CUPRINS

I. Consideratii generale.
Autorităţile administraţiei publice deconcentrate

II. Autorităţile administraţiei publice descentralizate

III. Caracteristicile autorităţilor administrative
IV. Competenţa autoritiţilor administrative
Bibliografie

0
 I. Consideratii generale.
Autorităţile administraţiei publice deconcentrate

Deconcentrarea ca noţiune reprezintă extinderea puterii centrale la nivel local.

Între cele două laturi (centralizare – descentralizare) există şi regimuri juridice
intermediare ale administraţiei publice, fiecare din ele apropiindu-se mai mult sau mai puţin
de una din laturi. Dintre aceste regimuri intermediare fac parte deconcentrarea administrativă
şi tutela administrativă.
Deconcentrarea constituie un regium administrativ care se situează între centralizare
administrativă şi descentralizare administrativă. Ceea ce o apropie de centralizare este faptul
că titularii puterii locale nu sunt aleşi de electoratul local, ci sunt numiţi de la centru. Ceea ce
o apropie de descentralizare este faptul că titularii puterii locale au competenţa să rezolve ei
problemele locale, fără să le mai înainteze şefului său ierarhic de la centru, dar el este supus
controlului acestuia şi obligat să se conformeze actelor superiorului său. În cazul
deconcentrării, autoritatea publică locală rămâne parte integrantă în sistemul ierarhiei
centrale. Deciziile date în competenţa autorităţilor publice locale sunt luate de aceasta sub
puterea ierarhică a autorităţilor centrale.
Constituţia României prevede că ,,Guvernul asigură realizarea politicii interne şi
externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice” – art. 102 (1) -
,,Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului. Alte organe de specialitate se
pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative
autonome” – art. 116 (1) şi (2) - ,,Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în
municipiul Bucureşti. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce
serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale, din unităţile administrativ teritoriale” – art. 123 (1) şi (2).1
Din dispoziţiile constituţionale rezultă regimul de centralizare administrativă din
România, dar numai în segmentul care se referă la realizarea puterii executive a statului
nicidecum în administraţia publică, în totalitatea ei.
Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite
limite. Nu se poate admite ca într-un stat de drept să fie nesocotită legea, autoritatea
executivului central sau a justiţiei datorită aplicării principiului autonomiei locale. Autonomia
locală nu poate fi realizată decât în cadrul principiilor statului de drept, principiul autonomiei
locale fiind unul dintre acestea. De aici legătura organică care trebuie să existe între
1
Constituţia României, Ediţia a II-a, an.2003, Titlul III, art.123

1
autonomia locală şi lege, dintre interesele locale (comunale, orăşeneşti, municipale, judeţene)
şi interesele naţionale exprimate prin lege. Aşa se explică de ce, în toate ţările democratice, la
nivelul unităţii administrativ-teritoriale de nivelul cel mai înalt, a fost instituit un reprezentant
al statului, al puterii executive, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autorităţile
administraţiei publice locale, organizate pe baza autonomiei administrative.

După sistemul francez, acest rol, la noi, l-a avut prefectul, situaţie reglementată şi de
Constituţia adoptată în anul 1991, care la articolul 122, alin. 2, prevede: „Prefectul este
reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice descentralizate ale
ministerelor si ale celorlalte organe centrale, din unităţile administrativ-teritoriale”. Se
observă că, pe baza principiului deconcentrării, are loc transferul unor atribuţii ale autorităţii
centrale ca şi a dreptului de tutelă administrativă de la organele centrale ale statului
(Guvernul) la reprezentantul local al acestuia (prefectul). Prefectului i s-au stabilit sarcini de
administraţie generală, cum ar fi coordonarea pe plan local a activităţii serviciilor teritoriale
ale ministerelor, precum şi exercitarea controlului cu privire la legalitatea actelor
administrative ale autorităţilor publice locale.

Soluţia din Constituţie şi din Legea administraţiei publice locale se poate spune că este
o soluţie politică, prefectul ne apare ca fiind om politic (pe baza dreptului pozitiv), ce
reprezintă Guvernul, fiind de înţeles că el este supus regulii jocului politici, ca oricare
membru al Guvernului.

În fiecare judeţ şi în municipiul Bucuresti Guvernul numeşte câte un prefect, el este

este reprezentantul Guvernului pe plan local si conduce serviciile publice descentralizate ale
ministerelor si ale celorlalte organe centrale din unitătile administrativ-teritoriale.
Prefectul este un organ unipersonal al administraţiei publice, investit cu o competenţă
materială generală şi teritorială limitată la nivelul judeţului în care funcţionează. Articolul 106
din Legea nr. 69/1991, republicată, dispune: „Guvernul numeşte câte un prefect, ca
reprezentant al său, în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti”. Textul citat reia dispoziţiile
cuprinse în articolul 122 (1) din Constituţie. Rezultă, deci, că prefectul este numit în funcţie
printr-un act de autoritate, şi nu ales.
Potrivit articolului 106 din legea menţionată, „Prefectul este ajutat de un subprefect”.
Existenţa subprefectului nu schimbă natura juridică a prefectului.
Din dublul caracter, politic şi administrativ al statutului prefectului, care, în acelaşi
timp, este reprezentantul Guvernului şi realizează funcţii administrative importante, rezultă că

2
acesta nu are nici o garanţie în ce priveşte cariera sa, care încetează odată cu existenţa
Guvernului care l-a numit. Ori, un specialist în administraţia publică presupune o pregătire de
specialitate şi garanţii de stabilitate. În practică, aspectul politic coexistă cu cel administrativ
şi ambele sunt esenţiale.
Cât priveşte dispoziţia potrivit căreia prefectul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute
de lege, problema se pune sub două aspecte şi anume:
Un prim aspect îl constituie acele atribuţii, altele decât cele cuprinse în articolul 110,
prevăzute chiar în Legea nr.69/1991 cum ar fi: convocarea consiliilor locale în şedinţa de
constituire – articolul 16 alin.(1) - ; numirea şi eliberarea din funcţie a secretarilor consiliilor
comunale şi orăşeneşti (articolul 52 alin. (1) ) ; convocarea consiliului judeţean în şedinţa de
constituire – articolul 16 alin. (1), aplicabil potrivit articolului 62;-asistarea la şedinţele
delegaţiei permanente a consiliului judeţean – articolul 69;-convocarea comisiei
administrative – articolul 117. Cel de-al doilea aspect îl reprezintă atribuţiile pe care le
exercită prefectul în temeiul prevederilor altor legi.
atribuţiilor sale, comisia emite hotărâri, care se adoptă prin vot deschis şi se semnează
de către Preşedintele Comisiei.
Articolul 119 din lege prevede caracterul obligatoriu al acestor hotărâri pentru
serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, organizate
în judeţ sau în municipiul Bucureşti. Această obligativitate nu se exprimă şi faţă de autorităţile
administraţiei publice autonome de la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.

II. Autorităţile administraţiei publice descentralizate

Descentralizarea ca termen reprezintă un concept politic care răspunde cererii locale

pentru luarea deciziilor realizându-se prin împărţirea puterii, a unor funcţii şi activităţi între
nivelul central, regional, local sau sectorial.
Administratia publică în unitătile administrativ-teritoriale se organizează si
functionează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice,
eligibilitătii autoritătilor administratiei publice locale, legalitătii si al consultării cetătenilor în
solutionarea problemelor locale de interes deosebit.2
Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic în care rezolvarea
problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru ci de către cei aleşi de

2
Legea nr.215 din 23.04.2001, a administraţiei publice locale, Publicată în Monitorul Oficial al României nr.
204 din 23 aprilie 2001

3
corpul electoral. În acest regim administrativ, statul conferă unor autorităţi publice şi dreptul
de exercitare a puterii publice în unele probleme. Acest regim juridic se fundamentează în
plan material pe un patrimoniu propriu al unităţilor administrativ-teritoriale, distinct de cel al
statului, care asigură mijloacele necesare pentru satisfacerea intereselor locale.
Descentralizarea administrativă constă în recunoaşterea personalităţii juridice
unităţilor administrativ-teritoriale, existenţa autorităţilor publice care le reprezintă şi care nu
fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului, precum şi transferarea unor servicii
publice din competenţa autorităţilor centrale către cele locale.
Gradul descentralizării administrative depinde de numărul serviciilor publice date în
competenţa autorităţilor locale. Cu cât numărul acestora este mai mare cu atât va fi mai mare
descentralizarea. Descentralizarea în administraţia publică depinde şi de modul cum sunt
organizate autorităţile publice locale şi raporturile lor cu cele centrale. Autorităţile locale pot
fi alese (descentralizarea este mai mare) sau pot fi numite de către autorităţile centrale (caz în
care descentralizarea este mai mică). Gradul descentralizării administrative depinde şi de
forma în care se exercită tutela administrativă (controlul special efectuat de autoritatea
centrală).
Într-o descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii mai bune interesele
locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de către autorităţile locale într-un
regim în care acestea nu au obligaţia să se conformeze ordinelor şi instrucţiunilor de la centru.
Măsurile şi deciziile pot fi luate mai operativ de către autorităţile locale iar resursele materiale
şi financiare şi chiar forţa de muncă pot fi folosite cu mai mare eficienţă şi să răspundă unor
nevoi prioritare pe care autorităţile locale le cunosc mai bine decât autorităţile centrale.
Funcţionarii publici aleşi sau numiţi, în regimul descentralizării administrative, pe un
termen limitat, înlătură în măsură mai mare fenomenele birocratice în activitatea locală.
Participarea locuitorilor prin alegeri la desemnarea autorităţilor locale accentuează spiritul de
responsabilitate şi iniţiativă pentru viaţa publică a localităţii în care ei locuiesc şi determină să
caute şi să găsească ei înşişi soluţii la problemele cu care se confruntă.
Autorităţile administratiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune
si orase sunt consiliile locale, comunale si orăsenesti, ca autorităti deliberative, si primarii, ca
autorităti executive. Consiliile locale si primarii se aleg în conditiile prevăzute de Legea
privind alegerile locale.
Consiliile locale si primarii functionează ca autorităti ale administratiei publice locale
si rezolvă treburile publice din comune si orase, în conditiile legii.

4
 În fiecare judet se constituie un consiliu judetean, ca autoritate a administratiei publice
locale, pentru coordonarea activitătii consiliilor comunale si orăsenesti, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judetean. Consiliul judetean este ales în conditiile Legii privind
alegerile locale.
Alesii locali sunt primarul, consilierii locali si consilierii judeteni. În asigurarea
liberului exercitiu al mandatului lor acestia îndeplinesc o functie de autoritate publică,
beneficiind de dispozitiile legii penale cu privire la persoanele care îndeplinesc o functie ce
implică exercitiul autoritătii de stat.
Consiliul local sau consiliul judetean, precum si primarul ales în cursul unui mandat,
ca urmare a dizolvării consiliului local sau judetean, respectiv a vacantei postului de primar,
încheie mandatul precedentei autorităti a administratiei publice locale.
Autorităţile publice descentralizate, aleşii în urma organizării unor noi unităti administrativ-
teritoriale sau în urma dizolvării unor consilii, respectiv vacantării unor posturi de primari, îsi
exercită mandatul numai până la organizarea următoarelor alegeri locale generale.
Profesorul Tarangul afirma că alegerea autorităţilor descentralizate ,,introduce în
administraţia locală politica de partid, care acaparează şi viciază totul. Lipsa de competenţă şi
de răspundere, demagogia şi servilismul sunt unele din cele mai mari inconveniente ale
acestui mod de recrutare a autorităţilor descentralizate.” În localităţile mici este greu de găsit
buni specialişti în administraţia publică, care să poată gira serviciile publice, pe care
descentralizarea le pune pe seama autorităţilor locale.
Constituţia României, se referă în Titlul III, la autoritaţile publice. Astfel, sunt
cuprinse în acest titlu următoarele organisme, calificate de constituent drept autorităţi publice:
 Parlamentul;
 Preşedintele Romaniei;
 Guvernul;
 Autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate – ministere, alte organe
de specialitate din subordinea Guvernului, autorităţi administrative autonome;
 Autorităţile administraţiei publice locale – consiliile locale, judeţene şi primării;
 Autoritatea judecătorească – instanţele judecătoreşti, Ministerul Public, Consiliul
Superior al Magistraturii.
Se observă ca în fiecare “putere” din stat îi corespund autorităţile care realizează
sarcinile acesteia.
Astfel, sarcinile puterii legislative, de adoptare a legilor, se realizează de către cele
două Camere ale Parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senat), sarcinile puterii

5
judecătoreşti, de a soluţiona cu putere de adevăr legal, conflicte juridice care apar în
societate, se realizează de către instanţele judecătoreşti (judecatori, tribunale judeţene ale
municipiului Bucureşti, curţi de apel şi Curtea Suprema de Justiţie), iar sarcinile puterii
executive sunt realizate de Preşedinte şi de Guvern, aceasta din urmă având conducerea
generală a administraţiei publice.
De-a lungul timpului, practica democratică a impus necesitatea unor autorităţi la nivel
central, cu sarcini de coordonare sau de control, inclusiv jurisdicţional, care să fie
independente faţă de Guvern, uneori chiar faţă de şeful statului. Dintre acestea, unele, fie prin
Constituţie, fie prin legi speciale, au fost instituite ca autorităţi (de natura administrativă)
dependente de Parlament, altele nu.
Autorităţile de stat care prin atribuţiile lor nu pot fi încadrate nici în categoria
autorităţilor legislative şi nici în aceea a instanţelor judecătoreşti, trebuie să fie încadrate, cu
tot specificul lor, în categoria autorităţilor executive, administrative, pentru ca ceea ce este
esenţial la aceste autorităţi este faptul că intreaga lor activitate se desfăşoara pe baza legii şi în
vederea executării legii. Faptul că unele din aceste autorităţi prezintă anual Parlamentului
rapoarte asupra activităţii desfăşurate sau ca organele lor de conducere sunt desemnate de
către Parlament, nu sunt argumente care să le schimbe natura lor juridică de autorităţi
administrative autonome, aşa cum le numeşte Constituţia în art. 116 (2).
Raportându-ne la autorităţile publice consacrate de Constituţia României, se pot reţine
ca autorităţile administrative autonome:
 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării;
 Curtea de Conturi;
 Avocatul Poporului;
 Consiliul Legislativ.
Mai pot incluse în categoria acestor autorităţi, având un statut legal: Serviciul Român
de Informaţii, Banca Naţională a României, Consiliul Naţional al Audiovizualului, etc. Apoi
sunt autorităţi locale, alese, precum consiliul judeţean, consiliile locale, şi primarii.
Prin, urmare putem aprecia ca autoritatea administrativă reprezintă acea categorie a
autorităţilor publice care are o structura stabilă şi o activitate continuă, înzestrata cu capacitate
juridică ce-i permite participarea în nume propriu, la înfăptuirea puterii executive în limitele
competenţei legal specifice3.
Din cele prezentate reiese ca noţiunea de autoritate publică este mai largă decat cea de
autoritate administrativă, pe care o include. De astfel, prin Decizia nr. 197/1997 a Curţii
3
I.Santai, Drept administrativîin ştiinţa administraţiei, Ed, Risoprint, Cluj-Napoca, 1998, p. 59-68

6
Constituţionale, s-a statuat ca în ceea ce priveşte noţiunea de autoritate publică, prevazută de
art. 1 din Legea nr. 29/19904, aceasta a fost înlocuită cu noţiunea de autoritate publică,
prevăzută de art. 48, alin. 1 din Constituţie şi ca noţiunea de autoritate publică are o sfera mai
largă decât cea de autoritate administrativă, fără a se arăta de Curtea Constituţionala, sensul şi
sfera celor două noţiuni.
În literatura juridică, s-a susţinut şi ideea că, dimpotrivă, noţiunea de autoritate
administrativă are o sferă mai largă decât noţiunea de autoritate publică. Din rândul
autorităţilor administrative, unele sunt considerate autorităţi ale administraţiei publice pentru
ca acestea fac parte din sistemul administraţiei publice.
În Constituţie se utilizează şi noţiunea de organ5: în art. 61 alin. 1, chiar dacă se
prevede ca Parlamentul este «unica putere legiuitoare a ţării», el este calificat, mai întai, ca
fiind, «organul reprezentativ al poporului român». De asemenea, în art.116 se prevede ca «alte
organe de specilitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca
autorităţi administrative autonome», iar potrivit art. 116 alin.2, Guvernul şi ministerele «pot
înfiinţa organe de specialitate în subordinea lor». Art. 123 alin 2, referindu-se la prefect,
prevede ca acesta conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi «ale celorlate
organe centrale, din unităţile administrativ-teritoriale».
Din analiza prevederilor constituţionale cât şi cea de organ, ambele cu privire la
structuri organizatorice din sfera celor trei puteri ale statului – legislativă, executivă şi
judecătorească, dar predomina dipoziţiile cu privire la «autorităţi», notiunea care are o sferă
de cuprindere mai întinsa decat cea de «organ», este utilizată numai în legatură cu unele
«autorităţi» statale subordonate, mai puţin pentru Parlament, în caz în care noţiunea de organ
a fost prevăzută de Constituţie, deşi nu este vorba de o autoritate subordonată.

V. Caracteristicile autorităţilor administrative

Pentru autorităţile administrative, reţinem urmatoarele caracteristici:
 Sunt forme organizatorice stabile, ca structura şi activitate, determinate de
permanenţa şi consistenţa sarcinilor care trebuie să le indeplineasca, ceea ce nu exclude
posibilitatea încredinţării temporare de sarcini sau chiar a creării de organe cu caracter
temporar, dat fiind provizorantul sarcinilor;
 Dispun de capacitate jurică cu caracter special, care le conferă calitatea de a
participa la raporturile juridice, respectiv aptitudinea limitată de a avea şi de a exercita

4
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.122/08.11.1990.
5
M. Preda, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.18

7
drepturi şi, dupa caz, de a indeplini obligaţii în nume propriu. Precizăm că, deşi în general
capacitatea conferă calitatea de a participa în nume propriu la raporturile juridice ca subiect de
drept, totuşi, trebuie să remarcăm ca în cazul dreptului administrativ, se întâlnesc organe
având competenţe dintre cele mai diferite (decizională sau de execuţie, proprie sau delegată,
principală sau auxiliară)6 care nu pot participa în nume propriu – ci doar în numele altora – la
realizarea puterii publice;
 Prin atribuţiile exercitate, autorităţile administrative contribuie la
realizarea activităţii executive a statului, ca formă fundamentală de activitate sau funcţie
esenţiala a acestuia. Din aceasta cauză, orice autoritate statală care desfăşoara în subsidiar şi
activităţi administrative – deşi nu face parte din sistemul administraţiei publice 7 - precum şi
organele care sunt în subordinea altor categorii de puteri ale statului, pot să fie totuşi şi
autorităţi administrative prin atribuţiile îndeplinite şi prin natura actelor de putere publică
emise.
Locul pe care îl ocupă administraţia în sistemul autorităţilor publice este determinat de
modul de constituire, organizare şi funcţionare, precum şi de atribuţiile ce îi revin în realizarea
sarcinilor specifice, comparativ cu celelate puteri sau sisteme de autorităţi.
Autorităţile administrative se caracterizează prin:
 Sunt, de regulă, alcătuite din persoane numite şi, mai rar, alese în funcţie, spre
deosebire de componentele puterii legislative (Camera Deputaţilor şi Senatul) alcătuite numai
din persoane alese;
 Funcţionarii acestor autorităţi sunt subordonaţi ierahic, fiind revocabili din
funcţie, comparativ cu magistraţii care, în cazul judecătorilor, sunt independenţi în activitate
şi inamovibili în funcţie, iar procurorii dispun de stabilitate în funcţie;
 Prin activitate lor, autorităţile administrative asigură punerea în executare în
concret a legilor, procesul activităţii executive incluzând, astfel, adoptarea sau emiterea de
acte cu caracter normativ, emiterea actelor cu caracter indidual, executarea şi controlul
îndeplinirii acestora. Spre deosebire de reglementarea legislativă, cea administrativă are un
caracter secundar şi derivat, întemeindu-se pe lege, neputând interveni în domenii rezervate
exclusiv legislativului, cum este cazul legilor organice. Aplicarea actelor administrative
individuale nu implica, spre deosebire de aplicarea judiciara a legii prin hotărâre

6
De exemplu, pe lângă Guvern funcţionează, ca organe centrale de specialitate ale administraţiei de stat, comisii
naţionale şi alte organe assimilate acestora, cum sunt departamentele, agenţii, oficialii, secretariate şi
subsecretariate de stat, care se înfiinţează potrivit legii (Legea nr.90/2001 pentru a organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor).
7
T. Drăganu, Drept constituţional, Ed. Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p.251.

8
judecătoreasca, aspectul de soluţionare a unui conflict dedus judecăţii în urma încălcării legii,
cu putere de adevăr legal sau cu autoritatea lucrului judecat, ci de executare concretă a
regulilor juridice în procesul realizării lor curente, eventual sancţionarea abaterilor
contravenţionale (de gravitate totuşi redusă). Numai în mod cu totul excepţional, executivului
i se poate încredinţa prin lege judecarea unor încălcaări ale legii în cadrul jurisdicţiilor
administrative organizate în cadrul său.
Aşadar, puterea executivă şi sistemul de autorităţi administrative ocupă un loc
intermediar – deşi pe acelaşi plan sau nivel al puterii în stat.
Parţi componente ale autorităţilor administrative, respectiv elementele ce le
alcătuiesc structura, sunt formate din personalul acestora, mijloacele materiale şi cele
financiare cu care sunt înzestrate, precum şi competenţa de care dispun, dupa caz, capacitatea
juridică pe care o au şi o exercită.
Studiul acestor componente structurale se face atât de ştiinţa dreptului administrativ,
mai ales sub aspectul juridic al problematicii funcţiei, componenţei şi capacităţii
administrative, cât şi de ştiinţa administraţiei sub aspectul recrutării, repartizării şi promovării
personalului, al sarcinilor autorităţilor administrative şi al mijloacelor materiale din dotare, în
timp ce ştiinţa dreptului financiar şi unele ştiinţe economice abordează aspectele economico –
financiare ale acestor instituţii bugetare.
Sarcinile administraţiei publice reprezintţ obiectivele pe care aceste autorităţi
administrative trebuie să le realizeze în cadrul activităţii executive pe care o desfăşoara.
Aceste obictive sau scopuri determinate au la baza anumite interese corespunzatoare nevoilor
sociale corespunzatoare nevoilor sociale reale. Astfel, de pilda, nevoilor locative ale
individului uman le corespunde interesul autorităţilor administrative pentru dezvoltarea
construcţiilor de locuinţe dintr-o unitate administrativ-teritorială, ca sarcina administrativă
specifică. În vederea realizării ei, administraţia publică are o anumite atribuţii legale, adică
complexul de drepturi şi obligaţii de care dispune administraţia sau sfera de autoritate ori
împuternicirile cu care a fost investită şi care, în cazul dat, constau în stabilirea orientărilor
generale privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor, precum şi amenajarea
teritoriului.

9
 VI. Competenţa autoritiţilor administrative
Competenţa este ansamblul activităţilor cu şi fără semnificaţie juridică săvârşite de o
autoritate în vederea realizării atribuţiilor sale. În sensul juridic larg, ea reprezintă activitatea
(actele şi faptele) cu caracter juridic, iar în sensul restrâns cuprinde numai ansamblul actelor
juridice pe care le poate emite autoritate în condiţii sau cazuri prevăzute de lege. Cu titlu de
exemplu, amintim ca Guvernul are competenţa de a elabora proiecte de legi, vizând regiile
autonome şi societăţile comerciale sau impozitul de venituri etc., iar la nivel local se emit
autorizaţii administrative pentru întreprinzători8.
Competenţa are urmatoarele trăsături:
 Un caracter legal, fiind prevăzut de lege sau de acte normative inferioare;
 Un caracter propriu, numit şi autonom sau personal, deoarece aparţine
autorităţii careia i-a fost conferită, neputând fi transmisă altei autorităţi, dupa cum un organ nu
se poate substitui în competenţa altuia, decat în cazuri expres prevăzute de lege şi în mod
excepţional (de pilda, în ipoteza delegării de atribuţii sau a înlocuirii în funcţie);
 Un caracter obligatoriu, ceea ce înseamna că, de regula, exercitarea ei nu este o
facultate pentru titular, de genul dreptul subiectiv, deoarece drepturile conferite autorităţii faţă
de celalat subiect al raportului juridic sunt adevărate îndatoriri faţă de lege, autoritatea trebuie
să-şi manifeste competenţa, într-un fel sau altul (chiar în cazul în care i-a fost adresată o
solicitare faţă de care avea, de pildă un drept de apreciere legal recunoscut);
 De regulă, are un caracter permanent, în sensul că odata încredinţată, este
exercitată în mod continuu şi necondiţionat, exceptând cazurile de competenţa temporară sau
ale autorităţilor temporare ce au o competenţa similară.
În privinţa clasificării autorităţilor administrative, aceasta se face după diverse
criterii:
După contibutul de cuprindere, sfera de întindere şi incidenţa ei, competenţa poate
fi materială, teritorială, personală şi temporală.
a. Competenţa materială („ratione materiae”) este forma de competenţa ce are
în vedere natura raporturilor sociale intrate în câmpul de activitate al unei autorităţi
administrative.
b. Competenţa teritorială („ration loci”) desemnează limitele spaţiale sau
geografice în care se manifestă competenţa materială al unei autorităţi publice, sens în care
distingem o competenţa centrală sau naţională cuprinzând întreg teritoriul statului şi o
competenţa locală la anumite porţiuni din teritoriu, de regulă, corespunzatoare unităţilor
8
T. Drăganu, Actele de drept administrative, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 108-114.

10
administrativ-teritoriale (judeţ, oraş, comună) sau în funcţie de criterii (de pilda, C.F.R.,
delimitate pe criterii interjudeţene).
c. Competenţa personală („ratione personae”) este determinată de calitatea
persoanei sau a subiectului de drept în funcţie de care se declanşează incidenţa acţiunii normei
şi a autorităţii (cetaţean sau străin, major sau minor, civil sau militar etc.). Astfel, în materia
sancţiunilor contravenţionale calitatea de militar în termen este hotaratoare în privinţa
modului de aplicare a sancţiunilor care nu se aplică de organul administrativ constatator,
procesul-verbal constatator fiind trimis comandantului unităţii din care face parte
contravenientul, spre a i se aplica, daca este întemeiat, măsuri disciplinare.
d. Competenţa temporală („ratione temporis”) desemnează limitele în timp între
care o autoritate îşi desfăşoara activitatea. În acest sens competenţa este permanentă atunci
când nu se stabilesc asemenea limite, cum este cazul majorităţii autorităţilor administrative, şi
temporară atunci când există asemenea limite fixate de activitatea unui organ.
Competenţa temporară nu se confundă cu autorităţile temporare şi nici cu actele
temporare. În acest sens, o autoritate cu activitate permanentă poate primi şi competenţe
temporare. Există şi autorităţi administrativ temporare, anume create pentru soluţionarea unor
sarcini provizorii, care au întotdeauna o competenţă numai temporară, cum ar fi diversele
comisii de recensământ, ori cele în materie electorale, care îşi încetează activitatea la
realizarea activităţilor pentru care au fost înfiinţate, ori la data fixată prin lege.
După caracterul şi principii care îi stau la bază, competenţa autorităţilor
administrative poate fi contencioasa sau jurisdicţională, când ea soluţionează un conflict,
trimiţând un act jurisdicţional, având stabilitatea unei hotărâri judecătoreşti, dar mai având şi
competenţa nejurisdicţională, necontencioasă, sau de administraţie activă şi limitată la
organizarea aplicarii şi aplicarea în concret a legii.
Capacitatea juridică administrativă reprezintă aptitudinea conferită de lege unai
autorităţi publice, de regulă din sfera puterii executive, de a avea drepturi şi obligaţii
exercitate sau îndeplinite în mod limitativ şi în nume propriu în cadrul realizării puterii
publice.
În raport de capacitate, ca aptitudine, competenţa este cea cărei determină conţinutul
şi limitele, deoarece spre deosebire de persoanele fizice care au o capacite generală – ca
aptitudine nelimitată în dobândirea drepturilor şi obligaţiilor de orice fel, cu excepţia
interdicţiilor expres prevăzute – capacitatea autorităţilor publice, în cazul dat a celor
administrative, este specială, adică limitată numai la actele şi faptele prevăzute de lege şi strict
determinate de drepturile şi obligaţiile atribuite.

11
 Capacitatea juridică, conferă calitatea de subiect de drept, distinctă de cea de simplă
parte a rapotului juridic, adică de a fi titularul unor anumite drepturi şi obligaţii care se cer a fi
întrunite unei anume autorităţi – administrative în cazul dat – dar prin care aceasta se şi
diferenţiaza de o altă autoritate publică şi, cu atât mai mult, de persoanele fizice şi juridice
faţă de care se prezintă ca un subiect calificat al raportului administrativ.
Capacitatea juridică administrativă are unele trăsături:
 Este proprie numai respectivei autorităţi văzută ca entitate administrativă
distinctă, în vreme ce competenţa se întâlneşte şi la nivelul structurilor sau diviziunilor
interne, ori al funcţionarilor care îţi au competenţele specifice atribuţiilor şi funcţiilor
exercitate, derivate din cele ale autorităţii din care fac parte, dar subsumate acestora;
 Nu poate fi transmisă sau delegată, având un caracter exclusiv, spre
deosebire de competenţa, pentru că altfel s-ar pierde însăşi calitatea de subiect de drept la care
nu se poate renunţa. Capacitatea juridică fiind aptitudinea de a acţiona în nume propriu ca
subiect, se deosebeşte de competenţa, care nu presupune o astfel de calitate, şi de aceea poate
fi exercitată şi în numele altuia.
Sarcinile, atribuţiile, competenţa şi capacitatea juridică definesc statutul propriu al
autorităţii publice respective.
Alăturat capacităţii juridice administrative, autorităţile administrative pot avea şi alte
capacităţi juridice, cum sunt cele de natură civilă, de dreptul muncii, ceea ce îi conferă şi
calitatea de persoană juridică sau de subiect al raportului de drep civil sau raportului de
muncă, de unde şi competenţa de a încheia contracte civile şi de munca. Nu este obligatoriu
ca toate autorităţile administrative să aibă în paralel şi asemenea capacităţi distincte, dar din
moment ce o autoritate publică dispune de asemenea capacităţi juridice neadministrative, ea
trebuie să aibă în mod obligatoriu şi capacitatea juridică administrativă. Situaţia contrară nu
este însă obligatorie, adică faptul că o autoritate este înzestrată cu capacitate administrativă,
nu presupune ca ea să aibă şi capacitate civilă sau de dreptul muncii, putând avea, de pildă,
doar unele elemente ale acestora (poate încadra în anumite funcţii de execuţie sau nu poate
desface contractul de muncă, poate incheia anumite contracte civile şi până la o anumită
valoare).

12
 Bibliografie

 I.Santai, Drept administrativîin ştiinţa administraţiei, Ed, Risoprint, Cluj-Napoca,

1998.
 M. Preda, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
 S. Cristea, Noţiunea de autoritate publică, în Revista Studii de Drept Românesc, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1997.
 T. Drăganu, Drept constituţional, Ed. Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1973.
 T. Drăganu, Actele de drept administrative, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.

13