Imaginatia Sociologica

-de Wright Mills

Imaginaţia sociologică permite celui care o posedă să înţeleagă scena largă a

istoriei în funcţie de semnificaţiile acesteia pentru viaţa interioară şi cariera
diferiţilor indivizi. Ea îl ajută totodată să vadă că indivizii, în vălmăşagul experienţei
lor cotidiene, dobîndesc adesea o conştiinţă falsă a poziţiei lor sociale. In acest văl-
măşag se caută cadrul societăţii moderne, iar în acest cadru se exprimă psihologiile
unei mari varietăţi.de bărbaţi, şi femei. Astfel, neliniştea personală se axează pe
necazuri explicite, iar indiferenţa publicului se transformă în implicare în
problemele de ordin public.
Primul rezultat al acestei imaginaţii şi prima lecţie de ştiinţă socială care o
înglobează o constituie ideea că individul nu-şi poate înţelege propria sa experienţă
şi nu-şi poate făuri destinul decît dacă se situează în epocă ; el nu-şi poate cunoaşte
şansele în viaţă decît înţelegîndu-le şi pe cele ale tuturor indivizilor care se află în
aceleaşi circumstanţe ca si el. In multe privinţe, această lecţie este teribilă ; în multe
privinţe, ea este măreaţă. Nu se cunosc limitele capacităţilor umane în realizarea
efortului suprem sau în acceptarea degradării, în desperare sau în extaz, în sadism
sau în bucuriile raţiunii. Dar în zilele noastre am ajuns să ştim bine că limitele
„naturii umane" sînt înspăimîntător de largi. Am ajuns să înţelegem că fiecare
individ, de la o generaţie la alta,,trăieşte într-o anumită societate ; că el trăieşte o
biografie şi că o trăieşte într-o anumită secvenţă istorică. Prin faptul că trăieşte, el
contribuie, oricît de neînsemnat ar fi aportul lui, la configurarea societăţii sale şi la
evoluţia ei istorică, deşi el însuşi este concomitent şi un produs al societăţii şi unul al
zguduirilor ei istorice.
Imaginaţia sociologică ne permite să înţelegem istoria şi biografia, ca şi
relaţiile dintre ele, în cadrul societăţii. Aceasta este sarcina pe care şi-o propune şi
perspectivele pe care le promite. A recunoaşte această sarcină şi aceste perspective
constituie trăsătura caracteristică a analistului social clasic. Ea este caracteristica lui
Herbert Spencer — pompos, polisilabic, exhaustiv; a lui E. A. Ross — graţios,
pătrunzător, onest; a lui August Comte şi Emil Durkheim ; a complexului şi
subtilului Karl Mannheim. Ea caracterizează tot ceea ce face dovada unor excelente
calităţi intelectuale la Karl Marx; ea este cheia perspicacităţii strălucitoare şi
ironice a lui Thorstein Veblen ; a reconstruirii realului cu multiplele sale
faţete la Joseph Schumpeter ; ea stă la baza anvergurii psihologice a lui W. E.
H. Lecky, cit şi a profundităţii şi clarităţii lui Max Weber... Şi ea este, fără în -
doială, semnul distinctiv a tot ce se dovedeşte a fi mai bun în studiile
contemporane consacrate omului şi societăţii.
Un studiu social care nu se opreşte asupra problemelor de biografie, de
istorie şi asupra corelaţiilor acestora în cadrul societăţii nu şi-a încheiat încă
misiunea intelectuală. Oricare ar fi fost problemele specifice abordate de
analiştii sociali clasici, oricît de restrînse sau de vaste ar fi aspectele realităţii
sociale examinate de ei, dacă, la această realitate, imaginaţia le-a adău gat
viziunea de perspectivă a muncii lor, ei au trebuit să răspundă, de fiecare
dată, la trei grupuri de întrebări :
1)Care este structura acestei societăţi particulare ca întreg ? Care sînt
componentele ei esenţiale şi în ce relaţie se află ele una faţă de alta? Cum
diferă ea de alte orînduiri sociale? Care este, în interiorul societăţii,
semnificaţia fiecărei trăsături particulare pentru continuita
tea ei şi pentru transformarea ei ?
2) Ce loc ocupă această societate în istoria omenirii ? Ce mecanisme duc
la schimbarea ei?Care este locul acesteia în dezvoltarea umanităţii în
ansamblul ei şi care este semnificaţia ei pentru această dezvoltare ? Care sînt
influenţele pe care le suferă şi pe care le exercită aspectele studiate în
cadrul perioadei istorice în care se manifestă ? Şi, în ce priveşte această
perioadă, care sînt trăsăturile ei esenţiale ? Prin ce se deosebeşte ea de alte
perioade ? Care sînt modurile ei caracteristice de făurire a istoriei?
3) Ce tipuri de bărbaţi şi femei predomină in această societate şi în această
perioadă? Şi ce tipuri vor predomina în viitor ? Cum sînt ele selectate şi
formate, emancipate şi reprimate, sensibilizate şi opacizate ? Ce tipuri de
„natură umană" se revelează în conduită şi caracter în această societate, în
aceactă perioadă ? Şi ce semnificaţie are pentru „natura umană" fiecare dintre
trăsăturile societăţii pe care le examinăm ?

Fie că este vorba de o mare putere statală sau de o mişcare literară minoră, o
familie, o închisoare, o anumită credinţă, acestea sînt întrebările puse de cei mai
valoroşi analişti sociali. Ele constituie pivoţii intelectuali ai studiilor clasice asupra
omului în societate, întrebările pe care şi le pune în mod inevitabil orice spirit
dotat cu imaginaţie sociologică. Pentru că această imaginaţie înseamnă capacitatea
de a trece de la o perspectivă la alta —■ de la cea politică la cea psihologică, de la
studiul unei singure familii la evaluarea comparativă a bugetelor naţionale din toate
ţările lumii, de la seminarul teologic la instituţia militară ; de la consideraţii asupra
industriei petrolului la studii asupra poeziei contemporane. Ea este capacitatea de a
trece de la cele mai impersonale şi mai îndepărtate transformări la aspectele cele
mai intime ale eului uman şi de a vedea raporturile dintre aceste doua genuri de
aspecte. In spatele ei se află întotdeauna nevoia de a cunoaşte semnificaţia socială
şi istorică a individului în societatea şi în perioada în care trăieşte şi acţionează.
Iată, pe scurt, de ce cu ajutorul imaginaţiei sociologice oamenii pot spera să
sesizeze ce se petrece în lume şi să înţeleagă ce se întîmplă în ei înşişi, ca minuscule
puncte de intersecţie a biografiei şi istoriei în cadrul societăţii. Dacă omul
contemporan se consideră un simplu spectator sau chiar un permanent străin,
aceasta se datorează în mare parte faptului că el resimte în mod profund
relativitatea socială şi forţa transformatoare a istoriei. Imaginaţia sociologică este
forma cea mai fertilă a acestei conştiinţe de sine. Folosindu-se de ea în cazul în care
au reuşit să se debaraseze de îngustimile de vedere, oamenii se vor simţi ca şi cum
ar fi deschis pentru prima dată ochii într-o locuinţă pe care- credeau, pînă atunci,
că o cunosc. Pe drept sau pe nedrept, ei ajung deseori să creadă că acum pot să-şi
asigure singuri bilanţuri corecte, aprecieri coerente, orientări de ansamblu. Vechile
judecăţi, care li se păreau odată sănătoase, le vor apărea acum ca nişte elucubraţii
stupide. Capacitatea lor de a se mira revine. Ei cuceresc o nouă modalitate de a
gîndi, trăiesc o revalorizare a valorilor ; într-un cuvînt, cu ajutorul reflecţiei şi al
sensibilităţii, ei sesizează semnificaţia culturală a ştiinţelor sociale.

2
Poate că cea mai fertilă distincţie cu care operează imaginaţia sociologică
este cea dintre „necazurile personale generate de mediu" şi „conflictele publice ale
structurii sociale". Această distincţie constituie un instrument esenţial al
imaginaţiei sociologice şi o trăsătură caracteristică a tuturor lucrărilor clasice în
ştiinţa socială.
Necazurile apar în caracterul individului şi în sfera relaţiilor sale imediate cu
alţii ; ele sînt legate de eul lui şi de acele zone limitate ale vieţii sociale pe care le
cunoaşte direct şi personal. In consecinţă, formularea şi rezolvarea necazurilor nu
depăşesc frontierele de entitate biografică ale individului şi nici pe cele ale
mediului său imediat, contextul social în care se exercită în mod direct experienţa
lui personală şi, într-o oarecare măsură, activitatea lui vo-iiţională.. Un necaz este o
chestiune personală : individul simte că valorile preţuite de el sînt ameninţate.
Conflictele se referă la chestiuni care transcend aceste medii locale ale
individului şi zona vieţii sale lăuntrice. Ele se referă la organizarea a numeroase
asemenea medii în instituţiile unei societăţi istorice, luată în ansamblul ei, la
modul în care diferite medii se suprapun şi se întrepătrund pentru a forma
structura amplă a vieţii sociale şi istorice. Un conflict este o problemă publică ;
anumite publicuri consideră ca o valoare preţuită de ele este primejduită. Adeseori
are loc o dezbatere despre sensul real al acestei valori şi despre ce anume o
primejduieşte realmente. Această dezbatere este însă nu rareori un fel de dialog al
surzilor, pentru simplul motiv că, spre deosebire chiar şi de un necaz răspîndit,
prin însăşi natura sa conflictul nu poate fi definit foarte bine prin prisma mediilor
imediate şi cotidiene ale oamenilor simpli, în realitate, un conflict public
presupune adesea o criză a ordinii instituţionale şi, de asemenea, adesea el implică
ceea ce marxiştii denumesc „contradicţii" sau „antagonisme".

Să luăm în considerare - din acest punct de vedere, şomajul. Dacă într-un

oraş de 100 000 de locuitori există un singur şomer, acest lucru este necazul lui
personal şi pentru rezolvarea acestui caz ţinem seama de caracterul omului, de
calificarea sa, ca şi de ocaziile imediate ce se pot ivi. Dar cînd într-o ţară cu 50 000
000 de salariaţi, 15 000 000 sînt şomeri aceasta este o situaţie conflictuală, şi nu
putem spera să găsim soluţia în sfera ocaziilor ce i se ivesc fiecărui individ în parte.
Dispare însăşi structura ocaziilor. Atît expunerea corectă a problemei cit şi sfera
soluţiilor posibile ne impun să studiem instituţiile economice şi politice ale
societăţii, nu numai situaţia personală şi caracterul unui eşantion de indivizi.
Să ne gîndim la război. Atunci cînd el se produce, războiul pune individului o
serie de probleme personale : cum să supravieţuiască sau cum să moară ca un erou ;
cum să se îmbogăţească de pe urma lui; cum să se caţere în sferele mai înalte ale
aparatului militar, pentru a fi mai puţin expus ; sau cum să contri buie la
recucerirea păcii. Intr-un cuvînt, este vorba, în funcţie de valorile fiecăruia, de a
găsi fie mediul în care se poate supravieţui, fie cel în care îţi poţi găsi o moarte
demnă. Dar conflictele structurale ale războiului ţin de înseşi cauzele sale, de
tipurile de oameni pe care-i ridică în posturile de comandă, de consecinţele lui
asupra instituţiilor economice şi politice, familiale şi religioase.
Gîndiţi-vă la căsătorie. In cadrul căsătoriei, bărbatul şi femeia pot avea
necazuri personale, dar faptul că procentajul divorţurilor în primii 4 ani de
căsătorie este de 250 ide cazuri la 1OOO de căsătorii arată că ceva nu merge bine,
că există o problemă structurală a instituţiilor matrimoniale, familiale şi a altor
instituţii care se află în relaţie directă cu primele.
Sau să ne gîndim la metropola americană — la oribila, minunata, hidoasa,
magnifica întindere tentaculară a oraşelor mari. Pentru cei mai mulţi reprezentanţi ai
marii burghezii, soluţia personală la „problema metropolei" este aceea de a avea un
apartament cu garaj propriu situat în inima oraşului, iar la 40 de mile în afara
oraşului o casă Henry Hill şi o grădină Garrett Eckbo, pe 100 de acri de teren
proprietate privată. Graţie acestor două ambianţe — cu cîte un mic personal de
serviciu în ambele părţi şi chiar un elicopter personal, care să facă legătura între ele
— se pot rezolva cu uşurinţă cele mai multe dintre problemele personale de mediu
suscitate de servitutile marelui oraş. Totul este bine şi frumos, dar în felul acesta
nu se pot rezolva şi problemele publice, care ţin de structura oraşului. Ce-i de
făcut cu această minunată monstruozitate ? Este oare necesară o scindare a marelui
oraş în unităţi disperse, în care activitatea şi căminul să fie din nou la un loc ? Să ne
limităm să-1 histruim pe deasupra ? Sau, după ce îl vom fi evacuat, să-1 dinamităm
şi apoi să construim noi oraşe, concepute după planuri noi si în locuri noi ? Dar
cum ar trebui să fie aceste planuri? Şi cine va alege planurile şi le va aplica în
practică ? Toate acestea sînt probleme de structură ; formularea şi rezolvarea lor
presupun examinarea problemelor politice şi economice care afectează nenumărate
medii.
 In măsura în care o economie este astfel alcatuită încît apar depresiuni,
problema şomajului nu mai poate fi rezolvată la nivel personal. Atîta timp cît
războiul pare inerent într-o lume inegal industrializată, omul obişnuit, în mediul
său restrîns, nu are puterea — cu sau fără ajutorul psihiatriei — să rezolve
necazurile pe care ţi le provoacă acest sistem sau această lipsă de sistem, Atîta
timp cît familia ca instituţie transformă soţiile în mici şi scumpe sclave, iar pe
soţi în şefi ai aprovizionării lor şi în copiii lor neînţărcaţi, nici o soluţie strict
privată nu va putea rezolva problema căsătoriei fericite, în măsura în care
monstruoasa dezvoltare a oraşului tentacular şi aceea a automobilului sînt
trăsături inerente societăţii supradezvoltate, problemele vieţii urbane nu vor
putea fi soluţionate prin ingeniozitatea individuală sau prin averea privată.
Experienţa noastră de viaţă, în medii specifice şi variate, este adesea, aşa cum
am arătat, rezultatul unor schimbări structurale. Aşa încît, pentru a înţelege
schimbările care se produc în numeroase medii personale, trebuie să privim dincolo
de ele. Numărul şi varietatea acestor schimbări structurale sporesc pe măsură ce
instituţiile în cadrul cărora trăim devin mai cuprinzătoare şi mai complex legate
între ele. A cunoaşte ideea de structură socială şi a o folosi cu abilitate înseamnă a fi
capabil de a stabili legături între o mare varietate de medii. A fi capabil să faci
acest lucru înseamnă a dispune de imaginaţie sociologică.

3
Care sînt, în zilele noastre, principalele conflicte cu care este confruntată
societatea şi principalele necazuri individuale ? Pentru a defini conflictele publice şi
necazurile personale trebuie să descoperim mai întîi care sînt valorile apreciate şi
ameninţate şi care sînt valorile apreciate şi confirmate, ceea ce putem face printr-o
analiză a tendinţelor caracteristice ale epocii noastre. Şi într-un caz, şi în altul va
trebui să examinăm care dintre contradicţiile fundamentale ale structurii sînt
implicate.
Cînd oamenii preţuiesc un şir de valori şi nu simt nici un pericol care să le
ameninţe, ei se simt bine. Cînd însă preţuiesc nişte valori, dar le simt ameninţate,
ei trec printr-o criză, fie ea sub forma unui necaz personal, fie sub forma unui
conflict public. Iar dacă li se pare că le sînt ameninţate toate valorile, intră într-o
stare de panică.
Dar ce se întîmplă atunci cînd nu există nici conştiinţa unor valori apreciate
şi nici sentimentul ca acestea s-ar afla în primejdie ? In aceste cazuri apare starea
de indiferenţă, care, dacă îmbrăţişează toate valorile, devine apatie. Să presupunem,
în sfîrşit, că nu există o conştiinţă a valorilor, ci doar o conştiinţă intensă a
planarii unei primejdii. Apare, în acest caz, neliniştea, anxietatea, care dacă se
generalizează'devine o stare implacabilă şi confuză de continuă indispoziţie.
Epoca noastră este cea a neliniştei şi a indiferenţei ; dar ele nu sînt încă în aşa
fel formulate încît să-i permită raţiunii să opereze, iar sensibilităţii să acţioneze în
felul ei specific. în loc de necazuri — definite în funcţie de valori şi de pericolele
ce le pîndesc — nu se poate descoperi adesea decît sentimentul dezagreabil al
neliniştii vagi. In locul unor conflicte sociale explicite, se poate întîlni adesea doar
impresia chinuitoare că, într-un fel sau altul, nimic nu este în regulă. Incă nu s-a
descoperit care sînt valorile ameninţate şi cine le ameninţă; pe scurt, nu s-a ajuns
încă la punctul deciziei. Şi într-o măsură şi mai mică au fost ele formulate' ca
probleme ale ştiinţei sociale.
In anii '30, cu excepţia unor cercuri de afaceri restrânse, toată lumea ştia
că ne aflăm într-o perioadă de criză economică, generatoare de grele necazuri
personale. In discuţiile asupra „crizei capitalismului", analizele lui Marx şi
interpretările care au fost date operei sale au constituit, fără îndoială, termenii
principali în care a fost încadrată problema şi astfelcel puţin o parte din oameni au
ajuns să-şi înţeleagă necazurile lor personale prin prisma acestor idei. Valorile
ameninţate erau clar vizibile şi erau preţuite de toţi; contradicţiile structurale care
ameninţau valorile erau şi ele evidente. Atît valorile cît şi contradicţiile erau intens
trăite. Era o epocă de conştiinţă politică.
Valorile care au început să fie ameninţate în perioada de după cel de-al doilea
război mondial nu au fost însă niciodată în general recunoscute ca valori şi nici
primejduirea lor nu a fost unanim resimţită. Deseori neliniştea personală nu este
formulată ; indispoziţia generală şi numeroase decizii de enormă importanţă pentru
viitorul structurilor nu ajung niciodată conflicte publice. Pentru cei care respectă
valorile moştenite şi transmise sub numele de raţiune şi libertate, necazul îl
constituie tocmai această nelinişte ; indiferenţa însăşi constituie problema de ordin
public. Tocmai această stare de nelinişte şi de indiferenţă este trăsătura marcantă a
epocii noastre.
Acest fenomen este atît de izbitor încît a fost deseori interpretat de unii
cercetători ca un fel de schimbare a însuşi genului de probleme care trebuie să fie
formulate acum. Se spune adesea că problemele deceniului nostru şi poate chiar
crizele perioadei în care trăim au depăşit zona exterioară, economică, şi acum se
referă la viaţa individuală — de fapt, la chestiunea dacă în curînd va mai exista ceva
care să poată fi numit viaţă individuală. în centrul atenţiei nu se mai află exploatarea
copiilor, ci comicsurile, nu sărăcia, ci organizarea timpului liber (mass leisure).
Marile racile sociale, ca şi necazurile personalesînt descrise în termenii „psihiatriei"
— adesea, pare-se, într-o patetică încercare de a evita marile conflicte şi probleme
ale societăţii moderne. De cele mai multe ori, aceasta relevă un soi de
provincialism care restrînge interesul la societatea occidentală sau chiar numai
la cea americană, ignorînd două treimi ale omenirii. De asemenea, de foarte
multe ori se separă în mod arbitrar viaţa individuală de instituţiile mai largi
în care se desfăşoară ea şi care au asupra ei o influenţă mult mai mare decît
mediul intim al copilăriei.
 Problema timpului liber, de exemplu, nu poate fi analizată fără a lua în
considerare aspectele muncii. Necazurile familiale în legătură cu comicsurile
nu pot fi formulate ca probleme dacă nu se iau în considerare şi relaţiile cele
mai noi ale familiei contemporane cu cele mai recente instituţii ale structurii
sociale. Nici timpul liber şi nici proasta lui organizare nu pot fi înţelese ca
probleme dacă se uită gradul în care inadaptarea şi indiferenţa infectează
climatul social şi climatul personal al societăţii americane contemporane. In
acest climat, nici una dintre problemele „vieţii particulare" nu poate fi
enunţată şi rezolvată fără a recunoaşte criza de ambiţie de care este îmbibată
cariera profesională a oamenilor care lucrează în corporaţiile economice.
Este adevărat că, aşa cum arata mereu psihanaliştii, 'adesea oamenii „au
tot mai mult sentimentul că sînt puşi în mişcare de forţe obscure din interiorul
lor, pe care nu le pot defini". Dar nu este adevărat ceea ce afirmă Ernest
Jones, şi anume că „cel mai mare inamic şi cea mai mare primejdie pentru
om rezidă în propria sa natură nesupusă, ca şi în forţele obscure care zac în el
refulate". Dimpotrivă : „cea mai mare primejdie pentru om" se află astăzi în
forţele nesupuse ale înseşi societăţii contemporane, cu metodele ei de producţie
alienante, ou tehnicile sale indirecte de dominare politică, cu anarhia
internaţională pe care o provoacă, într-un cu-vînt, cu transformările profunde
pe care le produce în însăşi „natura" omului şi în condiţiile şi scopurile vieţii sale.
In prezent sociologul are de îndeplinit o sarcină urgentă, care este în acelaşi
timp politică şi intelectuală — căci în acest caz ele coincid —, aceea de a clarifica
elementele ce formează neliniştea şi indiferenţa contemporană. Aceasta este
principala cerere pe care i-o adresează ceilalţi lucrători din domeniul culturii —■
fizicieni şi artişti, întreaga comunitate intelectuală. Tocmai datorită acestei" sarcini
şi acestei aşteptări, ştiinţele sociale încep să devină numitorul comun al erei noastre
culturale, iar imaginaţia sociologică calitatea intelectuală cea mai necesară.
Mills, Wright C. [1975] Imaginatia Sociologica (Tradus de Berar Petre ), Bucuresti,
Editura Politica.