, care stabileşte ordinea de zi şi conduce lucrările.
În principiu hotărârile nu pot fi luate decât de Comisie, în şedinţă, cu quorum-ul cerut iar actele astfel
adoptate pot fi regulamente, decizii sau propuneri (avize).
Pentru a evita o încărcare prea mare a reuniunilor s-a adoptat sistemul procedurii scrise şi delegarea
de semnătură.
În ceea ce priveşte procedura scrisă, ea se foloseşte în situaţia problemelor asupra cărora nu sunt
divergenţe şi nu sunt de importanţă prea mare.
În reuniunile şefilor de cabinete ai celor 20 comisari se va elabora un dosar complet asupra problemei
respective şi acesta va fi trimis spre studiu fiecărui comisar. Asupra problemei respective fiecare membru al
Comisiei va da răspunsul său în scris şi dacă nu s-a cerut de către niciunul dintre ei dezbateri, hotărârea va fi
luată pe baza poziţiei exprimate în scris.
O a doua excepţie o constituie delegarea de semnătură.
CURS Drept instituţional european 46
De la regula conform căreia hotărârile se pot lua numai în Comisie, ele fiind actele acestui organ
colegial, în domenii ce ţin de administrarea curentă şi de gestiune, Comisia poate delega un membru al său,
care are responsabilitatea unui sector specializat, ca în numele Comisiei să ia măsurile necesare pentru
desfăşurarea normală a activităţii curente. Asupra acestor acte Comisia are drept de control. Astfel de acte s-
au adoptat deseori în cazul politicii agricole comune, ele fiind de ordinul a mii de acte pe an.
Cum s-a mai arătat, Parlamentul European, în urma unei moţiuni de cenzură adoptată cu majoritate
absolută de voturi poate obliga Comisia să demisioneze în bloc. De la înfiinţarea Comunităţilor Europene şi
până în prezent nu s-a înregistrat un astfel de act, deşi în ianuarie 1999 Parlamentul European a cerut
demisia în bloc a Comisiei.
6.3.4 Atribuţii
Tratatele Constitutive, îndeosebi cele două Tratate de la Roma definesc atribuţiile conferite Comisiei,
în lumina cărora primeşte un rol fundamental: de a exprima interesul comunitar şi de a asigura realizarea lui.
În temeiul art.155 CEE şi art.124 CEEA, în vederea asigurării funcţionării şi dezvoltării pieţei comune
Comisia are următoarele atribuţii:
-veghează la aplicarea dispoziţiilor prezentului tratat, cât şi a dispoziţiilor luate de instituţii în
temeiul acestuia;
-formulează recomandări sau avize, în materii care fac obiectul prezentului tratat, dacă acesta le
prevede expres sau ea le consideră necesare;
-dispune de o putere de decizie proprie şi participă la formarea actelor Consiliului şi ale Adunării,
în condiţiile prevăzute în prezentul tratat;
-exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care acesta
le stabileşte.
Putem spune că Tratatele i-au conferit acestui organ un rol politic general care îi dă caracterul de
promotor al construcţiei comunitare.
Comisia are în primul rând importantul rol de a elabora dreptul. Ea este principalul iniţiator legislativ,
la propunerea sau cu autorizarea ei, Consiliul ia toate hotărârile; la fel şi Parlamentul în materiile în care are
putere de decizie.
Comisia are şi un rol decizional în domeniile care i-au fost conferite de tratate, actele sale având
direct o putere executorie asupra subiectelor pe care le au în vedere.
Comisia are un important rol de control care corespunde misiunii de a veghea la respectarea
tratatelor. Ea îşi exercită acest rol atât faţă de Consiliu cât şi de statele membre, putând declanşa “procedura
de carenţe” faţă de Consiliu şi “procedura de lipsuri” faţă de state, iar faţă de particulari poate dispune
sancţiuni sub forma amenzilor în cazul în care se constată nereguli în aplicarea tratatelor.
Faţă de rolul şi atribuţiile pe care le are, Comisia se prezintă drept un garant al interesului general
comunitar.
În realizarea triplului rol conferit Comisia se bucură de o eficientă putere de informare şi prevenţie pe
care o exercită atât în raport cu statele cât şi cu participanţii.
Statele membre au obligaţia de a aduce la cunoştinţa Comisiei toate situaţiile de drept şi de fapt,
precum şi toate măsurile pe care le au în vedere relativ la aplicarea tratatelor. Instituţiile au şi ele această
obligaţie.
Corelativ acestei obligaţii Comisia poate face toate verificările privind respectarea şi aplicarea
tratatelor.
Acelaşi regim se aplică şi particularilor. În plus, faţă de aceştia se pot lua măsuri executorii, cele mai
dese fiind sancţiunile aplicate ca urmare a încălcării regimului concurenţei.
Comisia este abilitată de a încuviinţa faţă de state măsurile derogatorii de la aplicarea tratatelor,
măsuri pe care statele le pot cere doar în perioada de tranziţie şi privesc transformările ce trebuie să le
realizeze în ordinea economică, politică şi juridică internă. Aceste acte sunt în principiu rare.
Exercitându-şi rolul de principal iniţiator legislativ, Comisia reprezintă forţa motrică a integrării
europene. Tratatele i-au conferit acest drept pentru quasitotalitatea domeniilor de acţiune.
Comisia dispune de puteri autonome în privinţa politicii concurenţei, a conducerii şi administrării
politicilor comune (agricultură, transport etc.), administrarea diverselor fonduri şi programe UE, cât şi a celor
prevăzute pentru ţările asociate.
Dată fiind componenţa sa, permanenţa activităţii, faptul că dispune de cel mai vast şi complex aparat
tehnic şi logistic, Comisia este cel mai important organ executiv şi de gestiune.
CURS Drept instituţional european 47
În executarea atribuţiei de a veghea la respectarea tratatelor şi a actelor Consiliului, Comisia dispune
de cele mai eficiente mijloace ce se concretizează în proceduri speciale şi adoptarea de acte obligatorii cu
forţă executorie faţă de aceste subiecte.
Tratatele de la Roma i-au conferit tot sub aspect executiv largi competenţe în gestiunea
administrativă a politicilor comunitare, în gestiunea financiară a acestor politici şi în gestiunea fondurilor
speciale (fondul social european, fondul european de dezvoltare, fondul pentru orientare şi garantare agricolă
ş.a.).
Alături de Consiliu, Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu terţii, iar practica delegării
puterii de reprezentare în favoarea Comisiei a făcut să crească rolul acesteia în raporturile externe ale UE.
6.4.1 Compunere
Stabilirea numărului de locuri pentru Parlament şi repartizarea acestora între statele membre este o
problemă destul de delicată. Ea trebuie să ţină seama de următoarele considerente:
-alegerile directe implică o creştere a numărului de reprezentanţi aleşi pentru acest forum democratic;
-trebuie să se aibă în vedere eventualitatea lărgirii sale, urmare a aderării de noi state;
-numărul total trebuie să asigure o bună funcţionare a Instituţiei, să nu creeze un mecanism greoi,
ineficient;
-numărul de locuri acordat fiecărui stat să nu fie atât de mic încât statele mai puţin populate să nu-şi
poată exprima opţiunea politică a electoratului.
În aceste condiţii Parlamentul “celor 15” în anul 1995 număra 626 membri repartizaţi astfel:
Germania, 99 de locuri, Franţa, Italia şi Marea Britanie câte 87 de locuri; Spania 64 de locuri; Olanda 31 de
locuri; Belgia, Grecia, Portugalia câte 25 de locuri, Irlanda 15 locuri şi Luxembourg 6 locuri. Criteriul
demografic este baza negocierii numărului de locuri acordate fieicărui stat. Spre exemplu, după reunificarea
Germaniei, demografic acest stat se află pe primul loc (81.100.000 locuitori), Italia (57.700.000 locuitori),
Franţa (57.500.000 locuitori) şi Marea Britanie (57.500.000 locuitori). Olanda (15.700.000 locuitori) este cea
mai populată dintre ţările mijlocii sub aspect demografic din cadrul UE.
După acest an, urmare politicilor naţionale demografia statelor membre cunoaşte alte cote, dar care
nu au adus şi modificări pentru norma de reprezentare. De ex. politica de imigraţie adoptată pentru a
compensa scăderea ratei natalităţii a făcut ca Franţa să aibă în prezent o populaţie de 62.000.000 locuitori,
creşteri cunoscând şi Germania (82.000.000), Marea Britanie (59.600.000) şi Italia (58.000.000).
Tratatul de la Amsterdam din iunie 1997, modificând Tratatele constitutive a fixat la 700 numărul maxim de
membri ce îl poate avea Parlamentul European, în perspectiva aderării de noi state la UE.
Tratatul de la Nisa prevede că în perspectiva extinderii UE cu până la 27 de state membre, numărul
de locuri în Parlamentul European va fi maxim de 732 repartizate astfel: Germania 99 locuri, Marea Britanie,
Franţa, Italia 72, Spania, Polonia 50, România 33, Olanda 25, Grecia, Belgia, Portugalia 22, Republica Cehă,
Ungaria 20, Suedia 18, Bulgaria, Austria 17, Slovacia, Danemarca, Finlanda 13, Irlanda, Lituania 12, Letonia
8, Slovenia 7, Estonia, Cipru, Luxemburg 6, Malta 5. În cazul extinderii Uniunii Europene cu mai mult de 27
de state se va reconsidera numărul de locuri acordat fiecărui stat fără a se depăşi numărul total de 732. Prin
tratatul de aderare pentru România au fost negociate 35 de locuri, iar pentru Bulgaria 18, din numărul total
negociat în prezent de 736 de locuri.
6.4.5 Atribuţii
Tratatele constitutive, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam, prin
atribuţiile conferite Parlamentului European i-au dat rolul de organ consultativ, de cooperare şi decizional.
Linia politică începută după 1957 a fost de a lărgi atribuţiile şi evident de a mări rolul acestei Instituţii.
Ca organ de control politic îşi exercită această putere în raport cu Comisia, Consiliul şi Consiliul
European, aspecte deja evocate în secţiunile precedente ale capitolului.
Parlamentul dispune de o reală putere decizională în materie bugetară. Este cea mai importantă
atribuţie, doar în acest domeniu fiind egalul Consiliului ca organ legislativ. Procedura bugetară este destul de
complicată, atribuţiile în această materie fiind împărţite între cele două Instituţii, aşa încât să se creeze un
echilibru între ele, în final hotărârea bugetului Comunităţilor fiind opera celor două organe. Pentru venituri
votul final se dă de Consiliu iar pentru cheltuieli de Parlament, bugetul devenind executoriu sub semnătura
Preşedintelui PE.
Parlamentul are un rol codecizional alături de Consiliu şi uneori chiar de Comisie în proceduri de
consultare (alături de Consiliu) în proceduri de coordonare (alături de Comisie) cât şi în proceduri de
cooperare (alături de Consiliu sau de ambele) în domenii particulare determinate în Tratate. Parlamentul
European are un rol decizional alături de Consiliu în materia relaţiilor externe ale UE.
Cele mai importante acte prin care au fost sporite puterile acordate Parlamentului European sunt
Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam. Actul Unic European (AUE) a
prevăzut că dacă Parlamentul respinge cu majoritate de voturi pentru a doua oară o propunere legislativă,
Consiliul o va putea adopta doar cu unanimitate. Parlamentul are dreptul de a interpela în scris şi oral,
Comisia şi Consiliul, poate iniţia procedura de demitere în bloc a Comisiei, se pronunţă prin aviz asupra
cererilor de aderare la UE şi asupra acordurilor de asociere şi comerciale încheiate de Uniune.
Tratatul de la Maastricht a dat Parlamentului dreptul la codecizie alături de Consiliu în anumite
domenii ce privesc piaţa unică, dreptul de a cere Comisiei să înainteze anumite propuneri legislative, de a
numi un Avocat al poporului împuternicit să primească reclamaţii împotriva Instituţiilor şi organelor UE.
Tratatul de la Amsterdam a întărit şi mai mult rolul codecizional al acestei instituţii, atribuindu-i
această putere în domenii cum sunt: libertatea de deplasare a lucrătorilor, piaţa unică, protecţia mediului
înconjurător, reţele transeuropene, protecţia consumatorului, educaţie, cercetare, statistică etc.
Actul de modificare a CE din 1997 a întărit şi rolul politic al Parlamentului, nominalizarea
Preşedintelui Comisiei fiind supusă aprobării Parlamentului, iar la încheierea şedinţelor Consiliului European,
preşedintele în exerciţiu al acestei instituţii prezintă concluziile lucrărilor în faţa Parlamentului.
Putem spune că, în esenţă, el rămâne un organ de control democratic al celorlalte Instituţii şi
codecizional alături de Consiliu, fără a avea rolul unui Parlament naţional.
6.5.4 Procedură
În privinţa caracterelor sale generale, procedura în faţa Curţii de Justiţie este contradictorie, publică,
mixtă şi inchizitorie, evident mai puţin în materie consultativă.
Procedura se compune din două faze obligatorii: una scrisă şi alta orală. Faza scrisă începe cu
adresarea cererii de chemare în judecată către grefa Curţii, prin scrisoare recomandată. Cererea trebuie să
conţină numele părţilor, obiectul litigiului, o prezentare sumară a situaţiei de fapt şi a argumentelor de drept,
precum şi concluziile, pretenţiile finale ale reclamantului. Cererea trebuie adresată Curţii în termenul prevăzut
de tratate pentru fiecare cale de atac.
După primirea cererii, aceasta este înregistrată într-un registru special şi preşedintele Curţii va
desemna un judecător raportor care va urmări îndeaproape desfăşurarea cauzei respective. Cererea va fi
comunicată părţii adverse care are un termen de o lună pentru a pregăti apărarea şi a prezenta care are un
termen de o lună pentru a pregăti apărarea şi a prezenta un memoriu în acest sens. După acest termen, de
regulă fiecare parte are dreptul de a depune un memoriu suplimentar, respectiv din partea reclamantului o
precizare a pretenţiilor sale în raport de apărările pârâtului, iar din partea pârâtului un memoriu suplimentar, în
apărare la această precizare. În majoritate cazurile se întâlnesc două memorii scrise formulate de fiecare
dintre părţi.
După închiderea fazei scrise, preşedintele va fixa data la care va avea loc şedinţa, acest act
deschizând procedura orală în faţa Curţii.
Faza orală conţine: citirea raportului de şedinţă de către judecătorul raportor, pledoariile părţilor,
urmate de concluziile avocatului general.
De regulă raportul de şedinţă este comunicat din timp părţilor şi în această situaţie nu mai este citit în
public. După prezentarea concluziilor avocatului general, Curtea se retrage pentru a delibera. Deliberările se
finalizează cu redactarea hotărârii care va fi citită în şedinţă publică.
Între cele două faze poate exista o a treia, care este o fază de instrucţie. În aceste condiţii Curtea
poate ordona probe cum sunt: expertize, luarea unor declaraţii testimoniale, cercetări la faţa locului,
depunerea unor acte suplimentare, sau Curtea poate să ceară ca părţile să răspundă asupra anumitor
probleme şi să îşi precizeze anumite pretenţii.
Procedura astfel arătată este contradictorie, publică, mixtă şi inchizitorie.
Procedura în faţa Curţii de Justiţie are şi trăsături specifice în ceea ce priveşte reprezentarea părţilor,
regimul lingvistic, cheltuielile judiciare şi forma hotărârilor.
În ceea ce priveşte reprezentarea părţilor ea este obligatorie în faţa Curţii, pentru orice tip de cauză.
Instituţiile comunitare sunt reprezentate de agenţi care sunt în general membrii ai serviciilor juridice proprii, iar
statele sunt reprezentate de funcţionari specializaţi aparţinând Ministerului Afacerilor Externe. Particularii
persoane fizice sau juridice sunt reprezentaţi obligatoriu de avocaţi. Curtea nu are un barou propriu şi poate
pleda în faţa acestei instanţe un profesionist având naţionalitatea unui stat membru, care are dreptul de a
exercita avocatura şi a pleda în faţa instanţelor de judecată în raport de legislaţia naţională.
În ceea ce priveşte domiciliul părţilor, acesta este în mod obligatoriu la Luxembourg. În aceste condiţii
statele membre figurează cu domiciliul la sediile reprezentanţelor diplomatice de pe lângă Marele Ducat de
Luxembourg, iar persoanele fizice şi juridice de drept privat figurează cu domiciliu ales la locuinţa unei
persoane de încredere luxemburgheză, de cele mai multe ori această persoană fiind avocatul care reprezintă
interesele în cauză. Toate actele şi documentele se comunică la domiciliul astfel arătat.
Regulamentul de procedură conţine şi dispoziţii speciale în privinţa regimului lingvistic. Toate cele 23
limbi oficiale sunt limbi de procedură. Judecătorii şi justiţiabilii trebuie să înţeleagă şi să se facă înţeleşi în
limba care le este cea mai obişnuită.
Actele, expertizele, depoziţiile martorilor pot fi redactate în oricare dintre limbile oficiale, iar
judecătorii, avocaţii generali şi avocaţii părţilor se pot exprima în oricare din cele 21 limbi. Această dispoziţie
cunoaşte totuşi o precizare: pentru fiecare cauză doar una din limbile oficiale este reţinută ca limbă de
procedură. Ea se determină astfel: în toate cazurile în care nu este parte o Instituţie, limba de procedură va fi
limba pârâtului, indiferent că acesta este stat sau o persoană de drept privat; când pârât este o Instituţie,
reclamantul va alege în mod liber limba de procedură.
Odată limba de procedură aleasă, toate actele de procedură se vor desfăşura în această limbă, toate
documentele, memoriile, concluziile şi pledoariile vor fi scrise şi susţinute în această limbă. Ordonanţele şi
CURS Drept instituţional european 54
hotărârile se redactează în limba de procedură aleasă şi doar ea constituie versiunea oficială, celelalte
versiuni în alte limbi având valoare de traduceri. Grefierul răspunde de traducerea tuturor documentelor şi a
hotărârilor.
În practică s-a statornicit uzanţa ca deliberările să se poarte în limba franceză, fiind limba oficială
aleasă de majoritatea membrilor Curţii. Aceasta nu înlătură posibilitatea folosirii în unele situaţii şi a altei limbi
oficiale.
Culegerea de hotărâri ale Curţii de Justiţie este publicată în toate cele 23 de limbi oficiale.
Regulamentul de procedură reglementează şi regimul cheltuielilor juriciare. În principiu procedura în
faţa Curţii este gratuită. În mod excepţional se percep taxe pentru anumite traduceri. În ceea ce priveşte
cheltuielile de judecată s-a adoptat soluţia din dreptul italian şi german (care este aceeaşi ca şi în dreptul
român) ca partea care cade în pretenţii să fie obligată atât la cheltuielile făcute cu onorariile de expertiză,
declaraţii de martor, taxe de timbru etc., cât şi onorariul de avocat. Toate cheltuielile de judecată sunt
menţionate în hotărâre.
Dacă în cauză a figurat şi o Instituţie, aceasta nu poate solicita cheltuieli de judecată pentru serviciile
aduse de funcţionarul propriu care a reprezentat-o.
De regulă cheltuielile sunt achitate fără să mai existe un litigiu asupra lor. Prin excepţie, dacă se
refuză executarea, camera care a dat hotărârea va pronunţa o ordonanţă privind recuperarea lor.
În materie jurisdicţională actele Curţii de Justiţie sunt ordonanţe şi hotărâri. Ordonanţele sunt măsuri
de urgenţă ce se pot lua în faza de instrucţie sau prin care se poate dispune recuperarea unor sume de bani.
Ele sunt motivate succint.
Hotărârea reprezintă actul prin care se finalizează procedura şi conţine soluţia dată în cauza dedusă
judecăţii. Hotărârea este compusă din 3 părţi. Prima parte denumită “în fapt” corespunde în general raportului
de şedinţă prezentat de judecătorul raportor, cât şi elementelor noi aduse în dezbaterile orale. Ea este o
expunere în fapt a cauzei, reproducând concluziile părţilor şi argumentele de fapt şi drept aduse de părţi în
susţinerea pretenţiilor lor. În ultimii 10 ani această parte “în fapt” nu a mai fost publicată în Culegerea de
hotărâri ale Curţii de Justiţie.
A doua parte “în drept” conţine considerente Curţii, analizând în fapt şi drept pretenţiile părţilor.
Aceste două părţi sunt foarte lungi, preluându-se în general tehnica de redactare a hotărârilor din
dreptul francez şi german, îndeosebi în cel din urmă caz motivările instanţei sunt persuasive şi în consecinţă
foarte lungi. Cea mai lungă hotărâre dată de Curtea de Justiţie datează din 1975 şi conţine 350 pagini.
A treia parte reprezintă dispozitivul hotărârii şi conţine soluţia dată de Curte în cauza respectivă.
Se constată că hotărârile sunt mult mai lungi decât cele date de instanţele naţionale şi acest fapt se
datorează complexităţii dreptului comunitar, împrejurării că este un drept nou, în formare, supus influenţelor
unor sisteme naţionale de drept în ceea ce priveşte tehnica de redactare, cât şi faptului că, litigiile deduse
judecăţii sunt complicate şi părţile încearcă să îşi argumenteze poziţiile cu toate mijloacele juridice pe care le
au la dispoziţie, întrucât soluţiile date sunt de o importanţă majoră atât pentru părţi, cât şi pentru întregul
sistem comunitar, deoarece hotărârile Curţii de Justiţie creează şi interpretează dreptul.
6.6.2 Funcţionare
Consiliul European se reuneşte cel puţin de două ori pe an sub preşedinţia şefului de guvern al
statului care asigură preşedinţia Consiliului. De regulă reuniunile au loc pe teritoriul acestui stat şi mai rar la
sediul Instituţiilor.
De regulă, Consiliul European se reuneşte la nivelul şefilor de guverne, doar Franţa este reprezentată
de preşedintele republicii, asistaţi de miniştrii de externe. Din partea Comisiei, alături de preşedinte participă
un vicepreşedinte.
Doar persoanele prevăzute în art.D al 2 Tratatului de la Maastricht au drept de vot. De fapt un vot
formal nu se exprimă, hotărârile luându-se prin consens.
La lucrări mai pot participa în calitate de observatori reprezentanţi ai Consiliului, de regulă membri ai
Secretariatului general.
Consiliul European nu dispune de organe auxiliare proprii, pentru pregătirea lucrărilor sale folosind
aparatul tehnic al Consiliului. În acest sens COREPER este obligat să asigure baza logistică necesară
lucrărilor Consiliului European. În practică reuniunile Consiliului European sunt precedate de cele ale
Consiliului la nivelul miniştrilor de externe care iau într-o primă etapă în discuţie toate problemele care fac
obiectul reuniunii Consiliului European.
Această Instituţie poate constitui şi grupuri de lucru, compuse din funcţionari naţionali care finalizează
activitatea prin rapoarte (aşa s-a procedat cu prilejul Sistemului Monetar European).
Capitolul
Organe auxiliare
Structura instituţională de bază este completată de un număr mare de organe prevăzute de tratate
sau create de Instituţii în limitele puterilor acordate, organe care le putem structura în două categorii din punct
de vedere juridic: organe prevăzute de tratate şi care au o deosebită importanţă, completând sistemul
instituţional şi organe subsidiare create de Instituţii în temeiul competenţelor atribuite prin tratate.
În ceea ce priveşte categoria organelor prevăzute de tratate ele fie reprezintă un interes precum
Consiliul Economic şi Social, fie sunt organe tehnice precum Curtea de Conturi, Banca Europeană de
Investiţii, Banca Centrală Europeană etc.
CURS Drept instituţional european 60
Tratatul de la Maastricht în titlul II “Dispoziţii privind modificarea Tratatului privind Comunitatea
Economică Europeană în vederea realizării Comunităţii Europene”, după ce în art.G arată că Tratatul CEE se
modifică prin dispoziţiile ce privesc instituirea Comunităţii Europene, în art.4, 4A şi 4B precizează că organele
CE în afara celor cinci Instituţii sunt: Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor,
Banca Centrală Europeană şi Banca Europeană de Investiţii.
Vom analiza fiecare dintre cele cinci organe în ordinea prevăzută de Tratat.
Tratatele
II. Protocoale
A. Protocoalele anexate la Tratatul privind Uniunea Europeana, la Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene si, dupa caz, la Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice:
— Protocolul privind rolul parlamentelor nationale în Uniunea Europeana
— Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii
— Protocolul privind Eurogrupul
— Protocolul privind cooperarea structurata permanenta instituita prin articolul 28 A din Tratatul privind
Uniunea Europeana
— Protocolul cu privire la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeana referitor la aderarea
Uniunii la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale
— Protocolul privind piata interna si concurenta