Professional Documents
Culture Documents
numele de Dafina.A fost odată, cine ştie în ce veac, o domniţă, care simţea o arzătoare
dorinţă să aibă şi ea o fetiţă. Cum nu-i fusese dată bucuria aceasta, ea plângea şi se jăluia
toată ziua şi toată noaptea:
— Doamne, de aş avea o fetiţă, şi de n-ar fi altceva, să fie măcar o foaie de dafin.
Într-o zi, cum sta supărată, suflarea vântului îi aduse peste fereastră o frunză de dafin.
Frunza asta, ca prin minune, se mişca singură şi umbla prin casă ca un om. Dar domniţa
nu luă seama şi la măturat foaia fu culeasă şi aruncată la gunoi. Dusă cu gunoiul în
margine de cetate, o zburături vântul şi o purtă în pădure, într-o poiană: înflorită, în acea
poiană crescu şi se învoltă Dafina, ca o floare gingaşă şi miresmată, şi răspândea
balsamul ei fermecător în toată împrejurimea.
După mai multă vreme, nimeri într-acolo voinicul-voinicilor, care venea să vâneze.
Zorise o bună bucată de drum, până ce pe la amiazi se apropie de poiana unde petrecea
însorindu-se Dafina. Cum o văzu, fermecat ca de o vedenie, a strigat, minunându-se :
Şi dafinul se deschise şi din tulpina lui, ce să vezi ? Răsări Dafina dalbă cu surâsul pe
buze. Repejor, în vârful picioarelor, alergă la masa pregătită şi scutură cu mânuţa sa
frunza de dafin în bucate. Apoi, repejor, la copacul ei pieri sub scoarţă.
Veni voinicul, se aşeză la masă şi vru să îmbuce. Dar mâncarea nu o putu pune în gură de
atâta iuţeală.
— Măi bucătare, făcu el, unde ţi-a fost mintea când mi-ai presărat mirodeniile în mâncare
?
Bucătarul ce să mai zică? Sărmanul de el se ştia fără vină. Se ruşina şi tăcu.
Cum îndrăgi locurile acelea, vânătorul mai întârzie o zi. Bucătarul cumpănea gustul
bucatelor şi le potrivea ca să nu dea greş. După ce le bucătari bine, gândi în sine : „Acum
pot în toată liniştea să trag un pui de somn, că de când eu bucătăresc, n-am mai gătit o
mâncare aşa de grozavă”.
Şi tot ca mai înainte, fata trânti foaia de dafin în bucate. Când veni flăcăul de la
vânătoare, găsi pe bucătar cufundat în somn, sforăind. Îl clinti din loc şi-l sculă :
— Ce trăsnaie ţi-a venit să torni atâtea mirodenii ? Nu vezi că mâncarea e foc de iute ?
— Cum aşa ? Asta nu mi s-a întâmplat în viaţa mea !
— Gustă să vezi ce otravă e !
Flăcăul rămase şi în ziua aceea nemâncat ca lumea, săturat numai cu pâine goală.
Dimineaţa, când se trezi, grăi bucătarului :
— Astăzi veghez eu la mâncare şi tu mergi la vânătoare. Poate aflu ce se întâmplă aici.
Şi aşa a făcut. Bucătarul aruncă puşca pe umăr, deşi nu era deprins s-o poarte şi înainta
spre pădure, iar vânătorul se apucă de bucătărit, măcar că nu ştia cum să umble cu
polonicul. Dar lui îi ardea să afle ce vietate, ce jivină sau gânganie vine tiptil, de-i
otrăveşte bucatele. Se stârci după o tufă de jnepeni şi pândi. Pe la prânz hop şi Dafina :
Dafinul se deschise şi Dafina se desprinse din copac. Roti ochii în jur, să vadă dacă n-o
adulmecă cineva, dar nu zări ţipenie de om. Şi parcă dusă în zbor, zvârli doi pumni de
frunză în mâncare. Dar când fugi spre copac, flăcăul sosi din urmă, o cuprinse blajin spre
a nu o înspulbera de firavă ce era şi o sărută.
Apoi Dafina, îmbujorată, căută a se încopăci, dar tulpina se închise şi zise :
Dafina iar se rugă dragului dafin spre a se cuibări în culcuşul ei, dar dafinul tot inimă
înlemnită : nu vru să-i deschidă.
Într-o zi, umblând pe pajiştea frumoasă, el se sili să-i culeagă flori de tot felul, şi albe, şi
roşii, galbene şi albastre, vineţii şi verzui, şi mai mari şi mai mărunte şi i le înmănunche
în poală. Şi Dafina prinse a se alinta cu ele, a le înviora stropindu-le cu apă şi a se pierde
de drag în tovărăşia lor ; le săruta şi le sorbea mireasma, până ce ameţită şi fericită
adormi între floricele.
Ajutat de bucătar, vânătorul desfăcu şi ridică cortul şi plecă, după ce mai întâi îl puse să
îngroape vatra din pădure, pentru ca atunci când se va trezi Dafina, să i se pară că totul a
fost o nălucire de vis.
Dormi ea cât dormi, dar când deschise ochii, se văzu biata de ea singură. Începu să
suspine din adâncul sufletului şi să se jăluie :
— Ce rău a fost voinicui-voinicilor, ce inimă împietrită a avut! Cum de s-a îndurat să-şi
lase pustie pe Dafina lui ?
Şi-i tot picurau lacrimi peste floricele, le înmănunchia la sânu-i, le strângea şi le cânta :
Când îi auzi jalnica poveste, pustnicului i se făcu milă de ea. Numaidecât o îmbrăcă cu
straie de ale lui, ca să nu fie cunoscută, şi o luă cu dânsul spre cetate, unde locuia
voinicul-voinicilor. Nimeriră tocmai la nunta lui. Când lumea dimprejur văzu un
pustnicel aşa de mărunţel, începură unul şi altul a râde de el. Prin acele locuri era datina
ca la nuntă să cânte fiecare. După ce cântară toţi, veni şi rândul pustnicului. Dar el numai
un cântec ştia :