SFÂNTUL GHEORGHE – PURTĂTOR DE BIRUINŢĂ

Ce este sau ce poate însemna pentru omul

contemporan o sărbătoare? Mai întâi, ea poate fi
evocare, omagiere a ceea ce s-a întâmplat într-un
moment dat, în acest fel, legându-se de timp, de un
timp ce poate fi concret, real, istoric, dar şi de un altul
mitic, sacru, al gesturilor şi evenimentelor revelate. A
serba este echivalent cu a nu da uitării, a cinsti şi a
onora, dar şi cu a reveni la un moment şi la un
eveniment esenţial, generator de ordine şi echilibru, la
un etalon. Sărbătoarea este, în egală măsură, amintire
şi inaugurare, conturând ideea de întemeiere, de
consacrare.
Cuvânt vechi, din fondul latin, a serba (servare),
desemnează respectul cu care slujim un model, dar şi
îndatorirea de a-l transmite, de a face din el un reper
viu, cel al istoriei trăite sau mitice.
A serba înseamnă a te raporta la timpul abosult,
la timpul modelator, dar şi la cel mărunt, individual. Este un drum făcut în timp, o
revenire, o împrospătare prin memorie şi repetare, un traiect circular ce le include şi le
absoarbe, la un moment dat pe toate cele lineare.
Simţim nevoia să sărbătorim. Astfel, ne purificăm, ne revigorăm, ne consfinţim,
căci ne întoarcem într-un punct esenţial, originar, pentru a retrăi un eveniment, o
experienţă decisivă. De aici se naşte ideea că timpul nu este egal cu sine, adică nu este
calitativ acelaşi, ci există momente şi intervale puternic impregnate de sacralitate – cele
sărbătoreşti – şi altele – cele cotidiene – de esenţă laică, ce se derulează fără o relaţie
intimă şi evidentă cu sacrul. De fapt, revenirea aceasta nu este decât o raportare la
ritmurile universului fiindcă momentele ce se cer sărbătorite se supun mersului aştrilor şi
ciclului vegetaţional.
În calendarul popular, Sf. Gheorghe este sărbătorit la 23 aprilie, el fiind
considerat a fi un zeu al vegetaţiei, protector al naturii înverzite, al vitelor şi oilor şi este
identificat cu Cavalerul Trac.
Cultul Cavalerilor Danubieni îşi are originile în impresionantul şi totodată
enigmaticul cult al Cavalerului Trac. Mihail
Rostovtev era de părere că acest Cult al
Cavalerilor Danubieni nu este altceva decât o
contopire a Cultului lui Mithras cu al Cavalerului
Trac, o divinitate pastoral – agricolă a triburilor
trace. În întreaga lume tracică, divinitatea cu cea
mai bogată reprezentare este Cavalerul Trac.
Cultul Cavalerului Trac apare în forme
plastice influenţate puternic de epoca elenistică,
cele mai vechi reprezentări figurative ale acestei
divinităţi fiind destul de rare şi întâlnindu-se cu
precădere în jurul oraşelor greceşti de pe ţărmul
egeean şi pontic, începând din secolul al IV – lea
a. Hr. În secolul al III -lea a. Hr. reprezentări ale
Cavalerului Trac încep să apară în Asia Mică, iar în lumea tracică pătrund în secolul I a.
Hr.

1
 Cavalerul Trac, Zeul Tânăr al tracilor balcanici şi danubieni, a fost numit şi Heros
sau Heron, fiind reprezentat călare. Scena centrală a Cultului Cavalerului a fost
reprezentată pe tăbliţe sculptate, basoreliefuri lucrate în plumb – în vechile credinţe
plumbul era un metal al infernului şi magiei. În iconografia românească, acest cult a
supravieţuit în chipul lui Sfântul Gheorghe. Deoarece acest Zeu Tânăr apare reprezentat
pe stele funerare, s-a argumentat ideea că ar fi patronat războiul şi cultul funerar.
Pe teritoriul ţării noastre, Cultul Cavalerului Trac este atestat prin imaginile de
epocă găsite în Oltenia, Dobrogea, Transilvania. El apare reprezentat sub forma unui
erou călare, însoţit de un altar şi „pomul vieţii” – pom pe care se încolăceşte un şarpe –
călăreţul având o lance în mână. Este văzut ca un simbol al victoriei „binelui” asupra
„răului” şi morţii, deci şi ca un simbol al nemuririi. Calul, animal solar, este un simbol al
imortalităţii. Şarpele încolăcit în jurul pomului simbolizează căpetenia, zeul conducător;
el sacralizează arborele (pomul vieţii). Acest arbore, aşa cum afirmă şi Mircea Eliade,
reprezintă o axă ce uneşte lumea terestră de cea celestă, este „arborele veşnic” care
sprijină universul şi simbolizează biruinţa vieţii asupra morţii.
Cultul Cavalerului Trac, prin reprezentarea sa ca o imagine – simbol este o primă
apropiere a spiritualităţii păgâne de creştinism. În aceste reprezentări ale Cavalerului
Trac care apar pe morminte, moartea este văzută ca un prag ce delimitează lumea
cunoscută de cea necunoscută, ca un spaţiu între Sacru şi Profan. Calul este considerat
singurul animal care poate trece nepedepsit acest prag dintre cele două lumi.
Putem spune ca acest Cult al Cavalerului Trac este inspirat din credinţele geto-
dacilor în nemurire, în victoria binelui asupra răului.
O altă religie păgână, una stranie şi totodată enigmatică a fost Cultul Cavalerilor
Danubieni. A fost greşit denumită în trecut a Cabirilor, a Dioscurilor, a Călăreţului traco-
mitriac. În prezent, zeii acestei religii sunt cunoscuţi sub numele de Cavalerii Danubieni
sau Cavalerii Dunăreni. Cultul Cavalerului Trac va purta denumirea de Cultul Cavalerilor
Danubieni deoarece aria lor de adoraţie cuprindea, geografic vorbind, provinciile romane
de la Dunărea mijlocie şi inferioară: Dacia Moesis, Panonia, Dalmaţia. Este vorba deci
de un cult local, format iniţial din credinţele poporului de pe Valea Dunării, respectiv
Cultul Cavalerului Trac. Acest zeu a apărut în perioada cuprinsă între secolele I a.Hr. – III
d.Hr. şi s-a continuat apoi prin Cultul Cavalerilor Danubieni care s-a practicat de-a lungul
unei perioade efemere ce a cuprins secolele II – IV.
Despre această religie misterioasă ne-au parvenit destul de puţine informaţii şi
mărturii materiale, ceea ce ştim este că acest Cult al Cavalerilor Danubieni a apărut în
secolul I a. Hr., în lumea tracilor elenizaţi de la sud de Balcani aflaţi sub dominaţia
romanilor, reprezentând probabil un simbol al rezistenţei faţă de zeităţile cuceritoare pe
care aceştia le impuneau celor învinşi.
Acest cult s-a extins treptat, odată cu ofensiva creştinismului religiilor păgâne.
Treptata lui dispariţie a fost consecinţa directă a crizei care a cuprins Imperiul Roman în
perioada anarhiei militare (235 – 285). În anul 271, Imperiul Roman pierde Dacia,
leagănul în care a apărut şi s-a dezvoltat acest cult. În forma sa iniţială, Cultul Cavalerilor
Danubieni a fost unul modest, care exprima credinţa geto – dacilor de la Dunărea
inferioară, cu timpul el a cunoscut o mare extindere, s-a îmbogăţit din punct de vedere
religios şi şi-a făcut adepţi în rândul militarilor şi orăşenilor. Avem de-a face cu o credinţă,
în care este vorba de lupta dintre bine şi rău, binele fiind reprezentat de zeul solar –
poate Zamolxis – care luptă şi învinge pe zeul morţii, Gebelezis, întruchipat de un animal
fabulos, semănând cu şarpele, călcat de copitele calului.
Zeul Cavalerilor Danubieni coboară din negura timpurilor şi luând chipul unui erou
pământean geto – dac devine Invinctus ( invincibil), Sanctus (sfânt), Aeternus (veşnic),
Iohyras (plin de forţă), contopindu-se, odată cu răspândirea creştinismului în Dacia, cu
Sfântul Gheorghe, militar care, datorită martiriului suferit avea să intre în rândul sfinţilor.
Viitorul sfînt - Sfântul Gheorghe, întruchipare a zeului trac ucigând balaurul – stăpânul
Infernului – devine Katahtonist (stăpânul celor morţi) şi totodată al celor vii. Canvalerul
2
Trac sau Danubian se dedublează în Sfântul Gheorghe. Prin creştinarea treptată a geto
– dacilor, care a urmat cuceririi romane şi colonizării devin daco - romani., printr-un
amplu proces de prefacere desfaşurat timp de patru secole, în veacul al VIII- lea se
iveşte Sfântul Gheorghe, provenit din Cavalerul Danubian.
Acest cult al Cavalerilor Danubieni rămâne un remarcabil exemplu de sincretism
religios.
În spiritualitatea populară, Sfântul Gheorghe, zeul vegetaţiei, protector al naturii
înverzite, este cel de-al doilea stâlp calendaristic. Nu întâmplător este sărbătorit
primăvara, ca simbol al renaşterii, al trezirii şi biruinţei vieţii.
Ziua de Sfântul Gheorghe este considerată şi ziua începutului noului an pastoral,
dată la care se constituie turmele. De această zi se leagă un bogat repertoriu de practici
şi credinţe referitoare şi la alte spirite şi forţe malefice care ar putea diminua sau anul
afertilitetea şi fecunditatea. O serie de acte magice generale au ca scop, ca şi la alte
sărbători mari de peste an, asigurarea protecţiei magice a gospodăriei, oamenilor,
semănăturilor şi animalelor, sporirea belşugului casnic, stimularea vitalităţii şi atragerea
forţelor benefice.
Multitudinea de credinţe şi practici magice se grupează de-a lungul unui ciclu
festiv de trei zile: Mânecătoarea (ajunul sau noaptea de veghe a sărbătorii), Sângiorzul
şi Calul lui Sfântul Gheorghe.
Ca orice început de activitate din viaţa rurală, deschiderea păstoritului presupune
o suită de rituri magice, de aprindere a focului viu, de trecere a oilor peste foc, de
atingere a lor cu o ramură de verde, toate acestea fiind de neconceput fără ochiul etern
al magiei populare.
Importanţa acordată în calendarul pastoral îi conferă acestei zile valenţele unui
an nou: se scot turmele la păscut, se îndeplinesc acte cu semnificaţii practice, dar şi
rituale, de protecţie şi stimulare, se tocmesc păstorii, se încheie contracte şi se citesc
semnele meteorologice.
Pe teritoriul judeţului Olt se practicau o serie de obiceiuri, multe dintre ele uitate
astăzi.
Pentru protejarea animalelor, gospodinele obişnuiau să pună în coarnele vitelor
un săculeţ cu nisip. În vederea alungării spiritelor malefice, pentru a proteja casa,
gospodăria şi animalele, în noaptea de Sfântul Gheorghe locuitorii satelor mergeau în
pădure să culeagă mânecătoare. Ramurile verzi erau puse la stâlpii de la intrarea în
gospodărie, la grajdul animalelor, la vasele în care se mulgeau vacile, pentru a fi
protejate. În cazul în care ziua de Sfântul Gheorghe cădea după Paşte, gospodinele
obişnuiau să împartă lapte şi produse lactate pentru a avea noroc de mult lapte. Când
Sfântul Gheorghe se celebra într-o zi de miercuri sau vineri se credea că în acel an vitele
nu vor avea prea mult lapte.
Gospodarii se trezeau în zorii zilei şi încercau să practice toate muncile agricole
cu plugul, grapa, secera, pentru a avea spor la muncă tot anul.
Se spune că în noaptea de Sfântul Gheorghe „ard comorile”, fapt care se petrece
după cântatul cocoşilor, deconspirând locul unde sunt îngropate. Deşi toată comunitatea
putea să vadă flacăra albastră care indica locul unei comoiri, nimeni nu încerca să o
dezgroape de teamă să nu fie blestemat şi de a nu avea necazuri în viaţă.
Copiii îşi puneau sub pernă uneltele pentru a deprinde mai uşor o îndeletnicire, o
meserie. Potrivit tradiţiei locale, nu era bine să dormi afară până la Sfântul Gheorghe,
deoarece umblau Ielele. Dacă în ziua de Sfântul Gheorghe nu era rouă, anul era
secetos. Gospodinele obişnuiau să aprindă focuri pentru a proteja casa şi gospodăria.
De Sfântul Gheorghe multe se făceau. Se făceau şi „farmece de dragoste”, şi câte
şi mai câte... Fetele şi flăcăii mergeau la râu cu o oală nouă şi un fir de busuioc, luau apă
de trei ori şi „făceau de dragoste”. Tinerii mergeau într-o poiană să se „înrourească”, să
se spele pe faţă cu rouă, sau se priveau dimineaţa în apă pentru a vedea chipul celui cu

3
care se vor căsători. Pentru a fi sănătoşi, în ziua de Sfântul Gheorghe oamenii se spălau
la râu înainte de răsăritul soarelui.
Dar azi nu se mai fac atâtea...
După cum observăm, apa, focul şi ramurile verzi sunt prezenţe purificatoare,
apotropaice şi stimulatoare, adevărate embleme ale Sfântului Gheorghe în ipostaza sa
populară.
Pe teritoriul judeţului Olt, mai exact în comuna Orlea, se practica, în ziua de
Sfântul Gheorghe, un obicei numit Govia. Un grup de tineri, însoţiţi de lăutari plecau prin
sat şi strângeau difetite obiecte lucrate de fete pe timpul iernii: piese de port, scoarţe.
Căruţa în care se adunau aceste obiecte era împodobită cu ramuri de salcie şi de
mânecătoare adunate de flăcăi. Se organiza hora satului în cadrul căreia erau
prezentate obiectele, pentru a fi admirate de întreaga comunitate şi apoi se începea
vânzarea lor. Un tânăr lua pe rând obiectele şi striga: „ Cine îl cunoaşte să vină să-l ia!”.
Pentru a şi le răscumpăra, fiecare plătea o sumă de bani. Cu banii adunaţi din
răscumpărare flăcăii organizau o petrecere pentru tineri. Acest obicei avea drept scop
evidenţierea priceperii fetelor care îşi pregăteau zestrea ce putea f admirată cu acest
prilej de tot satul.
Sărbătoarea tradiţională atât de bogată în obiceiuri a Sfântului Gheorghe se
defineşte între celelalte de peste an ca una cu foarte vechi semnificaţii legate de cultul
vegetaţional şi de biruinţa definitivă a soarelui asupra încremenirii iernii, un prag ce
poartă toate valorile simbolice ale trecerii către vară.

Claudia Balaş
Muzeograf - Secţia Etnografie
Muzeul Judeţean Olt