Falsificatorii de bani

de André Gide

"Există anumite defecte care, bine folosite,

strălucesc mai puternic decât virtutea
însăşi."

O carte „despre nimic”, după

cum spune și Edouard - personajul-
romancier - întrebat fiind despre ce va
fi vorba în cartea la care lucrează:
Falsificatorii de bani.

Romanul, apărut în 1925, este

singura operă gidiană pe care autorul a
subintitulat-o „roman” şi, paradoxal,
aceea pe care Andre Gide o
caracterizează în Jurnalul său drept „un
roman ratat”.

E dificil de întocmit un rezumat al

romanului, pe de o parte, pentru că nu acțiunea este cea care îl leagă, pe de alta parte, datorită
complicatei rețele de relații ce se stabilesc între personaje. Unul dintre nuclee îl va constitui
cuplul tinerilor prieteni Bernard Profitendiu și Olivier Molinier, amândoi pasionați de literatură.
Ca reprezentanți ai scriitorilor deja consacrați, vom avea două personaje antologice : unchiul
Edouard, modelul literar al lui Olivier, și contele Robert de Passavant, a cărui ultimă carte tocmai
umpluse, cu succes, librăriile.

Bernard, care își părăsise căminul aflând că nu e decât bastardul celui pe care îl crezuse
tată, se folosește de relația lui Edouard cu Olivier și de o complicată suită de evenimente pentru
a-i solicita scriitorului să-l ia ca secretar. Olivier se vede, în schimb obiectul interesului contelui
de Passavant, autor celebru, dar om de o moralitate îndoielnică. Să spunem în treacăt că cei doi
se cunosc prin intermediul fratelui lui Olivier, Vincent, medic de viitor, care o abandonează pe
Laura Vedel-Douvier, lăsând-o însărcinată, pentru a deveni amantul unei bune cunoștințe a
contelui : Lady Griffith. Olivier nu apreciază peste măsură talentul literar al contelui și ar
prefera, fără îndoială o relație mai apropiată cu Edouard, dar pudoarea și scrupulele îl împiedică
să-i mărturisească adevăratele sale sentimente, menținându-l într-o atitudine rezervată în care
unchiul său deslușește,cu tristețe,doar indiferență. Apropierea neașteptată a lui Bernard de
Edouard e resimțită dureros de Olivier, ca o uzurpare, fapt care îl face cu atât mai receptiv la
ispititoarea propunere a lui Passavant de a deveni redactor-șef al unei reviste tinere pe care vrea
să o creeze.

Între timp Edouard cedează rugăminților fostului său profesor, , de-ai căuta nepoțelul în
Elveția. Va pleca, așa dar, cu Bernard, dar și cu Laura Douvier, o veche iubire a lui, pe care nu o
poate lăsa singură până nu își lămurește situația dificilă. Micuțul Boris este găsit, dar Edouard
chiar îl va aduce cu el pentru a-l instala la pensionul părinților Laurei, aproape de bunicul său.
Din păcate însă bunicul e prea bătrân și atmosfera pensionului prea puțin potrivită pentru Boris,
fire extrem de sensibilă și de instabilă psihic.

Pe Bernard călătoria cu Edouard pare să-l fi schimbat. Cunoaște pentru prima dată iubirea
necarnală, al cărei obiect va fi Laura (care se va întoarce alături de soțul pe care îl trădase). Apoi,
odată ieșit de sub tutela părintească, revolta cu orice preț nu pare să-l mai atragă. Se ruşinează
chiar de infatuarea copilărească de altădată şi de plăcerea ostentativă de a şoca. Olivier,
încercând disperat să pară superior detaşat în faţa lui, se simte jenat intuind schimbarea celuilalt
şi văzându-se combătut cu chiar argumentele lui de altădată. Distanţa dintre el şi Edouard îi pare
lui Olivier încă mai mare. Nu-i mai poate vorbi, fără să se simtă ridicol şi demn de dispreţ. Îl
invită la banchetul dat cu ocazia înfiinţării
revistei, dar acolo e de ajuns să-şi închipuie
privirea lui dezaprobatoare, ca să-şi piardă
firea. Sub influența alcoolului iscă o situaţie
penibilă, iar a doua zi dimineaţa, trezindu-se ,
încearcă sa se sinucidă. Covalescenţa lui
Olivier îi va apropia pentru prima dată fără
rezerve pe cei doi. Bernard se va întoarce la
tatăl său, plin de o nouă înţelegere pentru
sentimentele acestuia.

Ultimul eveniment major al cărţii îl

priveşte pe Boris. Aruncat într-o gravă
depresie de vestea morţii singurei sale prietene,
faţă de care nutrea o iubire aproape mistică, băiatul cade pradă unui joc, de o cruzime greu de
imaginat, al câtorva din colegii săi. Catastrofa, plănuită cu grijă de unul, asistată mai mult sau
mai puţin iresponsabil de ceilalţi, este inevitabilă: Boris se sinucide în sala de meditaţii, sub ochii
colegilor şi ai bunicului său, chiar cu pistolul cu care acesta din urma încercase nu de mult să-şi
ia viaţa.

Nu este o lectură uşoară: nu avem parte de o voce narativă impersonală şi liniştitoare, ni

se prezintă personaje care se dovedesc a nu avea nici un rol, iar firele numeroaselor intrigi rămân
suspendate.

Cosmin NECHITA