1.

Introducere

După Merfea "familia este forma comunității umane caracteristică pentru toate treptele de
dezvoltare, (care) are cea mai mare stabilitate ca structură socială și ocupă un loc aparte
față de celelalte forme de comunitate" (Merfea, 1998, p. 175).

În fiecare societate există un sistem de reglementare a relațiilor dintre bărbați și femei de

vârstă matură și dintre aceștia și copii. Familia este astfel o formă complexă de relații
biologice, sociale, materiale și spirituale între oameni uniți prin căsătorie, sânge sau
adopție. Totodată, relațiile de familie nu pot fi înțelese decât în strânsă legătură cu
evoluția societății.

Analiza din această perspectivă a familiei de romi trebuie să aibă ca punct de plecare
familia orientală în comparație cu cea antică, slavă, greacă, creștină. De la matriarhat,
când relațiile se stabileau pe linia descendenței materne, la patriarhat, în care rolul cel
mai important îl are tatăl, copiii purtând numele acestuia, și până la mutațiile din
societatea modernă, în care relațiile de rudenie se transmit deopotrivă pe cale paternă și
maternă, a trecut mult timp (Merfea, 1998, p. 175).

Unele informații privind evoluția familiei de romi sunt simbolice, evident, ciudate
(fantastice chiar), în timp ce altele sunt mărturisiri, izvoare cu valoare științifică.

Au existat o serie de studii efectuate de unii etnografi și sociologi care au studiat romii
ținând seama de modul lor de viață, ocupație, locuință, limbă. Ion Chelcea, de exemplu, a
împărțit romii în mai multe grupuri : țiganii/romii așezați, de vatră ; rudarii ; romii
nomazi. Popp Șerboianu stabilește o schemă mai simplă : romi lăieți sau lăieși (nomazi)
și romi vătrari sau vătrași. Mihail Kogălniceanu, mare om de stat român, a realizat o
prezentare mai largă a romilor, împărțindu-i în : romii domnești (erau cei mai numeroși) ;
romii mănăstirești și ai serviciilor publice, care prestau servicii pentru aceste instituții ;
romii boierești, care se ocupau de problemele curților : bucătari, vizitii, feciori de casă,
slujnice, croitorese, lăutari ; romii particulari, care au purtat mult lanțul sclaviei.

Cătălin Zamfir și Elena Zamfir (Țiganii - între ignorare și îngrijorare, 1993), Mihai
Merfea (Țiganii : integrarea socială a romilor, 1991; Cultură și civilzație romani, 1998),
Mircea Zidărescu (Sărăcia în comunităţile de romi din România, 2007), sunt alte câteva
nume care au realizat cercetări importante asupra romilor, sub diferite aspecte : cultură,
civilizație, rasism și discriminare, mod de viață, sărăcie și excluziune socială.

2. Un foarte scurt istoric

Romii sunt nomazi de origine indiană veniţi în Țările Române pe ruta balcanică, după ce
petrecuseră un timp îndelungat în Imperiul bizantin, unde au dobândit numele de ţigani.
Cuvântul rrom vine de la roman, romeu (Romaios), nume preluat din timpul cât au stat în
Imperiul bizantin (rrom, rromi – bărbat, bărbaţi; romni – femeie). Din anii 1930 şi în
continuare se încearcă impunerea termenului de rrom (Rusu, 1998, p.VII).

Încă din timpuri străvechi s-a crezut, în mod greşit, că romii ar fi venit din Egipt sau din
alte locuri, fapt pentru care în ţările europene li s-au spus aţigani ori ţigani - ca în Balcani,
Ţara Românească şi Moldova, egipteni, faraoni - ca în Transilvania şi Ungaria, tsiganes -
în Franţa, gipsy şi travellers în Anglia, sau gitanos în Spania.
Referitor la istoria romilor pe teritoriul țării noastre iată câteva aspecte relevate de Viorel
Achim.
Multă vreme romii au fost o populație ignorată datorită situației ei de robi care a făcut să
fie marginalizați. Totuși la mijlocul secolului trecut reprezenta 7% din populația
Princpatelor. În prezent, după datele oferite de recensământul din 1992 ar reprezenta
1,8%, dar după alte estimări chiar 10%.
Cea mai veche mențiune a existenței lor în Balcani, unde au venit după o perioadă destul
de lungă petrecută în Imperiul Bizantin, o avem din 1348, în Serbia. Din Balcani au ajuns
și pe teritoriul României, fiind menționați în documente în 1385 în Țara Românească,
circa 1400 în Transilvania și 1428 în Moldova. Tot din Balcani, o parte au plecat spre
Europa centrală și de V, fiind atestați în documente după 1400. Deși răspândiți pe tot
continental, cei mai mulți rromi se găsesc totuși în Turcia și țările din sud-estul Europei,
inclusiv Ungaria.

Situația actuală a populației de romi

După evenimentele din decembrie 1989, minoritățile etnice din România au devenit
extrem de active pentru a-și recupera identitatea socială și culturală, aproape pierdută în
anii '70 - 80. Etnia cea mai controversată, care a reușit să atragă constant, în ultimii ani,
atenția opiniei publice este cea a romilor. În anii regimului comunist această minoritate
etnică a fost marginalizată pentru că nu a dorit să-și modernizeze stilul de viață. În ultimii
ani, bulversarea politică, socială și economică a făcut din romi primele victime ale crizei
de tranziție. Sub presiunea sărăciei, fără nicio posibilitate de a-și găsi un loc de muncă,
romii și-au intensificat activitățile sociale, multe dintre ele fiind considerate ilegale de
către majoritate (cerșit). Fiind percepuți ca devianți, raporturile lor cu populația
majoritară au degenerat de cele mai multe ori în conflicte (Drăgulescu, 1996, p. 20).
După al doilea război mondial, familia românească a traversat un proces de modernizare,
în contextul mai larg al tranziţiei de la o societate rurală agrară, la una urbană
industrializată, fiind, în acelaşi timp, un participant activ în cristalizarea valorilor
modernităţii. Deşi, pe ansamblul populaţiei, modernizarea familială este evidentă,
populaţia de romi, mai ales segmentele tradiţionale, au rămas fidele în mai mare măsură
modelului tradiţional de familie, cu căsătorii şi naşteri timpurii. O explicaţie a acestei
situaţii poate fi „un model al dezorganizării sociale cu regres la patternuri tradiţionale”
(Zamfir, 1999).

3. Tipuri de familie specifice populației de romi

Am ales drept cadru de analiză un model pentru care optează majoritatea cercetătorilor
familiei, cel al trecerii de la tradiţionalitate la modernitate şi postmodernitate. Modelul
tradiţional are ca referinţă principală familia de tip extins, cu mulţi copii şi cu o structură
patriarhală; modelul modern este caracterizat prin forma nucleară (soţ, soţie, copii), rata
de fertilitate reducându-se treptat, odată cu creşterea continuă a nivelului de trai şi
emanciparea femeii; modelul postmodern sau modelul diversităţii a început să se dezvolte
odată cu „criza” familiei nucleare şi cu proliferarea modelelor familiale alternative
(familii monoparentale, uniuni consesnuale etc.). Deşi este propriu societăţilor
occidentale, majoritatea autorilor consideră că şi familia românească se înscrie în acelaşi
pattern, fără a-l considera însă universal, obligatoriu şi liniar (Ghebrea, 2000; Mihăilescu,
2000 etc.).

Studiile sociologice asupra familiei de romi din România au beneficiat de-a lungul anilor
de metoda Școlii monografice a lui Ferdinand le Play. Le Play a efectuat anchete
intensive și monografii care s-au bucurat de o largă apreciere în toate zonele Europei și pe
alte continente. Este cunoscut că Le Play distinge trei tipuri de familii : familia
patriarhală (toți fiii se căsătoresc și se stabilesc în gospodăria paternală), familia
instabilă (copiii se dezlipesc de gospodăria paternală), familia tulpină (în care un singur
copil rămâne în gospodărie, se căsătorește și coabitează cu părinții săi și cu proprii copii).
Prezintă interes contribuția lui E. Durkheim, ce vizează îndeosebi formele arhaice de
familie, precum și cea a lui Talcott Parsons, care se consideră continuatorul tradiției
durkheimiste. Claude Levi-Strausse este considerat continuatorul lui Durkheim din punct
de vedere al metodei (Merfea, 1998, p. 179).

Dintre aceste trei forme, cea mai des întâlnită în comunitățile de romi este familia
patriarhală. Astfel, în familiile de romi domină, de regulă, tatăl. Acest tip de familie se
întîlneşte mai ales în localităţile rurale, unde capul familiei este bărbatul care domină, dar
nu este agresiv şi despotic, ci raţional şi practic. Deciziile se iau unipersonal, nu se
discută, dar sînt explicate şi argumentate. Relaţiile sunt stabile, calme, de dominare,
prevalează un stil de dirijare riguroasă. Comportamentul, ordinea şi stricteţea, odată
stabilite în familie, se respectă de către toţi membrii ei. Familia tulpină reprezintă o
reproducere în miniatură a familiei patriarhale. Și acest tip de familie este întâlnit în
comunitățile de romi, întrucât sistemul familial încurajează dezvoltarea unor noi menaje,
oferind, în limita posibilităților, suport material și social. Familia tulpină îngăduie, așadar,
înmulțirea familiilor tinere, păstrând o relativă interdependență între ele, grație
provenienței din aceeași matcă familială.

După M. Merfea, familia romă, atât din Punjab, cât și din Europa este monogamă. De
asemnea, căsătoriile consagvine sunt frecvente. Cele endogame predomină față de cele
exogame, care mult timp s-au efectuat după norme tradiționale foarte riguroase.

Familia extinsă - formă tradițională specifică comunităților de romi

Un specific al populației de romi, atât în perioada tradițională, cât și în cea actuală este
preferința pentru familia extinsă. Familia extinsă functioneaza ca o solutie pentru
supravegherea membrilor in conditii de precaritate a resurselor. Locuirea mai multor
nuclee familiale intr-o singura gospodarie presupune o anumita diviziune a muncii si un
anumit fel de impartire a sarcinii de ingrijire a varstnicilor si a copiilor mici. Familia
extinsa functioneaza ca mecanism de securitate sociala, in conditii in care acest rol nu
este preluat de institutiile formale (Zidărescu, 2007, p. 95).

Dintr-un studiu realizat de Mircea Zidărescu cu privire la sărăcia existentă în comunitățile

de romi din România, publicat în 2007, reiese faptul că, în medie, gospodariile subiectilor
romi includ aproximativ 5-6 persoane, fiind semnificativ mai numeroase decat
gospodariile subiectilor de alte etnii, care includ in medie 3-4 persoane. Aceasta diferenta
este data mai ales de numarul copiilor, care sunt foarte numerosi in comunitatile de romi.

După Cătălin și Elena Zamfir, tradiția de a trăi în familii extinse reprezintă reacția
sentimentală de secole la condițiile dificile de viață (lipsa pământului pentru construirea
caselor, resursele economice scăzute), la care trebuie adăugată și o anumită orientare
defensivă a comunităților de romi. Traiul împreună le oferă mai multă securitate în cadrul
unei colectivități diferite ca mod de viață și, nu rareori, ostilă. Probabil că și atitudinea
populației majoritare de a se delimita de romi a contribuit la concentrarea populației de
romi în comunități omogene, fapt care a favorizat la rândul său familia extinsă (Zamfir
apud Rusu, 1998, p. 61).

Pentru familiile de romi, comunitatea e o mare scena pe care fiecare isi joaca rolul, se
lasa evaluat si participa la judecarea actelor celorlalti iar familia este cea care leaga
destine si exprima afectivitatea indivizilor. Viata in trib e suflet viata lor, observa
Kogalniceanu.

Ei isi grupeaza locuintele la periferia satelor, cauta locuri marginase, care sa-i constranga
la solidaritate. Intensificarea vietii de grup reprezinta o tactica defensiva, oferind
securitate, sprijin si afectiune. Nevoia de omogenitate sociala este un raspuns, adesea, la
ostilitatea celor din jur.

Derivand din cel precedent, motivul normei comunitatii joaca un rol important in
reglarea vietii colectivitatii. Din exterior acest sistem construit e dificil de sesizat. Cei ce
au studiat insa cutumele si regulile comunitatii rome au fost frapati de sistemul normativ
perfect adaptat specificului de viata, de modul de organizare a grupurilor si de sistemul
paternalist de leadership.
Desi adaptati vietii moderne, ei se supun autoritatii unui lider investit cu autoritate
absoluta : bulibașa. Așadar, conducerea comunității aparține, ca și în timpul vieții
nomade, unui bulibașă (în unele locuri vătaf), ales de obicei dintre țiganii cei mai
influenți din grup, dacă fostul bulibașă nu are urmași direcți care să-l poată înlocui.
Bulibașa are rolul de a judeca pricinile importante care se ivesc între ei. Cazurile mai
grave, în virtutea unor vechi legi ale șatrei, se rezolvă de către cel lezat, fie cerând o sumă
de bani, fie făcându-și singur dreptate, uneori chiar cu cuțitul. Aceste pricini sunt mai
puțin frecvente între romi, majoritatea neînțelegerilor ivindu-se între romi și indivizii din
afara comunității lor.

În cultura populară a romilor se regăsesc atât elemente tradiționale specifice acestora, cât
și elemente împrumutate din tradițiile și obiceiurile locului în care trăiesc (botez,
căsătorie, înmormântări).

La începutul mileniului III, la nivelul României nu mai există neamuri nomade de romi.
Sub 50% dintre acestea se încadrează în categoria rromilor semi-nomazi. Aceștia au
locunțe pe care le folosesc de regulă iarna, iar la începutul primăverii – “după Sfântul
Gheorghe” până la începutul iernii – “la Sfântul Dumitru” “circulă“ câștigându-și
existența. Peste 50% din rromi o reprezintă rromii sedentari, care duc o viață normală. În
continuare vom prezenta elemente tradiționale și de actualitate în diferite domenii ale
vieții populației de romi, axându-ne pe împărțirea romilor în aceste două mari categorii :
romii așezați și romii nomazi și seminomazi.

Acum apare familia nucleu, compusă din părinți și copii, pe care o întâlnim atât la sate,
cât și în orașe. Familia nucleu nu a avut posibilitatea să evolueze pozitiv în comparație
cu familiile nonrome. Există familii nucleu de romi formate din cupluri de negustori,
intelectuali, muncitori de înaltă calificare. Numărul famiilor de acest tip este mai mare de
12%, fiind în creștere față de acum trei decenii (Merfea, 1998, p. 180).

4. Căsătoria la romi - între tradiție și actualitate

Căsătoria la romii așezați se desfășoară după toate elementele rituale ale locului, imitația
dându-le posibilitatea de a se adapta comunității în care trăiesc. Mulți dintre romii așezați
au fost lăutari, participanți la nunți boierești, țărănești și orășenești, aducând cu ei
obiceiurile acestora.

Împăcăciunea, logodna, masa miresei, iertăciunea acesteia, scoaterea zestrei, elemente de

ritual ale nunții țărănești lipsesc în cea mai mare parte. Doar rudarii din Basarabia și
România mai păstrează unele momente ale obiceiurilor de nuntă.

Vârsta la căsătorie este între 15-18 ani la fete și 16-20 la băieți. Romii se căsătoresc de
obicei între ei, dar se realizează și căsătorii mixte (între romi și românce se realizau și
înainte de dezrobire). Romnia/țiganca căsătorită cu un român devenea româncă, iar
romul/țiganul căsătorit cu o româncă devenea liber. Romii lăutari, căldărari, argintari,
meseriași își aleg nașii din rândul comunității lor sau din altele. Urmează câteva secvențe
ca : gătitul miresei, dansul ei, după care nașul are grijă ca ceremonialul nunții să se
desfășoare la nivelul unui comportament civilizat. El trebuie să stea alături de miri în tot
timpul mesei mari de banchet și să asiste la masa darurilor nuntașilor, să primească
felicitările și să asculte cântecele nunei sau ale nunului. După terminarea mesei mari,
urmează luarea vălului de mireasă : nașa îi acoperă capul cu un șal pentru cap, în timp ce
lăutarii cântă. Petrecerea durează două, trei zile, începând cu ziua de joi a săptămânii, și
terminându-se vineri sau sâmbăta seara. Tinerii locuiesc la casa părinților mirelui, a
părinților miresei sau în casa proprie (Merfea, 1998, p. 206).

Căsătoria la romii nomazi și seminomazi - În Rajasthan, copiii erau căsătoriți de părinții

lor la vârsta de cinci - șase ani sau chiar mai devreme (vârsta de un an). Această practică
este însă interzisă și pedepsită prin lege. Populația rurală a sfidat normele juridice și și-a
continuat viața conform normelor și tradițiilor proprii. Prețul unei căsătorii creștea o dată
cu vârsta : cu cât vârsta fetei este mai înaintată, cu atât prețul ceremoniei nupțiale era mai
mare. Se făceau calcule din partea ambelor familii : părinții fetei preferau să o
căsătorească la o vârstă cât mai mică, pentru a avea o economie de cheltuieli (o persoană
în minus) ; familia băiatului făcea un calcul invers : o femeie în plus în casă însemna o
ființă capabilă să aducă un spor în gospodărie. Statutul unei nore în casa socrilor era acela
al unei sclave asupra căreia stăpânii au drept de viață și de moarte.

Până la vârsta de doisprezece - treisprezece ani mireasa rămânea la familia sa, după care
merge la soțul ei. Dacă între timp soțul murea sau pleca departe pentru a munci, soția era
lăsată în seama unui alt membru de familie sau a unui prieten. Soțiile abandonate ca
urmare a unei fapte imorale puteau sfârși prin a fi arse de vii pe rug. În unele țări din
Europa, romii nomazi și seminomazi își căsătoresc copiii la vârsta de cinci - șase ani,
aceștia din urmă contiuând să locuiască cu părinții până la vârsta de șaisprezece -
optsprezece ani.

Flăcăul nomad își putea obține viitoarea soție prin furt sau prin buna înțelegere.
Căsătoria, în fapt, era cu adevărat un târg, cu "tocmeală", cu garanții, în cazul în care una
din părți ar fi fost înșelată. Pentru o mai mare siguranță, la împăcăciune participau
martori, bulibașa și se angaja și un girant. Tatăl băiatului avansa o sumă de bani tatălui
fetei, ceea ce înseamnă că fata era angajată pentru viitorul soț și rămânea în casa
părinților până în ziua hotărâtă pentru nuntă. La căsătorie fata nu putea încălca hotărârea
părinților în ceea ce privește alegerea partenerului (căsătoriile sunt "aranjate").

În zonele din Moldova se practică încă cumpărarea miresei cu o sumă egală, ce depășea
în trecut valoarea unei căruțe cu doi cai sânge arab, iar astăzi o mașină nouă Dacia. În alte
zone din România, în Serbia și Slovacia zestrea fetei constă în bani și îmbrăcăminte
pentru șapte - zece ani și pahare de argint suflate cu aur. În Transilvania, familia își
înzestrează feciorul cu pahare de aur sau de argint, linguri și figurine, toate din metale
prețioase.

Pentru unele comunități de romi, modul de alegere a partenerului marital a rămas același
și astăzi : de obicei părinții sunt cei care decid cu cine se va căsători copilul, încă de
când acesta este mic. Dar, în perioada actuală romii au trecut printr-un proces de
emancipare, ale cărui efecte se resimt și în acest domeniu. Există astfel și varianta în care
alegerea partenerului nu depinde de părinți. Mulți tineri romi din zilele noastre își aleg
singuri partenerul, dragostea și căsătoria fiind sinonime pentru ei.

Cele mai multe familii rome sunt caracterizate de : casatorii precoce, nelegalizate,
locuirea tinerelor familii cu una din familiile de origine, numar ridicat de copii,
divortialitate scazuta.

Căsătoriile precoce

După Zamfir, nivelul școlar și profesional scăzut al fetei este un factor foarte important
care generează căsătoria la o vârstă scăzută. Pe de altă parte, însă, perspectiva căsătoriei
rapide și a conviețuirii într-o familie extinsă nu stimulează motivația participării școlare,
a obținerii unei profesii, iar, după căsătorie, dispar condițiile favorabile continuării
studiilor și obținerii unei profesii. În ceea ce privește băieții, vârsta precoce la căsătorie le
conferă acestora o securitate sporită : familiile în care continuă să trăiască le oferă
condițiile de viață, chiar dacă ei nu pot să câștige singuri cele necesare vieții. În plus,
acest fapt reprezintă o sursă importantă a preluării modului de viață al părinților. Vârsta
scăzută a căsătoriei, în special la băieți, este un factor important de continuitate, de
conservare a tradiției, și, desigur, un factor al solidarității familiale ridicate (Zamfir, 1993,
p. 74).

Indiferent că fac parte din comunităţi de tip tradiţional sau de tip modern (romi
românizaţi), fetele rome se mărită, în general, înainte de împlinirea vârstei de 20 de ani.
Interviurile au confirmat însă existenţa unei diferenţe între comunităţile tradiţionale şi
cele moderne, în primul tip de comunitate căsătoria având loc devreme, între 10 şi 15 ani,
în timp ce în celelalte comunităţi fetele măritându-se în intervalul de vârstă 17–20 de ani.
Diferenţa de vârstă la prima căsătorie este evidentă între cele două tipuri de comunităţi şi
marchează o graniţă clară între căsătoria timpurie însă în limita permisă de lege, după 16
ani, şi căsătoria unor copii care nu sunt pregătiţi psihic şi fizic să facă acest pas. În plus,
în comunităţile modernizate, căsătoria are loc după absolvirea şcolii, vârsta variind şi în
funcţie de tipul de studii pe care le face copilul/adolescentul. Trebuie menţionat că norma
referitoare la educaţie în aceste comunităţi variază de la 8 sau 10 clase, la absolvirea
liceului sau chiar la învăţământ universitar. Astfel, fetele se mărită după ce îşi încheie
studiile considerate obligatorii de către copil şi părinţii săi, iar căsătoria nu duce la
abandon şcolar (Voicu, p. 15).
În schimb, în comunităţile tradiţionale, fetele se căsătoresc foarte devreme, la o vârstă
care ţine, mai degrabă, de copilărie, nu de adolescenţă sau maturitate. Căsătoria la vârste
fragede este impusă de norma comunităţii şi fetele nu pot să refuze măritişul. Conform
declaraţiilor celor intervievate, atât fete, cât şi femei măritate, fata poate să refuze un
partener, însă nu poate să refuze să se mărite. Practic, fata are un cuvânt de spus în ceea
ce priveşte partenerul, deşi nici aici decizia nu îi aparţine în totalitate, însă decizia de a se
căsători la o anumită vârstă aparţine părinţilor sau bunicilor, dacă aceştia mai trăiesc şi
continuă să conducă familia extinsă. În aceste comunităţi, căsătoria întrerupe parcursul
şcolar al fetei, acestea părăsind şcoala după 3–4 clase, în cazuri fericite ajungând să
termine 8 clase.

Interesant este faptul că băieţii nu sunt supuşi unor presiuni similare. Băieţii au dreptul să
refuze nu numai partenera, ci şi căsătoria, iar în cazul în care se căsătoresc, nu este
obligatoriu să părăsească şcoala. Băieţii reprezintă pentru părinţi un alt tip de resursă în
comparaţie cu fetele. Indiferent că este căsătorit sau nu, băiatul locuieşte cu părinţii şi
munceşte de la vârste timpurii pentru a aduce bani în casă. Obligaţia lui în familie este să
aducă bani, fetele în schimb muncesc în casa părinţilor până se mărită, ajutându-şi
mamele la treburile casnice, însă părinţii au de câştigat de pe urma lor mai ales din
vânzarea către soţ. În timp ce băiatul este o sursă permanentă de venit în gospodărie, fata
aduce bani numai în momentul căsătoriei, iar dacă acest moment este ratat, ea îşi pierde
valoarea.

Căsătoriile nelegalizate

Din cele mai vechi timpuri, casatoria la romi este incheiata fara acte. Majoritatea
tinerilor locuiesc impreuna si formeaza un cuplu (consensual) , fara a fi casatoriti in fata
ofiterului de stare civila. Casatoria fara acte este mai frecventa in mediul rural, pentru cei
care au in vecinatatea casei numai familii de romi sau care au un numar mai mic de clase
absolvite. Sunt mai predispusi la astfel de casatorii cei care se auto- identifica drept romi
si cei care stiu limba romani.

Kris, legea nescrisă după care se formează familia, se respectă cu sfințenie, iar desfacerea
căsătoriilor nu este practicată. Însuși Iulian Rădulescu, care s-a proclamat Împăratul
romilor de pretutindeni, a încheiat actul de căsătorie la ofițerul stării civile după 35 de ani
de conviețuire cu Împărăteasa Veorolena. Împăratul Iulian I are doi băieți și două fete
care îi poartă sau i-au purtat numele.

Familia de romi constituită pe baza coabitării consensuale nu are aceeași semnificație cu

coabitarea premaritală ca etapă premergătoare căsătoriei practicată de tinerii din
societățile europene. Din cazurile studiate de M. Merfea, s-a constat că coabitarea
consensuală este un stil de viață rezultat dintr-o opțiune de lungă durată nu numai la
familiile de seminomazi, ci și la cele de vătrași.
Nu toate neamurile de romi au aceleasi tipuri de reguli privind casatoria. Dintre
neamurile de romi, argintarii, gaborii, fierarii, zlatarii si caldararii au o pondere mai mare
in casatorii fara acte la polul opus aflandu-se tiganii de matase, laiesii, tiganii de vatra si
rudarii lingurari.

Cel putin in anii '90 nu se putea vorbi de una si aceeasi norma de casatorie fara acte in
două comunitati care se recunosc ca apartinand aceluiasi neam. Diferitele comunitati se
raporteaza la norma tipului de casatorie in mod diferit : exista comunitati caracterizate de
o traditie a casatoriilor fara acte, exista grupuri de romi in care norma este casatoria
legalizata si grupuri de romi pentru care cuplurile consensuale sunt din ce in ce mai
frecvente, fara a fi vorba de o pastrare a unui obicei local (Zidărescu, 2007, p. 95).

Modelul familial urmat de generaţiile anterioare are o puternică influenţă asupra tipului
de   relaţie   de   familie   pe   care   decid   să   o   aibă   tinerele   roma.   Există   în   acest   sens   o
continuitate, o transmitere  intergeneraţională a modelului cuplului consensual (mariajul
fără acte) ca formă dominantă de  relaţie familială în cazul femeilor rome. Putem vorbi de
o diminuare a preferinţelor pentru acest tip de căsătorie de la generaţia vârstnică la cea
matură,   în   sensul   trecerii   de   la   predominanţa   căsătoriei   fără   acte   la   predominanţa
căsătoriei   cu   acte,   deşi   ponderea   femeilor   rome   care   se   căsătoresc   fără   acte   rămâne
ridicată (aproape 40%) (Surdu, 2004, p.28). 
Stabilitatea familiei

După Ovidiu Drîmba,"țiganii (...) nu se înșelau, nu se mințeau și nu se furau unul pe altul.

Membrii tribului erau foarte solidari între ei : se certau, se băteau, dar viața de familie
avea o structură solidă. Familia nu se separa niciodată, femeile și copiii își urmau soții
în orașul de garnizoană dacă acesta era sub arme (iar dacă era posibil, îi urmau și în
război). Dacă un țigan era întemnițat, membrii familiei își instalau șatra cât mai în
apropierea închisorii. Căsătoriile mixte erau destul de frecvente, iar divorțul - un caz
excepțional. Soțiile erau fidele soților. Adulterul femeii era un caz rar și pedepsit cu
mutilarea sau chiar moartea".

În prezent, situația este aceeași, întrucât, de exemplu, structura populaţiei feminine de

romi după starea civilă relevă o incidenţă scăzută a divorţialităţii. În 1998, există între 2
şi 4 persoane divorţate la 100 persoane căsătorite cu acte şi între 8 şi 9 persoane
despărţite sau divorţate la 100 persoane căsătorite cu sau fără acte. Femeile care nu se
auto - identifică cu etnia romă au o pondere mai ridicată a divorţurilor, definindu-se astfel
la o distanţă mai mare faţă de modelul comunităţilor de romi şi mai aproape de modelul
populaţiei majoritare (Zoon, Ina., 2001).

Atât în cazul romilor cât şi al ne-romilor, proporţia de persoane necăsătorite este

semnificativ mai mare în cazul bărbaţilor decât al femeilor; proporţia de persoane
recăsătorite nu diferă însă semnificativ în funcţie de sex. Aproximativ 15% dintre
persoanele de etnie romă sunt recăsătorite (cu acte sau fără acte), faţă de 9% dintre
persoanele de etnie română ceea ce indică o stabilitate uşor mai redusă a relaţiilor
matrimoniale în cazul cuplurilor întemeiate de persoane rome. (Zidărescu, 2007, p. 99).

5. Nașterea - tradiții și practici actuale

După cum se poate observa, în viața romilor atât din țara de origine, cât și din celelalte
continente (Europa, Africa și Australia) s-au produs modificări importante. În prezentarea
nașterii la romi, vom conduce analiza spre două categorii de romi : romii așezați (de
vatră) și romii nomazi și seminomazi.

Romii așezați (muzicanți, lăutari, lingurari) reprezintă neamurile care s-au amestecat mai
mult cu populațiile din zona în care s-au așezat. Romii de la sate au împrumutat o mare
parte din obiceiurile și tradițiile sătenilor în mijlocul cărora trăiesc, iar cei din oraș pe ale
locuitorilor de acolo. Viitoarele mame comunică rudelor apropiate, vecinilor și prietenilor
că vor naște. Există credința că dacă păstrează secret evenimentul, viitoarea mamă ar
putea naște un copil mut. În timpul sarcinii mama este sfătuită să nu fure, deoarece forma
obiectului furat poate apărea pe corpul noului născut.

Prin anii '50-60, viitoarea mamă năștea acasă, asistată de o bătrână mai isteață, moașa,
care știa toate rânduielile nașterii : tehnici de ameliorare a durerilor, scutecele pentru nou-
născut, foarfecele pentru tăierea buricului. În același timp, era anunțată moașa oficială
(asistenta medicală), pentru a consemna nașterea și starea de sănătate a mamei și a
pruncului. Pentru aceste servicii moașa primea un prosop sau bani. Astăzi, viitoarele
mame nasc la spitale, în secții de maternitate sau dispensare.

În prezent, atât romii din sate, cât și cei din orașe și-au însușit și urmează obiceiurile
românilor. Au dispărut ursitoarele, moașele și viitoarele mame acceptă să nască la
maternitate. După ce se reîntorc acasă nu pregătesc mâncare și nu se ating de obiecte mai
importante din casă. Mama, mai ales la sate, este vizitată de rude mai apropiate și vecine
- prietene care aduc lehuzei o sticlă cu rachiu, scutece, costumașe. Tatăl copilului solicită
nașilor de la căsătorie să boteze copilul. În cazul în care aceștia nu acceptă se apelează la
rude, prieteni sau vecini. Dacă părinții sunt ortodocși botezul se face la biserică de către
preot. Dacă satul în care își au domiciliul părinții populația are o altă confesiune (catolică,
protestantă, neoprotestantă), botezul se efectuează conform normelor credinței respective.
După botez urmează cumătria, la care participă nașii, rudele apropiate, vecinii și prietenii.
Petrecerea cu lăutari durează o jumătate de zi, iar uneori chiar o zi și o noapte (Merfea,
1991, pp. 51-52).

Nașterea la romii nomazi și seminomazi

În anii '60 la naștere se mai practicau încă ritualurile specifice etniei. Corturăreasa se
pregătea pentru naștere așezându-se într-un loc ferit, evitând cortul sau căruța sa. Locul
nașterii era ales de soț sau alte persoane din colectivitate. Nașterea era asistată asistată de
o bătrână cu experiență, moașa colectivității. Copilul este îmbăiat în apă rece și după mult
timp urmează botezul într-o apă curgătoare. Nomazii turci de religie musulmană, în loc
să-și boteze copiii, îi tund pe cap ; în felul acesta, evenimentele privind sărbătoarea
nașterii nu mai au loc.

După ce romii au fost stabilizați în sate, peste 95% dintre femeile rome au început să
nască la maternitate. Restul, de doar 5% urmează încă obiceiurile tradiționale (Merfea,
1991, p. 53).

La naștere, copilul primește un alt nume, pe care nu și-l păstrează mult timp. Dacă este
lovit de boală, părinții îi schimbă numele, și, în felul acesta, copilul are două nume.
Numele de familie se respectă, după filiația mamei. Botezul copilului se face la biserică
și, dacă nașii sunt ortodocși, finul devine și el ortodox. Romii corturari nu prea țin la
religie, ei fiind gata să urmeze orice religie, fără să rămână credincioși vreuneia.

Copilul de căldărar crește în deplină libertate. La vârsta de șase-șapte ani, băieții sunt
pregătiți pentru viață. Tatăl este cel care are obligația să-și pregătească fiul pentru a
rezista la toate greutățile pe care viața i le va oferi. De exemplu, tatăl băiatului invită un
bărbat pe care copilul nu-l cunoaște. Acesta îl privește în față, se înfurie, îl amenință,
după care îl lovește într-un mod barbar. Tatăl este de față, dar nu intervine, ci își
încurajează fiul să reziste. Loviturile și insultele adultului și rezistența copilului sunt
considerate o apărare morală și dau dreptul copilului de a intra în societate. Aceste
ritualuri se practică și în comunitățile de romi din alte țări (de exemplu, Italia).De la
vârsta de șase-șapte ani, copilul are sarcina de a aduce venituri din cerșit, furt, muncă în
atelierul tatălui, unde învață mânuirea ciocanului, prelucrarea tablei de fier, cupru și alte
metale.

6. Planificarea familială

Sunt două probleme demografice importante ale populaţiei de romi. Cea care constituie o
temă de interes special pentru întreaga colectivitate este fertilitatea. De mult mai puţin
interes s-a bucurat cea de a doua: mortalitatea, atât cea infantilă, cât şi cea a maturilor şi
vârstnicilor.

Viorel Achim constată că, cu cât modul de viață al familiilor de romi este mai tradițional,
cu atât numărul de copii este mai mare. Numărul mare de copil agravează situația
materială a familiei. Abandonul copiilor în maternități sau în spitale de pediatrie, sau
internarea acestora într-o institutie de ocrotire, sunt gesturi relativ frecvente la poulația de
romi (Achim, 1998, p. 167).
Un factor care are o mare influenţă asupra comportamentului demografic este sănătatea,
respectiv accesul la asistenţă medicală. Educaţia în privinţa sănătăţii este un lucru
neobişnuit printre romi. Căsătoriile, mai ales în comunităţile care adoptă stilul tradiţional
de viaţă tind să se încheie la o vârstă mult mai fragedă decât cele pe care le încheie
indivizii de altă etnie, de aici rezultând o rata crescută a natalităţii (dublă faţă de raţă
natalităţii la nivel naţional) şi, implicit, rate crescute ale natalităţii premature, respectiv
ale mortalităţii infantile. 33,7% dintre femeile cuprinse în eşantion, cu vârsta între 15 şi
19 ani erau deja căsătorite; vârsta medie la prima căsătorie este de 19 ani (Zidărescu apud
Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, 2000).

Pentru populaţia feminină romă de vârstă fertilă (15-44 ani), numărul mediu de copii
născuţi de-a lungul vieţii înregistrat la recensământul din 1992 a fost de 2,35 copii la o
femeie. În ancheta romi 1998, pentru acelaşi grup de vârstă, se înregistrează un număr
mediu de 1,93 copii/femeie născuţi de-a lungul vieţii (respective 2,08 copii/femeie, dacă
luăm în considerare numai femeile din gospodăriile în care respondenţii s-au
autoidentificat ca fiind romi) (Zidărescu apud Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii,
2000).

Se poate formula ipoteza unei schimbări de model a fertilităţii romilor după 1990,
determinată pe de-o parte de creşterea fertilităţii la vârstele tinere, iar pe de altă parte de
scăderea fertilităţii la vârstele mai înaintate. Practic, scăderea generală a fertilităţii
romilor nu se datorează creşterii vârstei la prima căsătorie sau a vârstei la prima naştere,
ci a evitării naşterilor de rang superior (al patrulea, al cincilea copil).

Prima naştere la femeile rome nu este rezultatul elaborării unui proiect cu privire la
numărul de copii pe care familia doreşte să-l aibă de-a lungul vieţii şi a momentului în
care îşi doresc aceste condiţii, valorile ridicate ale fertilităţii romilor sunt ieşirea
prematură a femeilor rome din sistemul de şcolarizare şi încadrarea lor pe piaţa muncii.
Generaţiile tinere sunt supuse unui risc mai mare de a avea o sarcină la vârste tinere.
Comparaţia între generaţiile de 25-29 ani şi 20-24 atrage atenţia asupra creşterii ponderii
femeilor care au avut prima naştere înainte de 18 de ani, de la 30,6% la 37,1% (ca şi
creşterea ponderii femeilor care au avut prima căsătorie de 18 ani, de 44,6% la 52,1%). În
acelaşi timp, limita superioară a numărului de copii începe să se diminueze prin
perceperea unor dificultăţi materiale şi, totodată, a scăderii oportunităţilor de procurare a
mijloacelor necesare unei eventuale creşteri a numărului de copii. Numărul mediu de
copii născuţi de femeile rome este uşor mai ridicat în mediul rural decât în mediul urban.

Planificarea familială la populaţia de romi este o problemă relativ controversată deoarece

- de mai multe ori - este privită mai degrabă ca o politică anti-natalista, coercitivă, decât
ca un drept al fiecărui indivit şi al fiecărui cuplu. O altă problemă care se invocă este
aceea că familiile romilor ar fi – în marea lor majoritate – de tip tradiţional, caracterizate
prin niveluri ridicate ale natalităţii iar autoritatea şi decizia sunt atributele tatălui.
Diferenţele privind utilizarea contracepţiei între populaţia feminină totală şi populaţia
feminină de etnie romă sunt dramatice: doar 13,7% (în 1998) dintre femeiele rome de
vârstă fertilă (15-44 ani) utilizează contracepţia în timp ce pe totalul populaţiei,
utilizatoarele metodelor de contracepţie este de mai bine de 4 ori mai mare (57.3%) în
ceea ce priveşte motivaţia neutilizarii, un procent semnificativ (23,2%) dintre rome între
15 şi 44 de ani invocă necunoaşterea metodelor contraceptive. Acest segment de
populaţie îşi conştientizează nevoia de planificare familială, cât şi lipsa de educaţie şi
informare în acest domeniu şi ca urmare are o receptivitate ridicată la subiect şi reprezintă
un potenţial beneficiar al serviciilor de planificare familială. Procentul celor care invocă
lipsa banilor ca motiv pentru neutilizarea contracepţiei este însă mult mai mare în
eşantionul de romi decât în eşantionul naţional: 15,8% faţă de 0,5% (în eşantionul
naţional în acest procent intră pe lângă dificultăţile legate de costul acestora în comerţ,
precum şi de accesibilitatea redusă a serviciilor de planificare familială).

7. Locuințe și profesii

Schimbările intervenite în modul de viață al romilor se pot observa și în modul în care

aceștia își construiesc locuințele.

În toate satele din România, cu excepții destul de rare, romii trăiesc la marginea satului.
Ulterior, prin extinderea satelor, locuințele lor au fost înglobate în masa comunitară, dar
ca insule care amintesc de fosta margine. Ei sunt în fiecare sat o minoritate. Sunt rare
satele în care romii reprezintă majoritatea sau cvasi-totalitatea populației (Zamfir apud
Rusu, 1998, p. 22).

După Ion Chelcea, țiganii de la sate obișnuiau și încă obișnuiesc în unele comunitați, să-
și construiască locuințe sărace, cu sau fără pod, în paiantă sau în cărămidă, cu un
mobilier sărac. Casa lor e cu o încăpere sau două și, de cele mai multe ori, lasă de dorit
sub raportul curățeniei. Pe când cei din sate caută să corespundă mediului în care trăiesc,
cei de la orașe caută să țină pasul cu orașul (Chelcea apud Rusu, 1998, p. 9).

În anii din urmă țiganii nomazi au suferit un proces de schimbare materială și morală, și-
au construit case din cărămidă, acoperite cu țiglă sau cu tablă. Fiecare locuință are cel
puțin două - trei camere și bucătărie, sobă de teracotă, camere frumos mobilate și covoare
industriale scumpe.

Motivul fastului, al etalării prosperității și identității nu poate fi trecut sub tăcere. Stau
mărturie costumele bogate în culori ale femeilor, salbele fetelor, fenomenul palatelor
țigănești și preferința pentru mașini care dau prestigiu de marcă.

Există o proporție substanțială de romi care se aliniază la standardele vieții moderne de

tip european : au profesii similare cu cele ale restului populației și locuințe de același tip.
Meseriile tradiționale ale romilor sunt : spoitori de vase, cărămidari, prelucrători ai
lemnului. Romii aveau și încă au ocupații felurite : unii repară încălțămintea, alții fac
mături sau obiecte de nuiele, iar alții adună zdrențe, haine vechi sau sticle pentru a le
revinde. În trecut, romii se ocupau și cu creșterea animalelor, comerțul de cai sau de
porci. Organizarea tradițională a muncii se caracteriza printr-o anumită flexibilitate în
derularea activităților economice, legate cel mai adesea de negoț și de prestarea de
servicii temporare (Pons, 1999, p. 33). Ca urmare a perioadei comuniste, romii și-au
pierdut treptat calificarea în activitățile tradiționale. Nici chiar generația mai vârstnică nu
prezintă o rată înaltă de ocupare în activitățile tradiționale. Dependența romilor de
sistemul comunist de producție și dispariția competențelor în ceea ce constituia altă dată
specificul lor, i-au făcut vulnerabili în momentul prăbușirii economiei socialiste. Noul
sistem de producție nu mai îngăduie angajări nerentabile și impune eliminarea celor mai
puțini calificați. Astfel, lipsa de calificare a romilor reprezintă un factor determinant în
explicarea ratei crescute a șomajului în rândul acestora (Pons, 1999, p. 53).

În ceea ce privește femeile, aflăm că acestea, și mai ales cele bătrâne, se ocupă cu
căutarea în cărți, bobi, în palmă, cu descântece, fermecătorie, toate arte aduse cu sine din
patria superstițiilor, India (Dimitrie apud Rusu, 1998, p.40) . De altfel, credința joaca un
rol important in viața spirituala a romilor. Ei adopta, de regula. cultele populatiei in
mijlocul carora traiesc : in Moldova majoritatea romilor sunt ortodocsi. Dumnezeul lor e
mitologic, o forta magica, iar biserica si ritualurile au efect psihoterapeut, ajutandu-i sa
suporte necazurile. Un Dumnezeu sacru, dar si personificat, in acelasi timp, veghind la
bunastarea si moralitatea familiei.

După cum știm, valorile familiale reprezintă un liant în viața romilor, iar acest lucru
devine cât se poate de evident și în cazul în care aceștia își aleg metoda prin care să-și
câștige existența. Copiii încep să-și aducă o contribuție de îndată ce sunt suficient de mari
pentru aceasta. Adesea insuficient de educați în sens convențional, copiii de romi,
însoțindu-i pe adulți, văzându-i și ajutându-i în munca lor, apoi, urmându-le sfaturile,
învață să deprindă o serie de meșteșuguri. Câștigul pe care o femeie îl aduce în casă este
adesea unul sistematic și mai regulat, în comparație cu cel adus de bărbat. Ea are grijă de
nevoile zilnice ale familiei, pe când bărbatul se ocupă de lucrurile ce necesită cheltuieli
mai mari : uneltelel, mașina, camionul sau rulota, cheltuielile pentru călătorii mai
îndelungate, pentru aniversări sau pentru sporirea cantității de obiecte de preț, cum ar fi
bijuteriile de aur. Mulți romi se mândresc cu flexibilitatea lor economică, privind
disprețuitor la cei care se supun înregimentării muncii salariate și presiunilor exercitate de
aceasta pentru respectarea legilor. Unii prosperă, mulță însă nu. După cum știm, există
romi bogați, cu Mercedesuri și rulote dotate cu echipament costisitor, dar și romi săraci,
care trăiesc în condiții modeste sau jalnice (Fraser, 2008, p. 329).

Concluzii
Familia romă de astăzi se caracterizează printr-o îmbinare a vechilor obiceiuri, care vin
din trecutul ei istoric, cu elemente de modernitate din lumea zilelor noastre. Progresul
societăţii nu a determinat însă ruperea totală de trecut, comunităţile de romi dovedind o
rezistenţă mai mare decât majoritatea populaţiei din România la influenţele externe.
Diversitatea neamurilor de romi şi a obiceiurilor caracteristice fiecăruia a constituit un
element care a asigurat păstrarea identităţii rome indiferent de timp şi sistem politic.

Cercetarea istoriei, a culturii și civilizației rome este abia la început şi, probabil, va mai trece
un timp până când se va cunoaşte cu adevărat trecutul acestei populații. Sunt necesare
eforturi susţinute pentru trezirea interesului în cunoaşterea sutelor de ani de istorie romă, care
au rămas în urmă şi a căror moştenire este purtată astăzi. Prezentul nu va fi înţeles şi
valorificat fără trecut iar astăzi, trebuie să se dea valoare existenţei romilor.