Printre cele mai comune distorsiuni cognitive întâlnim:

Gândirea emoțională – se referă la interpretarea realității prin prisma trăirilor emoționale.

Oamenii cred că ceva trebuie să fie adevărat pentru că așa „simt" ei, ignorând dovezile. De
exemplu, dacă unei persoane îi este frică de câini, poate crede că toți câinii sunt periculoși,
nerealizând că această concluzie se bazează pe propriile emoții, și nu pe fapte.

Gândirea alb-negru – plasarea experiențelor de viață și a persoanelor în categorii total opuse.

Se referă la faptul că persoana nu reușește să vadă lucrurile în „nuanțe de gri”. De exemplu,
cineva poate considera că dacă nu face totul perfect, este un ratat.

Suprageneralizarea – pe baza unui singur eveniment negativ, persoana generalizează excesiv și

ajunge la concluzia că toate celelalte evenimente din viața lui vor fi la fel. Adică își formează
niște concluzii sau reguli pe baza unor situații izolate, pe care le va aplica și în alte situații
asemănătoare. De exemplu: „Dacă am picat acest examen, cu siguranță le voi pica și pe
celelalte”, „Dacă am avut o relație abuzivă, înseamnă că toate relațiile mele vor fi abuzive”

Etichetarea – reprezintă o formă extremă de suprageneralizare. Etichetăm o persoană pe baza

unui singur aspect, iar apoi nu mai ținem cont de dovezile care sunt incongruente cu acea
etichetă. De exemplu, putem spune despre un om că este un incompetent doar pentru că o dată a
făcut o greșeală oarecare, fără a mai lua în seamă apoi toate reușitele sale.

Credința că lumea este dreaptă – în viață există nedreptăți și, oricât ne-am dori să credem că
lumea este întotdeauna corectă și dreaptă, această presupunere nu este bazată pe realitate. Atunci
când judecăm fiecare situație în funcție de acest criteriu, în momentul în care ne vom confrunta
cu o nedreptate, în loc de a încerca să găsim soluții ori să acceptăm ce nu putem schimba, ne
vom lăsa copleșiți de furie, neputință, resentimente, tristețe. În plus nu ne putem aștepta ca lumea
să fie dreaptă, doar pentru că noi am vrea să se întâmple asta.

Credința că ceea ce simți în prezent, vei simți cu siguranță și în viitor - oamenii își
imaginează și cred cu tărie că dacă astăzi simt un lucru, la fel vor simți și în viitor. De exemplu,
dacă în prezent simți că nu ești suficient de puternic pentru a te adapta unei situații, a depăși un
obstacol, a-ți învinge o frică, crezi că niciodată nu vei putea să faci aceste lucruri, pentru că
întotdeauna te vei simți așa. Sau, dacă iubești cu pasiune pe cineva astăzi, îți imaginezi că vei
simți exact la fel, cu aceeași intensitate și peste 10, 20 sau 30 de ani. Adevărul este că trăirile
noastre se schimbă, deoarece atât percepțiile cât și viața noastră este supusă schimbării și nu
există certitudinea că dacă astăzi simți ceva, vei simți pentru totdeauna acel lucru.

Credința că îi putem schimba pe alții – de multe ori oamenii consideră că fericirea lor depinde
de alți oameni. În acest sens, nefericirea lor este cauzată tot de cei din jur. Dacă cei apropiați nu
sunt așa cum ne dorim noi, dacă nu se comportă așa cum vrem, vom încerca să îi schimbăm
punând presiune pe ei pentru a corespunde așteptărilor noastre, pentru a ne face pe plac, pentru a
ne satisface dorințele, pentru că numai așa vom putea fi fericiți. Dacă nu, suntem nefericiți.
Această idee este falsă, pentru că în realitate o persoană se schimbă dacă și doar atunci când își
dorește asta. În plus, fericirea noastră nu depinde de alți oameni, ci de noi înșine.

Citirea gândurilor – persoana crede că știe ce gândește o altă persoană, fără a avea suficiente
informații care să îi susțină această convingere, grăbindu-se a trage concluzii, în general
negative. De exemplu, dacă cineva râde, persoana poate concluziona eronat că sigur râde de ea.
Sau „sigur nu mă place”, „știu ce gândești, tu de fapt nu voiai ca eu să vin aici”.

Ghicirea viitorului – se referă la tendința de a face presupuneri în legătură cu viitorul și a le

percepe ca fiind absolut adevărate, în ciuda faptului că nu avem suficiente dovezi pe care ne-am
putea baza atunci când facem acele afirmații. De exemplu, dacă cineva nu a întâlnit încă un
partener potrivit, poate gândi că nu va întâlni niciodată pe nimeni cu care să formeze o relație.
Însă nu are de unde să știe acest lucru, dar consideră că acest fapt se va întâmpla cu siguranță,
deși alte variante sunt bineînțeles posibile.

Imperativele categorice – se referă la faptul că persoana crede că lucrurile trebuie să fie ori să
se întâmple într-un anume fel, doar pentru că ea își dorește asta, ignorând realitatea obiectivă:
„El trebuie să îmi facă pe plac, altfel nu mă iubește”, „Eu trebuie să câștig acest premiu, altfel
concursul nu este drept”. Atunci când ne așteptăm ca oamenii să facă ce vrem noi, pentru că așa
vrem noi, iar acest lucru nu se întâmplă, suntem dezamăgiți și furioși, dispuși chiar să ne
răzbunăm, fără să ne dăm seama că noi suntem de fapt cei egoiști pentru că le pretindem diferite
lucruri fără a ține cont și de dorințele lor.

Personalizarea – tendința de a lua totul personal sau de a ne învinovăți pentru producerea unor
evenimente, neținând cont de ceilalți factori care au contribuit la producerea acelor evenimente.
De exemplu, un părinte care crede că el este de vină pentru faptul că fiul său nu a intrat la
facultate; o persoană care crede că este vina ei dacă cineva nu se simte bine la o petrecere; dacă
partenerul este supărat pentru că a avut o zi grea la birou, apare presupunerea că de fapt el este
supărat pe tine.

Catastrofizarea – exagerarea importanței sau semnificației unor aspecte. Evenimentele

neplăcute sunt privite ca fiind adevărate catastrofe. De exemplu, un student care pică un examen
poate crede că și-a ratat întreg viitorul. O persoană care face o greșeală minoră la locul de muncă
poate crede că își va pierde slujba, că nimeni nu o va mai angaja vreodată și că va ajunge pe
străzi.

Învinovățirea celorlalți – se referă la faptul că oamenii au tendința de a-i învinovăți pe ceilalți

pentru ceea ce simt sau trăiesc. Nu își asumă responsabilitatea pentru alegerile lor, pentru felul în
care se simt, pentru viața lor și caută vinovați în exterior pe care să îi poată blama: „din cauza ta
mă simt așa”, „tu m-ai enervat”, „din cauza ta am renunțat la ...”, „din cauza ta am făcut asta”.
Însă nimeni nu poate să ne facă să ne simțim într-un fel anume și nimeni nu ne poate impune
cum să reacționăm. Noi suntem cei în controlul minții și emoțiilor noastre și noi suntem cei care
alegem și luăm decizii.