Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfinții Trei Ierarhi”

Constantin cel Mare

Convertirea și atitudinea sa față de creștinism

Student: Calotă Cosmin Iulian grupa I

Profesor Coordonator: Pr.Prof.Univ.Dr. Cojoc Marin

-Craiova 2017-

1
 Constantin cel Mare
Convertirea și atitudinea sa față de creștinism

Împăratul Constantin cel Mare s-a născut în Naissus, azi Niș, fiind fiul lui Constanțiu Chlorus
și al Elenei, soţie nelegitimă, la anul 280/285. „În 25 iulie 306 Constanţiu Chlorus moare în
Eboracum (York) în provincia Britannia” 1, lăsând tronul Imperiului din Răsărit, „dând ascultare
legilor firii” – fiului celui mare – Constantin2.
Despre episodul morţii lui Constanţiu şi trecerea tronului împărătesc în seama lui Constantin
cel Mare, Eusebiu de Cezareea povesteşte: „... ajuns Constantin la tatăl său într-o goană, a mai
zăbovit alături de el, fiindcă la aceeaşi vreme zilele părintelui se apropiau de sfârşit. Văzându-şi
Constanţiu fiul apărând ca din senin, pe dată şi-a părăsit patul şi l-a cuprins în braţe, adăugând că
într-o clipă ca aceea – în care se pregătea să-şi ia rămas bun de la viaţă - îi fusese dat să-şi
descarce sufletul de singura povară care-l mai trăgea în jos (înţelegând pe aceasta depărtarea la
care până atunci i se aflase copilul). Apoi a înălţat lui Dumnezeu o rugăciune de mulţumire, zicând
că moartea îi apărea acum de preferat unei vieţi fără sfârşit; după care, gătindu-şi ultimele
pregătiri, şi-a luat rămas bun de la fii şi de la fiice (...) şi s-a sfârşit, chiar acolo în împărătescul său
cort şi culcuş, după ce – dând ascultare legilor firii – trecuse sorţii împărăţiei în seama celui mai
vârstnic dintre fii.”3
Deci luând Constantin stăpânirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu învoirea a toată
oastea, pentru că era iubit de toţi, ca o odraslă ieşită dintr-o rădăcină bună. Iar Maxenţiu, fiul cel
nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de mânie şi a amăgit câţiva
senatori din Roma, cărora dându-le multe daruri şi făgăduindu-le multe altele, a răpit scaunul
împărătesc, făcându-se astfel împărat al Romei după voia sa. Creştinii de la Roma au înştiinţat în
taină pe Constantin de prigoană şi au cerut să vină să-i scape de acel tiran.4
În anul 312 s-a iscat conflictul dintre Maxenţiu şi Constantin. Cu mult timp înainte Maxenţiu
luase toate măsurile pe care le credea necesare pentru apărarea Romei, construind noi fortificaţii,
drumuri de acces, şi îngrijindu-se în mod special de aprovizionarea oraşului cu alimente pentru o
perioadă mai îndelungată. După istoricul Zosimos (II, 15, 1), Maxenţiu dispunea în momentul
începerii ostilităţilor de o armata de 170.000 de infanterişti şi 18.000 de cavaleri. La rândul său

1 Ion Barnea şi Octavian Iliescu, „Constantin cel Mare”, ediţia ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 27
2 Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, volumul I, editura Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 43
3 Eusebiu de Cezareea, Scrieri partea a doua – Viaţa lui Constantin cel Mare, în PSB volumul 14, traducere şi note de
Radu Alexandrescu, editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1991, pg. 73 - 74
4 Vieţile Sfinţilor pe luna mai, ediţie îngrijită de PC Arhim. Ioanichie Bălan, ediţia a II-a, editura Mănăstirii Sihăstria,
2005, pg. 399 - 400

2
Constantin, după ce a asigurat apărarea frontierei Rinului, în primăvara anului 312, s-a îndreptat pe
neaşteptate spre nordul Italiei, în fruntea unei armate care nu depăşea cifra de 30 – 40.000 de soldaţi.
Deşi nu se cunosc cifrele cu exactitate de o parte şi de alta, sigur este că armata lui Constantin, deşi
mult inferioară, numeric, era în schimb superioară calitativ celei a lui Maxenţiu.
Deschizând ostilităţile, Constantin a trecut munţii Alpi şi a luat mai întâi prin surprindere,
fortăreaţa Segusio (Susa) de la frontieră, după care a repurtat o primă mare victorie în şesul întins din
faţa oraşului Augusta Taurinorum (Torino), pentru ca în următoarele luni să pună stăpânire pe tot
nordul Italiei. Aici datorită felului său de a se purta, deosebit de al lui Maxenţiu, a izbutit să-şi
câştige simpatia localnicilor. O bătălie mai grea a avut loc în faţa oraşului Verona, unde şi-a pierdut
viaţa cel mai bun general al lui Maxenţiu, Pompeianus Ruricius, prefectul pretoriului. În acest timp
Maxenţiu, cu o mare parte a armatei, aştepta asaltul Romei, pe care o considera de necucerit. Posibil
aşa să se fi întâmplat dacă Maxenţiu nu schimba planul de luptă în ultimul moment, hotărând să
angajeze bătălia decisivă în ziua aniversarii urcării sale pe ton, la 28 octombrie 312, înainte ca armata
lui Constantin să fi ajuns sub zidurile oraşului etern.
Bătălia care avea să decidă destinul în continuare al Imperiului Roman, s-a dat la nord de
Roma, în câmpia din cotul pe care-l face râul Tibru la nord-est de Pons Milvius („podul Şoimului”).
O mare parte din armata lui Maxenţiu împreună cu el, s-au înecat în apele Tibrului, Constantin
repurtând o strălucită victorie. Corpul lui Maxenţiu a fost găsit, capul tăiat şi purtat la Roma în vârful
unei suliţi, apoi trimis în Africa, pentru a convinge populaţia de moartea fostului împărat. A doua zi
Constantin intră triumfal în Roma, în mijlocul manifestaţiilor de bucurie ale populaţiei şi ale
senatorilor înainte tiranizaţi de Maxenţiu. Împotriva tradiţiei, Constantin renunţă la ceremonia urcării
de Capitoliu pentru a aduce jertfă în templul lui Jupiter, în cinstea victoriei. El se declară Marimus
Augustus anunţându-l de aceasta pe Maximinus Daia, care deţinea acelaşi titlu, cerându-i totodată şi
încetarea persecuţiilor împotriva creştinilor din Orient, ceea ce Maximinus a şi făcut, măcar formal,
pentru a menaja alianţa cu Constantin contra lui Licinius.
În onoarea victoriei, Constantin porunceşte să se ridice o statuie a sa, în a cărui mână să fie
pus „trofeul pătimirii mântuitoare”, adică semnul crucii, despre care Eusebiu de Cezareea în Istoria
sa (Istoria Bisericii, IX, 9, 10-11) povesteşte: „Prin acest semn mântuitor dovada adevăratei puteri,
eu (Constantin), am eliberat oraşul vostru scăpându-l de jugul tiranului şi am redat senatului şi
poporului romanilor vechia glorie şi strălucire”5.
Înainte de această luptă, Împăratului Constantin frământat de gândul nebuniei închinării la
idoli, se roagă Dumnezeului Celui Adevărat să îl ajute în luptă, deci „cum şedea împăratul înălţând
stăruitoare rugăciuni i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu. (...) Deci cam pe la
5 Ion Barnea şi Octavian Iliescu, op cit, pg. 33 – 36

3
ceasurile amiezii, când ziua începuse să cadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer,
străjuind deasupra soarelui semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi că
odată cu ea putuse desluşi un scris glăsuind: <<Să biruieşti întru aceasta! >>; după care, la
vederea unei asemenea privelişti, fuseseră cuprinşi de uimire el şi întreaga oaste. Această arătare,
povestea Constantin că-l descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul. Ori tot cugetând la ea şi
adâncindu-se el în gânduri, iată că s-a lăsat noaptea fără să prindă el de veste. Şi, dormind el, i s-a
arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la
rândul său semnul ce i se arătase sus în cer, spre a se pune sub ocrotirea lui în luptele pe care avea
să le poarte cu duşmanul”. Trezindu-se Împăratul, porunceşte însemnarea scuturilor şi steagurilor cu
Sfânta Cruce şi chemând meşteri iscusiţi le spune să îi întocmească o cruce din aur şi pietre
preţioase, aşa cum văzuse în vedenie.6
Această viziune a fost începutul convertirii lui Constantin, iar despre convertirea sa Eusebiu
al Cezareei povesteşte: „Aşadar – cam în aceeaşi vreme – tulburat de viziunea avută şi
nemaisocotind cu cale să se închine altui Dumnezeu decât Celui ce i se arătase, a chemat
Constantin la sine pe iniţiaţii în învăţăturile Lui, pe care i-a întrebat ce fel de Dumnezeu era acela şi
care ar putea fi tâlcul arătării semnului văzut de el. Ei i-au răspuns că Acela era (Însuşi) Dumnezeu,
Fiul Unul-Născut al singurului Dumnezeu şi că semnul era simbolul văzut al nemuririi şi însemnul
triumfal al biruinţei pe care El o avusese asupra morţii, într-o vreme când sălăşluise în treacăt pe
pământ. După aceea, l-au mai învăţat ei arătându-i care este pricina acestei veniri (pe pământ) şi
chipul anume în care se petrecuse iconomia Lui faţă de oameni. Cam în acest fel a fost el învăţat
atunci. Pe de altă parte, dumnezeiasca arătare, pe care într-un chip atât de neobişnuit o putuse
vedea chiar cu ochii săi, îl umplea de uimire. Şi comparând el cereasca viziune cu tâlcuirea cuprinsă
în învăţătura lor, se întărea în gândurile lui, din ce în ce mai încredinţat că însuşi Dumnezeu îl
adusese la cunoaşterea ei. Drept aceea a şi cerut Constantin să cerceteze Sfintele Scripturi, iar
dintre preoţii lui Dumnezeu şi-a făcut sfetnici, adăugând că Dumnezeul cel văzut de el se cerea slujit
cu toată osârdia.”7
În urma victorie de la Pons Milvius, Constantin rămânea singur stăpân peste Occident. La
începutul lunii februarie 313, el se întâlneşte cu Licinius la Milano, unde avea loc căsătoria lui
Licinius cu sora vitregă a lui Constantin. Cu acest prilej, a emis şi aşa numitul „Edict de la Milano”,
care acorda libertate tuturor religiilor de pe întreg cuprinsul Imperiului Roman, inclusiv cele
creştine.8 Edictul de la Milano are ca bază Edictul de toleranţă dat de Galeriu cu doi ani mai înainte

6 Eusebiu de Cezareea, Scrieri partea a doua – Viaţa lui Constantin cel Mare, pg. 76 – 77
7 Ibidem, p. 78
8 Ion Bica, „Istoria Bizanţului (324 – 1453)”, editura Universităţii din Piteşti, 2002, pg. 14

4
în 30 aprilie 311, iar acesta, pe lângă acordarea libertăţii religiei creştine prevedea şi altele precum
restituirea locaşurilor de cult şi a bunurilor confiscate ale bisericii creştine 9. Eusebiu al Cezareei ne
spune hotărârile acestuia mai pe larg, unde cei surghiuniţi pentru credinţă, cei ce erau ţinuţi pe insule,
cei osândiţi la munci chinuitoare în mine, celor ce fuseseră privaţi de cetăţenia romana şi de
libertatea cuvântului, puteau să se bucure de odihnă şi de lipsa prigonirii, redându-li-se şi bunurile,
de care fiecare din aceştia fusese vitregit sub felurite pretexte. „Dacă însă nu se va afla în viaţă nici
una dintre rubedeniile lui apropiate, aşa fel încât să se poată hotărî pe rând, dreptul de moştenire al
celor pomeniţi mai înainte, rândui-se-va atunci moştenitoare biserica de prin meleagurile fiecăruia;
lucru care cu siguranţă că n-ar avea cu ce să-i nemulţumească nici pe cei plecaţi (din aceasta lume),
de vreme ce ei ar urma să aibe moştenitoare tocmai biserica pentru care vor fi îndurat atâta
suferinţă”. Să se adauge şi aceasta „anume că dacă vreunul din cei mai înainte pomeniţi va fi apucat
să dăruiască ceva din bunurile sale cuiva după placul său, ele îi vor rămâne aceluia în bună şi
deplină stăpânire.”10
Conştientizând ajutorul dat de Dumnezeu în victoriile sale, în perioada de după Edict, în viaţa
lui Constantin se observă o apropiere mult mai puternică de creştinism. Labarum e de atunci gravat
pe monede, iar în efigiile din acest timp, împăratul apare în atitudinea rugăciunii, cu ochii la cer. El
intervine constant în afacerile Bisericii, intervenţie care culminează cu ocazia Sinodului de la
Niceea11. Despre hotărârea împăratului de a convoca acest sinod Eusebiu de Cezareea scrie: „Şi
atunci – ca pentru a-l înfrunta într-o bătălie hotărâtoare – s-a hotărât împăratul să adune întreaga
oaste a lui Dumnezeu într-un Sinod Ecumenic, poftind prin scrisori pline de curteni pe episcopii de
pretutindeni să vină cât mai degrabă spre a lua parte la el. N-a fost o poruncă oarecare, fiindcă la
îndeplinirea ei şi-a spus cuvântul străduinţa personala a împăratului, fie în alegerea curierilor
oficiali, fie spre înlesnirea procurării nenumăratelor animale de povară de care avea să fie nevoie. A
fost desemnat şi oraşul potrivit Sinodului, un oraş purtând numele biruinţei: anume Niceea, din
provincia Britiniei. De cum s-a răspândit porunca, cu bună inimă s-au grăbit toţi într-acolo –
aidoma alergătorilor, care pornesc de la semn mânaţi de nădejdea că vor izbândi întru bine şi că-şi
vor afla pacea; la care se adaogă fascinaţia exercitată asupra lor de prilejul ce le era dat să poată
da ochii cu un asemenea împărat. Când în cele din urmă s-au aflat toţi laolaltă, s-a putut într-
adevăr vedea că la mijloc fusese mâna lui Dumnezeu, Care izbutise să aşeze alături, unii cu alţii,
oameni ce nu se osebeau între ei numai prin firea lor (şi cât de mult se osebeau!), ci şi ca înfăţişare,
după ţara şi locul şi neamul lor de baştină.”12
9 Ion Barnea şi Octavian Iliescu, op cit, p. 37
10 Eusebiu de Cezareea, Scrieri partea a doua – Viaţa lui Constantin cel Mare, pg. 107 – 108
11 Nicolae Bănescu, op cit, p. 51
12 Eusebiu de Cezareea, Scrieri partea a doua – Viaţa lui Constantin cel Mare, pg. 127 – 128

5
 Astfel se deschide în 20 mai13/24 iulie14 325, în Bsilica din Niceea, celebrul Sinod la care
participă mai mult de 250 de episcopi (unii dau cifra de 318) şi la care episcopul Romei trimise doi
reprezentanţi. Actele sinodului nu ni s-au păstrat. Ceea ce ştim în această privinţă ni s-a transmis prin
scrierile unora dintre membrii Sinodului şi ale unor istorici. 15 Cea mai mare parte a episcopilor
participanţi erau veniţi din Asia şi Egipt. Sinodul a fost deschis printr-o cuvântare în limba latină
rostită de însuşi împăratul, care a avut conducerea supremă a dezbaterilor. Acesta s-a desfăşurat în
limba greacă, deoarece majoritatea episcopilor erau orientali. 16 După discuţii vii, în prezenţa lui
Constantin, Sinodul a condamnat pe Arie şi a fixat Simbolul Credinţei (primele şapte articole), în
care Hristos a fost recunoscut ca Fiul lui Dumnezeu, născut, iar nu făcut, deofiinţă cu Tatăl. În aceste
dezbateri, Atanasie din Alexandria, apărător osârdnic al ortodoxiei, avu o mare însemnătate.
Constantin ratifică Sinodul şi îi reduse pe opozanţi la tăcere. Arie fu exilat în părţile cele mai
sălbatice ale Illyriei şi scrierile sale arse, iar Eusebiu de Nicomidia alungat din Scaun 17. Şedinţa de
închidere a Sinodului a avut loc la 25 august 325, iar hotărârile au căpătat putere de lege şi au fost
aduse la cunoştinţă în toate provinciile Imperiului Roman. Se confirmă astfel integrarea bisericii în
aparatul de stat.
La 25 iulie, în timpul Sinodului, Constantin a sărbătorit cei 20 de ani ai săi de domnie. Cu
acest prilej, el şi-a încins pentru prima dată capul cu diademă, bandă de perle şi pietre preţioase pe
care o purtau suveranii orientali şi care de acum înainte va rămâne ca semn al demnităţii imperiale
romane.
Activitatea politică a împăratului era nedespărţită de cea religioasă. La începutul anului 326,
împăratul se afla la Constantinopol, unde emitea o serie de legi care arată o intensă preocupare
morală. Pintre acestea era şi legea împotriva adulterului. În luna aprilie a aceluiaşi an îl găsim în
Aquilea, de unde probabil a poruncit moartea fiului său mai mare Crispus, acuzat de adulter. Acesta
şi-a găsit sfârşitul prin otrăvire la Pola.18
Pintre legile pe care împăratul le-a emis se află şi acestea: să nu se zugrăvească în temple
chipul său „pentru ca nici măcar imaginea pictată să nu poată fi atinsă de necurăţia smintitei şi
neîngăduitei credinţe”; „ziua închinată Mântuitorului să le fie zi de odihnă tuturor cetăţenilor
Imperiului, iar cea din ajunul sâmbetei să fie şi ea o zi aleasă”; întreaga oaste a lui (creştini şi
necreştini) a fost instruită să cinstească ziua Domnului cu rugăciune, învăţându-i să rostească aşa:

13 Ion Barnea şi Octavian Iliescu, op cit, p. 45

14 Nicolae Bănescu, op cit, p. 63
15 Ibidem, pg. 63
16 Ion Barnea şi Octavian Iliescu, op cit, pg. 45 – 46
17 Nicolae Bănescu, op cit, p. 63
18 Ion Barnea şi Octavian Iliescu, op cit, pg 46 – 47

6
„Pe Tine singur Te ştim Dumnezeu, pe tine drept Împărat Te cunoaştem, pe Tine într-ajutor Te
chemăm; de la Tine ne-am dobândit biruinţele, prin Tine mai presus de vrăjmaş arătatu-ne-am, Ţie
recunoştinţă îţi datorăm pentru bunurile dobândite; în Tine am nădăjduit că şi pe cele viitoare ni le
vei dărui: cu toţii Ţie ne rugăm: iar pentru împăratul nostru Constantin, dimpreună cu evlavioşii săi
fii, fierbinte ne rugăm viaţă dă-le cât mai lungă şi de biruinţă plină!”19.
Despre apropierea morţii Eusebiu al Cezareei spune: „După săvârşirea primelor îndatoriri
ale praznicului Paştelui, Constantin a petrecut mântuitoarea sărbătoare cu fast şi cu bucurie multă,
făcând din ea şi pentru sine şi pentru ceilalţi un prilej de voioşie, în care a zăbovit până în ultimele-i
clipe de viaţă, când Dumnezeu – Care-l ajutase la săvârşirea tuturor acestora – l-a găsit vrednic la
sorocul potrivit, să fie mutat la o viaţa mai bună.”
Apropierea morţii a început cu o stare de slăbiciunea care s-a înrăutăţit mai apoi, făcându-l pe
împărat să-şi „părăsească oraşul şi să se ducă într-o localitate cu băi calde – de unde, în fine a
ajuns în oraşul care purta numele mamei sale”. Aici în biserica sfinţilor mucenici s-a spovedit şi a
început a se gândi la baia botezului cea mântuitoare. Pleacă de aici într-o localitate din apropierea
Nicomidiei, unde adunând soborul ierarhilor de acolo le cere botezul, simţindu-şi sfârşitul aproape,
deşi el dorise să se boteze în apele Iordanului.
„Auzindu-i vorbele (episcopii), au purces la cele cuvenite săvârşind (Botezul) şi
împărtăşindu-l cu dumnezeieştile taine, nu însă înainte de a-i fi cercetat credinţa cu multă grijă. Aşa
a ajuns Constantin să fie, din veac, cel dintâi împărat care s-a învrednicit de desăvârşirea celei de-a
doua naşteri întru tainele lui Hristos. Şi învrednicindu-se a fi însemnat cu dumnezeiască pecete,
duhul său s-a bucurat, s-a primenit şi s-a umplut de lumină dumnezeiască. Nemăsurata-i credinţă îi
covârşea sufletul cu fericire primindu-i la arătarea lucrătoarelor (dovezi ale) puterii lui Dumnezeu.”
După ce s-au săvârşit cele cuviincioase, Constantin s-a îmbrăcat în straie împărăteşti şi s-a
aşezat pe pat alb ca neaua, apoi „ridicând glasul a înălţat o rugăciune de mulţumire, adăugând
următoarele <<în clipa asta pot cu adevărat spune că sunt fericit; acum ştiu că m-am învrednicit de
viaţa cea fără de moarte şi că m-am împărtăşit din dumnezeiasca lumină>>”.
Aceste toate s-au petrecut în praznicul prealuminat al Rusaliilor, pe la amiaza, fiind „şi el
înălţat, la Dumnezeul său, lăsându-ne nouă, muritorilor, ceea ce avea el înrudit cu firea noastră ca
să se unească cu Dumnezeul său cu tot ce era în sufletul său mai duhovnicesc şi mai încins de
dragostea de Dumnezeu. Aşa s-a sfârşit Constantin.”20

19 Eusebiu de Cezareea, Scrieri partea a doua – Viaţa lui Constantin cel Mare, pg. 166 – 167
20 Ibidem, pg. 183 – 185

7
 Anul în care s-au petrecut acestea este 337. Împăratul Constantin a murit la 32 de ani ai
domniei sale21.

Concluzii

21 Vieţile Sfinţilor pe luna mai..., p. 406

8
 Împăratul Constantin a fost un apărător al creştinătăţii, persoana sa istorică remarcându-se şi
în plan religios-moral, ajungând pe culmile sfinţeniei, despre care cele mai sus enunţate dau dovadă.
Eminentul medievist F. Lot contestă motivele politice ale convertirii lui Constantin, susţinând
ca adeziunea sa la creştinism este sinceră. A pretinde că împăratul Constantin a aderat la creştinism
din motive politice înseamnă a crede că avea interes să o facă. Dar creştinismul era răspândit numai
în Pars Orientis. A trece la creştinism era, pentru un suveran care domnea în Occident, un nonsens,
era chiar periculos, căci armata, singura forţă reală a Senatului, era păgână. Pentru Lot, numai o
concluzie este posibilă: anume ca a cedat unei impulsiuni subite, de ordin patologic sau divin.22
Un cuvânt de laudă la adresa Sântului împărat Constantin nu poate fi în încheiere decât cel al
lui Eusebiu al Cezareei: „dintre toţi împăraţii Romei, Constantin a fost singurul care L-a proslăvit pe
Dumnezeu, Împăratul a toate, cu o atât de mare dăruire; el singur a mărturisit şi a răspândit făţiş,
tuturor, învăţătura lui Hristos; el singur a proslăvit Biserica Lui, aşa cum nimeni nu mai făcuse
vreodată; el şi numai el a spulberat rătăcita credinţă cea în mulţi zei, cu totul. El a desfiinţat toate
formele de idolatrie şi a fost singurul învrednicit atât în timpul vieţii cât şi după moarte cu asemenea
dovezi de preţuire cum nu i-au fost date niciodată nici unui elin, nici unui barbar, ba chiar nici unuia
dintre romanii cei mai de seamă; asemenea om nu s-a mai pomenit din adâncurile veacurilor.”23

22 Nicolae Bănescu, op cit, pg. 50 – 51

23 Eusebiu de Cezareea, Scrieri partea a doua – Viaţa lui Constantin cel Mare, p. 188

9
 Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod, introduceri şi
note de ÎPS Bartolomeu Anania, editura IBMBOR, Bucureşti 2001
2. Vieţile Sfinţilor pe luna mai, ediţie îngrijită de PC Arhimandrit Ioanichie Bălan,
ediţia a II-a, editura Mănăstirii Sihăstria, 2005
3. Barnea, Ion şi Iliescu, Octavian - „Constantin cel Mare”, ediţia ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1982
4. Bănescu, Nicolae - Istoria Imperiului Bizantin, volumul I, editura Anastasia,
Bucureşti, 2000
5. Bica, Ion - „Istoria Bizanţului (324 – 1453)”, editura Universităţii din Piteşti,
2002
6. Eusebiu de Cezareea, Scrieri partea a doua – Viaţa lui Constantin cel Mare, în
PSB volumul 14, traducere şi note de Radu Alexandrescu, editura Institutului
Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1991

10