Și era o zi specială în regat.

Pentru că așa decisese prințesa cu părul ruginiu și

ochi verzi ca iazul din pădure. De fapt, ziua era deosebită și prin faptul că se apropia
toamna. Fără să fie încă toamnă cu adevărat. Dar nici vară nu mai era. Așadar, era o zi
specială tocmai prin faptul că nu se deosebea cu nimic de zilele din săptămâna ce trecuse,
sau din săptămâna ce urma...
Era o zi specială prin faptul că prințesa binevoia să asculte oamenii de rând.
Punea slujitorii să scoată o masă mare afară, în curtea castelului, pe care tot aceștia
așezau teancuri, teancuri de hârtii ce conțineau decizii luate în anii trecuți, sau, uneori,
decizii ce urmau a fi luate. Pentru că prințesa era înțeleaptă, iar poporul mai puțin, și
prințesa știa de multe ori ce urma să i se ceară. Se aștepta, de exemplu, ca breasla
țesătorilor să ceară cu patru (sau poate cinci) procente mai mult spațiu în piața centrală a
cetății decât în anul ce trecuse, sau, măcar mai mult decât breasla zugravilor. Aveau
dreptate, aveau nevoie de spațiu, unde să întinzi, să expui, să arăți atâtea pânze frumoase,
pe nuanțe diferite de verde și arămiu... zugravii veneau cu două trei găleți de var, câteva
bidinele, iar de rest se lăudau doar că verdele de anul acesta e mai verde decât cel de anul
trecut. Și că rezistă altfel la intemperii, sau la soare. Aveau și ei dreptate, rezista altfel, cel
puțin până la prima zăpadă.
Iar, uneori vântul de toamnă grăbită, sau de vară târzie, oricum, un vânt special,
pentru că era o zi specială, amesteca, fura, și tulbura ordinea deciziilor, fără ca asta să fi o
problemă, pentru că, în final, și dacă prințesa decidea în favoarea zugravilor, aceștia, ușor
bețivani de felul lor, cedau rapid și fără ceartă spațiul necesar țesătorior...
Și avea prințesa un scaun special pe care ședea să asculte dorințele și cererile
poporului. În primul an scosese tronul regal afară, din sala regală a tronului, dar renunțase
la idee, în momentul în care breasla ziditorilor, alături de cea a zugravilor, prezentaseră
factura costului reparațiilor necesare celor trei arcade demolate, breasla neguțătorilor de
lemn de abanos – bănuia că fusese special creată cu acea ocazie, dar nu avea dovezi...
venise cu factura de costuri aferente înlocuirii ușilor distruse cu aceeași ocazie, ba chiar, i
se adusese o factură ce conținea costurile importului a trei elefanți necesari mutării
aceluiași tron. Regal. Pentru că tatăl său regele luptase în multe războaie și, într-un final,
ca un mare războinic, decisese ca tronul său să înglobeze spadele regilor înfrânți. Să
înglobeze era un cuvânt cu care venise artistul ce făurise tronul, de altfel foarte
impunător, foarte mare și foarte greu, un tron demn de un rege. Și regele făcuse repede
reumatism de la tot fierul și oțelul care-i ținea rece la spatele regal – deși regina-l sfătuise
să pună o pernă, două, că-i îngheață curul (și acela, evident, tot regal), și decisese să-și ia
consoarta și să dispară pe o insulă fără anotimpuri, unde să poată sta relaxat sub o
umbrelă, sorbind, la fel de relaxat, băuturi cu nume ciudat, și imposibil de pronunțat în
public.
Așa că prințesa rămăsese stăpână și factor decizional – sau for decizional, ambele
variante fiind cumplit de corecte, dar numai prințesă, pentru că nu se găsea un prinț
dornic să devină rege. Tatăl său trecuse prin foc și sabie regatele vecine, iar familiile
regale doar prin sabie, așa că pe întreg continentul era o criză acută de prinți. Și stând ea
pe scaunul special, special adus din bucătăria palatului, pentru această ocazie deosebită,
în timp ce urmărea punerea în scenă a unui spectacol pueril, în care se manifestau
talentele ascunse și vocile deosebite ale copiilor din cetate, medita la tristețile vieții, la
faptul că nu-și găsește iubirea, nu a vieții, s-ar fi mulțumit și c-o iubire de-o vară, sau de-
o toamnă, și se întreba dacă ar fi cazul să o caute. Dar e complicat să cauți iubirea atunci
când ești prințesă, sunt voci multe ce te bârfesc, și ochi mulți ce te păzesc. E complicat. E
foarte complicat, din foarte multe motive. Decisese, acum trei ani, în momentul demolării
parțiale a palatului, cu ocazia înființării primei zi speciale, că va decide și de ce anume e
complicat. Și era sigură, că undeva, printre toate acele hârtii oficiale, îngrămădite pe
masă – pe masa specială, desigur – exista și o decizie parțială, ce urma să fie completată
în mod definitiv, și care ar fi putut aduce liniște întregului regat. Pentru că prințesa avea
un scrib princiar, nu regal, ce nota, uneori, ce gândea prințesa. Scribul era din păcate ușor
curvar, iar uneori ușor bețivan, așa că și el încurca deciziile, și gândurile, și, mai trist,
sentimentele prințesei. Uita să le noteze în ordinea corectă, uita să le sorteze, dar se
mândrea cu o memorie de elefant. Uita și că din cauza vârstei memoria lui nu mai era ce
a fost odinioară, uita și faptul că elefanții cu care se compara fuseseră făcuți shaorma cu
ocazia ultimei zi speciale. Iar poporul apreciase gestul doar parțial, se pare că totuși
elefanții au carnea tare. Bucuria fusese mare doar pentru că, dincolo de paguba făcută de
ierbivore prin grădinile lor de legume, casele erau încă la locul lor. După ce fuseseră
reconstruite, parțial sau total. Străzile regatului nu erau concepute pentru dimensiuni de
elefant.
Deci. Zi lungă, plângeri și cereri diferite, și, evident, nimeni nu pleca nemulțumit.
Pentru că prințesa era un înger de bunătate, iar poporul de rând știa acest lucru. Și pentru
situațiile incerte, poporul se întreba ce anume ar fi decis prințesa, așa că toate erau bune și
frumoase. Iar, într-un final, veni și rândul grațierilor, așa că fuseră aduși prizonierii regali.
Aceștia erau trei la număr, îi moștenise prințesa de la tatăl său, unul era rsponsabil de un
exces de sare în bucate, altul strănutase într-o ședință regală, iar al treilea îndrăznise să
afime că un rege de departe avea un palat regal, mai regal. Erau crime grave, deci
prințesa le confirmă arestul la domiciliu, sau pe țară, sau pe continent – că oricum regatul
nu prea avea limite clare, și-i trimise înapoi la ale lor. Moment în care scribul princiar își
aminti că mai era un prizonier ce solicitase audiere, nu că ar fi fost treaba lui, dar prințesa
îi ceruse cu doi ani în urmă să aducă problema în discuție. Când va avea timp și chef.
Prințesa, evident. Că și prizonierul era al ei. Venise de departe, și ceruse audiență la oră
târzie, iar prințesa era ocupată, deci spusese – atunci – să aștepte. După trei zile îl
găsiseră gărzile princiare pe trepte, dormind, și-l arestaseră pentru vagabondaj. Iar cu
ocazia ultimei zile speciale prințesa își rupsese o unghie, așa că nu fusese un timp bun
pentru a-l asculta.
Așa că fu adus prizonierul. Iar acesta nu spuse nimic deosebit. Doar că era
însoțitorul unui prinț, venit de foarte departe, da, acum doi ani, venea călare pe un cal
alb,cu armura pe el – relativ dificil, vara era cald, iarna ținea de rece, dar prințul era
determinat și hotărât – și, la margine regatului, făcuse prințul pană pe copita dreapta spate
la cal. Sau armăsar. Nu găsise un fierar adecvat, pe atunci cu toții erau profilați pe săbii și
scuturi, încă sperau în reluarea războaielor regelui, așa că îl trimisese pe el, pe slujitorul
său credincios, să anunțe pe prințesă că e pe drum, că vine, și că va ajunge... într-un final,
să își declare iubirea veșnică, relativ rezonabilă, și eternă pe deasupra. Iar asta ar fi scutit-
o pe prințesă de a-și găsi dragostea, pe care oricum nu o căuta, și deci nu o găsea, dar, una
peste alta, ar fi fost suficient să fie regină.
Iar prințesa, plictisită și oarecum obosită, dădu o decizie excepțională prin care
urma să fie găsit prințul – cu tot cu cal alb –, să fie adus la castel, iar, după caz, să fie
vindecat și consolat pentru așteptare, sau mumificat, și, după două săptămâni rezonabile
de convalescență, sau uscare, să fie făcută o nuntă ca în povești, care îi va conferi statutul
de regină.
Nu de alta, dar în nordul țării, de pe unde decisese prințul să îți facă intrarea în
regat, civilizația cu toate binefacerile ei nu prea ajunsese... Și se vorbea despre animale
mari, bipede, care, uneori, când le vedeai că fac un foc, și le întrebai ce gătesc, spuneau
simplu: tot carne...