Universitatea de Studii Europene din Moldova

Facultatea DREPT

Disciplina: Problemele dezvoltării legislației execuțional penale

Referat

Clasificarea condamnaţilor
Aspecte Naţionale şi Internaţionale

A elaborat: Cuciurca Ana A verificat: Prodan Svetlana

Student al anului I, Ciclul II

Chişinău 2015
 CUPRINS

1.Organizarea penitenciarelor şi instituţiilor de prevenţiune în perioada

1652-1862
2.Regimul penitenciar – sec.XX-XXI pe plan internaţional şi naţional
3. Conţinutul regimului în penitenciare
4. Regimul penitenciar special (diferenţiat)
CONCLUZIE
BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE

Problematica sistemului execuţional penal – în afara de dreptul procesual penal s-au purtat
discuţii cu privire la existenţa unui drept penitenciar sau sistem execuţional penal. O mare parte
din doctrinari au înclinat să tăgăduiască existenţa unui asemenea sistem, socotindu-se „temeinică
opinia dominantă” care considera normele privitoare la executarea pedepselor ca fiind norme de
drept penal, cu sediul firesc în cadrul dreptului formal (procedural). Executarea pedepselor face
parte din activitatea care realizează reacţiunea represivă şi întregeşte disciplinarea acestei
reacţiuni şi aparţine, deci, domeniului dreptului penal1.
Desigur, pentru acel timp, faţă de stadiul de dezvoltare socială şi al dezvoltării dreptului
penal, inclusiv al ştiinţei dreptului penal, opinia menţionată pare logică şi consecventă. În actuala
etapă însă sunt mai justificate opiniile care s-au pronunţat în favoarea existenţei sistemului
execuţional penal şi chiar şi a dreptului penitenciar.
Faţă de denumirile diferite care s-au vehiculat în legătură cu sistemul executării
sancţiunilor de drept penal precizăm:
a) denumirea de sistem execuţional penal pare mai exactă şi mai corespunzătoare fiindcă,
pe de o parte, ca fond, ea exprimă ideea corectă că această ramură de drept (drept
execuţional penal) are ca obiect executarea pedepselor şi a celorlalte sancţiuni de drept
penal, pe de altă parte, ca formă, această denumire este mai des folosită şi cunoscută în
literatura de specialitate.
b) denumirea de drept penitenciar, cînd este vorba de executarea tuturor sancţiunilor de
drept penal, cum este în cazul de faţă, nu poate fi acceptată, fiind prea îngustă, ea
referindu-se numai la executarea pedepselor privative de libertate.
Factorii dezvoltării sistemului execuţional penal – factorul principal al dezvoltării sistemului
execuţional penal este, în primul rînd, existenţa unor relaţii sociale pri-
vind executarea sancţiunilor penale. Aceste relaţii s-au amplificat pe măsura progresului
legislaţiei în materie şi a apariţiei de noi sancţiuni penale şi de noi moduri de executare a
acestora, ceea ce a contribuit implicit la dezvoltarea sistemului execuţional penal2.
Concomitent, în politica statului nostru, în această materie, s-a dezvoltat interesul pentru
perfecţionarea şi justa orientare a activităţii de executare a sancţiunilor penale; ca urmare, a
crescut şi s-a dezvoltat şi legislaţia privind executarea acestora, ceia ce constituie un nou factor
care a determinat apariţia şi dezvoltarea unui nou sistem – sistemul execuţional penal. De

1
V. Dongoroz „ Drept penal, partea generală”, Bucureşti 1939, p. 32
2
I. Oancea, Dreptul execuţional penal, o nouă ramură de drept penal în „Revista de drept penal”, an II, nr. 1, p. 36
3
asemenea a crescut interesul statului nostru pentru intensificarea procesului de reeducare şi
reintegrare socială a celor condamnaţi penal, ceea ce a contribuit la dezvoltarea şi perfecţionarea
normelor de drept execuţional penal şi la sistematizarea mai buna a acestora.
La dezvoltarea sistemului execuţional penal contribuie, în al treilea rînd, şi rolul, nu
numai al statului în general, dar şi al organelor speciale ale statului (de exemplu, organul de stat
pentru executarea pedepselor – Departamentul de executare a deciziilor judiciare, Institutul de
Reforme Penale), care au atribuţii în îndreptarea şi reeducarea persoanelor aflate în executarea
pedepselor.
Perfecţionarea legislaţiei în materie este ilustrată şi de diversificarea crescîndă a
sancţiunilor penale. Alături de pedepse, ca sancţiuni de drept penal, s-au dezvoltat măsurile de
siguranţă, precum şi măsurile educative.
Dacă înainte, normele privind executarea sancţiunilor penale se înscriau, parţial, în Codul
Penal, acum această reglementare s-a extins şi s-a unificat alcătuindu-se o legislaţie nouă şi
unitară prin prevederi speciale privind executarea pedepselor şi a celorlalte sancţiuni de drept
penal. După cel de-al doilea război mondial şi, îndeosebi, în ultimele două-trei decenii, în cele
mai multe ţări din Europa, au început a se elabora chiar şi legi speciale privind executarea tuturor
sau aproape a tuturor pedepselor şi a altor sancţiuni penale. Dacă înainte, în materie de legi
privind executarea pedepselor prevalau dispoziţiile privind executarea pedepselor privative de
libertate, acum aceste legi au devenit mai cuprinzătoare, ele cuprinzînd nu numai dispoziţii cu
privire la executarea pedepselor principale (pedeapsa privativă de libertate, amenda), dar şi cu
privire la executarea pedepselor complementare a măsurilor educative etc. Amplificarea
legislaţiei executării pedepselor şi a celorlalte sancţiuni penale se explică şi prin noile concepţii
privind scopul şi funcţiile executării sancţiunilor penale3. Dacă înainte, scopul executării
pedepselor era mai mult pedepsire, reprimarea condamnaţilor, iar funcţiile acestora erau
intimidarea şi eliminarea celor vinovaţi, acum scopul este apărarea socială şi prevenirea
infracţiunilor, iar funcţia educativă a fost ridicată pe primul plan. În această nouă situaţie,
legislaţia execuţional penală ar trebui să cuprindă dispoziţii noi, menite să asigure o orientare
corespunzătoare activităţilor din acest domeniu fără de care executarea sancţiunilor penale ar fi
lipsită de o bază principală. În aceste noi condiţii perfecţionarea normelor de drept privind
executarea sancţiunilor penale, ca şi gruparea lor în legi speciale sau coduri speciale privind
executarea sancţiunilor penale, ar trebui să constituie un deziderat primordial pentru legislativ.

3
R.Schmelk, G.Picca „Penologie et droit penetentiaire” Edit.Cujas, Paris. 1997, p.19,135,137
4
 1.Organizarea penitenciarelor şi instituţiilor de prevenţiune în perioada
1652-1862
În această perioadă, adică de la apariţia Pravilelor şi pînă la punerea în aplicare a
Regulamentului Organic, atît închisorile din Moldova cît şi cele din Muntenia erau sud
autoritatea marelui Armaş, despre care cronicarul Miron Costin zice: „de la el depinde închisorile
din toată ţara; ele este şi „instigator” domnesc; sub el sunt mai mulţi armaşi şi călăi”.
Mai tîrziu s-a creat postul al doilea de armaş cu însărcinarea ţinerii registrelor tuturor
deţinuţilor. Multă vreme închisorile din aceste timpuri au rămas în aceiaşi stare de primitivitate,
adică gropniţe şi beciuri, în care deţinuţii erau aruncaţi unii peste alţii, lipsiţi de orice îngrijire.
Starea de lucruri a început a se schimba către sfîrşitul sec. XVIII.
Astfel, Nicolae Mavrogheni (Muntenia 1786-1790) a dat poruncă „ca femeile să nu fie
închise la un loc cu bărbaţii, iar în cazul cînd închisoarea nu permite această separaţiune să fie
închise la un om de ispravă şi însurat dacă pîrcălabul satului n-ar fi însurat”. Tot acest domnitor
mai hotărăşte ca „preventivii să fie cît mai curînd judecaţi, neputînd a fi ţinuţi în aresturile
preventive mai mult de patru zile”.
Alexandru Moruzzi, domnitor în Muntenia şi Moldova, a introdus munca obligatorie a
deţinuţilor în fabrici pentru plata despăgubirilor celor condamnaţi la datorii mici.
Odată cu apariţia Regulamentului Organic care a fost pus în aplicare, în Muntenia, în
1831 şi în Moldova în 1832 şi pe baza dispoziţiilor din el, ia fiinţă un regulament al temniţelor
pentru Muntenia şi diferite hotărîri ale obştii adunări, prin Anaforalele Sfatului Administrativ şi
Ofişele domneşti pentru Moldova4.
a) Închisorile din Muntenia
Prin Regulamentul temniţelor, Marele Armaş este înlocuit cu vornicul temniţelor.
Acesta era însărcinat cu strîngerea birurilor de la ţiganii de pe proprietăţile
domneşti şi cu îngrijirea pazei şi bunei rînduieli a temniţelor şi a ocnelor din tot principatul.
Vornicul avea sub ordiile sale: un inspector general, un ajutor anumit de Domn pentru Craiova şi
toate închisorile din Oltenia, cîte un îngrijitor la fiecare temniţă, cîte un inspector la fiecare ocnă
şi numărul necesar de dorobanţi pentru paza temniţelor şi a ocnelor. Cancelaria vorniciei era
instalată în Curtea puşcăriei din Bucureşti.
Îndatoririle vornicului erau unele relative la trimiterea şi ţinerea arestanţilor în temniţe şi
ocne, altele administrative. El nu putea deţine sau libera pe cineva fără formele legale, întărite de
Domn ţi protocolite de Ministrul Dreptăţii. Dacă i se prezentau acte în neregulă, era obligat să le
trimită înapoi, raportînd cazul Domnului.

4
Vasile Florea, Liubovi Florea „Drept execuţional penal”, Editura Arc, Chişinău, 1999, p.30
5
 Pedepsele celor cu purtări proaste erau dictate de vornic, iar a celor vinovaţi de încercare
de evadare sau evadare chiar, de vornic sau instanţa judecătorească, după caz. Aceste pedepse
erau: bătaia cu toiagul, mărirea timpului deţinerii în temniţe şi ocne a celor cu condamnări
limitate, punerea, în secret, în cătuşe a celor condamnaţi pe viaţă şi reducerea porţii de hrană.
Pedepsele puteau fi aplicate în parte sau combinate.
Din punct de vedere administrativ, Vornicul răspunzător de buna întreţinere a temniţelor
şi ocnelor, de hrana şi îmbrăcămintea deţinuţilor.
Condamnaţii la munca silnică în ocne şi cei scoşi la munca publică, aveau hainele şi
căciula făcute din două culori ca sa nu se poată amesteca printre oamenii liberi. Vornicul avea
atribuţia de a propune condamnatul cu purtări bune, pe cei bolnavi şi bătrîni la uşurarea sau
iertarea pedepsei. El avea obligaţia de a face inspecţii tuturor temniţelor şi ocnelor la diferite
intervale de timp. În toată Ţara Românească erau şase temniţe: Bucureşti, Craiova, Giurgiu,
Brăila, Telega şi Ocnele-Mari. În afara celor şase temniţe mai erau 14 închisori de judeţe
întreţinute de primării sau sfaturile orăşeneşti folosind în acest scop banii din economia locală.
Beneficiilor rezultate din munca deţinuţilor în ocne li se dădeau următoarea
destinaţie: 1/3 se capitaliza în folosul lor pentru liberare; 2/3 se vărsa la vornicie pentru
necesităţile tuturor temniţelor, iar ca stimulent celor care treceau peste norma minimă de lucru
fixată pe zile, li se dădea rachiu de prune.
Persoanele trimise în surghiun şi femeile osîndite pe timp limitat sau pe viaţă, îşi
executau pedeapsa în mănăstiri sub conducerea vorniciei şi întreţinerea statului5.
Potrivit Regulamentului temniţele din Bucureşti şi Craiova, precum şi închisorile din
judeţe, aveau cîte patru încăperi, despărţind bărbaţii de femei şi preveniţii de condamnaţii
definitiv. Fiecare temniţă şi închisoare din judeţ trebuia să aibă celule pentru arestanţii răzvrătiţi
şi spital. Vizita bolnavilor se făcea de către medicii oraşelor mai apropiate, iar moralizarea
deţinuţilor – de către un preot angajat în acest scop. Regulamentul mai prevedea diferite norme
pentru încarcerarea arestaţilor şi contabilitatea închisorilor.
b) Închisorile din Moldova
În capul acestei instituţii era Armaşul, însă cu puteri mult mai reduse ca a vornicului din
Muntenia. În Moldova erau 13 temniţe de judeţe. Aceste închisori se întreţineau din bugetul
statului, la care se mai adăugau banii proveniţi din darurile persoanelor particulare. Arestaţii
preventivi erau folosiţi la lucrări publice, iar cei condamnaţi – la muncă silnică, la tăiat sare stînd
tot timpul în ocnă. Pentru siguranţă, ocna nu avea scări.

5
P.Zidaru. op. Cit.,p.70
6
 Pedepsele disciplinare pentru toţi arestaţii erau la fel cu cele din Muntenia. Cei ce se
liberau din închisori sau ocnă, trebuiau să dea „garanţii” că vor avea purtări bune şi să declare
unde se vor stabili cu traiul.
Pînă la Grigore Ghică (1849-1856), închisorile s-au aflat în cea mai neagră mizerie. Acest
domnitor a cerut să i se facă un raport asupra închisorilor şi în şedinţa domnească din 1850, în
baza raportului prezentat, s-au făcut cîteva modificări şi reparaţie temniţei de la Iaşi, iar
temniţele din judeţ s-au instalat în case particulare cu totul improprii acestei destinaţii.
Deţinuţii din toate temniţele duceau o viaţă plină de lipsuri, trăind, de cele
mai multe ori, graţiei milosteniei persoanelor particulare. Abia în 1833 s-au luat măsuri
referitoare la hrană, îmbrăcăminte, încălzirea şi iluminarea temniţelor. Acestea dispoziţii au
rămas în vigoare pînă în anul 1862, cînd s-a întocmit un regulament al închisorilor pentru toată
ţara.
c) Prima organizare a închisorilor (1862)
Serviciul închisorilor în România a fost organizat pentru prima dată în anul 1862 prin
Regulamentul aprobat şi decretat cu decretul domnesc din 11 august, pus în aplicare la 1
octombrie aceluiaşi an.
Regulamentul prevedea următoarele tipuri de închisori:
1. preventive;
2. corecţionale pentru condamnări de la 6 zile la doi ani;
3. de recluziune la muncă silnică în ocne, pe viaţă şi pe timp limitat;
4. de recluziune la munci silnice mai uşoare;
5. corecţionale pentru minori de la 8 – 20 ani;
6. de recluziune pentru femei de toate categoriile6.
Închisorile preventive aveau două blocuri: unul pentru bărbaţi şi altul pentru femei.
Blocul bărbaţilor era împărţit în 3: pentru arestaţii preventiv, pentru condamnaţii pînă la 6 luni şi
pentru trecători. Regulamentul în schimb nu se ocupă deloc de sistemul penitenciar. Clădirile
erau tot cele vechi, iar deţinuţii trăiau tot timpul în comun. Hrana şi îmbrăcămintea erau
reglementate.
Corecţionalii şi recluzionarii primeau ca îmbrăcăminte cîte o cămaşă, o pereche de
pantaloni şi trei perechi de opinci pe an. Ocnaşii, luîndu-se în consideraţie munca mai grea,
primeau cîte 2 cămăşi, 2 perechi de pantaloni şi 4 perechi de opinci pe an.
Arestaţii dormeau nu numai în aceiaşi încăpere, dar şi în paturi comune. Fiecare
închisoare avea o infirmerie şi un medic care pe lîngă vizita şi tratamentul bolnavilor, se ocupa şi
de starea igienico-sanitară a închisorii. Serviciul religios se făcea de un preot. Regulamentul mai
6
P.Zidaru. op. cit.,p.73
7
prevedea obligaţii vis-a-vis de disciplina şi pedepsirea deţinuţilor, la instruire şi educare în
închisori7.
Pedepsele disciplinare erau următoarele:
1. oprirea vizitei din partea familiei;
2. interzicerea de a coresponda cu familia;
3. oprirea de la primblare;
4. cătuşe la picioare;
5. închiderea într-o celulă întunecoasă;
6. cătuşe la mâini şi picioare.
Aceste pedepse puteau fi combinate şi dacă prin utilizarea lor nu se ajungea la nici un
rezultat, directorul putea aplica lovituri. Toţi arestanţii sănătoşi trebuiau să lucreze pînă la vîrsta
de 70 ani.
Prin acest regulament se prevedea pentru administraţia închisorilor un personal al
serviciului central şi altul al serviciului exterior. Personalul serviciului central era format dintr-un
inspector general, un inspector ajutor şi doi secretari, iar cel al serviciului exterior – dintr-un
director, un contabil grefier, 3 gardieni la suta de arestaţi şi un medic.
Închisorile de judeţe aveau numai un îngrijitor şi un servitor. Remunerarea funcţionarilor
era mult mai mare decît a celorlalţi funcţionari ai Statului şi se bucurau şi de avantaje precum:
locuinţă, iluminare, încălzire sau echivalentul ei în bani.

2.Regimul penitenciar – sec.XX-XXI pe plan internaţional şi naţional

7
Европейские пенитенциарные правила, Regles penitentiaires europeenns (Русская версия), Russian
8
 Primele reguli menite să reglementeze comportamentul cu deţinuţi au fost elaborate de Liga
Naţiunilor în luna septembrie 1934, deşi munca de elaborare a lor se desfăşura încă din anul
1929. Elaborînd aceste reguli, Liga Naţiunilor acorda o atenţie deosebită şi lua în consideraţie
faptul că ele urmează a fi aplicate în toate sistemele penitenciare, indiferent de sistemul juridic,
social sau economic al statului respectiv.
Deşi ele nu pretindeau a fi un „etalon” de întreţinere a deţinuţilor în închisorile
penitenciare, ele urmăreau totuşi scopul de a stabili condiţiile minime: clasificarea deţinuţilor
potrivit categoriilor, repartizarea şi separarea deţinuţilor du-
pă criteriile cunoscute, influenţa corecţională asupra deţinuţilor, regimul penitenciar, disciplina,
personalul instituţiilor penitenciare, pregătirea spre resocializare a deţinuţilor.
Ar fi naiv să se creadă că imediat după elaborarea acestui regulament situaţia pe plan
mondial a suferit schimbări imediate. Numai odată cu fondarea Consiliului Europei şi renaşterea
aspiraţiilor spre o politică penitenciară mai progresistă, s-a produs o reorientare istorică şi o
renovare socială a lumii.
Avînd ca scop ameliorarea cît mai eficientă a condiţiilor de deţinere în penitenciare, în
1957 a fost creat Comitetul European pentru Problemele Criminalităţii (CEPC), în sarcina căruia
a fost pusă întreaga responsabilitate pentru activitatea desfăşurată de Consiliul Europei în acest
domeniu. Mai tîrziu, odată cu încheierea activităţii unui grup de experţi în domeniul penologiei,
în 1975 a fost adoptată Rezoluţia (73) 5, care conţine textul versiunii europene a Regulilor
minime standard de comportare cu deţinuţii. Se recomandă Guvernelor statelor-membre să se
conducă în activitatea de elaborare a legilor şi în practică de principiile formulate în reguli şi să
prezinte o dată la 5 ani secretarului general al Consiliului Europei raportul privind progresul
realizat în acest domeniu.
Un rol important în această tendinţă l-a avut Comitetul pentru colaborare în domeniul
penitenciar (CCP), care era determinat de problema fundamentală de contribuire la dezvoltarea
metodelor practice moderne de deţinere a locurilor de privaţiune de libertate, de ţinere a
evidenţei asupra deţinuţilor; să servească în calitate de centru informaţional şi de documentare;
să acorde consultaţii statelor-membre în probleme penologice; să organizeze şi să desfăşoare
conferinţe ale conducătorilor instituţiilor penitenciare.
Ar trebui de subliniat faptul că regulile nu posedă o forţă juridică obligatorie în cadrul
dreptului internaţional. Cu toate acestea, ele reprezintă un cod de standarde şi de măsuri practice
ce se bazează, pe consensul şi acordul reciproc al statelor semnatare, care au acceptat regulile în
calitate de obiect al politicii penale în domeniu.
Statutul intern al Regulilor s-a modificat substanţial de la ţară la ţară, dat fiind faptul că,
în unele cazuri, ele au fost incluse în legislaţiile penitenciare naţionale, fiind reflectate total sau
9
parţial, într-o formă sau alta, în regulamentele de ordine interioară ale locurilor de privaţiune de
libertate.
Principiile fundamentale ale Regulilor prevăd că:
 privaţiunea de libertate urmează a fi efectuată în asemenea condiţii de deţinere şi într-o
astfel de atmosferă morală, care ar asigura respectul demnităţii umane şi ar corespunde
prezentelor Reguli;
 prezentele Reguli aplicate egal tuturor. Nu se admite discriminarea în temeiul rasei,
culorii pielii, sexului, limbii, confesiunii religioase, convingerilor politice, statutului
economic ş.a.
 scopul influenţei corecţionale asupra deţinuţilor constă în faptul că se caută să fie
asigurată sănătatea si demnitatea lor şi, în măsura în care permite termenul de detenţie,
să contribuie la insuflarea acestor persoane simţul responsabilităţii şi a priceperilor, care
le vor permite să se reintegreze în societate, le vor ajuta să respecte legislaţia şi să-şi
satisfacă în mod legal necesităţile vitale.
Regulile menţionate sunt atît de detaliate, încît prezintă, într-adevăr, un program deplin
de activitatea instituţiilor penitenciare:
- primirea, înregistrarea şi repartizarea deţinuţilor;
- asistenţa medicală, sportul şi odihna, instruirea;
- disciplina şi sancţionarea;
- comunicarea cu lumea exterioară şi pregătirea pentru punerea în libertate.
Ţinînd cont de rolul deosebit de important al personalului instituţiilor penitenciare,
Regulile subliniază necesitatea unei selectări minuţioase şi serioase, ţinînd cont de faptul ca el,
personalul, trebuie să fie onest, omenos, responsabil, profesionist, să posede calităţi necesare
unei asemenea activităţi.
Republica Moldova, fiind membru al Consiliului Europei, şi-a asumat anumite
obligaţiuni în faţa comunităţii europene.
Reprezentanţii organizaţiilor internaţionale corespunzătoare controlează mai des situaţia
în închisorile republicii, ceia ce e uşor de observat la ora actuală.
Situaţia reală în penitenciare este, pur şi simplu, îngrozitoare. Condiţiile de deţinere sunt
de aşa natură, încît nu pot fi descrise. Fireşte, ajungînd aici, condamnaţii sunt departe de a se
„corecta şi reeduca”, înrăindu-se pentru toată viaţa uneori, contra statului, contra întregii
societăţi, procesul de degradare al personalităţii lor aprofundîndu-se. Ca urmare, deţinuţii ies la
libertate cu predispoziţii mult mai negative, decît pînă la condamnare.
3. Conţinutul regimului în penitenciare

10
Executarea pedepsei închisorii în penitenciar se efectuează într-un anumit regim, care poate fi
sever sau mai puţin sever, mai greu sau mai uşor.
De exemplu, bătrînii se bucură de un regim penitenciar mai puţin sever, iar tinerii majori
se bucură de un regim în care se pune accentul pe instrucţie şi educaţie, pe cînd infractorii majori,
în special recidiviştii, au un regim penitenciar mai greu, în care se pune accentul pe izolare, pază,
muncă şi disciplină severă. Aşa fiind, regimul penitenciar este o problemă importantă a executării
pedepsei privative de libertate, fiindcă de felul regimului penitenciar depinde, în cea mai mare
măsură, atingerea scopului executării pedepsei privative de libertate, acela al reeducării
condamnatului şi la abţinerea lui de la comiterea de noi infracţiuni. Se poate spune astfel că prin
regim penitenciar, în sens larg, se înţelege felul cum este organizată executarea pedepsei privative
de libertate în penitenciar sau felul cum este organizată viaţa şi activitatea condamnatului în
penitenciar pe durata executării pedepsei în scopul reeducării şi al prevenirii comiterii de noi
infracţiuni8.
În acest regim de viaţă al condamnatului se cuprind multiple elemente juridice, obligaţii şi
drepturi, măsuri disciplinare ce se aplică în caz de încălcări posibile ale obligaţiilor ce le revin
condamnaţilor şi terminînd cu libertatea definitivă. Elementele care alcătuiesc conţinutul
regimului penitenciar sunt:
obligaţia condamnatului de a se supune măsurii internării în penitenciar - primirea
deţinuţilor în penitenciar reprezintă unul din momentele importante ale complexului proces de
executare a pedepsei cu închisoarea, constituind de fapt punctul de pornire al activităţilor
destinate reeducării şi pregătirii pentru reintegrarea profesională a persoanelor care prin faptele
grave comise au intrat sub incidenţa legii penale. In acest context, problemele pe care le ridică
primirea deţinuţilor în penitenciar (verificarea legalităţii depunerii, identificarea, activităţile
medico-sanitare, prelucrarea principalelor norme ale regimului execuţional penal), presupun o
atitudine de mare răspundere atît pentru ofiţerul de serviciu, cît şi pentru celelalte cadre, care
potrivit legii, au sarcini pe această linie. Astfel, ofiţerul de serviciu procedează la stabilirea
identităţii deţinuţilor nou veniţi, folosind metoda interogării şi a verificării răspunsurilor cu
privire la: nume şi prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele părinţilor, domiciliu,
ocupaţia, antecedentele penale etc., apoi verifică legalitatea actelor de deţinere şi conţinutul
dosarului de penitenciar, care trebuie să fie complet şi să conţină toate piesele de procedură.
Percheziţia se execută de către o persoană de acelaşi sex cu arestatul, ridicîndu-se toate obiectele
personale aflate în plus asupra deţinuţilor, banii şi lucrurile de valoare. Odată terminată
percheziţia, ofiţerul de serviciu ia măsurile necesare pentru îndeplinirea cu stricteţe a măsurilor

8
Traian Pop „ Drept penal comparat Penologie şi ştiinţă penitenciară ", Cluj 1924, pag. 98.

11
igienico-sanitare (tuns deparazitare, baie), după care îi prezintă la vizita medicală şi se
confirmă prescripţiilor date de medic cu privire la eventuala separare a celor cu boli contagioase
sau suspecţii de asemenea afecţiuni;
obligaţia de a respecta şi suporta un anumit regim de deţinere, de privare de libertate -
condamnatul, după emiterea mandatului de executare a pedepsei
închisorii, este internat în penitenciar, fiind privat de libertate şi izolat de lumea din afară, liste o
primă privare şi limitare a libertăţii. Deţinerea condamnatului în penitenciar este cunoscută în
istoria şi teoria dreptului penal şi a dreptului penitenciar sub 4 forme mai importante şi anume:
• regimul de deţinere în comun - în penitenciar persoanele condamnate sunt ţinute
împreună ziua şi noaptea; ele iau masa în săli comune, dorm şi lucrează în spaţii comune.
Bineînţeles, femeile sunt ţinute separat de bărbaţi. Acest regim este consacrat în legislaţie
şi practica majorităţii ţărilor din Europa şi de pe alte continente. Avantaje - acest regim
este mai uşor de organizat - clădiri, structuri interne mai simple.
În al doilea rînd, din punct de vedere psihologic, este mai uşor de suportat, deoarece se
păstrează elementele vieţii sociale; condamnaţii, deşi sunt persoane obligate să sufere o
pedeapsă, ca oameni, rămîn în contact unul cu alţii şi, în felul acesta, se întreţine la condamnaţi
tendinţa de viaţă socială, firească, aceea de a fi împreună şi de a comunica între ei. Dezavantaje -
acest regim presupune contacte între condamnaţi de diferite feluri (primari şi recidivişti,
periculoşi şi ocazionali). Or, condamnaţii recidivişti şi periculoşi exercită aproape întotdeauna o
influenţă negativă asupra infractorilor ocazionali sau primari. Din această cauză, în literatura de
specialitate s-a susţinut opinia precum că regimul de detenţie comun este, în multe cazuri, „o
şcoală de pregătire a crimei" 9. Mai există dezavantajul că deţinerea în comun poate genera
promiscuitatea între condamnaţi, relaţii vicioase între aceştia, mai cu seamă cele de natură
sexuală (homosexualitate). De asemenea, regimul de deţinere în comun favorizează în „lumea
condamnaţilor" din penitenciar, posibilitatea ca unii condamnaţi periculoşi, agresivi, să dezvolte
relaţii de dominare şi aservire asupra unor condamnaţi mai slabi, relaţii bazate pe forţă
ameninţare, şantaj. Cu toate măsurile ce se iau în penitenciare (interzicerea şi sancţionarea
disciplinară a folosirii unor condamnaţi mai slabi de către condamnaţii violenţi, agresivi), astfel
de relaţii de forţă nu pot fi întotdeauna eliminate;
• regimul de deţinere celular – ţinerea condamnaţilor închişi în celule
separate, ziua şi noaptea; cu alte cuvinte, regimul celular constă în ţinerea
condamnaţilor în izolare totală sau aproape totală. Condamnatul ia masa în
celulă, acolo doarme, acolo, eventual, lucrează. Avantaje - se evită, într-o
oarecare măsură, influenţele negative, infracţionale, ale condamnaţilor
9
R.Schmelck, G.Picca „Penologie et droit penitentiaire", Editura „Cujas", Paris, 1967, pag. 135
12
periculoşi. În plus, regimul celular oferă o mai mare siguranţă contra
dezordinilor şi evadărilor, deşi nici acestea n-au fost eliminate cu totul,
practica arătînd evadări spectaculoase d i n penitenciare celulare. Se evită,
în mare măsură, promiscuitatea şi influenţele imorale. Dezavantaje - se
impune construcţia unor penitenciare mari, cu un sistem de celule
individuale; are loc izolarea excesivă a condamnatului, după o astfel de
izolare condamnatul nemaifiind apt de o integrare socială; mai mult ca atît,
izolarea celulară poate duce, în unele cazuri, la resentimente şi ură faţă de
oamenii şi societate. Uneori, ca conduce la tulburări psihice şi la încercări
de sinucidere. Ca rezultat, d i n penitenciar poate să iasă un criminal mai
periculos decît a intrat. În celule nu se poate realiza munca condamnatului,
aceasta putîndu-se organiza eficient numai în grupuri. În general, regimul
celular poate fi aplicat şi se aplică condamnaţilor pentru infracţiuni grave,
celor condamnaţi la o pedeapsă de lungă durată. în multe ţări europene
există penitenciare construite pe acest sistem, care se folosesc pentru
condamnaţii periculoşi, recidivişti, care execută pedepse de lungă durată;
• regimul de deţinere mixt - condamnatul este ţinut ziua în comun, iar noaptea în
celulă. Ideea esenţială a autorilor formei de deţinere mixtă era de a prelua părţile
pozitive şi de înlătura părţile negative de la regimul de deţinere în comun şi de la
regimul de deţinere în celulă. Avantaje - ziua, cînd totul este vizibil, există posibilitatea
de a elimina, cel puţin în parte, posibilitatea unor influenţe negative d i n partea
condamnaţilor înrăiţi, iar pe de altă parte, menţine latura de comunicare şi trai social al
condamnaţilor. Dezavantaje - este totuşi o formă de deţinere uniformă, rigidă, statică,
nestimulatoare la resocializare a condamnaţilor şi nepregătitoare pentru integrarea în
societate a condamnaţilor pentru perioada de după liberarea definitivă. Forma de
deţinere mixtă, ca şi celelalte forme, nu ţine seama de conduita bună a unor condamnaţi
şi nu creează condiţii de adaptare a formei de deţinere în funcţie de acest element
important (conduita în penitenciar) al deţinerii condamnaţilor. De aceea, a apărut o
nouă formă dedeţinere, anume forma regimului de deţinere progresiv.
• regimul de deţinere progresiv (Anglia şi Irlanda) - s-a constatat că condamnaţii,
pe parcursul executării pedepsei, se schimbă, dînd dovadă, unii, de bună purtare şi
stăruinţă în muncă. Astfel, s-a pus problema ca regimul de deţinere în penitenciar să se
diferenţieze şi să se desfăşoare pe faze, de la faze mai severe spre faze mai puţin
severe, în funcţie de comportarea şi munca condamnaţilor; cei cu comportarea bună

13
 să aibă posibilitatea de a trece de la o fază mai grea spre o fază mai uşoară pentru a
ajunge în final la libertatea definitivă.
obligaţia de se supune unui anumit regim de ordine şi disciplină interioară, a unui program
zilnic de activitate - scopul este de a corecta şi de a disciplina pe condamnat în timpul executării
pedepsei, dar mai ales, de a preveni dezordinea şi încercările de evadare. În timpul executării
pedepsei, condamnaţii sunt obligaţi să respecte: a) programul zilnic, b) disciplina şi liniştea
interioară, c) să se supună percheziţiilor, d) să respecte regulile de igienă şi prescripţiile
medicului locului de deţinere, e) să aibă atitudine cuviincioasă faţă de personalul
penitenciarului şi faţă de orice altă persoană. Regulamentul penitenciarelor prevede şi o seamă
de activităţi interzise, fiind vorba de o categorie de oameni cu multe deprinderi, din a căror cauză
siguranţa penitenciarului ar putea fi pusă în pericol, activităţi ca de exemplu: a) ascunderea în
cameră a unor obiecte interzise (cuţite), confecţionarea sau deţinerea de obiecte interzise, b)
îndemnarea altor condamnaţi să săvîrşească acte de indisciplină, c) trimiterea sau primirea
corespondenţei sau altor obiecte în afara de cele permise sau pe alte căi decît cele permise.
obligaţia de a suporta şi executa anumite sancţiuni disciplinare în caz de comitere de
încălcări ale ordinii şi disciplinei în penitenciar - sancţiunile ce se aplică, în cazul săvîrşirii unor
abateri, sunt următoarele:
 avertismentul — comunicat personal sau în faţa grupului de deţinuţi, care se aplică pentru
abateri mai uşoare şi constă în dojenirea condamnatului şi în avertizarea făcută acestuia
că, dacă va mai săvîrşi o nouă abatere , i se va aplica o sancţiune disciplinară mai severă;
 retragerea unei responsabilităţi încredinţate, de exemplu, supravegherea altor condamnaţi
la muncă;
 oprirea de la muncă, pe o perioadă de pînă la 5 zile;
 suspendarea alternativă sau cumulativă a dreptului la vizită sau la pachete pe o anumită
perioadă;
 izolarea de grup la izolatorul de pedeapsă pînă la 20 zile cu avizul medicului şi fără
diminuarea drepturilor la hrană.

4. Regimul penitenciar special (diferenţiat)

Regimul penitenciar general cuprinde elemente comune, care se aplică, în principiu,
tuturor condamnaţilor care execută pedeapsa închisorii. Cu toate acestea, există categorii de
14
condamnaţi pentru care, datorită particularităţilor de vîrstă, sex, antecedente penale, natura
infracţiunii săvîrşite, durata pedepsei aplicate etc., trebuia să se creeze un regim penitenciar mai
adaptat acestor categorii de condamnaţi, un fel de regim special. De exemplu, pentru femei,
regimul penitenciar nu poate fi la fel cu cel al bărbaţilor, în special regimul muncii. Pentru
recidivişti, regimul penitenciar nu poate fi la fel cu cel al condamnaţilor primari. În felul acesta,
regimul penitenciar devine individualizat, mai adaptat, în funcţie de datele individuale, sociale
sau cele legate de modul de comportare al diferitelor categorii de condamnaţi, spre a se oferi mai
multe şanse de atingere a scopului de îndreptare şi reeducare a acestora.
Astfel, categoriile de condamnaţi, pentru care se prevăd regime penitenciare speciale,
sunt:
1. condamnaţii la pedeapsă privativă de libertate de lungă durată;
2. condamnaţii la pedeapsă privativă de libertate de scurtă durată',
3. condamnaţii recidivişti, condamnaţii primari;
4. condamnaţii minori (şi tineri - majori);
5. condamnaţii vîrstnici;
6. condamnatele femei;
7. condamnaţii bolnavi şi inadaptaţi social10.
În funcţie de astfel de categorii de condamnaţi, se creează regimuri penitenciare speciale,
regimuri care constituie forme de adaptare, de individualizare ale regimului penitenciar general,
pentru aceste grupe de condamnaţi, se creează regimuri penitenciare diferenţiate, pentru unii,
regimuri cu multă severitate ( recidiviştii) şi pentru alţii cu mai puţină severitate (de exemplu:
bolnavi, bătrîni).
Condamnaţi la pedeapsa privativă de libertate de lungă durată aceşti condamnaţi au
comis infracţiuni grave, ei prezintă un pericol social mai mare şi tratamentul lor este mai dificil.
Astfel, cu privire la privarea de libertate propriu-zisă, adică la regimul de deţinere, acesta se
înăspreşte.
Condamnaţii sunt cazaţi în camere cu un număr mic de paturi, nu pot presta munca în
afara locurilor de deţinere sau în regim de semilibertate şi nu pot fi folosiţi la supravegherea altor
condamnaţi, beneficiază de pachete, vizite, corespondenţă, ţigări la intervale mai mari şi în
cantităţi mai mici decît cele stabilite pentru celelalte categorii de persoane. Programul de muncă
poate fi prelungit, dar nu va putea depăşi 8 ore pe zi. Reeducarea acestor condamnaţi este o
activitate importantă şi complexă. Fiind vorba de infractori care au comis infracţiuni greve
(omoruri, distrugeri, violuri, furturi grave), aceştia pot fi supuşi unui proces de reeducare, cu

10
P.Cuche „Trăite de science penitentiaire et de legislation penitentiaire", Paris, 1905

15
două condiţii: în primul rînd, să fie observaţi şi cercetaţi din punct de vedere fiziologic,
psihologic şi psihiatric şi, în al doilea rînd, procesul reeducativ să fie diferenţiat în funcţie de
caracteristicile de personalitate ale condamnaţilor. Drepturile condamnaţilor sunt, în principiu,
aceleaşi pentru toţi condamnaţii, inclusiv pentru condamnaţii la închisoare de lungă durată, mai
cu seamă drepturile referitoare la masă, adăpost, odihnă, sănătate.
Acestor condamnaţi, cu toată gravitatea infracţiunilor comise, nu li se pot ridica aceste
drepturi.
Condamnaţii la pedeapsa privativă de libertate de scurtă durată - în privinţa
regimului de deţinere al condamnaţilor de scurtă durată (1-2-5 ani) se poate observa că
condamnaţii, care sunt stăruitori în muncă şi disciplinaţi, pot presta muncă fără pază în afara
locului de deţinere sau în regim de semilibertate şi pot fi folosiţi la supravegherea altor
condamnaţi la locurile de muncă, pot fi propuşi a fi liberaţi condiţionat, dacă au executat partea
de pedeapsă prevăzută de Codul penal şi îndeplinesc şi celelalte condiţii privind comportarea şi
antecedentele penale, pot beneficia de permisii şi de învoiri, beneficiază de pachete, vizite,
corespondenţă la intervale mai scurte decît condamnaţii la închisoare pe lungă durată 11. Regimul
penitenciar al acestor condamnaţi se mai caracterizează prin accentul care se pune pe muncă, mai
cu seamă în cazul celor care fură, înşeală, lenevesc. În ceea ce priveşte calificarea profesională,
pentru cei ce nu au o asemenea calificare, munca este şi mai necesară. Dificultatea constă în
aceea că pentru cei condamnaţi pe termen scurt (cîteva luni sau un an-doi) nu este timp suficient
pentru un proces de reeducare şi de calificare profesională completă. Dar pentru cei condamnaţi
peste un an sau doi, reeducarea şi recalificarea se poate efectua. În cadrul regimului penitenciar
trebuie să se dea atenţie sporită muncii şi calificării profesionale a acestor condamnaţi.
Drepturile acestor condamnaţi în cadrul regimului penitenciar, sunt cele legale, adică se respectă
dreptul la întreţinere, petiţionare, ocrotirea sănătăţii şi vizite, corespondenţă.
Condamnaţii recidivişti - este evident că recidiviştii constituie o categorie deosebită de
condamnaţi. Trăsătura lor caracteristică este aceea de persistenţă în infracţionalitate, cu toate
sancţiunile aplicate sau executate pentru infracţiunile comise mai înainte. O condiţie principală
pentru aplicarea unui regim penitenciar special corespunzător pentru recidiviştii este cunoaşterea
psihosocială a acestora. Este evident că persistenţa în infracţionalitate a unor infractori are la
bază unele trăsături ale personalităţii recidivistului, fiindcă altfel nu se explică rezistenţa şi
indiferenţa acestuia la pedeapsa închisorii şi la executarea pedepsei. Cercetarea ştiinţifică
distinge mai multe feluri de recidivişti: agresivi, orgolioşi, lipsiţi de voinţă, lipsiţi de stăpînire de
sine, nesociabili, fără simţ moral, crescuţi, de regulă, în familii dezorganizate şi defavorizate.
Recidiviştii vor fi ţinuţi separat de ceilalţi condamnaţi din penitenciar, în special de condamnaţii
11
P. Zidaru, op. Cit. , pag. 99
16
deosebit de periculoşi, dar regimul acestora va fi asemănător cu cel pentru condamnaţii
periculoşi. Regimul de deţinere constă în munca prestată în locuri special amenajate care
să ofere condiţii de pază şi supraveghere sigure; ce sunt folosiţi la activităţi care presupun un
efort fizic mai ridicat în procesul muncii (la încărcări de vagoane, la săpat de drumuri).
Recidiviştii nu pot presta munca fără pază în afara penitenciarului sau în colonii penitenciare
cu regim de semilibertate; ei nu beneficiază de permisii şi învoiri. Ei sunt supuşi unui
regim de ordine şi disciplină mai severă. De altfel, o caracteristică principală a majorităţii
recidiviştilor este indisciplina, refuzul de a se supune la un program de viaţă şi de muncă
ordonată. Aşa fiind, condamnaţii trebuie puşi la un regim sever de ordine şi disciplină în
penitenciar. Cel mai important instrument al regimului penitenciar este regimul de muncă.
Deoarece recidiviştii trăiesc din furturi, înşelăciuni, falsuri, vagabondaj, obligaţia la muncă
trebuie să fie impusă cu orice preţ, dacă e nevoie - şi peste 8 ore pe zi. Potrivit legii, recidiviştii
se bucură de toate drepturile acordate condamnaţilor: hrană, cazare, asistenţă sanitară, legătura
cu familia. În ceea ce priveşte acţiunea de reeducare 12 şi de calificare, acestea trebuie
intensificate şi supravegheate îndeaproape, dat fiind faptul că majoritatea recidiviştilor,
înainte de a reveni în penitenciar, nu şi-au cîştigat existenţa prin muncă. Ştiinţa criminologiei
şi cea penitenciară arată că mulţi recidivişti fac parte d i n categoria infractorilor inadaptaţi
social, adică a celor care suferă de anumite tulburări psihice sau instabili emoţional. În sfîrşit,
pentru condamnaţii recidivişti este necesar să se facă apel şi la sancţiunile disciplinare. Este
cunoscut că recidiviştii sunt în general indisciplinaţi, nu respectă programul zilnic de activitate
în penitenciar, disciplina şi ordinea în muncă. Dar administrarea acestora trebuie să se facă cu
respectul demnităţii condamnatului şi a dispoziţiilor legale în materie.
Condamnaţii minori - pentru intrarea şi repartizarea condamnaţilor minori în
penitenciar au fost prevăzute dispoziţii speciale de protecţie, astfel că în cel mai scurt timp de
la încarcerare, administraţia penitenciarului are obligaţia să înştiinţeze pe părinţi sau pe avocat
despre încarcerarea minorului condamnat. La repartizarea condamnaţilor minori, instanţa ar
trebui să ia în vedere ca aceştia să execute pedeapsa într-un penitenciar cît mai aproape de
domiciliu, trebuie să fie repartizaţi separat de majori, spre a-i feri de influenţa negativă a
acestora. In ipoteza în care secţiile pentru condamnaţii minori sunt organizate în penitenciare
pentru majori, acestea vor fi strict delimitate. Regimul de deţinere al minorilor este mai uşor,
spre deosebire de cel al condamnaţilor adulţi, fiindcă ei, dacă trebuie să termine şcolarizarea ori
învăţămîntul obligatoriu, nu sunt obligaţi să muncească, iar dacă muncesc, sunt folosiţi mai mult
la treburi gospodăreşti interne, beneficiază de bani, pachete şi vizite mai multe, pot fi

12
I. Băcioiu „Deţinuţii reveniţi în penitenciar subiect de analiză şi particularuzare a activităţilor reeducative". Bucureşti,
1982, pag.120.
17
propuşi la liberare condiţionată. Ei nu pot munci în afara locului de deţinere fără pază, datorită
vîrstei, iar nesupravegherea lor în afara locului de deţinere este periculoasă. În penitenciare,
condamnaţii minori au un regim special de deţinere, în care se ţine seama de particularităţile şi
necesităţile fizice şi psihice proprii vîrstei acestora, de protecţia şi asistenţa specială care trebuie
asigurată, în scopul dezvoltării acestora. Condamnaţii minori au toate drepturile prevăzute de
lege pentru condamnaţii majori, dar şi unele drepturi speciale acordate minorilor: primesc hrană
zilnică în cantităţi mai mari decît adulţii, li se asigură 8 ore de somn neîntrerupt, precum şi
programul zilnic de exerciţii fizice în aer liber şi de sport, pot primi vizite şi pachete la intervale
mai scurte şi în cantităţi mai mari decît adulţii, vor fi facilitate contactele cu familia şi cu
reprezentanţii organelor de resocializare şi reintegrare a minorilor. Condamnaţii minori care nu
au absolvit ciclurile de învăţămînt obligatoriu sunt obligaţi să urmeze cursurile organizate în
cadrul penitenciarului. Ceilalţi minori care nu au o calificare şi se apreciază că este necesar să
se recalifice, sunt obligaţi să urmeze formele de calificare sau recalificare organizate în
penitenciar. Munca în cadrul unei pedepse privative de libertate constituie un element pozitiv, în
sensul că ajută la menţinerea sănătăţii fizice şi psihice (capacitate intelectuală, voinţă),
care apoi va ajuta la încadrarea în muncă şi posibilitatea cîştigării existenţei p r i n munca
proprie. Condamnaţii minori, îndeosebi cei care nu au terminat cursurile de învăţămînt
obligatoriu şi apoi cei care nu au o calificare profesională, în timpul executării pedepsei, în
principiu, sunt obligaţi să muncească. Nu sunt obligaţi să muncească: a) condamnaţii minori care
urmează o formă de învăţămînt sau o calificare profesională şi b) minorii care nu pot fi folosiţi la
muncă în mediul toxic sau vătămător, iar tinerii, în cazurile prevăzute de normele de protecţie a
muncii, vor fi folosiţi în raport cu calificarea profesională pe care o au şi conform cerinţelor de
forţă de muncă ale locului de deţinere. Ei pot fi folosiţi în munca productivă, în fabrici sau
ateliere din sistemul penitenciar ori în interesul locului de deţinere. O componenţă
importantă a
regimului penitenciar al condamnaţilor minori o constituie acţiunea de educare şi reeducare ce
trebuie dusă în timpul executării pedepsei. Ceea ce se subliniază în dispoziţiile privind acţiunea
de reeducare a minorilor este, în primul rînd, caracterul ştiinţific al acestei acţiuni, în
sensul că trebuie să se ducă o muncă de cunoaştere a minorilor sub aspect fizic şi psihic, dar şi
sub aspect social, nivel de instrucţie şi cultură. În funcţie de aceste elemente se va trasa un
program de educaţie a condamnaţilor minori; în al doilea rînd, se preconizează o
individualizare reală a acţiunii de educaţie, pe baza analizării şi examinării personalităţii
condamnatului minor. În ceea ce priveşte ridicarea nivelului cultural, al nivelului de
cunoştinţe al condamnaţilor minori, aceasta este o obligaţie importantă ce revine
administraţiei penitenciarului, fiindcă: a) mulţi condamnaţi minori, îndeosebi cei în vîrstă de 14-
18
16 ani, dar mulţi şi în vîrstă de 16-18 ani, nu au un nivel de instrucţie, de cunoştinţe, de cultură.
Ei sunt într-un proces de dezvoltare, de formare neterminată. Unii nu au şcoala elementară
terminată, nu au cunoştinţe despre muncă, despre comportarea necesară în societate, nu au
cunoştinţe şi atitudini morale esenţiale, nu cunosc legea şi respectarea ei. Pentru toate aceste
motive, minorii trebuie supuşi nu numai şcolarizării, dar şi unui intens proces de instrucţie şi de
ridicare a nivelului lor de cultură elementară, fără de care nu există respect faţă de valorile
sociale primare - respect faţă de semenul lor, respect faţă de bunuri, faţă de societate. De
asemenea, faţă de condamnaţii minori se vor lua şi folosi cu precădere, mijloacele educative,
instructive, muncă şi calificare profesională. În cazurile în care acestea nu sunt suficiente şi
eficace, este necesar să se aplice şi mijloace de stimulare cum sunt premiile sau recompensele.
Dar mai greu este cu condamnaţii minori indisciplinaţi, care nu muncesc, care comit mereu acte
de încălcare a obligaţiilor ce le revin în timpul executării pedepsei închisorii; faţă de aceştia este
necesar să se aplice măsuri disciplinare -avertisment, ridicarea unor drepturi şi chiar izolarea.
Faţă de minorii condamnaţi sancţiunile disciplinare trebuie aplicate cu multă grijă, în limite
absolut necesare. Condamnaţii vîrstnici - o categorie de condamnaţi căreia i se aplică un
regim penitenciar special este aceea a condamnaţilor vîrstnici. Se are în vedere la
condamnaţii vîrstnici starea sănătăţii fizice şi psihice, împrejurări care justifică unele forme de
tratament şi regim de deţinere potrivit stării lor. În principiu, legislaţia privind executarea
pedepsei privative de libertate se aplică şi condamnaţilor bătrîni. În penitenciar, ei au
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi ceilalţi condamnaţi. Regulile privind regimul de deţinere,
ordinea şi disciplina în penitenciar sunt obligatorii şi pentru condamnaţii în vîrstă. Cu toate
acestea, există unele situaţii şi unele obligaţii care pentru vîrstnici ar fi mai greu de îndeplinit.
Astfel, condamnaţii vîrstnici sunt trataţi în unele privinţe mai blînd. Potrivit legislaţiei
noastre penitenciare, ca şi legislaţiei muncii, vîrstnică se consideră persoana care a împlinit 60
de ani (bărbaţii) şi 55 ani (femeile). În legea penală se prevede că bărbaţii care au împlinit vîrsta
de 60 de ani şi femeile care au împlinit vîrsta de 55 de ani nu mai au obligaţia de a munci în
timpul executării pedepsei privative de libertate. Se prevede totuşi că aceşti condamnaţi pot fi
admişi la muncă dacă ei cer asta. Motivul pentru care s-a admis scutirea de muncă a vîrstnicilor
constă, în primul rînd, în faptul că de la aceasta vîrstă, capacitatea de muncă a omului scade şi
munca devine mai grea şi mai greu de îndeplinit. În ceea ce priveşte munca în treburile
gospodăreşti ale penitenciarului, ţinînd seama de faptul că acestea sunt activităţi mai uşoare şi nu
cer un efort s i m i l a r cu munca în producţie ( atelier, şantiere), la astfel de munci vîrstnicii pot fi
folosiţi, dar cu consimţămîntul lor. Acelaşi lucru cu privire la posibilitatea folosirii vîrstnicilor
pentru paza celorlalţi condamnaţi. Căci, dacă vîrstnicii nu mai pot fi folosiţi la muncă, în schimb
ei pot fi folosiţi la paza altor condamnaţi, bineînţeles, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de
19
lege. In ceea ce priveşte libertatea condiţionată există un specific: partea d i n pedeapsa ce trebuie
executată este mai mică decît în cazul condamnaţilor majori care muncesc. Ştiinţa
penitenciară reţine ca o problemă, în legătură cu condamnaţii în vîrstă înaintată, procesul de
îmbătrînire fizică şi mai ales psihică, care presupune slăbirea funcţiilor psihice şi fizice. Ca
urmare, multe acte de conduită în viaţă de penitenciar a condamnatului bătrîn neexecutare de
ordine, neluarea de măsuri igienice etc. îşi au cauza într-un asemenea proces de slăbire.
Asemenea acte de conduită „rea" uşor pot fi interpretate ca acte de indisciplină, cînd, în
realitate, sunt acte necontrolate şi lipsite de conştiinţa urmărilor lor negative. De aceea, se
impune că aceşti condamnaţi să fie ţinuţi mereu sub observaţie şi control medical şi psihologic.
Condamnaţii femei — în principiu, femeile condamnate sunt supuse aceluiaşi tratament,
aceluiaşi regim penitenciar ca şi ceilalţi condamnaţi, regim stabilit prin lege. Femeile
condamnate trebuie să respecte aceleaşi obligaţii şi interdicţii ca şi bărbaţii condamnaţi.
Obligaţiile privind deţinerea, obligaţiile privind ordinea şi disciplina internă sunt comune tuturor
condamnaţilor, femeile au în penitenciar, de asemenea, aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii
condamnaţi. Cu toate acestea, s-au impus unele diferenţieri. Astfel prima deosebire constă în
ceea că femeile execută pedeapsa privativă de libertate separat de bărbaţi. În acest scop
s-au creat penitenciare speciale, iar în cadrul penitenciarului, secţii speciale de femei, care au
atras după ele personal special, adecvat, adică femei, îndeosebi personalul de supraveghere şi
cel de specialitate (medici, educatori)13. Există, apoi, a doua deosebire, în ceea ce priveşte
obligaţia la muncă în penitenciar, în sensul că femeile vor fi puse să execute o muncă potrivită
(de exemplu, în ateliere de ţesătorie, croitorie şi altele asemănătoare). Regimul penitenciar al
femeilor cere ca acestea să nu fie folosite în munci grele, pe care le pot efectua mai mult bărbaţii
(de exemplu, încărcări, descărcări, construcţii), femeile au, de asemenea, dreptul, în condiţiile
legii, la regim penitenciar semiliber. În privinţa volumului de muncă, a normelor ce trebuie
îndeplinite, se va ţine seama de puterea de muncă a femeilor şi, pe cît posibil, se va evita
prelungirea muncii peste 8 orc zilnic.
Condamnaţii bolnavi şi inadaptaţii social - o altă categorie de condamnaţi, la care executarea
pedepsei privative de libertate pune probleme privind regimul penitenciar şi care
prezintă unele particularităţi, este aceea a inadaptaţilor sociali şi a condamnaţilor bolnavi sau
handicapaţi.
A. Inadaptaţii sociali - este vorba de persoane care au o structură psihică şi experienţă de
viaţă care le face dificil procesul de adaptare sau integrare socială. Criteriul adaptării este
reuşita, succesul, acomodarea sau împăcarea şi buna colaborare cu oamenii din aceste
medii de viaţă. Criteriul nereuşitei adaptării este eşecul, nemulţumirea şi necooperarea cu
13
Van Helmond „Le traitement penitentiaire des femmes", Paris, 1969, pag.87
20
oamenii din aceste micromedii de viaţă. Prima categorie de inadaptaţi sociali este aceea a
condamnaţilor care au suferit şi suferă de diferite psihopatii şi a doua grupă a celor ce
suferă de diferite psihonevroze 14. Aceste stări psihice nu sunt stări de boală psihică, pentru că
în acest caz, bolnavii ar fi internaţi într-o instituţie medicală specială, ci numai stări de
tulburare psihică, de instabilitate emotivă, de lipsă de echilibru şi control psihic suficient.
Aceste stări fac trecere de la omul normal şi echilibrat psihic spre omul cu tulburări psihice, dar
(ară a se ajunge la boală. Psihopaţii şi psihonevroticii nu sunt alienaţi mintal. Ei îşi păstrează
conştiinţa trează, judecata normală şi răspund penal. Cu toate acestea, stările psihopatice şi cele
psihonevrotice sunt piedici în adaptarea socială, atît în momentul comiterii infracţiunii care a dus
la condamnare, cît şi în timpul executării pedepsei, precum şi în perioada reintegrării sociale
după liberarea definitivă din penitenciar. De aceea, în timpul executării pedepsei închisorii,
pentru inadaptaţii sociali trebuie să se aibă în vedere un regim penitenciar special, adecvat. Ceea
ce caracterizează aceste categorii de inadaptaţi sau instabili emoţional este faptul că aceştia sunt
conştienţi de starea în care se află şi sunt raţionali în gîndirea lor. Afectivitatea lor însă nu este
stăpînită şi nici aşezată. De aici neîncrederea în sine şi nesiguranţa, reacţii disproporţionale
în diferite situaţii în care sunt puşi. în penitenciar sunt inadaptaţi şi suferinzi moral.
Ordinea şi disciplina, din această cauză, sunt încălcate uneori, iar în relaţii cu alţi condamnaţi vin
uşor în conflict. De aceea, unul din primele lucruri este un examen psihologic şi psihiatric serios
şi un diagnostic exact, efectuat de medicul, psihologul şi psihiatrul penitenciarului. După
aceea, supunerea la un tratament competent şi complet. În regimul penitenciar trebuie să se ţină
seama de specificul lor psihic şi moral, la nevoie, unii d i n aceştia pot fi internaţi în spitale de
specialitate.
B. Condamnaţii bolnavi — în această privinţă se face distincţia între bolnavi temporari
(acuţi) şi bolnavi cronici (de lungă durată). Bolnavii acuţi (temporari) suferă de boli trecătoare
(pneumonii, intoxicaţii) şi sunt trataţi de medicii penitenciarului ori sunt internaţi în infirmeria
sau în spitalul penitenciarului. După însănătoşire, ei se întorc în penitenciar la regimul obişnuit,
dinainte. Bolnavii cronici sunt cei care suferă de boli fizice de durată şi care au nevoie de un
tratament special şi îndelungat. Din această grupă mai fac parte alcoolicii şi narcomanii. Natura
diferită a bolilor fizice cronice implică diagnostic şi tratament, regim de spital şi regim
penitenciar diferenţiat, mai ales cei bolnavi de tuberculoză, care urmează să fie izolaţi de restul
condamnaţilor. În cazul condamnaţilor bolnavi psihic, ceea ce-i caracterizează pe aceştia este
lipsa conştiinţei clare că sunt bolnavi, lipsa de judecată, lipsa de voinţă şi pericolul social pe care
îl prezintă. Indisciplina la care se dedau este o indisciplină izvorîtă din lipsă de discernămînt, din

14
V.C.Versele „Table ronde sur les delinquants psyhopathes", Cambridge, 1969

21
cauza de tulburări psihice şi, din această cauză, o indisciplină care nu poate fi combătută şi
remediată cu mijloace sancţionatorii în penitenciar. Aceşti condamnaţi, în această situaţie, trebuie
examinaţi medical, depistaţi şi trimişi spre a fi supuşi unui tratament medical. Categoria de
bolnavi sau anormali frecvent întîlnită în penitenciar, este aceea a alcoolicilor şi narcomanilor.
Este vorba aici de acele persoane care consumă constant şi în mod sistematic băuturi alcoolice
ori stupefiante şi, care au ajuns, din această cauză, să aibă un sistem nervos debilitat, fiind lipsiţi
de discernămînt şi de capacitate de exerciţiu. Măsurile ce se pot lua în penitenciar sunt:
interdicţia de a cumpăra băuturi alcoolice şi stupefiante sau limitarea la anumite băuturi slabe şi
în cantitate redusă.

CONCLUZIE

Pe parcursul istoriei instituţia penitenciară a evoluat enorm datorită importanţei sale pe care
o are in societate.
În diferite perioade de timp această importanţă era echivalentă cu dezvoltarea socială
existentă la diferite state în parte. În perioadele timpurii cu toate că penitenciarele aveau condiţii
diferite, şi asta în dependenţă de dezvoltarea fiecărui stat în parte, totuşi ideea condamnării era de
22
a îl pedepsi pe condamnat şi de-al intimida. Penitenciarele erau într-o stare dezavantajoasă,
deţinuţii erau supusi la munci grele şi erau chiar si maltrataţi şi umiliţi public.
Pe parcurs s-au produs schimbări odată cu dezvoltarea socio-culturală. Fiecare stat în parte
a început să pună valoare interesului pentru perfecţionarea şi justa orientare a activităţii de
executare a sancţiunilor penale, ca urmare a crescut şi s-a dezvoltat si legislaţia privind
executarea acestora, ceea ce constituie un nou factor care a determinat apariţia si dezvoltarea
sistemului execuţional penal recurgînd la noi tendinţe în ceea ce priveşte condiţiile de
condamnare, drepturile şi obligaţiile condamnaţilor, modul de comportare a personalului cu
condamnaţii, condiţiile din închisori, hrana, asistenţa medicală de care beneficiază condamnatul.
Toate aceste beneficii pe care statul le acordă condamnatului sunt garantate de legi, atît de legile
naţionale cît şi de cele internaţionale. La fel şi scopul condamnării este de reeducare şi de
prevenire de săvîrşire de noi infracţiuni şi nu de pedepsire sau intimidare.
Vorbind de penitenciare, trebuie de remarcat că sunt penitenciare de tip deschis (condamnţii
sunt în drept de a se deplasa liber pe teritoriul penitenciarului, pot avea la ei obiecte de valoare şi
bani, pot fi şi antrenaţi la muncă în afara penitenciarului fără supraveghere, în unele condiţii
prevăzute de legislaţie aceştia pot beneficia de o deplasare de scurtă durată sau chiar de a locui
împreună cu familia într-un spaţiu locativ separat pe teritoriul penitenciarului sau în apropierea
lui), de tip semiînchis (condamnaţii sînt deţinuţi sub supraveghere permanentă, sînt repartizaţi în
încăperi izolate cu cel mult 4 locuri, pot fi antrenaţi la munci ce nu necesită iesire din penitenciar,
pot beneficia de o deplasare scurtă pe teritoriul penitenciarului, sînt în

drept de a avea obiecte de valoare şi bani), de tip închis (condamnaţii sînt deţinuţi cu pază şi sub
supraveghere permanentă, sînt repartizaţi în încăperi izolate cu cel mult 2 locuri, pot fi antrenaţi
la munci care nu necesită ieşire din penitenciar, se pot deplasa liber în zona locativă şi în
încăperile de uz comun ale secţiei). La fel sînt deţinuţi atît bărbaţi , femei , cît şi minori şi fiecare
sînt ţinuţi aparte în dependenţă de gradul de pericolozitate.
Deasemenea pe lîngă pedepsele privative de libertate sînt şi cele neprivative de libertate
(amenda, retragerea gradului militar, a titlului special, a gradului de calificare (clasificare) şi a
distincţiilor de stat), (executarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de
a exercita o anumită activitate), (executarea pedepsei muncii neremunerate în folosul societăţii).
Aceste pedepse au o importanţă mare şi sînt favorabile atît pentru condamnaţi cît şi pentru
societate. Întreţinerea închisorilor este destul de costisitoare şi este injust ca oamenii din
societate să muncească pentru a întreţine o armată de delincvenţi în penitenciare şi cei mai mulţi
deţinuţi nu sînt „criminali periculoşi” de care societatea este în drept să fie apărată. Ei sînt de mai
23
multe ori oameni care au comis delicte aflate la limita de jos a scării criminalităţii şi care nu sînt
„criminali profesionişti”.
Republica Moldova fiind o ţară în tanziţie beneficiază de practica în domeniul sistemului
execuţional penal a multor state europene. O dovadă în acest sens sunt numeroasele tratate şi
convenţii internaţionale ratificate de ţara noastră: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului(10
decembrie 1948), Convenţia ONU cu privire la standartele de Reguli Minime de Comportare cu
Deţinuţii(1955), Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente crude, inumane sau
degradante (1984), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului(1991).
Pe parcursul studierii acestei teme am ajuns la concluzia că penitenciarele din Republica
Moldova merită o atenţie sporită din partea autorităţilor în vederea îmbunătăţirii acestui sistem
conform standartelor europene.

BIBLIOGRAFIE

Legislaţia RM:
1. Constituţia RM (adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare de la 27 august 1994, cu
modificările ulterioare).
2. Legea cu privire la sistemul penitenciar adoptată la 17 decembrie 1996, în vigoare din 6
martie 1997.

24
3. Codul penal al Republicii Moldova, în vigoare de la 12 iunie 2003(cu modificari
ulterioare).
4. Comentariu la Codul penal al Republicii Moldova sub redacţia dr. Alexei Barbăneagră.
5. Legea cu privire la reabilitarea socială a condamnaţilor care au executat pedepsele penale
în locurile de detenţie (adoptată la 24 februarie 1999, în vigoare de la 22 aprilie 1999).
6. Codul de executare al RM (aprobat la 23 iunie 1993, în vigoare de la 1 ianuarie 1994, cu
modificările ulterioare).
7. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.923 „Cu privire la statutul executării
pedepsei de către condamnaţi" (adoptată la 20 decembrie 1994, în vigoare de la 1 ianuarie
1995).
8. HG RM nr.972 din 11.09.2001 pentru aprobarea regulamentului cu privire la modul de
evidenţă, evaluare şi vînzare a bunurilor confiscate, fară stăpîn, sechestrate, uşor
alterabile sau cu termen de păstrare limitat, a corpurilor delicte, a bunurilor trecute în
posesia statului cu drept de succesiune şi a comorilor (Monitorul Oficial al RM, n r. l 12-
113/102] din 18.09.2001).
9. Legea pentru organizarea penitenciarelor şi institutelor de prevenţiune. 1929.
10.Concepţia reformării sistemului penitenciar al MJ până în 2009.
10. .„Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor şi recomandările referitoare
la acestea", rezoluţie adoptată la 30 august 1955.
11. Acte normative internaţionale:
12. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948
13. Convenţia ONU cu privire la standardele de Reguli Minime de Comportare cu Deţinuţii
din 1955
14. Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente crude, inumane sau degradante din
1984.
15. Principiile de bază pentru tratamentul deţinuţilor din 1990.
16. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, mai 1991.
Literatura juridică:
17. Vasile Florea, Liubovi Florea „Drept execuţional penal", Chişinău, 1999
18. Ion Oancea „Drept execuţional penal", Bucureşti, 1997.
19. Petrache Zidaru „Drept execuţional penal", Bucureşti, 1997.
20. V.Dongoroz „Drept penal, partea generală", Bucureşti, 1 939.
21. V.Dongoroz „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea generală",
vol.II, „Editura Academică", Bucureşti.
22. C.Mitrache „Drept penal, partea generală", ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Casa de
25
 editură şi presă „Şansa", Bucureşti, 1997.
23. Grigore I.Dianu „Istoria închisorilor din România. Studiu comparativ. Legi
şi obiceiuri", Bucureşti, 1901.
24. dr. Gheorghe Florian „Dinamica penitenciară. Reforma structurilor interne",
Bucureşti, 1999.
25. Traian Pop „Drept penal comparat. Penologie şi ştiinţă penitenciară", Cluj
1924.
26. www.infomd/nevs/90.html
27. www.org.md/cop21

26