GLOSAR

Abraziunea marină este procesul prin care valurile şi curenţii acţionează asupra ţărmului; el se
realizează sub diverse forme: şocul (izbirea), compresia aerului din cavităţi cu dezvoltarea unei
anumite presiuni hidrostatice, aspirarea, "bombardarea" cu pietriş şi nisip etc.
Acreţia orizontală este procesul de formare a albiilor majore prin dezvoltarea reniilor, ostroavelor
laterale ş.a. Depozitele de acreţie lateralã înglobate în renii şi ostroave laterale albiei minore se
dezvoltã pe malul convex prin permanenta “alipire" de material, concomitent cu eroziunea
malului concav, astfel încât lãţimea albiei de râu, în translaţia ei pe fundul vãii, îşi pãstreazã
lãrgimea aproximativ constantã pentru o secţiune datã.
Acreţia verticalã este procesul de supraînãlţare a albiei majore cu depozite provenite din sedimentarea
verticalã a aluviunilor în suspensie transportate de apele de inundaţie.
Adânc este acea porţiune de microrelief negativă din patului albiei în care adâncimea apei este mai
mare, vitezele mai mici şi granulometria depozitelor de albie mai redusă.
Agradarea este procesul de înălţare prin acumulare a albiei minore.
Alas-uruile sunt termodepresiuni de dimensiuni mari (3 - 40 m adâncime şi 100 m - 150 km lăţime)
care apar ca urmare a schimbărilor climatice sau a producerii unor importante modificări la
suprafaţa permafrostului.
Albia (sau râul)subadaptată (underfit stream) sunt albiile de râuri care au fost supuse reducerii
dimensiunii, atât la nivelul morfometriei secţiunii transversale cât şi la nivelul geometriei
meandrelor.
Albia anastomozată este un tip special de albie împletită, caracterizată prin pante mai mici, o mai
mare stabilitate, coezivitatea malurilor, transport predominant în suspensie şi braţe divizate de
insule acoperite cu vegetaţie.
Albia împletită înseamnã un râu care curge prin mai multe albii care se despart şi se reunesc,
asemãnându-se cu şuviţele unei funii, cauza diviziunii fiind obstrucţia prin depunerea de aluviuni
de cãtre râu. Condiţiile dezvoltării împletirii albiilor sunt maluri uşor erodabile, variaţie rapidã
şi mare a debitului lichid, creşterea pantei; debit solid abundent.
Albia majorã reprezintã zona relativ netedã, adiacentã albiei minore, formatã în ultima perioadã a
timpului geologic (ultimul Glaciar - Holocen) prin dominarea proceselor de acreţie verticalã şi
acreţie lateralã, delimitatã de abrupturi marginale (uneori chiar direct de versanţi de regulã fruţi
de terasã, ce se dezvoltã de o parte şi de alta a vãii şi care reprezintã "obstacole" în calea migrãrii
laterale a râului.
Albia meandrată. Un râu este considerat meandrat dacã indicele de sinuozitate este mai mare de 1,5.
Denumirea de meandru este folositã pentru denumirea sectoarelor de râuri sinuoase şi provine de
la hidronimul grecesc - maiandros, care în traducere liberã înseamnã fluviu din Caris celebru prin
sinuozitãţile sale.
Albia minoră a unui râu este definită astfel: o concavitate alungitã în suprafaţa terenului asigurând
curgerea naturalã cu suprafaţa liberã a apei provenitã din ploi, topirea zãpezii şi gheţii sau din
drenaj subteran. Albia unui râu se autoformeazã, morfologia ei rezultând din antrenarea,
transportul şi depunerea sedimentelor erodate.
 493

Albia rectilinie este un segment de albie dreaptã ce defineşte un sector mai lung decât de cca 10 ori
lãţimea albiei. Astfel se poate spune cã albia dreaptã este o stare temporarã în comparaţie cu alte
tipuri, ca de exemplu albia meandratã care este o expresie a evoluţiei unei albii spre cea mai
posibilã stare morfologicã. Convenţional se considerã albii rectilinii albiile cu indice de
sinuozitate < 1,1.
Alunecările de roci sunt asociate cu diaclazele şi fracturile în masa rocii in situ care reduc coezivitatea
în masa de rocă şi fragmentele se pot deplasa în lungul pantei. Alunecările de roci sunt de două
tipuri: avalanşe de roci şi alunecări de lespezi. Ambele se supun aceluaşi mecanism, dar diferă
prin mulţimea de fracturări în rocă şi unghiul pe suprafaţa potenţială de alunecare. În cazul
alunecărilor de lespezi crăpăturile se dezvoltă acolo unde masa de rocă se expandează din cauza
diminuării presiunii de “legare” orizontală, permiţând crăpăturilor să înainteze în direcţia
eliberării presiunii.
Alunecările de translaţie se produc când planul de alunecare este paralel cu versantul şi aproape de
suprafaţă. Sunt alunecări de mică adâncime cu rate de deplasare a deluviilor de la câţiva mm/sec
până la câţiva m/sec.
Alunecările rotaţionale se produc când planul de alunecare este concav. Aceste alunecări sunt mai
adânci, comparativ cu lungimea lor, materialul fragmentat rămâne aproximativ intact, sub forma
unor felii sau blocuri. Ratele de mişcare în cadrul acestor alunecări variază între câţiva mm/an
până la ordinul metrilor/zi.
Alunecările sunt despinderi de pe versant de materiale (roci sau depozite de versant) care se
deplasează de-a lungul unei suprafeţe planare. Masa de alunecare este nedeformată sau se
deformează uşor în timpul deplasării. Coborârea materialului din partea superioară spre partea
inferioară se face în lungul unui plan de alunecare. Planul de alunecare poate fi situat spre
suprafaţa terenului şi aproximativ paralel cu suprafaţa versantului ca în cazul alunecărilor de
roci, prăbuşirilor şi surpărilor sau poate penetra la adâncime pe o suprafaţă concavă ca în cazul
alunecărilor rotaţionale.
Avalanşele de roci au loc când reţeaua de crăpături se continuă în jos la suprafaţa potenţială de
alunecare. O avalanşă diferă de alunecarea de lespezi, deoarece ea implică întreaga masă
deasupra suprafeţei de alunecare, în timp ce la alunecarea de lespezi numai materialul care s-a
despins de-a lungul unei crăpături.
Avulsia este folosit pentru a descrie abandonarea relativ bruscã a unei zone active de cãtre râu în
favoarea unui nou curs. Cele mai ample fenomene de acest fel au loc pe marile cîmpii litorale.
Batolitele sunt acumulări masive de materie magmatică din interiorul scoarţei Pământului şi care nu
ajung la suprafaţă decât în urma scoaterii lor prin eroziune de către agenţii externi.
Barrancos (denumire folosită în insulele Azore) sunt văile adânci care fragmentează radiar conul
vulcanic.
Barcanele sunt dune libere cu axa orientată normal faţă de vântul dominant, au formă crescentică cu
capetele îndreptate în direcţia vîntului
Bazinele în rocă sunt excavaţiile de mari dimensiuni (de la câţiva metri până la sute de km în lăţime)
ocupate adesea de către lacuri de-a lungul văilor glaciare. Originea glaciară a acestor bazine este
sugerată de fenomenul de subsăpare sub nivelul regional de bază al reţelei hidrografice.
Bazinele oceanice flanchează crestele oceanice şi sunt formate din câmpiile abisale, fiind largi de până
la 1000 km şi situate la adâncimi de 3 - 6 km.
Benzi sortate se formează pe versanţi cu înclinare mai mare de 15o. Ele apar sub forma unor fâşii
paralele succesive de materiale mai grosiere şi mai fine orientate perpendicular pe curbele de
nivel. Tipurile nesortate sunt delimitate de vegetaţie. Apariţia acestora nu este restrânsă numai la
mediile periglaciare.
 494

Bilanţul denudaţional sau morfogenetic este raportul între cantitatea de materiale deplasate
(denudaţie) şi a celor formate în loc prin meteorizare.
Biometeorizarea reprezintă acţiunea organismelor vii care are caracter chimic şi fizic:
organismele inferioare, de regulă, exercită un proces chimic, în timp ce organismele
superioare dezvoltă mai ales o acţiune fizică.
Blocuri eratice sunt blocuri mari de rocă, transportate de gheţari de la mari distanţe (dovadă stă
alcătuirea petrografică a acestora, total diferită de cea a rocilor din apropiere).
Bombele vulcanice sunt bucăţi mai mari smulse din lava topită ce se răceşte în atmosferă şi care, din
cauza rotaţiei helicoidale, capătă aspecte fusiforme.
Butonierele sunt inversiuni de relief care se dezvoltă la partea superioară a domurilor ; modul specific
de evoluţie structurală a acestei forme este prin “golirea” domului de către un pârâu.
Butoniera de anticlinal este o excavaţie elipsoidală, scobită pe locurile unde axa anticlinalului
prezintă înălţări maxime. Se formează prin regresiunea ruz-urilor.
Căderile, prăbuşirile de roci sau surpările sunt fenomene de deplasare în masă în care mişcarea este
dirijată vertical în aer şi se caracterizează prin viteză foarte mare. Se produc în două situaţii: pe o
faţă de abrupt, mal de râu, faleză ca urmare a subminării bazei acestuia; prin subsidenţă, ca
urmare a eroziunii superficiale sau spălării din masa depozitelor implicate (tasare, sufoziune).
Calotele glaciare sunt cunoscute şi sub denumirea de inlandsis (care, în traducere, înseamnă "gheaţă
din interiorul continentului") acestea constituie o masă imensă de gheaţă, de talie continentală,
care acoperă aproape în întregime relieful subglaciar.
Câmpiile tidale mlăştinoase (mud flats sau tidal flats) reprezintă mari forme de acumulare, alcătuite
din materiale fine (nisip fin, argilă, mâl), care apar, de obicei, prin colmatarea lagunelor sau a
estuarelor.
Câmpurile glaciare reprezintă întinderi de gheaţă care mulează suprafaţa terenului, fără a reuşi să
mascheze denivelările reliefului. În funcţie de conformaţia substratului, grosimea gheţii poate
ajunge la 200 - 500 m.
Captările fluviale sunt procese de remaniere a reţelei hidrografice, caracterizate prin pătrunderea unui
râu în albia altei ape curgătoare vecine, decapitarea de partea din amonte şi includerea acesteia în
propriul bazin hidrografic. Aceste procese au avut loc în toate perioadele geologice şi în toate
zonele geografice ale Globului, dar cele mai frecvente se produc în regiunile cu o mare
densitatea a reţelei hidrografice. Cauzele principale care determină producerea captărilor fluviale
sunt exprimate printr-o puternică eroziune regresivă.
Cenuşa vulcanică reprezintă materialul pulverulent până la nisipos expulzat în atmosferă la înălţimi de
sute şi mii de metri. Ea este depusă la distanţe foarte mari de locul erupţiei.
Cercuri periglaciare sunt structuri de ordonare a materialelor sub formă de cerc cu diametre între 0,5 -
3 m. Tipurile nesortate sunt înconjurate de vegetaţie, iar cele sortate sunt delimitate de pietre a
căror dimensiuni cresc proporţional cu mărimea cercurilor. Se întâlnesc atât în zonele polare cât
şi în cele alpine, prezenţa acestora nefiind limitată doar la arealul permafrostului. Cercurile
nesortate apar şi în mediile din afara zonei periglaciare.
Ciclul eroziunii normale sau teoria davisiană a peneplenei îi aparţine lui W. M. Davis care a emis
ipoteza că: evoluţia generală a reliefului se face sub controlul absolut al nivelului de bază
general, reprezentat de nivelul mărilor şi oceanelor. O regiune dată, după înălţarea tectonică,
parcurge trei stadii până la revenirea reliefului în condiţiile energetice iniţiale. Acestea sunt:
tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea, ultimul, sub aspect morfologic, fiind exprimat de un relief
de câmpie de denudaţie, larg ondulată, denumită şi peneplenă, ceea ce în traducere înseamnă:
aproape de câmpie.
Circurile glaciare (căldare sau zănoagă - română; cirque - franceză, corries - scoţiană, kar -
 495

germană, botn - norvegiană, nish - suedeză, cwms - galeză, hoyo sau circo - spaniolă)
desemnează depresiunile semicirculare sau semieliptice formate pe versanţi sau la obârşia văilor
montane, ca un rezultat al interacţiunii dintre procesele periglaciare şi cele glaciareClisurile sunt
porţiuni înguste de vale care retează transversal un anticlinal.
Conul aluvial sau de dejecţie este o acumulare de aluviuni a cărei suprafaţă formează un evantai, iar
în secţiune transversală un con a cărui vârf (apex) se află înspre zona de munte, de obicei acolo
unde iese râul.
Conul vulcanic este edificiul propriu-zis, privit mai ales sub aspectul său exterior.
Coraziunea sau abraziunea eoliană este acţiunea de lovire a rocilor sau ale altor suprafeţe de
particulele transportate de vânt. Ea se resimte mai ales în vecinătatea solului, deoarece
încărcătura de nisip este aici maximă. La peste 2 m de suprafaţă coraziunea devenind aproape
nulă.
Cordoanele litorale reprezintă forme de acumulare, cu aspect foarte variat, desfăşurate în cadrul
plajelor submarine. După formă şi poziţie, se deosebesc: insule-barieră sau cordoane litorale
libere, săgeţi, perisipuri, tombolo, bare etc.
Coşul vulcanic reprezintă orificiul de evacuare a materialelor expulzate.
Cotul de captare este specific doar captărilor laterale şi apare în punctul unde râul captator a pătruns
în albia celui ce a fost decapitat, schimbându-i direcţia.
Craterul reprezintă prelungirea externă, lărgită a coşului.
Craterarea sau morfologia de coliziune cosmică este o trăsătură comună a tuturor planetelor cu
scoarţa solidă, iar diametrele craterelor pot ajunge la peste 1000 km. Ele se formează datorită
impactului unor corpuri cereşti (meteoriţi) cu suprafaţa planetelor.
Creep de sol (soil creep) este o deplasare lentă în josul pantei a părţii superioare a solului pe o
grosime de 70 - 80 cm. Terasetele de câţiva centimetri înălţime şi care se desfăşoară paralel cu
versantul sunt formate de creep-ul de sol. Ele sunt adesea folosite de turmele de oi - aşa numitele
“cărări de oi” - ceea ce face ca mişcarea depozitelor să se accelereze pe versant.
Crevasele sunt fracturi, de diferite dimensiuni, apărute în masa gheţarului în momentul apariţiei unui
dezechilibru în profil longitudinal. Adâncimea crevaselor este în medie de 15 - 20 m, rar
depăşesc 30 m, peste această limită reînchizându-se sub efectul plasticităţii gheţii.
Crioturbaţia (grecescul cryos- rece, latinul turbare - deranjare) este ansamblul deranjamentelor şi
deplasărilor materiei ce au loc în sol, scoarţa de meteorizare sau în roci neconsolidate sub efectul
îngheţ-dezgheţului.
Cuesta este un interfluviu asimetric a cărei pantă lină se grefează aproximativ pe un strat dur, înclinând
la fel cu el, iar versantul abrupt retează în cap un număr de cel puţin două strate geologice.
Culmea de anticlinal (“mont” în Jura) este un interfluviu sau un aliniament de înălţimi axate în
principal pe o cută anticlinală.
Cupolele glaciare (ice dom) au forma unor domuri larg boltite ocupând unele platouri montane de pe
care gheaţa se scurge radiar, prin intermediul gheţarilor de evacuare. Distribuţia acestora este în
strânsă legătură cu existenţa unor regiuni caracterizate printr-o alimentare abundentă cu zăpadă şi
prin prezenţa unor condiţii geomorfologice adecvate pentru acumularea ei.
Curgerile de lavă sunt topituri magmatice ajunse la suprafaţă şi, după compoziţia chimică şi
mineralogică, pot fi: bazice (au conţinut de silice sub 50%, sunt fluide şi dau în general roci
bazaltice) şi acide (au conţinut de silice peste 70%, sunt vâscoase, mai uşoare şi se consolidează
mai repede).
Curgerile de pământ pot fi relativ uscate sau noroioase. Acestea din urmă sunt deplasări areale sau cu
aspect de torenţi noroioşi ale unor mase de roci puternic îmbibate cu apă (peste limita superioară
a plasticităţii). Ele se caracterizează prin plastificarea întregului material care se deplasează cu o
 496

viteză mai mare şi pe un substrat impermeabil umezit. Aceste procese iau naştere în condiţiile
unor versanţi cu panta destul de accentuată (10 – 20 grade), constituiţi în general din roci
argiloase, avide de apă.
Curgerile sunt procese de deplasare în masă în care mişcarea masei deplasate se aseamănă cu aceea a
unui fluid vâscos, iar viteza este mai mare la suprafaţă şi descreşte spre partea bazală a masei
curgătoare. În multe cazuri, curgerile sunt evenimente finale într-o mişcare începută ca o
alunecare şi distincţia între cele două procese este nedefinită.
Custura (arête sau karling) reprezintă o creastă alpină ascuţită şi fierăstruită într-un stadiu de evoluţie
mai avansat. Custurile se pot forma şi în lungul culmilor care despart două troguri glaciare. Prin
acţiunea proceselor crionivale, în cadrul custurilor sunt sculptate ace, vârfuri cu aspect piramidal,
lame sau muchii ascuţite şi zimţate etc.
Declinul versanţilor este modelul Davis; conform acestuia partea cea înclinată a versantului descreşte
progresiv ca înclinare, fiind însoţit de dezvoltarea convexităţii si concavităţii.
Defileele sunt porţiuni de vale adâncă şi îngustă, încadrate, în amonte şi avale, de sectoare mai largi.
Ele se formează acolo unde râurile traversează un lanţ muntos, o culme sau o regiune de podiş
înalt, constituită din roci mai dure. În cuprinsul defileelor mari se întâlnesc adesea mai multe
îngustări şi lărgiri alternative.
Defileul de captare reprezintă un sector de vale cu albia adâncită, care începe din punctul în care s-a
produs captarea, marcat printr-un prag (rupere de profil) şi se extinde treptat către amonte.
Apariţia sa este legată de faptul că râul captat, ale cărui procese de albie erau determinate de
caracteristicile bazinului decapitat, este obligat acum de a-şi pune de acord linia profilului de
echilibru cu noul nivel de bază sau cu noile condiţii proprii captatorului.
Deflaţia este acţiunea de spulberare şi sortare a particulelor de la suprafaţa terenurilor cauzată de vânt.
Deşerturile fierbinţi ale lumii sunt o sursă majoră de praf atmosferic. Se estimează că între 130 şi
800 megatone de material este spulberat anual de pe continente prin deflaţie, iar Sahara
contribuie singură cu 60 - 200 megatone de praf.
Degradare este procesul de adâncire prin eroziune a aunei albii de râu.
Deltele sunt alcătuite din aluviunile transportate de râuri într-o apă stătătoare. Termenul de deltă a fost
folosit pentru prima dată în urmă cu 2500 ani de Herodot pentru a denumi forma de uscat creată
la gura fluviului Nil, care se aseamănă cu litera grecească ∆ (delta). Deltele actuale prezintă o
mare varietate de dimensiuni şi forme. La apexul deltei, râul principal se divide într-un număr de
braţe numite distributari sau braţe care traversează suprafaţa deltei şi evacuează aluviuni la
extremitaţile acesteia. În plan unele delte sunt asemănătoare conurilor aluviale şi care de fapt
sunt con-deltă, ceea ce înseamnă un con aluvial ce progradează într-o apă stătătoare.
Denudaţia include ansamblul de procese care participă la îndepărtarea depozitelor de versant.
Deplasările delapsive (glisante) încep de la piciorul versantului şi se extind către partea superioară.
Deplasările detrusive (împingătoare) îşi au originea în zona de desprindere de la partea superioară a
versanţilor şi se extind treptat către sectoarele mai joase.
Deplasările gravitaţionale sunt mişcările materialelor scoarţei de meteorizare de la partea superioară a
versantului spre partea inferioară, sub influenţa forţei de gravitaţie fără influenţa apei, aerului sau
gheţii.
Depozitele de versant ritmic stratificate (litage periodique) sunt depozite mai grosiere şi
necimentate care iau naştere la baza versanţilor văilor în condiţiile unui permafrost foarte
aproape de suprafaţă, situaţie în care materialele recent acumulate sunt protejate împotriva
îndepărtării totale prin eroziunii în suprafaţă. Formarea acestor depozite este pusă pe seama
gelifluxiunilor, a scurgerilor în suprafaţă şi a vântului. În multe cazuri apar ca adevărate glacisuri
de acumulare, alcătuite din strate etajate cu o regularitate mai mare sau mai mică.
 497

Depresiunile de coraziune şi deflaţie sunt bazine depresionare foarte mari şi mult mai complexe ca
origine. Unele par să fie de origine tectonică, dar deflaţia este cea care le menţine ca formă
depresionară. Cea mai remarcabilă concentrare de mari bazine depresionare se află în Egipt unde
acoperă mai mult de 70 000 km2 şi au o adâncime medie de 250 m. Aici se află depresiunea
Qattara, cel mai adânc bazin, care atinge o adâncime de 134 m sub nivelul mării şi un volum de
3200 km3.
Desenele sau figurile periglaciare (patterned ground) sunt terenurile caracterizate de prezenţa
aranjamentelor specifice a materialelor la suprafaţă sub forme geometrice distincte. Acestea
includ forme de tipul poligoanelor, cercurilor, benzilor etc. În literatura geomorfologică
românească toate aceste forme sunt reunite sub denumirea de soluri poligonale.
Dorsalele oceanice sunt structuri altitudinale largi, liniare, fracturate transversal şi care de obicei se
află în zonele centrale ale oceanelor. Crestele sunt tectonic instabile, cu temperaturi înalte, active
din punct de vedere seismic şi vulcanic şi sunt acoperite de o pătură sedimentară subţire. Ele
reprezintă o structură majoră a topografiei terestre, totalizând o lungime de 80 000 km, având o
lăţime de 2 - 4 m şi înălţimi de 1 - 3 km deasupra fundului oceanic.
Dreikanter – ele sunt ventifacte cu trei faţete (din cuvântul german: trei feţe).
Drumlinurile sunt forme de morene subglaciare care se prezintă sub forma unor coline paralele,
alungite pe direcţia de curgere a gheţii, rotunjite şi netede, semănând cu cupa unei linguri
răsturnate. Apar de regulă în grupuri până la câteva sute, formând aşa-numitele câmpuri de
drumlinuri, în spatele morenelor terminale. Au între 1 - 2 km lungime, 400 - 600 m lăţime şi 5 -
50 m înălţime.
Dunele sunt forme de acumulare eoliană cu înălţimi ce variază de la sub 3 m la peste 100 m, în rare
cazuri fiind observate dune şi peste 500 m. Ele ating un profil caracteristic de echilibru care
poate fi împărţit în trei componente: panta de eroziune sau panta dinspre vânt, creasta şi panta
de acumulare sau panta de sub vânt. Măsurătorile au arătat că panta de eroziune variază între 10
şi 15o şi este în contrast cu panta de acumulare unde nisipul se află în apropierea unghiului de
repaus, între 30 - 35o. Creasta, zona de separare între eroziune şi depunere pe o dună, este de
obicei convexă, dar pe dunele foarte mari convexitatea poate dispare. Nisipul erodat de pe panta
dinspre vânt se acumulează pe panta de sub vânt, astfel că dunele se mişcă în direcţia vînturilor
dominante. Ratele de deplasare a dunelor depind de tipul şi dimensiunea dunelor şi de frecvenţa
şi forţa vînturilor. Tipice sunt rate de 10 - 20 m/an.
Duricrustele sunt strate dure formate în scoarţa de meteorizare sau la suprafaţa acesteia ca o
consecinţă a acumulării de anumite componente prin înlocuirea sau cimentarea rocii preexistente.
Cele mai importante componente în formarea duricrustelor sunt oxizii şi hidroxizii de fier şi
aluminiu, silice, carbonat de calciu şi gips. Aceste cruste dure se formează, de regulă, în
climatele tropicale, subtropicale sau temperate.
Dyke-ul este un perete sau un zid impunător ce provine din injectarea lavelor pe o spărtură
longitudinală a conului.
Ergurile sunt mari acumulări de nisip într-o varietate de forme concentrate în mări de nisip. S-a
estimat că 85% din nisipul mobil se află în aceste erguri care deţin o suprafaţă de cca 32 000
km2.
Erodabilitatea este însuşirea solului de a fi mai uşor sau mai greu supus eroziunii. Aceasta poate
depinde de caracteristicile fizice şi chimice ale solului şi de tipurile de utilizare a terenurilor şi de
măsurile de îmbunătăţiri funciare.
Eroziunea de subsuprafaţă este realizată de circulaţia de subsuprafaţă a apei care are loc, în
principal, sub două forme: a) difuză, ca o pânză de apă ce se infiltrează printr-un mediu poros; b)
liniară, ca o curgere liniară de-a lungul unor crăpături, pori sau direcţii de stratificaţie, gropi de
 498

animale, rădăcini de plante etc. Curgerea liniară poate fi definită ca piping, tunelară sau
sufozională.
Eroziunea glaciară este realizată prin intermediul a două procese majore: exaraţia (uzura glaciară, la
care se poate adăuga şi procesul de detersie, adică cel de şlefuire) şi detracţia (dislocarea şi
antrenarea în mişcare a unor blocuri).
Eroziunea în suprafaţă este îndeplinită de scurgerea neconcentrată, exercitată pelicular pe întreaga
suprafaţă a versantului. În urma căderii unor cantităţi suficiente de ploi, capacitatea de infiltrare
în sol scade şi astfel apa se acumulează prin alăturarea curenţilor bidimensionali şi şuvoaielor
care se prind într-o singură peliculă. Mişcarea acesteia în josul pantei duce la desprinderea
particulelor din sol şi la transportul lor spre baza versantului.
Eroziunea prin curenţi concentraţi (liniară). Trecerea de la eroziunea areolară la cea de adâncime
(liniară) se face destul de uşor; unele din şiroirile mici, distribuite oarecum uniform pe suprafaţa
versantului, pot progresa, conturându-se următoarele forme de eroziune în adâncime: rigole,
făgaşe, ogaşe, ravene. Această categorie de forme sunt cunoscute sub numele de formaţiuni
torenţiale sau organisme torenţiale cum le-a denumit Vâlsan (1933).
Erozivitatea este abilitatea potenţială a unui proces de a cauza eroziune sau forţa cu care ploaia
imprimă o anumită intensitate procesului de eroziune.
Exaraţia implică scrijelirea, scobirea şi şlefuirea rocii patului de către gheaţa curată sau de către
materialele incorporate pe marginile şi la baza gheţarului (aceste materiale pot avea diferite
dimensiuni, de la blocuri până la particule fine, de obicei sub 0,1 mm, acestea din urmă fiind
cunoscute sub denumirea de făină de gheţar). Atunci când acţiunea de exaraţie este exercitată de
către gheaţa curată sau care conţine numai particule fine, pe suprafaţa rocilor substratului apar
areale şlefuite sau zgârieturi denumite striaţii, care urmează sensul general al mişcării gheţii (în
unele cazuri prezintă intersecţii datorate schimbărilor de direcţie).
Falezele reprezintă abrupturi care marchează contactul între uscat şi mare, fiind create de acţiunea
mării în asociaţie cu procesele subaeriene. În cazul falezelor, procesele de eroziune le predomină
pe cele de acumulare iar capacitatea de transport a valurilor şi curenţilor depăşeşte aportul de
materiale. Înălţimea (de la câţiva metri până la sute de metri) şi înclinarea acestora variază în
funcţie de relieful major pe seama căruia se dezvoltă şi de natura rocilor constituiente.
Firnul este format dintr-o zăpadă puternic consolidată. Definiţia firnului format în domeniul glaciar
montan al regiunilor temperate este foarte simplă, şi anume: firnul este zăpada din iernile
precedente care nu s-a topit în cursul verii.
Fuldji sunt adâncituri de formă ovală ce seamănă cu urma uriaşă a unei copite de cal. În pustiul
Arabiei aceste excavaţii sunt mai adâncite în partea frontală (concavă), situată în direcţia
vântului.
Gelifracţia este procesul complex de acţiune a îngheţ - dezgheţului în dezagregarea rocilor, iar
materialele de dezagregare rezultate se numesc gelifracte.
Geometria hidraulică este definită ca o sumă de relaţii care asigurã coeziunea dintre sistemul
morfologic şi cascada apã – sediment. Proprietãţile de autoorganizare şi identitate ca sistem
proces - rãspuns ale secţiunii se concretizeazã prin ajustarea variabilelor acesteia funcţie de debit,
care îndeplineşte cel mai important rol în dimensionarea albiilor.
Geomorfologie - cuvânt format din asocierea a trei cuvinte greceşti: ge- pãmânt, morpho - formã şi
logos - discurs, ştiinţã) care, în traducere liberã înseamnã: ştiinţã despre formele Pãmântului.
Geomorfologia (definiţie analitică) este o ştiinţã empiricã despre formele de relief ale suprafeţei
terestre şi ale altor planete pe care le descrie şi explicã, pe baza unui aparat conceptual propriu,
în termenii geometriei, genezei, dinamicii, istoriei şi repartiţiei lor, precum şi în termenii
relaţiilor dintre forme şi dinamica materialelor care dau formele, scopul acestei ştiinţe fiind
 499

stabilirea legilor generale care guverneazã repartiţia şi dinamica reliefului şi folosirea acestora în
postdicţia şi predicţia schimbãrilor în morfologie.
Geomorfologia (definiţie sintetică) este ştiinţa despre formele de relief terestru şi de pe alte planete
privite în relaţie cu procesele şi materialele pe care se dezvoltã într-un spaţiu şi un timp dat.
Geosinclinalele sunt unităţi structurale majore ale scoarţei terestre, caracterizate printr-o mare
mobilitate tectonică (mişcări negative şi pozitive cu viteze de ordinul mm – cm/an şi amplitudini
de mai mulţi km); printr-o grosime de mii de metri a formaţiunilor sedimentare, o cutare
puternică a stratelor, o largă dezvoltare a metamorfismului, a fenomenelor plutonice şi vulcanice
(magmatismului).
Gheţarii de circ includ gheţarii dezvoltaţi în cadrul căldărilor glaciare, în craterele vulcanilor stinşi sau
în nişele sculptate în versanţii munţilor. Aceşti gheţari sunt bine reprezentaţi în Pirinei, la
altitudini de peste 3 000 m, fiind numiţi şi gheţari de tip pirineian.
Gheţarii de evacuare sau de racord sunt cei care se detaşează în cuprinsul calotelor, câmpurilor sau
al domurilor glaciare prin viteze mai mari de deplasare decât a gheţii din jur. Aceste râuri de
gheaţă nu au un bazin de alimentare bine conturat, fiind greu de deosebit de restul masei de
gheaţă. Formarea acestora este pusă în legătură cu proprietăţile plastice ale gheţii, care tinde să
se deplaseze diferenţiat sub propria ei greutate. Conformaţia substratului are, de asemenea, un rol
important în apariţia gheţarilor de evacuare, în sensul că majoritatea acestora ocupă arii
depresionare.
Gheţarii de pietre reprezintă acumulări de fragmente de rocă colţuroasă (care pot depăşi diametre de 3
m), în amestec cu gheaţă şi zăpadă şi se aseamănă ca formă cu gheţarii de mici dimensiuni. În
mod obişnuit, gheţarii de pietre se pot clasifica în funcţie de două criterii: după aspectul în plan
se disting gheţari de pietre sub formă de limbă şi de tip lobat; prezenţa sau absenţa gheţii în
interiorul masei de gelifracte permite separarea în gheţari de pietre activi şi inactivi (fosili).
Gheţarii de vale se formează în circurile glaciare după care gheaţa se scurge în lungul unor văi şi
exercită o acţiune puternică de eroziune şi şlefuiere a rocilor. Gheţarii de vale cei mai bine
studiaţi sunt în Munţii Alpi (printre cei mai cunoscuţi fiind Mer de Glace, Hintereisferner,
Aletsch ş.a.) care se formează în mai multe circuri alăturate şi poartă denumirea de gheţari de tip
alpin. Gheţarii din Himalaya se aseamănă cu cei din Alpi, dar ei sunt compuşi din mai mulţi
gheţari secundari care confluează într-unul principal (gheţari de tip himalayan).
Gheizerii sunt izvoare tâşnitoare, fierbinţi şi intermitente, cunoscuţi în parcul Yellowstone din SUA, în
insula nordică a Noii Zeelande şi în Kamceatka.
Glacis este o notiune preluată de francezi din limbajul militar, folosit pentru a denumi parte din faţa
uşor înclinată a bermei unui tranşeu. A fost consacrată în geomorfologie de Dresch (1957) pentru
suprafeţele plane cu înclinare 1 - 70, distingând glacisuri de eroziune, care spre deosebire de
pedimente se formează pe roci sedimentare, şi glacis de acumulare, se formează la contactul
unghiurilor colinare cu câmpia sau la contactul versanţilor cu terasele şi fundul văilor. În
Romania termenul de glacis aluvial a fost folosit între primii de St. Mateescu (1927).
Grabenul reprezintă o fâşie, uneori foarte alungită, scufundată pe aliniamente de falii ale căror
abrupturi, dispuse obişnuit în trepte, o mărginesc
Grézes-litées-urile sau rostogolirile ordonate apar la baza versanţilor cu înclinare mică , fiind formate
dintr-o succesiune de strate mai fine cu unele mai grosiere, cel mai adesea cimentate (pentru
stratele mai grosiere fracţiunile mai mici de 0,5 mm deţin o pondere foarte mică). Grosimea unui
astfel de strat variază de la câţiva centimetri la 20 - 25 cm, variaţiile apărând dinspre partea din
amonte înspre cea din aval.
Gropile abisale sunt cele mai adânci părţi ale oceanelor ; au lăţimi între 30 - 100 km şi lungimi de
300 - 5000 km. Pantele versanţilor sunt de 4 - 8° şi de 10 - 16° în zona unde sunt adâncimi de
 500

peste 10 000 m.
Hogback este un interfluviu modelat pe structuri monoclinale unde înclinarea spinării se apropie de
cea a frunţii, forma devenind simetrică.
Horn-urile sunt piscuri piramidale acolo unde se intersectează mai multe creste alpine; de exemplu,
Matterhorn (în Munţii Făgăraş deseori poartă numele de strungă).
Horstul reprezintă un bloc înălţat faţă de zonele din jur, mărginit de abrupturi de falie, unitare sau în
trepte.
Încovoierea de strate este un tip special de creep, care apare datorită solicitării gravitaţionale asupra
capetelor de strate conform cu înclinarea versanţilor.
Înlocuirea versanţilor sau modelul Penck se caracterizează prin : unghiul maxim descreşte prin
dezvoltarea unei pante domoale de jos în sus, determinând ca cea mai mare parte a profilului de
versant să devină concavă. In fapt, fiecare parte a profilului versantului este înlocuită de un
versant mai puţin înclinat pe măsură ce se retrage şi prin acest proces este produsă înlocuirea
versantului cu un profil concav.n
Insulele barieră (denumite şi plaje barieră - barrier beach; cordoane barieră - barrier bar; cordon
litoral liber - offshore bar; lido) sunt acumulări de nisip alungite, nealipite la uscat, separate de
acesta, pe aproape toată lungimea, de o lagună (lagoon). Dimensiunile insulelor-barieră sunt
extrem de variate: de la câţiva metri la peste 1 km în lăţime, lungimea de la câteva sute de metri
până la peste 100 km, iar înălţimea fiind, de obicei, sub 6 m (acolo unde se dezvoltă un sistem
important de dune pot să depăşească 100 m înălţime).
Integrala hipsometricã este o curbă hipsometrică (în care y - h/H, respectiv h - diferenţa de nivel între
altitudinea punctului considerat şi nivelul de bazã, iar H, înãlţimea maximã; x - a/A, în care a -
suprafaţa de relief aflat sub altitudinea h, iar A, suprafaţa de relief pentru întregul bazin, între
altitudinea maximã şi nivelul de bazã ) exprimatã în forma y - f (x); integrala hipsometrică
rezumă forma bazinului hidrografic într-o singură valoare.
Izvoarele fierbinţi reprezintă ultimul stadiu al degajării de căldură de către magma din adâncime, care
mai emană încă gaze şi vapori de apă supraîncălziţi. În drumul lor, vaporii de apă se răcesc (ape
juvenile) şi ies la suprafaţă ca izvoare termale.
Kames-urile reprezintă forme pozitive de relief, alungite şi plate la partea superioară sau cu aspect de
movile care au înălţimi obişnuite până la 5 - 60 m, diametre ce rar depăşesc 1 km şi versanţi cu
pante de 25 - 35 grade. Acestea s-au format prin acumularea materialelor în cuvete lacustre
cantonate pe suprafaţa gheţarilor sau între două mase de gheaţă, în mod obişnuit în apropierea
morenei frontale. Prin topirea gheţii aceste depozite fluvio-lacustre s-au suprapus reliefului
subglaciar reprezentat în primul rând de morenele de fund. Sunt alcătuite din nisipuri, argile,
pietriş rulat şi chiar materiale mai grosiere cu o stratificaţie torenţială.
Lacolitele sunt corpuri subvulcanice - se formează mai aproape de suprafaţă, între corpurile plutonice
şi cele vulcanice, având şanse mari de a fi exhumate datorită eroziunii şi de a se impune în relief.
Lapiliile sunt materiale mici (2 mm - 2 cm) rupte din lavă deja consolidată.
Masivele magmatice (stock-uri), întregite de apofize, protuberanţe sunt corpuri plutonice secundare
legate şi alimentate de batolite, asigurând tranziţia spre corpurile subvulcanice din etajul
superior.
Malul concav este suprafaţa morfologică expusã spre râu şi descrie o concavitate indiferent de
mãrimea ei, concavitate care se mãsoarã în grade ale arcului de cerc pe care se înscrie creşterea
maximã. Procesul dominant este cel de eroziune fluvială.
Malul convex este alcătuir din formaţiuni morfologice elementare de acumulare a depozitelor şi
reprezintã principalele elemente de construcţie şi dezvoltare a şesurilor de acumulare, a
câmpiilor de inundare din care apoi se detaşeazã terasele. De aceea se mai numeşte şi mal de
 501

acumulare sau mal de acreţie lateralã.

Metageomorfologia este domeniul care are în atenţie principiile de bază şi conceptele gândirii în
geomorfologie.
Meteorizarea ca proces morfogenetic reprezintã rãspunsul ireversibil al rocilor şi mineralelor la
contactul cu atmosfera, hidrosfera şi biosfera, rãspuns concretizat prin distrugerea unor
caracteristici fizico-chimice ale rocilor in situ şi formarea unor depozite cu proprietãţi noi,
precum şi a unei morfologii distincte. . În aceastã formã termenul este preluat din limba francezã
(méteorisation) şi-i corespunde în limba englezã cuvântul "weathering" care, în traducere liberã
înseamnã: mãcinarea rocilor în loc sub acţiunea vremii.
Meteorizarea chimicã (alterarea chimicã) reprezintã procesul de distrugere şi fãrâmiţare a rocilor in
situ, cu afectarea structurii mineralogice sau chimice ale acestora. Mecanismele de alterare
chimicã reprezintã asocierea urmãtoarelor tipuri de reacţii chimice: solubilitatea, oxidarea,
carbonatarea, chelaţia.
Meteorizarea mecanică (dezagregarea) reprezintã procesul de distrugere şi fãrâmiţare a rocilor in situ,
fãrã a afecta structura mineralogicã sau chimicã a acestora, deşi unele schimbãri, care se aflã la
originea iniţierii procesului, sunt inerente.
Morenele de împingere (push moraines) constituie un alt tip de acumulare care se dezvoltă de-a
lungul părţii frontale a maselor de gheaţă. Acestea iau naşterea prin împingerea materialelor
glaciare sau a celor de altă origine, din faţa frontului gheţarilor datorită procesului de avansare pe
care le înregistrează masa de gheaţă.
Morenele sunt acumulări glaciare de formă tridimensională. Ele au fost clasificate în funcţie de mai
multe criterii, dintre toate acestea cel mai elocvent pare a fi cel care ia în consideraţie raportul cu
direcţia de curgere a gheţii. În conformitate cu acest criteriu pot fi distinse trei tipuri majore:
morene orientate paralel pe direcţia de curgere; morene transversale pe direcţia de curgere;
morene fără o orientare anume faţă de direcţia de curgere a gheţii .
Morenele terminale sau frontale (terminal sau end moraine = border moraine) marchează maximul
extensiunii gheţarilor dintr-o anumită regiune.De obicei, după dispariţia gheţii, morena terminală
apare ca un aliniament de coline vălurite şi mici depresiuni = sölle (acestea din urmă cantonând
adesea lacuri) creându-se o morfologie specifică cunoscută sub denumirea de knob and kettle
topography (topografie de coline şi depresiuni). Morenele terminale tind să aibă o configuraţie
arcuită, convexitatea curburii fiind îndreptată în sensul de deplasare al gheţii, ceea ce indică
faptul că aceasta a înaintat sub forma unor lobi, fiecare cu un front curb. Referitor la relieful
morenei frontale trebuie menţionat faptul că în morfologia actuală a Finlandei acesta se păstrează
destul de bine, lanţurile de morene fiind denumite aici Salpauselka. Mai evidente sunt
Salpauselka I şi II, iar cel de-al treilea val, care apare mai la nord, apare mai puţin pregnant în
morfologia actuală.
Morfogeneza este definită drept apariţia şi dezvoltarea formelor de relief, în general, ca orice proces
genetic, implică două repere fundamentale: materia, în cazul de faţă scoarţa Pământului, în
ansamblu, şi energia, respectiv sursele de energie.
Nebka sunt un tip de dune generate de acumularea de nisip în spatele unor tufişurile izolate şi pâlcuri
de vegetaţie.
Neck-urile şi dyke-urile sunt forme intrusive discordante reprezentând umplutura coşurilor vulcanice
(neck-uri) sau a unor crăpături ale scorţei (dyke-uri).
Nişă de nivaţie (nivale) este excavaţia asimetrică la baza abrupturilor unde se acumulează întotdeauna
mai multă zăpadă şi care se menţine un timp mai îndelungat; aceasta, prin îngheţare, se comportă
ca o suprafaţă de gheaţă veritabilă care înlesneşte alunecarea gelifractelor care se desprind din
abrupt ca urmare a variaţiilor de temperatură.
 502

Nivaţia constituie un proces complex caracteristic zonelor cu îngheţ veşnic şi, îndeosebi, ariilor
montane şi are loc ca o "acţiune totală", de la eroziunea mecanică, la cea chimică, apoi la
transport şi acumulare, exercitat de zăpadă.
Nivel de glaciaţie reprezintă altitudinea critică necesară apariţiei gheţarilor. Această altitudine este
influenţată de expoziţia versanţilor, dar şi de particularităţile topografice locale care pot să
favorizeze acumularea zăpezii şi transformarea ei în gheaţă. Gheţarii se formează la altitudini
mai mari decât linia zăpezilor perene. De obicei, limbile gheţarilor coboară sub linia zăpezilor
perene, unde are loc procesul de ablaţie (reducerea masei gheţarului prin topire, evaporare şi
distrugere mecanică).
Nivelul superior al crestelor sau gipfelflur constituie expresia ultimă a denudaţiei, în raport cu
înălţimea. A. Penck a considerat că eroziunea are o limită superioară pe care a numit-o “nivel
superior de denudare” (oberes denudationsniveau). In opinia lui, indiferent de rata înălţării
munţilor, relieful nu poate depăşi o anumită limită, din cauza intensei degradări prin
dezagregarea rocilor care duce la o rapidă intersectare a versanţilor.
Öesar-urile (åsar, eskers, ås, ös, harju) sunt forme înguste, sinuoase, de acumulare fluvio-glaciară, cu
aspectul unui rambleu, uneori cu ramificaţii (biöesar-uri), a căror orientare este conformă cu
deplasarea gheţarilor. Ele sunt alcătuite din nisipuri, pietrişuri, blocuri, argile, ajungând până la
200 m în înălţime, 3 km lăţime şi la peste 100 km lungime. Öesar-urile s-au format prin
umplerea cu materiale morenaice a canalelor şi tunelelor sub şi intraglaciare, sau prin umplerea
unor canale de suprafaţă, care prin topirea masei de gheaţă s-au aşezat pe suprafaţa terestră,
indiferent de morfologia ei.
Ogaşele sunt forme cu aspect de şanţuri create de scurgerii viguroase, dar de scurtă durată pe versanţi.
Ele sunt paralele cu panta, au lungimi variabile în raport şi de dimensiunile versanţilor sau de
anumite atenuări de pantă şi au adâncimi de până la 2 m. Prin urmare nu mai pot fi nivelate în
timpul lucrărilor agricole obişnuite, ci doar cu ajutorul buldozerului sau grederului.
Ostrovul este o formă de albie minorã alcătuită din nisip şi pietriş şi este lipsită de vegetaţie.
Paleoalbiile reprezintã albii minore ale unor râuri anterioare, colmatate cu aluviuni de regulã mai
grosiere decât masa aluviunilor din jur, care pot fi îngropate la diferite adâncimi în depozitele de
albie majorã sau pot fi reconstituite pe suprafaţa albiei majore.
Palsas-urile sunt forme de relief pozitive (sub formă de movile sau alungite) apărute în turbării, ca
urmare a dezvoltării în sol a gheţii de segregaţie. Însă, asemenea forme au fost observate şi în
regiunile lipsite de un strat de turbă sau cu unul foarte subţire, de aceea se pot deosebi palsas
minerale şi organice. În concluzie, palsas-urile, care apar îndeosebi în regiunile cu permafrost
discontinuu, se diferenţiază de pingo prin prezenţa cuverturii organice şi a gheţii de segregaţie în
sol.
Pavajul de deflaţie acoperă o mare parte a deşerturilor şi format din elemente de rocă mai grosiere
care depăşesc competenţa vântului şi rămân astfel pe loc.
Pedimentul este o noţiune introdusă de Mc Gee (1897) care înseamnă o suprafaţă plană stâncoasă cu
roca la zi, cu inclinare de 1 - 70, situată la periferia ariei montane, din zonele aride şi semi-aride,
modelată pe roci dure (granite, sisturi cristaline etc). El se poate extinde pe mai multi kilometri
lăţime între bordura montană şi periferia câmpiei de acumulare (denumita “bajada”), formată la
rândul ei din acumularea materialelor spălate prin “sheet flood” (scurgere în pânză) de pe
pediment. Este specific zonei morfogenetice aride şi semi-aride.
Penele de gheaţă sunt fisuri de la câţiva centrimetri şi pănă la ordinul zecilor de centimetri în
permafrost, ocupate de gheaţă. Când permafrostul începe să se degradeze, gheaţa se topeşte şi
crăpătura este umplută cu material mineral. Dar nu întotdeauna forma de "pană" imprimată de
dezvoltarea gheţii se conservă căci, din cauza topirii gheţii din permafrost, depozitele în care s-a
 503

format crăpătura se deformează, astfel încât aspectul general al umplerii penelor este cel al unor
pungi, numite şi pungi periglaciare.
Periglaciarul este termenul propus în 1909 de geologul polonez Walery Łozinsky pentru a caracteriza
mediul în care au loc transformările rocilor în vecinătatea gheţarilor pleistoceni din Carpaţi. În
prezent, noţiunea a căpătat un conţinut mai complex şi se înţelege acel mediu natural în care
acţiunea proceselor de îngheţ-dezgheţ este dominantă; prin urmare, acel mediu caracterizat prin
temperaturi scăzute (negative).
Perisipul este un cordon litoral care se formează prin unirea săgeţilor situate de o parte şi de alta a unui
golf sau prin dezvoltarea continuă într-un singur sens.
Permafrostul este o apariţie naturală de material care are o temperatură medie anuală mai mică de 0°
C cel puţin doi ani consecutiv . Partea superioară a permafrostului supusă anual fenomenelor de
îngheţ-dezgheţ, cunoscută sub denumirea de strat activ sau molisol (sol moale), are o grosime de
1 – 3 m sau mai mult. În masa permafrostului pot apărea areale neîngheţate denumite zone talik.
Piatra ponce provine din lava incadescentă smulsă din craterul vulcanic şi răcită în atmosferă. Are o
porozitate foarte mare.
Piemonturile reprezintã o suprafata plana cu inclinare 1 - 70, situată la periferia muntelui, formată
prin acumularea de depozite aluviale. Este specific regiunii temperate şi mediteraneene.
Pingo sunt movile de formă conică, mai mult sau mai puţin asimetrice, cu o baza circulară sau ovală,
având diametrul de mai multe sute de metri şi o înălţime ce ajunge la 50 - 60 m, uneori chiar mai
mult. Presiunea criostatică rezultată în urma agradării continue a permafrostului conduce la
expulzarea apei spre suprafaţă, unde va îngheţa formându-se un sâmbure de gheaţă. Acest
sâmbure de gheaţă va deforma sedimentele lacustre favorizând apariţia unei movile (pingo).
Planete interioare sunt Mercur, Venus, Pământ, Marte, de dimensiuni reduse, cu mari densităţi ale
materiei, cu turtiri mici la poli, cu scoarţe solide la exterior.
Planete exterioare sunt Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluton şi “X”, cu rotaţii mai repezi, cu turtiri
la poli mai accentuate, cu densităţi mai mici ale materiei, cu discuri de materie în planul
ecuatorial.
Planezele sunt interfluviile de formă triunghiulară care urcă în pantă crescândă către vârful conului
vulcanic.
Plajele reprezintă acumulări de nisip şi/sau pietriş amestecate cu resturi de cochilii, care însoţesc
îndeosebi ţărmurile joase, cu ape puţin adânci, având o dezvoltare mai mare în zonele
adăpostite. Se pot forma şi la baza unor faleze continuate cu platforme de abraziune slab
înclinate însă, în acest caz au aspectul unor fâşii înguste paralele cu ţărmul.
Platformele de abraziune reprezintă părţi ale platformelor continentale modelate de apele marine, a
căror dezvoltare este direct legată de retragerea falezelor. Acestea au o suprafaţă aproape netedă,
uşor convexă, slab înclinată (în mod obişnuit în jur de 1°) având limita dinspre mare fie tranşantă
(taluz abrupt în apa adâncă), fie se continuă lin până la aproximativ 10 m sub nivelul apei. Pe
întinsul lor se suprapun adesea resturi ale falezei aflate în retragere (arcuri, coloane, martori mai
duri scoşi în evidenţă prin eroziune selectivă etc.) sau acumulări de materiale (fie din faleze, fie
aduse de râuri).
Platforme continentale sunt areale cu relief de joasă altitudine, sunt localizate de regulă în partea
centrală a continentelor, sunt compuse din roci metamorfozate vechi, iar la partea superioară
prezintă o cuvertură sedimentară a cărei grosime poate ajunge până la 3000 m (de exemplu,
Platforma Rusă).
Pluviodenudaţia (eroziunea prin picături de ploaie, ablaţie pluvială, eroziune prin împroşcare) include
două tipuri de mişcări: acţiunea de izbire – împroşcare (splash) şi spălare (wash).
Pluviodenudarea este determinată de rezistenţa solului şi de cantitatea, intensitatea şi durata
 504

ploilor. O ploaie oricât de mare ar fi nu poate cauza o eroziune puternică dacă intensitatea ei este
mică.
Poligoane periglaciare sunt structuri sub formă poligonală a materialelor. Apar, de regulă, grupate.
Dimensiunile poligoanelor nesortate variază de la forme mici (< 1 m lăţime) la forme cu
diametrul mai mare de 100 m. Pentru poligoanele sortate dimensiunile maxime sunt în jur de 10
m. Marginile poligoanelor sunt delimitate de pietre şi materiale mai fine.Formele nesortate sunt
conturate de şanţuri sau fisuri. Anumite tipuri de poligoane apar şi în deşerturile fierbinţi, însă
formele tipice se dezvoltă în arealele cu îngheţ. Poligoanele de pene de gheaţă se formează
numai în condiţiile prezenţei permafrostului.
Potcoave nivale (morene nivale) sunt acumulări de gelifractele la limita nişelor de nivaţie sub forma
de "valuri" de depozite, asemenea unor morene glaciare. Grohotişurile acumulate la partea
inferioară a nişei nivale au forma unor adevărate arcuri de cerc, care, văzute în plan, se aseamănă
cu nişte potcoave.
Povârnişul continental este panta care face legătura între şelf şi câmpia abisală, fiind în medie de 130
m înălţime, iar panta fiind de 2 - 6°.
Pradolinele (în poloneză - pradoliny; în germană - urstromtäler) sunt culoare depresionare între
Salpauselka. Pradolinele au fundul plat, străbătute iniţial de râuri orientate perpendicular pe
direcţia de deplasare a gheţii care apoi au fost captate parţial sau integral astfel încât numai local,
cursurile de apă se dezvoltă pe traiectul depresiunii.
Procesul de ridicare (« heave ») sau afânare a solului este procesul de ridicare lentă şi desprindere a
materialului şi constituie faza iniţială în orice mişcare în masă. Această fază este aproape
insesizabilă şi de aceea neevidenţiată în morfologie. Acţionează perpendicular la suprafaţa
versantului prin contracţia şi expansiunea materialului; este independentă de conţinutul de apă.
Profilul longitudinal este, în ordine, cea de a treia unitate structurală a unei albii. Reprezentarea
graficã a acestuia exprimã repartiţia distanţelor în lungul râului funcţie de înãlţimea reliefului.
Forma oricãrui profil longitudinal este o curbã mai mult sau mai puţin regulatã, a cãrei
concavitate creşte spre zona de izvoare.
Profilul versantului este linia care uneşte, pe cel mai scurt traseu, punctul de înălţime maximă cu
punctul din baza versantului, a cărei înălţime este minimă.
Proiecţiile gazoaze sunt formate din vapori de apă, bioxid de carbon, oxid de carbon, azotat, hidrogen,
hidrogen sulfurat, acid clorhidric etc. În funcţie de procentaj, ansamblul gazelor degajate pot fi
împărţite în: fumarole, solfatare, mofete.
Rata meteorizării este cantitatea materialului generat de meteorizare şi mişcat din locul în care a
avut loc procesul şi rata distrugerii rocii in situ prin meteorizare.
Ravenele (râpile torenţiale) reprezintă forme mai dezvoltate de eroziune în adâncime, care în mod
convenţional depăşesc 2 m adâncime, ajungând la câteva zeci de metri. Scurgerea în suprafaţă şi
liniară este cauza principală pentru procese de eroziune a ravenelor, şi anume: iniţierea ravenei
şi adâncirea ei prin eroziune liniară; subminarea malurilor ravenei de către scurgerea de pe
fundul ravenei; avansarea vârfului ravenei datorită eroziunii regresive a “saltului hidraulic” în
zona pragului de obârşie.
Regiunile morfoclimatice sunt mari unităţi areale în care acţionează asociaţii distincte de procese
geomorfologice (de exemplu, meteorizarea, acţiunea îngheţului, mişcările în masă, acţiunea
apelor curgătoare sau acţiunea vântului), tinzând către o stare de echilibru morfoclimatic, unde
formele de relief reflectă climatele regionale.
Regradare este procesul de modificare a formei profilului longitudinal prin agradare şi degradare
simultanã, în diferite pãrţi ale acestuia.
Regurile sunt pavajele de deflaţie din Sahara ( în Australia, giberplains), adică întinderi spulberate de
 505

vânt pe care automobilele pot circula în condiţii bune.

Renia este definitã porţiunea convexã din meandrul unui râu, joasã, acoperitã cu nisip şi reprezintã o
zonã de acumulare a aluviunilor. Pentru stadii avansate de evoluţie, când acestea se integrează
şesului sau câmpiei aluvionare se foloseşte denumirea de scroll, pe care noi am preluat-o în
limba românã în forma renii în volute, pentru stadiul incipient am reţinut denumirea de renie
simplã.
Reţeaua de drenaj în sensul unei reţele de trasee care colecteazã şi concentreazã fluxul de apã +
sediment spre nivelul de bazã general.
Retragerea paralelă a versanţilor sau modelul King se caracterizează prin : unghiul maxim rămâne
constant, lungimile absolute ale părţilor versantului rămân constante, iar concavitatea creşte în
lungime.
Ridurile de vânt sunt forme de acumulare eoliană care variază în amplitudine de la 0,1 cm la 100 cm
şi sunt spaţiate de regulă la 20 m. Ele sunt asimetrice în secţiune transversală, cu pante în jur de
10o pe faţa expusă vântului şi de 30 - 35o pe faţa de sub vânt.
Rigolele şi făgaşele sunt primele şi cele mai simple forme de eroziune liniară - nişte şănţuleţe paralele,
de cele mai multe ori în formă de V, puţin sinuoase sau ramificate, cu lărgimi şi adâncimi de
ordinul a zecilor de centimetri, cu lungimi ce pot atinge zeci de metri, adesea cu multe
discontinuităţi. Orientarea lor este pe linia de scugere a firicelelor de apă, densitatea variabilă, iar
profilul longitudinal de talveg paralel cu suprafaţa topografică. Pot fi îndepărtate prin lucrări
agricole obişnuite.
Roche moutonnée (spinări de berbec, roci mutonate) sunt forme asimetrice pozitive, create de
eroziunea glaciară care apar adesea pe spinările de rocă rezistentă la eroziune, la care latura
dinspre care se deplasează gheaţa (latura dinspre amonte - stoss) este rotunjită şi netezită
prezentând o suprafaţă cu striaţii şi şanţuri. Latura dinspre avale (lee) este mai neregulată şi mai
abruptă decât cea din amonte datorită faptului că gheaţa a smuls blocurile fisurate.
Rock creep este mişcarea lentă piatră pe piatră. Caracterizează materialele lipsite de coezivitate în care
are loc o rearanjare a particulelor. Se includ aici şi pietrele glisante. Caracterul de mişcare a
acestor pietre este evidenţiat de un “guler” de sol vegetal ridicat mult peste suprafaţa versantului
datorită fenomenului de împingere.
Rostogolirile sunt procese de tranziţie între căderi de pietre şi alunecări, care sunt iniţial similare cu
prăbuşirea, dar mişcarea continuă pe pantă până la punctul de repaus. Rezultatul acestor procese
sunt trenele şi conurile de grohotiş, avalanşele de pietre şi gheţarii de pietre.
Şa de transfluenţă (col) se formează la intersecţia a două circuri opuse, masa de gheaţă din interiorul
circului situat la o altitudine mai mare poate să treacă în celălalt circ.
Săgeţile litorale (spits, barrier spits - engleză; fléche, épi = franceză; haken = germană) sunt forme de
acumulare marină, înguste şi foarte alungite, care au unul din capete fixat de ţărm sau de o
insulă. Săgeţile litorale apar acolo unde deriva litorală joacă rolul predominant în sistem, aceasta
asigurând intrările de materiale în zonele cu ape liniştite în care acumularea poate avea loc.
Salpauselka (morene frontale în Finlandia). Şirul de Salpauselka apare astăzi sub forma unor dealuri şi
coline izolate, dispuse unele în continuarea celorlalte. Aceste culmi deluroase au înălţimi medii
de 60-80 m, lăţimi de câţiva kilometri şi lungimi de ordinul sutelor de kilometri. Profilul
transversal al acestora este asimetric, în sensul că versantul dispre gheţar este mai abrupt, iar cel
opus mai prelung şi mai domol.
Sill-ul provine prin dezvelirea lavelor injectate pe planurile de stratificaţie ale conului. El apare sub
forma unor pereţi circulari, care închid o depresiune inelară, un crater fals, rezultat în urma
degradării rocilor mai puţin rezistente.
Sinclinalul suspendat reprezintă un interfluviu, o culme sau o mică porţiune din acestea, grefate pe un
 506

sinclinal ce apare înălţat în raport cu anticlinalul conjugat, golit de eroziune.

Şaua (înşeuarea) de captare este o formă concavă de relief, situată în faţa cotului şi a defileului,
respectiv la obârşia actuală a văii decapitate. Ea reprezintă locul pe unde trecea râul captat
înainte de remanierea reţelei hidrografice. Acum apare suspendată faţă de albia adâncită a râului
captat, dar se înscrie normal în cadrul văii decapitate. De foarte multe ori, înşeuarea aceasta este
acoperită cu aluviuni asemănătoare celor din lungul râului decapitat şi care nu se aseamănă cu
substratul geologic.
Scoarţa de meteorizare. Procesele chimice asociate cu dezagregarea fizică a rocii in situ se combină
pentru a produce o manta de meteorizare care, dacă este diferenţiat în orizonturi identificabile,
constituie un profil de meteorizare. Interfaţa între materialul meteorizat şi roca nemeteorizată
este cunoscut sub numele de front de meteorizare. Grosimea mantalei de meteorizare într-un
anumit punct reprezintă un bilanţ între rata meteorizării rocii şi rata îndepărtării materialului
meteorizat prin intermediul agenţilor denudaţionali. Adâncimile meteorizării pot depăşi 100 m şi
în mod excepţional pot atinge 300 m.
Scuturile sunt areale cu relief de joasă altitudine, localizate de regulă în partea centrală a continentelor,
compuse din roci metamorfozate vechi, tectonic stabile, prezintă anomalii gravimetrice pozitive;
sunt lipsite de cuvertura sedimentară.
Secţiunea transversalã a unei albii de râu este o unitate geomorfologicã de bazã (elementarã) a
structurii unui sistem geomorfologic fluvial pentru cã la acest nivel au loc aproape toate
procesele ce definesc mecanica râurilor, albiile în ansamblul lor nefiind decât multiplicarea la
nesfârşit a acestor procese şi implicarea unor caracteristici determinate de scara dimensiunilor şi
cascada sistemului.
Sector de albie reprezintã o unitate de albie naturalã a cãrei lungime este datã de lungimea de undã a
unui meandru (în cazul albiilor sinuoase), de distanţa dintre douã vaduri sau douã adâncuri
succesive (în cazul albiilor rectilinii) sau de distanţa dintre douã noduri succesive de împletire a
albiilor (în cazul albiilor împletite). Aceste lungimi pot fi deduse în funcţie de lãrgimea albiei; de
exemplu, pentru o albie cu lăţime de sub 1 m, lumgimea sectorului reprezentativ poate de 5-7 m ;
în cazul unei albii de 200 m lăţime, lungimea sectorului poate fi de aproximativ 1,5 km.
Solifluxiunea se înscrie ca proces de tranziţie spre procesul de curgere, dar în condiţiile regimului de
îngheţ continuu. Este un proces de mişcare lentă a solului în care alunecarea se combină cu
curgerea pe un substrat îngheţat. In condiţiile climatului temperat se foloseşte termenul de
pseudosolifluxiune, deoarece mişcarea nu se face pe un substrat îngheţat ci pe unul îmbibat cu
apă. În morfologia versantului apar o serie de discontinuităţi ale învelişului ierbos sub forma de
brazde. Ele sunt desfăcute în fragmente cu contur neregulat şi izolate prin spaţii de sol nud cu
lăţimi de ordinul decimetrilor.
Şelful mărgineşte continentele acolo unde acestea nu vin în contact direct cu gropile abisale; lăţimea
acestora este de 300 km (local 1500 km) şi o cădere a pantei de 20 m, fiind în general mai largă
în zona marilor râuri.
Talus creep este procesul de rearanjare a materialelor ce alcătuiesc taluzurile de grohotiş. Aceste
forme de relief se întâlnesc cel mai adesea în regiunile reci unde alternarea contractării şi dilatării
consecutive, a îngheţ-dezgheţului determină deplasarea pe pantă a grohotişului.
Teoria davisiană a peneplenei a fost iniţiată de W. M. Davis care a emis ipoteza că: evoluţia generală
a reliefului se face sub controlul absolut al nivelului de bază general, reprezentat de nivelul
mărilor şi oceanelor. Şi că o regiune dată, după înălţarea tectonică, parcurge trei stadii până la
revenirea reliefului în condiţiile energetice iniţiale. Acestea sunt: tinereţea, maturitatea şi
bătrâneţea, ultimul, sub aspect morfologic, fiind exprimat de un relief de câmpie de denudaţie,
larg ondulată, denumită şi peneplenă, ceea ce în traducere înseamnă: aproape de câmpie.
 507

Teoria treptelor de piedmont (piedmontreppen) a fost iniţiată de W. Penk care a presupus o

suprafaţă iniţială de echilibru pe care o numeşte “Primarrumpf”. Aceasta este ridicată prin
mişcări tectonice, la început mai lente, apoi mai accelerate. La periferia zonei muntoase se
formează suprafeţe de nivelare, denumite trepte de piedmont, pe seama retragerii masei
muntoase sub acţiunea eroziunii regresive. Inălţarea continuând concomitent cu eroziunea,
suprafaţa anterioară este înglobată masei muntoase şi înălţată, formându-se o altă treaptă de
piedmont. Se crează imaginea unui dom dispus în trepte. Suprafaţa finală rezultată a fost numită
de autor endrumpf.
Teoria pediplenei a fost iniţiată de L. C. King, punctul de plecare în demonstraţia sa fiind evoluţia
unui versant prin retragere paralelă cu el însuşi în toate condiţiile morfoclimatice de pe glob. La
baza versantului se formează pedimentele care sunt cel mai bine exemplificate pentru regiunile
aride şi semi-aride în condiţiile rocilor dure. Dezvoltarea pedimentelor şi extinderea lor în
suprafaţă, duce la conjugarea lor şi formarea unor suprafeţe cu o înclinare uşoară dinspre
martorii eroziunii rămaşi pe aria fostei regiuni muntoase (se numesc “inselberguri” sau
“bornhardts”). Această suprafaţă se numeşte pediplenă, altfel spus: câmpia formată prin
pedimentaţie.
Ţărmul cu estuare (sau de tip Maryland) se dezvoltă la marginea unor câmpii litorale, străbătute de
râuri ce se varsă în mări puternic afectate de maree şi ale căror şelf este destul de îngust. Curenţii
mareici preiau şi transportă în larg aluviunile râurilor, în plus prin eroziune lărgesc mult albiile în
zona de debuşare, tranformându-le în estuare, care au forma unor pâlnii.
Ţărmul cu fiorduri (sau de tip norvegian) este specific regiunilor litorale înalte afectate de gheţarii
pleistoceni care au transformat vechile văi fluviale în văi glaciare. Ridicarea nivelului mării
odată cu dispariţia gheţarilor a dus la inundarea unei mari părţi a acestor văi, formându-se golfuri
adânci şi extrem de ramificate.
Ţărmul cu lagune ia naştere prin izolarea parţială sau totală a unor golfuri de către cordoane litorale,
de aceea este asociat adesea cu cel de tip lido sau mexican. În acest fel, fostele golfuri se
transformă în lagune, de obicei alungite în lungul ţărmului.
Ţărmul cu lande este caracterizat de prezenţa unor câmpii joase, nisipoase, adesea cu un microrelief
de dune, pe întinsul căreia pot să apară lacuri litorale datorită acumulărilor intense din jurul
lagunelor.
Ţărmul cu limane se formează prin submersiunea unor câmpii litorale şi pătrunderea apelor marine pe
gurile râurilor pe care le lărgesc, dându-le înfăţişarea unor golfuri mici şi înguste.
Ţărmul cu marşe se deosebeşte de cel cu lande prin faptul că lacurile de pe cuprinsul câmpiiilor joase
au fost colmatate şi transformate în mlaştini.
Ţărmul de tip anatolian (sau ţărm cu structură transversală, ţărm de tip atlantic, ţărm cu anse) este
prezent în locurile unde linia de ţărm intersectează perpendicular principalele linii structurale
(cute, falii etc.). Caracteristice sunt golfurile foarte largi, arcuite (corespunzătoare sinclinalelor,
unor compartimente coborâte, pe linii de falii perpendiculare pe ţărm sau benzilor de roci cu
rezistenţă mai slabă), despărţite de promontorii şi insule (corespunzătoare anticlinalelor, unor
compartimente înălţate, pe linii de falii perpendiculare pe ţărm sau benzilor de roci rezistente).
Ţărmul de tip aralic la care submersiunea a afectat unele suprafeţe cu relief de dune şi prin urmare
partea superioară a acestor formaţiuni s-a transformat în insule şi peninsule de mici dimensiuni,
ale căror contururi sunt destul de puternic modificate în timpul furtunilor.
Ţărmul de tip cubanez (bahias de bolsa) format din golfuri mici, lobate, cu o lăţime mai mică la
partea dinspre mare şi mai largi în interior, înăuntrul cărora se varsă câte un râu.
Ţărmul de tip dalmatic (cunoscute şi sub denumirea de ţărm cu structură longitudinală sau ţărm de
tip pacific) se formează atunci când o regiune muntoasă tânără, cu culmi orientate paralel cu
 508

ţărmul, este supusă unor mişcări de subsidenţă uşoară, sau atunci când nivelul general al mării
creşte. Prin submersiune, văile şi depresiunile (corespunzătoare sinclinalelor) se transformă în
golfuri înguste şi canale, iar culmile (corespunzătoare anticlinalelor) în insule şi peninsule înalte,
dispuse longitudinal.
Ţărmul de tip finlandez (sau cu skjärs - denumire suedeză pentru câmpiile glaciare litorale care se
prezintă sub forma unui amestec de insule, canale, bălţi etc.) se aseamănă într-o oarecare măsură
cu cel aralic, însă în acest caz apele au invadat marginile unor câmpii glaciare cu microrelief de
morene şi stânci şlefuite, care s-au transformat în insule şi promontorii separate de canale şi
golfuri cu ape puţin adânci.
Ţărmul de tip riass se caracterizează prin prezenţa unor golfuri ramificate, axate pe cursurile
inferioare ale râurilor, separate de promontorii mult mai late care reprezintă vechi interfluvii.
Ţărmul de tip watt se formează în zonele cu platforme litorale întinse şi de mică adâncime, unde
refluxul şi refluxul nu reuşesc să transfere întreaga cantitate de aluviuni adusă de râuri. Ca
urmare, în aceste regiuni se vor forma numeroase acumulări litorale sub formă de bancuri de
nisip, cordoane, mici insule care în timpul fluxului sunt acoperite cu apă, iar la reflux devin
emerse.
Ţărmul tectonic este caracterizat de prezenţa unor abrupturi, peninsule şi golfuri corespunzătoare
planurilor de falie, horsturilor şi grabenelor.
Ţărmurile de submersiune s-au format prin invazia apei asupra uscatului, ca urmare a unor mişcări
de subsidenţă sau a creşterii nivelului Oceanului Planetar. Majoritatea ţărmurilor actuale, înalte
sau joase, sunt de submersiune, deoarece prin topirea şi retragerea gheţarilor würmieni s-a
produs o transgresiune a mărilor ca urmare a ridicării nivelului acestora.
Terasa fluvială este o formã de relief cu aspect de treaptã, foarte alungitã, desfãşuratã fragmentar în
lungul unei vãi şi care la origine a funcţionat ca una din albiile majore ale râului.
Terasele de crioplanaţie (cunoscute sub denumirea de terase de altiplanaţie sau terase goletz) sunt
suprafeţe cu înclinări mici (câteva grade) care apar pe culmile montane sau la partea superioară
a versanţilor ca urmare a retragerii abrupturilor, în principal, datorită proceselor de îngheţ-
dezgheţ.
Terasetele de solifluxiune sunt trepte care au înălţime de 20 – 100 cm, lungimi de câţiva zeci de
metri şi lăţimi de 1 – 1,5 m, rezultate în urma proceselor de gelifluxiune pe versanţi cu o
înclinare sub 15°. Pe versanţii cu o pantă mai mare (10° – 20°) caracteristici sunt lobii de
gelifluxiune (gelifluction lobes), sub aspectul unor limbi alungite de materiale, cu o lăţime
cuprinsă între 30 – 50 m.
Termocarstul se referă la acele procese de formare, prin surpare sau coborârea suprafeţei terenului, în
general, a unor excavaţii, ca efect al schimbărilor termice din sol sau al topirii gheţii de la partea
superioară a permafrostului. În linii mari, este vorba de depresiunile ce se formează prin topirea
gheţii din sol.
Termonişele (thaw slumps) reprezintă cavităţi de formă semicirculară (pe versanţi sunt orientate spre
avale), apărute ca urmare a dezvelirii maselor de gheaţă care sunt supuse apoi dezgheţului.
Tombolo este un tip de cordon litoral care face legătura între ţărm şi o insulă din apropiere. Acestea
sunt construite prin refracţia valurilor în spatele insulei, sau difracţia lor de fiecare latură a ei şi
depunerea materialelor în punctele de întâlnire a undelor, în mediile caracterizate printr-o
adâncime mică a apei şi lipsa curenţilor între insulă şi ţărm.
Torenţii sunt consideraţi cele mai dezvoltate forme create de către scurgerile alimentate de ploile
repezi şi topirea zăpezilor. In hidrologie, noţiunea de torent este atribuită unor scurgeri
temporare, năvalnice de apă, iar în geomorfologie se defineşte forma de relief creată de aceste
scurgeri.
 509

Ulucul sau trogul glaciar (glacial trough) se formează atunci când curgerea gheţii este concentrată pe
un traseu bine delimitat, acesta se lărgeşte şi se adânceşte atâta timp cât gheţarul este activ, astfel
încât după dispariţia gheţii rămâne o vale adâncă, cu pereţii abrupţi al cărei profil longitudinal
este relativ drept şi cu numeroase ruperi de pantă, iar cel transversal este în formă de U.
Vad este acea porţiune de microrelief pozitivă din patul albiei în care adâncimea apei este mai mică,
viteza curentului este mai mare, iar materialul de albie este mai grosier.
Vadi sunt culoare alungite care se întind pe o lungime de câţiva kilometri, amintind albiile unor râuri.
Prin acţiunea de coraziune şi deflaţie, versantul care stă în calea vînturilor dominante este mai
abrupt, în timp ce în partea opusă are o pantă domoală, permiţând chiar unele acumulări
incipiente de nisip.
Valea de sinclinal (“val” după o denumire din Munţii Jura) se dirijează în mare pe axa buclei concave
a cutelor.
Văile antecedente se aseamănă cu văile epigenetice, dar evoluţia lor este în relaţie cu mişcările
tectonice pozitive. Aceste văi încep să se dezvolte normal, dar ulterior, anumite sectoare din
lungul lor sunt afectate de mişcări epirogenetice sau orogenetice. În consecinţă, râurile sunt
obligate să-şi intensifice eroziunea, să se adâncească, contribuind la formarea unor chei, defilee
care contrastează cu tronsoanele neafectate de ridicările scoarţei.
Văile asimetrice sunt acele văi care au un versant mult mai înclinat decât celălalt. Văile asimetrice pot
apare în cele mai diverse condiţii de mediu, însă s-a observat o mai mare densitate a acestora în
zonele periglaciare (sau care au fost cuprinse în această zonă). Studiile confirmă faptul că nu
există o orientare preferenţială a versanţilor mai înclinaţ, cu toate că în emisfera nordică (la
latitudini mai mici de 70°) s-a observat că cei cu pantă mai mare sunt, de obicei, orientaţi spre
nord.
Văile consecvente (cataclinale) sunt cele care încep să se formeze pe suprafeţele iniţiale ale câmpiilor
emerse şi au o orientare conformă cu înclinarea stratelor.
Văile obsecvente sunt cele care curg în sens invers înclinării stratelor.
Văile epigenetice (supraimpuse) au aspect de chei şi se formează prin adâncirea treptată, descoperind
discordaţele de la nivelul fundamentului dur în care râurile sunt nevoite să se încătuşeze.
Văile subsecvente sunt cele mai tipice pentru structura monoclinală, ele reprezentând oarecum
reversul negativ al cuestelor. Se extind la baza acestora, paralel cu frontul de cuestă, având un
versant abrupt şi unul lin.
Văile în canion sunt, de asemenea, înguste şi adânci cu versanţi verticali sau cu trepte restrânse, dar
au fundul mai plat pe care se schiţează o albie majoră. Formarea lor presupune existenţa unor
podişuri cu roci rezistente la eroziune, cu structură mai mult sau mai puţin orizontală şi un
climat semiarid.
Văile în chei sunt înguste, cu versanţi prăpăstioşi, puternic înclinaţi şi foarte apropiaţi la bază, unde se
dezvoltă o albie minoră cu multe neregularităţi de talveg. Formarea lor este condiţionată de
prezenţa unor roci dure (calcare, gresii), precum şi de manifestarea unor mişcări tectonice
positive.
Văile simetrice sunt văi a căror înclinare ale celor doi versanţi este aproximativ egală ; se pot
caracteriza printr-un profil transversal îngust, aşa cum sunt cele în chei, în canion şi defileele,
sau printr-un profil transversal larg.
Valea decapitată este situată în prelungirea celei captate, legătura dintre acestea făcându-se prin
înşeuarea amintită. Se constată o disproporţie accentuată între cursul actual de apă şi lărgimea
văii. Spre şaua de captare, valea este adesea lipsită de scurgere, prezentând caracteristicile unei
văi relicte (moartă, abandonată, subadaptată).
Ventifactele sunt fragmente de roci şlefuite de vânt, variind în dimensiune de la pietriş la blocuri. Ele
 510

au două caracteristici comune: prima, suprafaţa lor este faţetată şi, a doua, acestea sunt şlefuite.
Bucăţile de rocă, prea grele pentru a fi mişcate de vânt, sunt polizate pe direcţia vântului în
unghiuri de 30 - 60o.
Versantul reprezintă o suprafaţă cu o înclinare > 2 – 3o şi care face racordul între interfluvii sau creste
şi liniile de drenaj adiacente. Unitatea de bază a unui versant este faţeta sau segmentul, o
suprafaţă cu înclinare uniformă. În acest fel, un versant este format dintr-o multitudine de faţete
separate prin discontinuităţi sau rupturi, convexe sau concave.
Vulcanismul reprezintă totalitatea fenomenelor şi manifestaţiilor rezultate în urma străpungerii
scoarţei de către topiturile magmatice sau gazele provenite din zone profunde.
Vulcanii sunt forme geologico-geomorfologice create în urma apariţiei la suprafaţă a magmei - care în
acest caz poartă denumirea de lavă - precum şi a altor produse eruptive (gaze şi ape fierbinţi,
piroclastite).
Yardandurile sunt depresiuni de forme canelurate cu dimensiuni de zeci până la sute de metri; sunt
alungite în direcţia vântului, au curbe aerodinamice şi sunt despărţite de creste instabile.
Adâncimea acestora este sub 10 m, de regulă, 2 - 3 m, iar lungimea lor de 100 m şi chiar peste.
Păstrarea în relief a crestelor se datoreşte mai ales fixării argilei de către smocurile de iarbă şi
tufele rare. Yardangurile sunt frecvente în argilele uscate, deoarece rezistenţa lor la acţiunea
abrazivă a grăunţelor de nisip este mică. Sunt tipice în pustiurile din Asia Centrală.