ESEU

FUNCȚIONALISM VERSUS
NEOFUNCȚIONALISM

MATERIA: TEORII ALE INTEGRĂRII EUROPENE

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE EUROPEANĂ, ANUL III

 Funcționalism versus neofuncționalism

Procesul de integrare europeană este unul complicat ce nu poate fi explicat de o singură

teorie, astfel de-a lungul timpului au fost elaborate teorii ca funcţionalismul,
neofunctionalismul, federalismul sau interguvernamentalismul şi cea mai recentă guvernarea
pe mai multe niveluri.

În cele ce urmează voi încerca să fac o analiză asupra primelor două, respectiv
funcţionalismul şi neofunctionalismul, două teorii compexe ce au fost susţinute de pluralişti;
pentru aceştia societatea exprimă o multitudine de interese, susţinute de diferite grupări. Ca
atare, politica devine, mai mult sau mai puţin, o competiţie între diferite grupuri de interese, în
scopul influenţării procesului decizional şi a rezultatelor politicilor, subiectul cererilor
concurente fiind statul.

Funcţionalismul a fost considerat cea mai elaborată şi sofisticată încercare din punct de
vedere intelectual de a înţelege nu numai dezvoltarea instituţiilor internaţionale dar şi sensul
evoluţiei acestora. Teoria funcţionalistă promovează o viziune tehnocrată asupra conducerii
societăţii, iar premisele ei se regăsesc în principiul subsidiarităţii (luarea deciziilor cât mai
aproape de cetăţean). Aceasta viziune este si cea care a fost de-a lungul timpului subiectul
multor critici.

Din punct de vedere istoric, prima teorie este cea a funcţionalismului, după ea inspirându-
se neofunctionalismul. Interesant este faptul că bazele funcţionalismului sunt puse de un
gânditor britanic de origine română, David Mitrany. Acest autor nu a fost încă suficient de
bine pus în valoare în România. Chiar dacă scrierile sale în limba romană nu sunt foarte
numeroase, temele de politică românească revin constant în operă sa. Influenţa sa
asupra felului în care s-au dezvoltat ulterior teoriile integrării europene este enormă şi
totuşi în România de astăzi, nimeni nu se revendică de la funcţionalismul lui Mitrany.

Deşi funcţionalismul a fost considerat cel mai important curent născut în secolul al XX-
lea, el nu este totuşi infailibil şi nu toate ideile sale rezistă unei analize critice atente. Cheia
înţelegerii funcţionalismului este faptul că acest curent, deşi oferă o explicaţie privind apariţia
şi evoluţia instituţiilor internaţionale, încearcă în principal să ofere un cadru pentru depăşirea
conflictelor şi, respectiv, realizarea păcii. Funcţionalismul a apărut în anii‚ ’40, ca reacţie la
abordările specifice perioadei şi care aveau în prim-plan statul. Mitrany, a surprins prin faptul
că a depăşit criticile aduse acestor abordări, considerate de cei mai mulţi ca fiind mult prea

2
radicale, argumentând, în mod surprinzător, că ele nu erau încă suficient de radicale. El a
arătat că abordările respective au eşuat tocmai pentru că îşi găseau fundament în doctrina
suveranităţii statului deşi, prin rezultate, se dovedeau în fapt împotriva ei. Această teorie a
primit şi critici, şi anume că a aduce o abordare tehnică pentru fenomenul cooperării, nefiind
una politică; toate deciziile luate de guverne sunt politice iar din această cauză problemele
luate de guverne nu vor fi rezolvate într-un mod funcţional. O altă critică se referă la faptul că
funcţionalismul este limitat la acele părţi ale lumii care împărtăşesc valorile bunăstării.

Neofuncţionalismul accentuează faptul că fiecare pas în domeniul integrării conduce în

mod logic către un altul, şi că guvernele naţionale se află în situaţia de a nu putea rezista în
faţa presiunilor generate de procesul integrării. În acest caz, atât actorii supranaţionali, cât şi
cei naţionali, au o influenţă considerabilă.

Neofuncţionalismul încerca să explice cum şi de ce statele membre, fără vreo constrângere

au acţionat în comun, alături de vecinii lor, acceptând să-şi piardă anumite atribute ale
suveranităţii, dar in acest mod au dobândit noi modalităţi de rezolvare a conflictelor dintre ele.

Pe scurt, neofuncţionaliştii considerau că, o dată ce guvernele naţionale fac primul pas în
direcţia integrării, procesul se va auto-întreţine şi conduce guvernele chiar mai departe decât
acestea au anticipat iniţial. Eventual, un asemenea proces poate duce, în cele din urmă, la
formarea unui stat federal european. Pentru această teorie esenţială este extinderea.

După mai multe decenii de la formularea teoriei neofunctionaliste, în contextul extinderii,

Uniunea Europeană nu s-a transformat într-o federaţie, ea fiind o entitate politică, socială şi
economică, considerată a fi o construcţie sui generis, fiind o confederaţie de state, adică o
uniune înfiinţată pe baza unui acord internaţional pentru a rezolva probleme că apărarea,
afacerile externe sau monedă unică, deşi de-a lungul timpului au existat tendinţe federaliste
pentru Europa.

Spre deosebire de funcţionalism, unde motivaţia integrării era „automatismul tehnocrat”,

pentru neofunctionalistii motivaţiile sunt propriile convingeri şi interese ale actorilor politici.

Teoria neofunctionalista considera că un asemenea proces, integarea, era mai uşor de

realizat într-un context regional, precum cel specific Europei de Vest. Spre deosebire de
funcţionalism, neofunctionalismul a recunoscut că este foarte dificil să fie separate
problemele tehnice de cele politice, la fel cum sunt extrem de greu de evitat conflictele dintre
state, în cazul în care avantajele cooperării vor fi distribuite inegal. Ca atare, devine esenţială
crearea unor instituţii formale care să impună şi să susţină tratatele, acordurile, angajamentele

3
dintre statele-naţiuni. Pentru a fi eficiente, ar trebui ca aceste instituţii să dispună de o anumită
autonomie faţă de guvernele naţionale. În acelaşi timp, procesul nu se poate derula decât în
condiţiile în care statele acceptă atât „domnia legii” (şi de aici înainte, erodarea suveranităţii
statului devine imposibil de oprit), precum şi principiul luării deciziilor prin vot majoritar.

Neofunctionalistii considerau că, pe baza acestor principii, după iniţierea acestui proces şi
constituirea de instituţii, suveranitatea statelor se va diminua pe măsură ce cooperarea dintr-o
sferă de activitate se va „răspândi” în altele, iar procesul birocratic de luare a deciziilor va
evolua către un nivel supranaţional (cu specific regional). În plus, pe măsură ce tot mai mulţi
actori vor fi implicaţi în derularea acestui proces, între elite se va produce o formă de
„socializare”, în sensul atenuării loialităţii faţă de statul-naţiune, în favoarea suportului
acordat intereselor regiunii, ca întreg. În ciuda deosebirilor care îl separau de funcţionalism,
teoreticianul neofunctionalismului a continuat să susţină ideea funcţională, conform căreia
progresul în diferite domenii tehnice şi economice, va duce la o tot mai strânsă cooperare
politică. Acesta era conştient că „neofuncţionalismul – cunoscut şi ca „federalism în rate”,
depindea în mare măsură de capacitatea elitelor şi a decidenţilor politici de a aplica
cunoaşterea consensuală.

În anii ’50, funcţionalismul a reprezentat un suport teoretic excelent în explicarea

tranziţiei de la CECO la CEE. Cu toate acestea, teoria nu era în mod exclusiv predictivă, ea
incluzând şi unele elemente normative, sesizate de cei care pledau în favoarea unei Europe
federale. Dintr-un anumit punct de vedere, analizele neofunctionaliste erau privite de oficialii
Comisiei dar şi de unele state membre ca un fel de plan director pentru continuarea procesului
integrării. Comisia reprezenta pilonul principal al integrării, dezvoltând strategii pentru
adâncirea integrării în acelaşi timp fiind şi cel mai bun avocat în favoarea efectelor pozitive
ale acestui proces.

In conformitate cu functionalismul, rolul guvernului este redus progresiv prin metode

indirecte, integrarea fiind incurajata activ de o varietate de legaturi trans-nationale.
Neofunctionalismul poate fi catalogat o trecere treptata de la functionalism la federalism, al
carei punct de pornire a fost realizarea pietei comune (consfintita prin tratatele de la Paris si
Roma) – spatiu de libertati economice la care participa statele nationale care isi pastreaza
suveranitatea – si al carei punct de sosire ar trebui sa fie federalizarea Europei – etapa care
presupune limitari benevole ale suveranitatii nationale in beneficiul apartenentei la o
superputere economica, militara si politica.

4
 Neofunctionalismul susţine ideea unei infrastructuri instituţionale cu putere de jurisdicţie
asupra statelor naţionale care să asigure respectarea tratatelor semnate între statele naţiuni.
Haas, teoreticianul acesteia, a preluat din funcţionalism ideea potrivit căreia progresul din
domeniul tehnic şi economic trebuie să ducă la o cooperare politică mai strânsă.

Neofunctionalismul nu poate fi considerat o reţetă de succes pentru integrare, aplicabilă

oriunde în lume. Reuşita vest europeană a depins de condiţii întâmplătoare, care nu pot fi
multiplicate şi exportate în altă parte a lumii. Integrarea în formula ei europeană poate fi un
fenomen specific, determinată desigur de fenomenele la scară globală.

Strategia care a apărut în scopul construcţiei comunităţilor europene poate fi concentrată în

următoarele principii: crearea unei înalte autorităţi fără a ameninţa interesele naţionale cu
scopul de a controla procesul integrării şi de a-i oferi oportunitatea de a se comporta ca un
iniţiator/garant al integrării ulterioare; integrarea sectoarelor economice particulare la nivelul
statelor va crea presiuni funcţionale pentru integrarea sectoarelor economice înrudite. Acest
moment poate continua, probabil, în mod specialcu rolul călăuzitor jucat de înalta autoritate.
Consecinţa o reprezintă armonizarea progresivă şi graduală a economiilor naţionale.

Integrarea mai profundă nu va fi garantată doar de înalta autoritate. În mod gradual,

interesele sociale, a căror loialitate a fost direcţionată, până în zilele noastre, către formele
naţionale de autoritate, vor începe să perceapă o mutaţie în localizarea/identificarea unei
autorităţi semnificative. În consecinţă, ele vor transfera obligaţiile lor şi îşi vor redirecţiona
activităţile lor, pentru că vor căuta calea cea mai eficientă pentru realizarea intereselor lor
materiale. Aceste interese au devenit legitime în cadrul sistemului european pe măsură ce noul
cadru european supranaţional a început să funcţioneze. Integrarea economică mai profundă va
crea necesitatea pentru o instituţionalizare europeană ulterioară, pe măsură ce o integrare mai
expansivă va necesita o complexitate ce limitează regulile şi principiile, Integrarea politică
reprezintă un efect inevitabil al integrării economice. Rezultă că această integrare economică
graduală însoţită de un grad al instituţionalizării supranaţionale reprezintă o cale eficace în
vederea creării unui sistem de pace în Europa pe termen lung.

Neofuncționalismul introduce o concepţie utilitarianistă a politicii de interes care este în

contrast cu noţiunea de dezinteres sau de bun comun care se găseşte în toeria funcţionalista.
Totuşi, Haas a fost influenţat de accentul pus de funcţionalişti pe ideea de construire a
instituţiilor post-naționale care este fundamentată pe o abordare tehnocrată a bunăstării
omului.

5
 Nefuncționalismul nu trebuie văzut că o teorie statică, ci mai degrabă ca o poveste în care
se construiesc teorii în concordanţă cu normele ştiinţei sociale. Este clar că nici o teorie nu
poate explica procesul de integrare în Uniunea Europeană, dar în perspectiva funcţionalistă s-
a încercat explicarea acestui proces în anii de început a ceea ce astăzi se numeşte Uniunea
Europeană. Studiile din anii `90 au arătat că identitatea europeană nu se putea crea fără a
ignora barierele naţionale, însă pe de altă parte a confirmat ceea ce neofunctionalistii credeau,
şi anume ca transferul de loialitate era posibil fără a renunţa la identitatea naţională.

Modul de structurare a multor instituţii ale Uniunii Europene corespunde modelului funcţionalist,
fără de care natură tehnică a anumitor reglementări comunitare nu poate fi înţeleasă.

Neofuncţionalismul a dezvoltat multe dintre teoriile funcţionalismului, în special analiza privind

capacitatea limitată a statului naţional de a răspunde nevoilor oamenilor. Ideea potrivit
căreia descentralizarea, împreună cu integrarea regională, este o sursă importantă
pentru întărirea legitimităţii unor structuri supra-naţionale va fi preluată şi rafinată de
exponenţii neofuncţionalismului încă de la sfârşitul anilor '50 pentru a explica natura
şi modul de funcţionare a Comunităţilor Europene.

În concluzie ambele teorii se regăsesc într-o oarecare măsură sau au influenţat construcţia
europeană de astăzi, de aici rezultând şi importanţa lor. Fiecare dintre cele două teorii îşi are
propriile avantaje şi critici. În ciuda faptului că modelul funcţionalist al cooperării
internaţionale poate fi considerat un eşec, argumentele funcţionaliste continuă să joace şi
astăzi un rol important în plan internaţional, îndeosebi prin modul în care sunt concepute în
prezent instituţiile internaţionale. Neofunctionalismul duce perspectiva funcţională a integrării
mai departe, pentru dezvoltare este nevoie de o organizaţie supranaţională ca Uniunea
Europeană care lasă statelor sale membre exercitarea atributului suveranităţii, cu unele
limitari, controlate totuși de principiul subsidiarității.

6
BIBLIOGRAFIE

1. Secareș, V., Suport de curs „Teorii ale integrarii europene”, București, 2011

2. Dragan, G., Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism Politici

comune ale UE,online pe http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=453&

3. http://www.lotsofessays.com/viewpaper/1706917.html