Mecanismul pactului sovieto-nazist

Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, a fost un tratat de

neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23
august 1939 de ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov și ministrul de externe german
Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin.
Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, ca cel de-
al Treilea Reich să-și asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei, petrecută,
de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică
voia să câștige timp, să prevină temporar o invazie germană, întrucât Armata Roșie avea prea
puțini ofițeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, în frunte cu
mareșalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot imaginar.
În realitate, ambele țări agresoare voiau să se asigure, cel puțin oficial, că vor avea spatele
„acoperit” în procesul expansionist de împărțire în două a ceea ce rămasese neocupat și/sau
neîmpărțit din Europa. Cruzimea și cinismul celor doi dictatori, Hitler și Stalin, s-au repercutat
timp îndelungat, prelungind cel de-al Doilea Război Mondial cu Războiul Rece și cu scindarea
Europei în două prin Cortina de fier între anii 1945-1989. În acești 45 de ani, Europa Occidentală
a progresat prin practicarea democrației și a economiei libere în toate țările aflate la vest de
Cortina de fier, în timp ce Europa de est, aflată la est de Cortina de fier, a avut parte de regimuri
totalitare mai dure sau mai puțin dure, dar toate aservite Kremlinului, și cu economii centralizate,
de stat.
Până în 1941, Hitler şi Stalin urmăriseră scopuri netradiţionale folosindu-se de metode
tradiţionale. Stalin aştepta ziua în care lumea comunistă avea să fie condusă dintre zidurile
Kremlinului. Hitler îşi conturase deja viziunea deplasată a unui imperiu pur din punct de vedere
rasial şi guvernat de rasa superioară a germanilor chiar în cartea lui, Mein Kampf. Cu greu s-ar fi
putut articula două viziuni mai revoluţionare. Totuşi, mijloacele de care s-au folosit Hitler şi
Stalin, culminând cu pactul lor din 1939, ar fi putut fi extrase din manualele de diplomaţie
valabile pentru secolul al XVIII-lea. La un prim nivel, pactul sovieto-nazist a fost o reluare a
împărţirilor cărora le fusese supusă Polonia de către Frederic cel Mare, Ecaterina cea Mare şi
împărăteasa Maria Tereza în 1772. Oricum, spre deosebire de aceşti trei monarhi, Hitler şi Stalin
erau adversari în plan ideologic. Pentru o perioadă de timp, interesul lor comun de desfiinţare a
Poloniei s-a situat deasupra diferenţelor ideologice. Când în cele din urmă pactul lor a fost
dezvăluit în 1941, a izbucnit cel mai mare război de uscat din istoria omenirii şi totul de fapt din
voinţa unui singur om. Este o ironie a sorţii faptul că secolul XX - era voinţei populare şi a
forţelor impersonale - a fost modelat de atât de puţini indivizi şi că cele mai mari calamităţi de pe
durata lui ar fi putut fi evitate prin eliminarea unei singure persoane.
In vreme ce armata germană a zdrobit Polonia în mai puţin de o lună, forţele franceze,
aflate faţă în faţă doar cu câteva divizii germane inferioare numeric, au asistat pasiv din spatele
Liniei Maginot. A urmat o perioadă bine etichetată drept „războiul fals”, în care demoralizarea
Franţei a atins cote alarmante. Vreme de sute de ani, Franţa dusese războaie pentru obiective
politice precise - ca să perpetueze împărţirea Europei Centrale sau, în cazul primului război
mondial, să recâştige Alsacia şi Lorena. Acum însă se presupunea că luptă în numele unei ţări
care fusese deja cucerită şi pentru a cărei apărare nu mişcase un deget. In realitate, populaţia
descurajată a Franţei era pusă în faţa unui alt fait accompli şi a unui război lipsit de o linie
strategică limpede.
In timp ce Franţa aştepta, Stalin a profitat de această ocazie în plan strategic, însă înainte
de aplicarea în practică a protocolului secret cu privire la împărţirea Europei de Est, el a dorit
revizuirea lui. Aidoma unui principe din secolul al XVIII-lea care împarte teritorii după bunul lui
plac, fără măcar să bage de seamă că exista un principiu numit al autodeterminării, Stalin a
propus Germaniei o nouă înţelegere la nici o lună de la încheierea Pactului sovieto-natist:
cedarea teritoriului polonez dintre Varşovia şi Linia Curzon, care, conform protocolului secret,
urma să revină Uniunii Sovietice, în schimbul Lituaniei, care urma să revină Germaniei. Scopul
lui Stalin era, fireşte, obţinerea unei noi zone-tampon în apropiere de Leningrad. în plus, el nu a
părut să simtă nevoia de a se preface măcar că îşi justifică pretenţiile faţă de aceste manevre
strategice, mărginindu-se să invoce necesităţi ale securităţii sovietice. Hitler a acceptat
propunerea lui Stalin.