lîngă ea, auzindu-i răsuflarea şi bătăile inimii, în noaptea aceea de beznă şi spaime, deveni subit cea mai

gingaşă şi mai bună soră din cîte cunoscuse şi din cîte putea să-şi închipuie prichindelul cîrn şi cu păr
de lumină.
― Ce fel de cuvinte, Ticuşorule?
― Cuvinte din basme... Ştii tu!... Cuvinte cu care se fac vrăji, cuvinte cu care se deschid... ştii tu...
― Aaaaaa! se dumeri Maria. Se poate, Ticuşor? Îmi închipui ce-i cu tine. Te crezi în peştera lui Aii
Baba şi ai uitat formula magică! Se poate, Ticuşor?
― Am uitat-o... se tîngui prichindelul, deşi nu avea ce să uite pentru că nu citise basmul. Spune-o!
― Sesam, deschide-te! Asta-i formula!
Tic şopti în gînd cele două cuvinte şi apoi începu să se pipăie. De vreme ce se simţea nu erau bune
cuvintele. Dar îşi adusese aminte că moş Timofte nu-i spusese nimic despre harul cutiei de a pulveriza
fiinţele. Cutia avea o singură vrajă. De aceea aprinse lanterna, scoase limba şi-şi lumină faţa.
Maria se uită la el gata să-l muştruluiască, dar iarăşi îşi aminti unde se află, şi vocea îi răsună
blîndă, duioasă:
― Tic! Nu-i frumos să scoţi limba... Mai bine te-ai culca. Şi eu...
― Te rog, Maria... Spune-mi alt cuvînt vrăjit...
― Zău, Tic, ar trebui să te culci...
― Te rog mult, mult de tot, spune-mi...
― Abracadabra...
― Cum? întrebă înfiorat posesorul cutiei magice.
― A-bra-ca-da-bra! îi silabisi Maria pe şoptite.
― Abracadabra! reţinu de astă dată, foarte precis, prichindelul. Şopti apoi cuvîntul pe înfundate,
aprinse lanterna şi din nou scoase limba.
― Tic!... Mă supăr... Vrei să-i trezeşti pe ceilalţi? Zău că aţipisem. Doamne...
Ştiind că este absolut nevinovat, prichindelul mai încercă o dată:
― Maria... Te rog... dar se răzgîndi înduioşat de oboseala ei.
― Ce vrei, Ticuşorule? întrebă ea din somn.
― Noapte bună, Maria... şopti prichindelul.
Maria nu mai izbuti să-i răspundă, pentru că somnul o cuprinse într-o clipă în sacul moale şi
odihnitor. Tic mai rămase o bucată de vreme cu gîndurile treze şi cu ochii deschişi în bezna care n-avea
nevoie de licărirea lui. Mai întîi i se închiseră ochii, apoi i se încîlciră gîndurile.
― Abracada... mai şopti el şi capul îi alunecă blînd pe mînă, fără să-l poată reţine, şi mai ales fără să
ştie.
Primul vis îl duse într-o lume fantastică, subpămînteană. Parcă era călăuzit de mîna unui uriaş
nevăzut, care îl apăra de orice şi de oricine. Şi pe unde nu-l ducea! Cîte minunăţii! Castele şi coloane, şi
arcade şi cupole, şi statui, şi oglinzi de apă albastră şi şiraguri de mărgele, mari, la gîtul unor fiinţe
gigantice, care nu-i făceau nici un rău... Şi o catedrală! Doamne! Ce minune!... Cum străluceau tuburile
orgii! Şi cîte, cîte, cîte minunăţii! Numai în vis se pot vedea!
Dacă bezna şi-ar fi deschis numai o clipă ochii, şi-ar fi întipărit pentru vecie, alăturîndu-l celor mai
de preţ podoabe, zîmbetul unui prichindel blond şi ciufulit, care ajunsese după milioane de ani în
ascunsa ei împărăţie.

Timpul nu se mai supunea convenţiilor şi nu mai avea valoare în noaptea nesfîrşită pe care o
străbăteau cei doi urmăritori. Parcă trecuseră zile, luni, poate că trecuseră chiar vieţi de cînd părăsiseră
lumina zilei. Cîndva înconjuraseră, căţărîndu-se pe ţărmuri şi stînci prăpăstioase, un lac mare, apoi
pătrunseseră într-un tunel plin de cotloane şi firide, care şerpuia fără încetare. Lampa bărbosului
lumina drumul, oprindu-şi raza în stîncile fiecărui cot. Mergeau fără să scoată un cuvînt, fără să mai
atingă apa, fără sa facă vreun zgomot. Presimţeau că se apropie locul de popas al celor după care por-
niseră. De cîteva ori oboseala le întinsese lanţuri la picioare, dar izbutiseră să scape de ele, chemaţi de
forţe mai tari.
Lumina lanternei se izbi pe neaşteptate de o barcă lungă de cauciuc şi atinse mîna unui copil,
care-şi alunecase degetele în apă. Vînătorul era cît pe-aci să se repeadă înainte, prin apă, dar bărbosul îl
opri, strîngîndu-i braţul, într-un cleşte de fier. Apoi, fără o vorbă, îl trase spre el şi îşi reluară amîndoi
mersul, dar nu înainte ca pînă atunci, ci înapoi spre lac.
Vînătorul se supuse, dar cînd îşi închipui că se depărtase prea mult de locul unde zărise barca, se
smulse din strînsoarea celuilalt, şoptind cu voce furioasă:
― Dom'le! Eşti nebun? Vrei să-i lăsăm să ne scape? Pe cinstea mea! Trebuie să punem mîna!
― Stai! Nu te repezi ca un bolovan! Mai apelează şi la chestia aia de pe umeri. Ce-ai vrea să faci?
― Ştiu eu, dom'le, ce vreau! Orice!
― Uite ce-i, coane! Să ne înţelegem! Primul lucru e să le luăm prada! Al doilea e să le-o luăm fără să
ne simtă. Şi pe urmă vin şi chestiile personale. Şi ale mele şi ale dumitale, fiecare vrem cîte ceva.
― Dom'le! în ce spui dumneata e ceva care nu-mi convine. Pe cinstea mea. Dacă le-o luăm fără să ne
simtă, zici să ne dăm la o parte...
― Cam aşa... spuse bărbosul. Dacă nu simt şi dacă ne dăm seama că nu şi-au dat seama, atunci