ABILITĂŢI DE

COMUNICARE ÎN
PRACTICA MEDICALĂ
CURENTĂ

As. Univ. Dr. ELENA

MOCANU
 Din punct de vedere cronologic, comunicarea este
primul instrument spiritual al omului în procesul
socializării sale.

Comunicarea umană se ocupă de sensul informaţiei

verbale, prezentată în forma orală sau scrisă şi de cel al
informaţiei non verbale, reprezentată de paralimbaj,
mişcările corpului şi folosirea spaţiului.
◦ Comunicarea a fost percepută ca un element fundamental
al existenţei umane încă din antichitate.

◦ Cuvântul se trage din latinescul communis = a pune de

acord, a fi in legatură cu, a fi în relaţie cu.

◦ In vocabularul anticilor cuvântul era transmis cu sens de

a transmite şi celorlalţi, a împărtăşi ceva celorlalţi.

◦ Cu toate că acest cuvant are rădăcini latine, primele

preocupări legate de comunicare le-au avut grecii. Pentru
aceştia, arta cuvantului, măestria de a-şi elabora
discursurile şi de a le exprima în agora era o condiţie
indispensabilă a statutului de cetăţean.
În asistenţa medicală, comunicarea este o nevoie
fundamentală şi trebuie să fie o artă pe care slujitorii ştiinţei
medicale o înnobilează în relaţia cu omul bolnav şi familia
acestuia.

În cazul bolnavilor cu boli incurabile, aşa cum sunt bolile

neoplazice, dar şi alte boli degenerative, neurologice, cardio-
vasculare, de nutriţie, demenţele, SIDA, ş.a., comunicarea,
care reprezintă o nevoie stringentă a acestora, presupune unele
abilităţi relaţionale, care constau în abordarea unor strategii
menite să stabilească relaţii interpersonale, empatice.
 Rolul comunicării în practica medicală
Procesul comunicării reprezintă transmiterea, recepţionarea,
stocarea, prelucrarea şi utilizarea informaţiilor, fiind caracteristică
individului şi societăţii în toate etapele dezvoltării.
În cercetările asupra comunicării au fost emise şi şapte axiome
ale acestui proces:
1.Comunicarea este inevitabilă atât timp cât între doi interlocutori
comunicarea nu se limitează la componenta verbală, ci include
procesul complex al mişcării corporale voluntare sau involuntare.
2.Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi
relaţional.
3.Comunicarea este un proces continuu, care nu poate fi tratat în
termeni de cauză – efect sau stimul-răspuns.
4.Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică.
5.Comunicarea este ireversibilă.
6.Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii
simetrice sau complementare.
7.Comunicarea presupune procese de ajustare şi acordare.
 Procesul comunicării presupune şi existenţa unor
scopuri, care au fost reliefate de N.Stanton (1995):
- să fim recepţionaţi (auziţi sau citiţi);
- să fim înţeleşi
- să fim acceptaţi
- să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament
sau de atitudine)
Proces cheie în medicină, comunicarea îmbracă mai
multe forme şi poate fi întâlnită în diverse situaţii, cea mai
importantă dintre ele fiind fără îndoială cea între personalul
medical şi pacient, care furnizează o mare parte din datele
necesare stabilirii diagnosticului.
 Întâlnirile dintre pacient şi personalul medical sunt
prilejuri pentru schimburi de informaţii, pentru luarea
deciziilor şi pentru menţinerea sau creşterea motivaţiei de a
continua îngrijirea bolii, mai ales atunci când aceasta este
cronică.
Aceste întâlniri pot fi într-un sistem regulat, sau
sporadice, pot fi în regim intensiv sau ocazional şi pot
include doar medicul de familie sau o întreagă echipă de
medici specialişti, asistente etc.
Abilitatea cadrelor medicale de a se angaja într-o
comunicare eficientă cu pacienţii influenţează hotărâtor
deciziile şi comportamentele ulterioare ale acestora.
Prin modul în care comunicăm unii cu ceilalţi putem
încuraja sau descuraja hotărârile sau acţiunile întreprinse, ori
pe care intenţionăm să le facem.
Pentru realizarea unei comunicări eficiente, sunt necesare:
 acordarea de timp suficient pentru stabilirea unei relaţii cu
bolnavul, bazată pe încredere reciprocă;
 ascultarea activă a bolnavului, cu respectarea opiniilor şi
credinţelor sale, într-un climat de confidentialitate, în virtutea
faptului că fiecare persoană are dreptul la propriile credinţe şi
convingeri religioase, care trebuiesc acceptate şi respectate,
chiar dacă diferă de ale celui (celor) din echipa
multidisciplinară de îngrijire;
 abordarea cu empatie a comunicării, pentru a încuraja
bolnavul şi apropiaţii acestuia să se exprime deschis şi
neîngrădit;
 încredere şi înţelegere prin oferirea de răspunsuri empatice
bolnavului;
informarea corectă, fără ambiguităţi, a membrilor familiei în
legătură cu orice aspect relevant, referitor la îngrijirile
acordate.
 TIPURI DE COMUNICARE
 Există o mare varietate de forme ale comunicării, clasificate după diverse
criterii.
 Una din clasificări este următoarea:
 comunicarea intrapersonală: se referă la felul în care comunicăm cu noi
înşine;
 comunicarea interpersonală: se referă la comunicarea cu cei din jurul
nostru;
 comunicarea în grup restrâns: se referă la comunicarea cu trei sau mai
multe persoane. In acest caz: se lucrează împreună pentru a se ajunge la
un consens; se stabileşte o anumită convingere de grup; se lucrează
împreună pentru a rezolva probleme;
 comunicarea publică: se referă la comunicarea cu grupuri mari. Este
tipul de comunicare de care oamenii se tem cel mai mult. Când
comunicăm în acest fel primim mai multe conexiuni inverse (feed back);
 comunicarea în masă: presupune comunicarea prin mass - media. Acest
tip de comunicare implică următoarele: comunicarea se face prin
intermediul radioului, televiziunii, filmelor, ziarelor, revistelor etc.;
vorbitorul şi auditorul sunt izolaţi şi, astfel, conexiunea inversă este
limitată.
 Componentele comunicarii

 Există trei componente ale comunicării prin intermediul

cărora transmitem informaţii către ceilalţi:
 componenta verbală
 componenta non-verbală
 componenta para-verbală
 Componenta verbală

 Componenta verbală este reprezentată de cuvintele pe care

le folosim în relaţia de comunicare.
 Există 5 stiluri de comunicare, în funcţie de audienţă:

 Stilul non-cooperant – atunci când transmiţătorul şi

receptorul nu se cunosc – este situaţia în care vorbim la
telefon pentru prima dată cu pacientul nostru, nu ne
cunoaştem, suntem sobri şi formali, nu avem feedback cu
privire la efectele a ceea ce spunem.
 Stilul formal – atunci când ne adresăm unui auditoriu
imens, ale cărui reacţii sunt, de data aceasta perceptibile
pentru vorbitor. Discursul este la un nivel ridicat de
coerenţă, este necesar ca frazele să fie construite cu grijă
pentru ca întreg auditoriul să înţeleagă. Sunt evitate
repetiţiile, expresiile prea familiare, suspensiile etc.

 Stilul consultativ – este cel al discuţiilor cu caracter

profesional, de afaceri, de consiliere. Participarea la dialog
de această dată este activă. Este importantă elaborarea
discursului anterior comunicării, pentru a evita apariţia unor
elemente lexicale parazite, a ezitărilor şi reluărilor sau chiar
a dezacordurilor.
 Stilul ocazional – este specific conversaţiilor între
prieteni. Participanţii trec fără restricţii de la un subiect la
altul, apar expresiile eliptice, se folosește argoul și
expresiile familiare.

 Stilul intim – se caracterizează prin recurgerea la un cod

personal, care nu mai are drept obiectiv comunicarea unor
date exterioare, ci oferă informaţii despre stările și trăirile
intime ale subiectului.
Regulile comunicarii verbale:
Este foarte important să nu încercăm să ne impresionăm
pacientul folosind cuvinte și expresii care depășesc nivelul
lui de înţelegere
De aceea:
utilizăm cuvinte și expresii clare, pe care pacientul le poate
înţelege ușor;
 nu vorbim în limbaj de specialitate decât atunci când este
strict necesar, iar în aceste condiţii explicăm pacientului
termenii;
 nu folosim fraze întortochiate.
Cerem feedback cu privire la cele înţelese
Spunem când nu am înţeles ceva, cerem lămuriri.
Tehnici de comunicare
 Reţineţi că între dvs. ca emiţător și persoana
din faţa dvs., receptorul, se interpune
canalul de comunicare în care pot apărea
bariere în calea mesajului;

 Pentru ca mesajul să treacă prin acest canal,

el trebuie redat într-o formă aptă de
transmisie;

 Mesajul (limbaj verbal, non-verbal, para-

verbal) poate fi descifrat uneori distorsionat
de către receptor, de aceea este important
modul în care transmitem acest mesaj.
 Comunicarea interumană vehiculează și un conţinut
emoţional ce se caracterizează printr-un grad de
consonanţă psihică, de acceptare sau inacceptare, de
concordanţă sau neconcordanţă, ceea ce se manifestă într-
un fel sau altul în atitudinea celor ce participă la
comunicare.

 Orice emiţător devine la rândul său receptor în procesul

comunicării.

 Ca receptor este important să învăţăm să ascultăm în mod

activ !!!
Ascultarea activa
A asculta activ înseamnă:

 Ascultarea mesajului – este important să acordăm atenţie

informaţiilor care se transmit, să auzim și să înţelegem
mesajul transmis;

 Identificarea emoţiilor pe care le conţine mesajul –

aceste emoţii pot fi exprimate direct, prin cuvinte sau
trebuie sa le identificăm singuri, în funcţie de mimică,
gesturi, tonalitate, pauze în vorbire;
 Inlăturarea posibilelor bariere în calea comunicării –
evitaţi să daţi ordine, să ameninţaţi, să criticaţi
neconstructiv, să interogaţi, să ironizaţi etc. Aceste bariere
se pot datora interlocutorului sau chiar dvs.;

 Verificarea înţelegerii corecte a mesajului – punem

întrebări, urmărim dacă limbajul nonverbal este în
concordanţă cu mesajul verbal transmis;

 Incurajarea vorbitorului pentru a continua;

Elementele ascultării active sunt:

feedback-ul
sumarizarea
formularea întrebărilor
Feedback-ul
 Presupune oferirea unui răspuns la cele comunicate de
vorbitor.

 De multe ori îl dăm sau îl primim în stil nonverbal:

înclinarea capului,
gesturi de încurajare,
gesturi care arată că suneţi / pacientul este atent și
interesat.
Rolul feedback-ului:

ajută la construirea relaţiei interumane;

arată vorbitorului că mesajul său este înţeles;
creează vorbitorului sentimentul că este acceptat;
ajută vorbitorul să continue şi face ca situaţia să nu se
transforme într-un simplu monolog.
Tehnici de feedback
1. Una din tehnicile de oferire a feedback-ului, utilă în relaţia
cu pacientul, este feedback-ul echilibrat. Această tehnică
presupune următoarele elemente:
 se oferă o primă perspectivă pozitivă asupra unui
anumit comportament
 se exprimă îngrijorarea cu privire la comportamentul
negativ.

De exemplu:
 “Este foarte bine că aţi apelat la servicii specializate pentru
problema dumneavoastră.
 Psihoterapia vă poate ajuta în multe feluri. Mă îngrijorează
dorinţa dumneavoastră de a nu lua medicaţie pentru
problemele pe care le aveţi.”
2. Tehnica sandwich – este o tehnică în care oferim feedback-
ul negativ “împachetat” între două “felii” de pozitiv.

De exemplu:
 “V-ati făcut foarte bine igiena locală a plăgii şi apreciez
atenţia şi meticulozitatea cu care aţi făcut-o. (+)
 Igiena locală a plăgii este foarte importantă, dar si
tratamentul per os este imperios necesar in cazul
dumneavoastră şi am să vă rog să îl luaţi, altfel nu putem să
obţinem rezultatul dorit. (-)
 Fiind atat de atentă la detalii, cum vă văd că sunteţi, având
atât de multă grijă de plagă, sunt convinsă că şi tratamentul
per os îl veţi lua cu multă atenţie, aşa cum v-am
recomandat. (+)”
FOARTE IMPORTANT!
ASA DA ASA NU

- Incepe cu aspectele pozitive - Nu da feedback negativ în

- Fii sincer public
- Fă referire la fapte - Nu ataca persoana, ci atacă
- Fii constructiv, adică oferă şi subiectul
soluţii - Nu îl face pe celălalt să se
apere

Între partea pozitivă şi cea negativă, evitaţi să

folosiţi conjuncţiile DAR, ÎNSĂ, CU TOATE
ASTEA, CI...
Ele contracarează efectele pozitive ale frazei,
determinând concentrarea atenţiei pacientului
doar asupra părţilor negative ale feedback-ului.
 Sumarizarea
- presupune să rezumaţi sintetic, concis, precis mesajul care
vi se transmite

Rolul sumarizării:
păstrează coerenţă în comunicare
întăreşte feedback-ul
marchează aspectele importante
 Formularea întrebărilor
În cadrul comunicării cu pacientul un rol important îl
au întrebările şi modul în care formulăm aceste întrebări,
astfel încât să obţinem afirmaţiile dorite.

Rolul întrebărilor:
vă ajută să colectaţi informaţii
să clarificaţi informaţiile primite
să conduceţi discuţia spre diferite aspecte.
 Formularea întrebărilor
Tipuri de întrebări

În general, întrebările pot fi clasificate ca întrebări

închise şi întrebări deschise.

Întrebările închise sunt întrebări la care se poate

răspunde monosilabic, de exemplu cu “da” sau “nu”.
 Formularea întrebărilor
Avantajele folosirii întrebărilor închise:
 sunt uşor de formulat
 primirea unor răspunsuri simple, directe
 compararea răspunsurilor date de mai multe persoane
 sunt foarte utile la persoanele care vorbesc foarte mult şi
pentru încheierea unei conversaţii.

Dezavantajele folosirii întrebărilor închise:

 nu permit obţinerea unor informaţii detaliate
 pot crea tensiune, interlocutorul neavând posibilitatea să ofere
explicaţii
Formularea întrebărilor
Întrebările deschise (CÂND, CUM, UNDE, CINE, CARE)
permit libertate în alegerea răspunsului.

Avantajele folosirii întrebărilor deschise:

 obţinerea de informaţii mai detaliate
 exprimarea opiniilor, sentimentelor

Dezavantajele folosirii întrebărilor deschise:

 durează mai mult timp
 se pot obţine informaţii, detalii irelevante
 pot aăarea devieri de la subiect
 se pot evita răspunsurile directe la întrebări
 Formularea întrebărilor
Alături de aceste întrebări de baza mai există şi
întrebările justificative (DE CE, CE).

Acest tip de întrebări folosite în anumite contexte şi

cu anumite conotaţii închid dialogul, determinând
interlocutorul să se simtă vinovat pentru ceea ce s-a
întâmplat, înainte de a avea timp să explice ce anume s-a
întâmplat.
 Exemple de expresii
indezirabile în relaţia cu
pacientul:
1. Expresii din familia "negarea negativului". Stergeţi din vocabular toate
expresiile prin care se neagă ceva. Motivul? Chiar dacă la nivelul
conştientului cel care va asculta va înţelege perfect, la nivelul
subconştientului creierul nu înţelege negarea şi se va forma chiar
imaginea pe care nu o vreţi!

Adică,
 dacă spuneţi "Nici o problemă", subconştientul celor care vă ascultă va
reţine existenţa unei probleme;
 dacă spuneţi "Nu vă îngrijoraţi", se va înţelege că există nişte motive de
îngrijorare;
 dacă spuneţi "Nu e grav", se va înţelege tocmai că e grav.

Aşadar, de fiecare dată când sunteţi tentat să folosiţi o expresie cum sunt
cele de mai sus, mai bine cautaţi o formulare echivalentă, dar pozitivă.
De exemplu, în loc de "Nu vă supăraţi...", spuneţi "Fiţi amabil..."
 Exemple de expresii
indezirabile în relaţia cu
pacientul:
2. "Da, dar.."
Această expresie este obligatoriu să fie eliminată.
La nivel subliminal pacientul percepe oricum un "nu" (o
poziţie diferită de a lui, o critică la ceea ce a spus) şi, în
loc să asculte ceea ce urmează după "dar", va deveni
mai rigid.

Ceea ce aveţi de făcut este să înlocuiţi "dar" cu

„şi". Din punctul de vedere a ceea ce aveţi de spus,
sensul expresiei nu se va modifica, în schimb pacientul
nu va mai percepe critica implicită.
 Exemple de expresii
indezirabile în relaţia cu
pacientul:
3."Vă rog" – este o variantă care se foloseşte în alte
domenii şi mai puţin în medicină.

Ar fi de dorit să fim atenţi la momentele în care suntem

tentaţi să fim prea politicoşi şi să ne întrebăm de ce facem
asta.
 Exemple de expresii
indezirabile în relaţia cu
pacientul:
4. Adesea auzim expresia „Îmi pare rău… dar...“, singurul
"rezultat" pe care îl obţinem este pierderea respectului din
partea pacientului.

Dacă există un motiv pentru care trebuie să ne cerem

scuze, putem formula altfel, de exemplu: "Ceea ce s-a
întâmplat este, într-adevar, ceva foarte neplăcut. Haideţi
să vedem cum putem găsi o rezolvare".
 Exemple de expresii
indezirabile în relaţia cu
pacientul:
5. "Voi încerca".
A spune "O să încerc" sau ceva asemănător înseamnă,
evident, a pregăti terenul pentru a putea spune mai târziu
"Am încercat, dar nu a fost posibil".
Verbul "a încerca" nu creează deloc încredere şi îi dă
imediat de bănuit pacientului.

Dacă rezultatul pe care îl va aduce tratamentul nostru nu

este garantat, este profesionist să spunem ceva de genul:
"Din experienţa mea pot să vă spun că...".
 Exemple de expresii
indezirabile în relaţia cu
pacientul:
6. "Nu sunt sigur".
Cum să convingem un pacient atâta timp cât noi
înşine nu suntem convinşi (şi lăsăm şi să se vadă lucrul
acesta)? Dacă ne aflăm în dificultate când trebuie să
răspundem la o obiecţie, iată ce vom spune:

„Întrebarea dvs. e foarte interesantă. Am să caut în

literatura de specialitate răspunsul şi am să vă pregătesc
un material pe data viitoare cu privire la acest aspect.”
 Exemple de expresii
indezirabile în relaţia cu
pacientul:
7."Ca să fiu sincer..." ("Dacă tot trebuie să spunem
adevărul...", "Vorbind serios..."). Ce să înţelegem? Că până
acum s-a glumit ori s-au spus minciuni?

Aceasta este o expresie care subliniază mesajul unei fraze

şi totuşi nu linişteşte pacientul, ci măreşte neîncrederea.

La fel, declaraţiile de genul "Pe onoarea mea" nu fac decât

să declanşeze suspiciuni. Onoarea se demonstrează cu
fapte, nu cu declaraţii.
Exemple de expresii
indezirabile în relaţia cu
pacientul:
8. Evitarea negaţiilor – pentru clarificare puneţi
pacientului întrebări afirmative, de genul:

“Doriţi să discutăm azi despre ...?”

şi evitaţi întrebările de genul:

”Nu doriţi să discutăm azi despre...?”

 Componenta non-
verbală
Mişcarea picioarelor, expresiile faciale, gesturile sau
poziţia în care stăm la o discuţie sunt forme ale comunicării
nonverbale prin intermediul cărora transmitem celorlalţi
informaţii.
Putem să nu spunem verbal cuiva că îl considerăm
stupid sau prost, dar putem să îi transmitem acest mesaj prin
semnale nonverbale, fără să ne dăm seama de ceea ce facem.
Cuvintele pot fi uşor manipulate, dar componenta
nonverbală este mai dificil de controlat.
 Câteva dintre elementele componentei non-verbale sunt:
 Orientarea corpului.

Orientarea corpului (sau a diferitelor segmente ale corpului)

în raport cu interlocutorul, transmite mesaje subtile. Astfel,
orientarea corpului şi a privirii spre interlocutor susţine
comunicarea. Orientarea corpului şi a privirii spre uşă
semnalează dorinţa de a pleca.

! Pentru a facilita comunicarea este recomandat să staţi

întotdeauna cu faţa spre persoana cu care vorbiţi, să nu
scrieţi şi să nu vă căutaţi lucrurile (acte, materiale) prin
geantă sau birou în timp ce discutaţi.
 Postura.
Postura pe care o aveţi trebuie să fie asociată cu încrederea şi
entuziasmul. Ea indică nivelul de relaxare sau tensiune pe
care îl aveţi. Fiţi atent nu doar la propria postură ci şi la
postura celuilalt, ea fiind o sursă foarte bună de informaţii
legate de starea lui în momentul comunicării.

! De exemplu, postura dreaptă, capul ridicat sau lăsat pe

spate, indică mulţumire de sine.
 Capul plecat şi umerii căzuţi indică supunere, sentimente de
inferioritate sau timiditate.
 O postură încordată şi rigidă trădează teama.
 A sta în picioare atunci când celălalt stă jos însemnă
dominare şi nevoie de putere.
 ! Aşezaţi-vă pe scaune de aceeaşi înălţime cu pacientul
vostru – înălţimea la care stăm indică relaţia de dominare –
cel ce stă mai sus va domina pe cel ce stă mai jos.
 Expresia facială (mimica).
Faţa umană cuprinde peste 80 de muşchi care pot crea
peste 7.000 de expresii. Ne bazăm pe observarea feţei
pentru a întări sau a contrazice ceea ce se comunică prin
dialog.
Tot aşa, în viaţa de zi cu zi feţele noastre şi feţele celor din
jurul nostru transmit emoţii şi sentimente interioare. Cât de
bine ştim să citim feţele? Cercetările au dovedit că mulţi
oameni sunt capabili să descifreze expresiile faciale cu
mare acurateţe, dar altora le lipseşte această abilitate.
 Dintre toate canalele nonverbale, faţa este cel mai
important ecran al emoţiilor.
Poţi să îţi ascunzi mâinile, poţi să taci, dar nu poţi să-ţi
ascunzi faţa fără a trezi suspiciuni.
De vreme ce nu putem să ne ascundem faţa, putem
uşor să “citim” mesajul pe care celălalt îl transmite prin
intermediul mimicii.
 Exprimarea facială a principalelor 5 emoţii care sunt
universale (Ekman & Izard):
 SURPRIZA - sprâncene ridicate care crează cute orizontale
pe frunte şi de obicei, gura deschisă într-o formă ovală.
 FURIA - sprâncenele sunt de obicei coborâte şi apropiate
(încruntate), ochii par să fixeze obiectele, iar buzele sunt
strânse puternic sau sunt trase înspre înapoi într-o formă
pătrată, descoperind dinţii încleştaţi. Adesea faţa se înroşeşte
şi venele de pe gât şi de la tâmple devin clar vizibile.
 FERICIREA - buzele sunt usor curbate în sus; obrajii şi
colţurile ridicate ale buzelor formează riduri sau gropiţe care
coboară dinspre nas spre exteriorul feţei, dincolo de buze, şi
de la ochi spre exterior, în jurul obrajilor.
 TRISTEŢEA - o pierdere a tonusului muşchilor faciali
(faţa căzută); capetele interioare ale sprâncenelor sunt
ridicate în sus şi pot fi apropiate, pleoapa superioară e
uşor coborâtă, colţurile buzelor sunt lăsate uşor în jos, iar
buzele pot tremura uşor.
 TEAMA – sprâncenele sunt uşor ridicate şi apropiate;
ochii sunt deschişi mai larg decât de obicei, iar pleoapele
inferioare sunt tensionate; buzele sunt strânse uşor şi pot
apărea linii în mijlocul frunţii, mai degrabă decât pe toată
fruntea.
 In ultima perioadă se consideră că şi dezgustul face parte
dintre emoţiile de bază, acest tip de emoţie fiind uşor de
delimitat între celelalte.
 Conform cercetărilor făcute de Daniel Goleman, a adopta o
faţă tristă, fericită sau înspăimântată poate chiar să inducă
celorlalţi emoţia reprezentată prin expresia respectivă.
Astfel, în timp ce emoţiile noastre pot influenţa expresiile
faciale, expresiile faciale pot influenţa de asemenea
emoţiile.
 De vreme ce nu putem să ne ascundem faţa, depunem mari
eforturi pentru a controla expresiile pe care le transmitem
celorlalţi. Cum realizăm acest lucru? Pentru a controla
comportamentul nostru facial, putem să intensificăm, să de-
intensificăm, să neutralizăm sau să mascăm o emoţie.
 Când intensificăm o emoţie, exagerăm răspunsurile noastre
faciale pentru a veni în întâmpinarea aşteptărilor celor care
ne privesc. De exemplu, atunci când primim un cadou care
nu ne place, cu toţii ne prefacem că ne place acel cadou
pentru a nu-l jigni pe cel care ni l-a adus.
 Când de-intensificăm o emoţie, diminuăm comportamentele
noastre faciale astfel încât ceilalţi să aprecieze reacţiile
noastre ca fiind mai potrivite. Exemplu: când eşti furios pe
şeful tău nu-ţi exprimi furia cum ai face-o dacă ai fi furios
pe un prieten.
 Când neutralizăm o emoţie, evităm să arătăm acea emoţie.
In cultura noastră, bărbaţii neutralizează frica şi tristeţea
mai frecvent decât femeile (există prejudecată conform
căreia un bărbat care plânge este slab).
 In sfârşit, când mascăm o emoţie, o înlocuim cu alta la
care credem că ceilaţti vor răspunde favorabil. Astfel
uneori ascundem sentimente ca gelozia, dezamagirea sau
furia.
 Dacă observaţi discrepanţe sau contradicţii între
mesajul verbal şi cel nonverbal, încercaţi să aflaţi
motivul acestora.
 Facial, comunicăm în fiecare moment, mai degrabă emoţii
multiple, îmbinări de emoţii, decât emoţii singulare.
Prezenţa sau absenţa anumitor îmbinări de emoţii poate
oferi o explicaţie a motivului pentru care ne simţim
confortabil în prezenţa unor oameni şi inconfortabil în
prezenţa altora.
 Se pare că unele expresii faciale apar numai pentru o
fracţiune de secundă. Astfel, ceea ce începe ca un zâmbet se
poate transforma pentru scurt timp în grimasă şi apoi să se
transforme iar într-un zâmbet. Aceste schimbări pot să nu
dureze mai mult de o optime sau de o cincime de secundă.
Cercetătorii numesc aceste modificări fugare ale feţei expresii
microfaciale sau micromomentare. Se crede că expresiile
microfaciale arată starea emoţională curentă şi apar de obicei
când o persoană încearcă inconştient sau conştient să ascundă
sau să deghizeze o emoţie sau un sentiment.
Chiar dacă microexpresiile pot fi doar ceva mai mult
decât un tic al gurii sau al unei sprâncene, ele pot indica
observatorilor că mesajul pe care un emiţător încearcă să-l
transmită nu este şi mesajul pe care acel emiţător îl gândeşte.
 Contactul vizual.
E foarte important să menţinem contactul vizual cu ceilalţi
pentru a recunoaşte nu numai când ceilalţi nu se uită la noi ci
şi pentru a înţelege unde se uită, deoarece fiecare indiciu ne
poate furniza informaţii potenţiale despre procesele
inconştiente ce se petrec în mintea oamenilor. Întrucât aceste
indicii nu sunt controlate conştient, doar foarte rar ne vor
induce în eroare.
Lipsa contactului vizual îi poate face pe ceilalţi să creadă că
avem ceva de ascuns sau că nu îi agreem. Mai poate sugera că
doi oameni se află în competiţie unul cu celălalt.
Alţii pot interpreta absenţa contactului vizual ca semnificând
fie plictiseală, fie dorinţa de a încheia o interacţiune.
 ! Variate mişcări ale ochilor sunt asociate cu expresii
emoţionale:
Privirea în jos sugerează modestie
Privirea fixă sugerează răceală
Ochii larg deschişi sugerează întrebare, naivitate, onestitate sau
teamă
Clipirea excesivă sugerează nervozitate şi nesiguranţă.
Cercetătorii au arătat că pe măsură ce devenim interesaţi de ceva,
rata clipirii scade şi pupilele se dilată.
Adulţii care nu au nimic de ascuns clipesc doar de 10 –20 de ori
pe minut, şi chiar şi atât poate fi excesiv; studiile pe copii mici
arată că la aceştia nevoia fiziologică de a clipi apare doar o dată
la fiecare 2 minute.
Cercetările sugerează că oamenii privesc într-o direcţie când
încearcă să-şi amintească ceva şi în altă direcţie când încearcă să
inventeze ceva.
 Durata de timp în care privim o persoană sau un obiect
comunică de asemenea un mesaj.
În cultura noastră este acceptat să priveşti îndelungat
animale sau obiecte, dar este nepoliticos să fixezi cu privirea
oamenii.
În loc să privim îndelung alte persoane se presupune că
trebuie să practicăm ceea ce se cheamă "inatenţie politicoasă",
evitând contactul vizual susţinut şi lăsând privirea să se odihnească
numai câteva momente asupra altor persoane.
Deşi e permis să priveşti pe cineva pe care nu-l ştii 1 sau 2
secunde, după acest răstimp se cuvine să ne mutăm privirea.
Dacă privim prea îndelungat oamenii, riscăm să le
provocăm stări de agitaţie şi de disconfort sau acest gest poate să
fie interpretat ca o provocare.
 În ciuda "inatenţiei politicoase", la orice
întrunire, primul lucru pe care toţi cei prezenţi îl fac
este să se privească unii pe ceilalţi.
Contactul vizual este important pentru că ne
oferă anumite informaţii.
In primul rînd, ne oferă feedback despre ce
impresie le producem celorlalţi în situaţii
interpersonale sau publice.
Este mult mai uşor să evităm să vorbim sau să
ascultăm oamenii dacă nu avem contact vizual cu ei.
Contactul vizual face interacţiunea aproape o
obligaţie. Contactul vizual între oameni poate oferi
adesea indicii despre relaţia existentă între ei. Poate
semnala nevoia de includere şi afiliere.
Persoanele cu o mare nevoie de afiliere răspund
adesea prin întoarcerea privirii celor care îi privesc.
Există un mare număr de contacte vizuale între
persoanele care se plac.
De asemenea, creşte contactul vizual cu ceilalţi
dacă distanţa fizică dintre noi este crescută.
 Spaţiul personal.
Cu cât distanţa dîntre voi şi cel cu care vorbiţi este mai
mică, cu atât relaţia pe care o stabiliţi va fi mai intimă.
 Spaţiul personal este distanţa la care suntem pregătiţi să
interacţionăm cu alţii.
◦ distanţa intimă - de la contact fizic până la 45 cm
◦ distanţa personală – de la 45 cm la 120 cm
◦ distanţa socială – 120 cm la 3 m
◦ distanţa publică – peste 3 m
! Dacă celălalt stă în spatele biroului, face asta pentru că de
acolo dă impresia de intangibil şi autoritar, ceea ce nu va
duce la dezvoltarea unei relaţii de comunicare eficiente.
Faceţi tot posibilul să vă aduceţi pacientul lângă voi (de
aceeaşi parte a mesei) atunci când vorbiţi cu el. Nici o
distanţă foarte mică faţă de interlocutor nu este una optimă
pentru că, intrând în spaţiul lui personal, putem da senzaţia
de agresivitate şi generăm senzaţii de disconfort.
 ! Este indicată pastrarea distanţei publice până în momentul
în care se remarcă un semn de interes sau un semn verbal ori
nonverbal din partea pacientului care solicită ajutor. Doar
atunci ne vom apropia la o distanţă socială sau personală.
 Gesturile.
Se mai numesc şi “limbajul mâinilor” şi sunt foarte
importante în transmiterea de mesaje.
Ele pot sugera:
 comunicarea de informaţie (ex. Salutul unui prieten),
 comunicarea emoţiei (ex. Comunicarea surprizei),
 susţinerea discursului,
 exprimarea imaginii de sine (ex. Gesturile largi exprimă
încredere în sine; cele absente sau de amplitudine foarte
mică descriu neîncredere, teama).
 ! Lipsa gesturilor într-o conversaţie dă senzaţia de discuţie
seacă, lasă impresia că suntem timizi. Gesturi prea largi
sau gesticularea excesivă distrage atenţia pacientului de la
mesajul pe care îl transmitem şi lasă senzaţia de grabă sau
de teamă.
 Componenta para-
verbală
 Tonul şi volumul vocii sau viteza cu care vorbim sunt
elemente ale comunicării paraverbale care transmit mesaje
congruente sau incongruente cu mesajul verbal.
 Înălţimea vocii
 Se referă la sunetele înalte sau joase ale vocii; sunt
similare înălţimii unei scale muzicale.
 Tindem să asociem sunetele înalte cu vocea femeilor şi
sunetele joase cu vocea bărbaţilor.
 Asociem vocile joase cu puterea şi maturitatea, iar vocile
înalte cu neajutorarea, tensiunea şi nervozitatea.
 Deşi avem cu toţii ceea ce se cheamă o înălţime obişnuită
(a vocii) am învăţat de asemenea să variem înălţimea
vocii pentru a reflecta propria dispoziţie afectivă şi pentru
a genera interesul ascultătorilor.
 Tonalităţi înalte: voce stridentă, ţipătoare (când suntem
tensionaţi şi anxioşi).
 Tonalităţi joase: voce plină, sigură (când suntem calmi,
relaxaţi).
 Tonalitaiăţ foarte joase: voce groasă, gâtuită, aspră (când
suntem obosiţi, precipitaţi).
Timbrul vorbirii:
 Defineşte modul în care ne ridicăm şi coborâm vocea.
 Poate fi ascuţit sau grav.
 Se asociază cu intensitatea şi ritmul vorbirii.
 Poate trăda atitudinile şi emoţiile, poate arăta
înfricoşare, prietenie, umilinţă, dominare, înţelegere,
plictiseală etc.
 Conţine nenumărate unităţi de informaţie. Reacţia
interlocutorului este influenţată de timbrul pe care îl
folosim.
 Adaptaţi-vă timbrul sonor în funcţie de situaţie (când
este necesar calmul, vorbiţi mai grav).
 Ritmul vorbirii
 Dacă ritmul vorbirii este mare, interlocutorul poate primi mesajul ca
pe o urgenţă.
 Viteza mare de vorbire poate să ne creeze dificultăţi de a înţelege şi
probabil că, atunci când vorbim repede, nici nu vom putea pronunţa
fiecare cuvânt clar şi cu atenţie.
 Ritmul vorbirii este imediat sesizat (neplăcut) dacă nu corespunde
aşteptărilor.
 Modificaţi ritmul vorbirii în concordanţă cu importanţa
mesajului, rostind cuvintele şi frazele nesemnificative mai repede, iar
frazele şi cuvintele mai semnificative mai rar şi mai accentuat.
 Cu cât informaţiile sunt (sau par a fi) necunoscute
interlocutorului, cu atât mai lent trebuie să fie ritmul în care le
prezentăm. Aceasta se poate realiza prin introducerea mai multor
pauze.
Dicţia şi accentul:

 Dicţia este modul în care spunem sau pronunţăm cuvintele.

 Se obţine prin educaţie şi exerciţiu şi este influenţată într-o
oarecare măsură de accent.
 O dicţie inadecvată poate fi determinată de o încordare şi
rigidizare puternică a maxilarelor sau buzelor.
 Accentul este influenţa pe care o avem din cauza
poziţionării geografice: cea mai corectă limbă română este
vorbită în zona Braşov.
Volumul vocii:
 este alt element para-verbal care afectează semnificaţia
percepută a mesajului.
 Unii oameni nu par să aibă destulă energie ca să fie auziţi de
ceilalţi, alţii par să strige tot timpul.
 Volumul reflectă frecvent intensitatea emoţională.

! Oamenii zgomotoşi sunt des percepuţi ca fiind agresivi,

aroganţi şi tirani.
 ! Oamenii care vorbesc încet sunt percepuţi ca timizi şi
politicoşi.
 !Volumul trebuie să fie variat pentru a fi eficient.
 !Atenţie: dacă mesajul verbal şi cel nonverbal /
paraverbal nu sunt congruente, interlocutorul va recepţiona şi
interpreta mesajul nonverbal / paraverbal. Acest lucru se
întâmplă deoarece:
 prin intermediul componentei verbale a comunicării
transmitem 7% din informaţii
prin intermediul componentei nonverbale transmitem
55% din informaţii
componenta paraverbală este răspunzătoare de 38% din
informaţiile transmise.
Nu uitaţi!!
Componentele nonverbale şi
paraverbale ale limbajului pot
schimba complet semnificaţia unui
mesaj verbal.
 PROBLEME DE COMUNICARE
 Problemele de comunicare apar frecvent atât în relaţia
noastră cu pacientul, dar mai ales în relaţia pacientului cu
terţi.

Factorii care generează problemele de comunicare

sunt:
 volumul prea mare de informaţii transmise
 volumul prea mic de informaţii
 comunicarea greşit direcţionată
 comunicarea inexactă şi incompletă
 zvonul
 Dezvoltarea de abilități puternice de comunicare devine un
factor generator de ofertă efectivă de sănătate.
 Cercetările din ultimii ani au evidențiat faptul că buna
comunicare dintre medic/asistent și pacient a fost legată de
o scădere a acțiunilor în justiție pentru malpraxis, fiind
generată de o îmbunătățire a satisfacției pacientului, de o
creștere a complianței la tratament și de o mai bună
îngrijire a acestuia.
 Dezvoltarea abilităţilor de comunicare interpersonală (ca
parte a terapiei suportive a pacientului) au fost asociate cu:
a) creșterea abilității pacienţilor de a face faţă bolii
(mecanisme de coping);
b) sporirea încrederii în furnizorii de servicii de sănătate;
c) complianța la tratament şi
d) reducerea distresului emoţional şi a poverii psihosociale.
Efecte negative ale comunicării deficitare asupra
pacientului
 Comunicarea deficitară poate fi determinată de oricare
dintre cei doi participanți la acest proces, respectiv atât de
medic/asistent, cât și de pacient.
În literatura de specialitate sunt identificate cinci elemente
cheie predictive ale problemelor de comunicare legate de
cultura celor două părți:
 (1) diferenţele culturale în modelele explicative ale sănătății
şi bolii;
 (2) diferenţele în valorile culturale;
 (3) diferenţele culturale în preferințele pacienţilor privind
relația personal medical-pacient;
 (4) distorsiuni de percepție rasiale;
 (5) bariere lingvistice.
 Întâlnirea barierelor comunicării reprezintă atât o eficienţa
cât şi o ineficienţă a acesteia, fapt care determină o nouă
strategie cognitivă în ceea ce priveşte, în acest context, actul
relaţiei cadru medical - pacient.

Comunicarea eficientă are următoarele caracteristici:

 subiectul îşi exprimă sentimentele în mod deschis şi
direct;
 îl încurajează pe partenerul său să facă acelaşi lucru.

 Mai precis, primul spune ce gândeşte şi ce simte şi încearcă

să înţeleagă ce gândeşte şi ce simte cel din urmă.
Caracteristicile comunicării ineficiente:
adevărul îmi aparţine = persoana insistă afirmând că numai
ea are dreptate şi că celălalt se înşeală;

blamul = subiectul afirmă că problema creată se datorează

greşelii celuilalt;

maturizarea = subiectul susţine că este o victimă inocentă;

descalificarea = persoana afirmă că celalalt greşeşte sau este

un „ratat”, pentru că acesta „totdeauna” face sau „niciodată”
nu face anumite lucruri;

lipsa de speranţă = subiectul abandonează disputa, susţinând

că nu merită să încerce;
 spiritul revendicativ = individul susţine că are dreptul la un
tratament mai bun, dar refuză să ceară ceea ce doreşte într-un
mod deschis şi direct;

 negarea = persoana insistă că nu se simte supărată, lovită sau

deprimată atunci când de fapt aşa stau lucrurile;

 agresivitate pasivă = subiectul se retrage fără să spună nimic,

eventual iese „ca o furtună” din cameră, trântind uşa;

 autoblamarea = în loc să rezolve problema, subiectul se

comportă ca şi cum ar fi o problemă demnă de dispreţ,
autoacuzându-se;

 acordarea ajutorului cu orice preţ = în loc să ascultăm cât de

trist, lovit sau supărat este celălalt, încercăm cu orice preţ să
rezolvăm problema sau să-i acordăm ajutorul nostru;

 sarcasmul = cuvintele sau tonul reflectă tensiune şi ostilitate, pe

care subiectul nu le recunoaşte deschis;
 tactica „ţapului ispăşitor” = subiectul pretinde că cealaltă
persoană are o problemă, în timp ce el este fericit,
echilibrat şi neimplicat în conflict;

 defensivitatea = refuz de a admite că facem ceva greşit

sau că avem vreo imperfecţiune;

 contraatacul = în loc să conştientizăm ceea ce simte

celălalt îi răspundem la critică cu aceeaşi monedă;

 diversitatea = în loc să se preocupe de modul în care cei

doi parteneri se simt „aici şi acum”, unul dintre ei sau
ambii prezintă liste ale neînţelegerilor şi conflictelor
trecute.
Motivele care îi împiedică pe oameni să comunice adecvat unii
cu alţii:
 fobia de conflicte = subiectul se teme de conflicte sau de
sentimentele de ostilitate exprimate de alte persoane, „politica
struţului”;

 perfecţionismul emoţional = subiectul este convins de faptul că

oamenii îl vor privi de sus dacă vor afla ce simte cu adevărat;

 teama de dezaprobare şi respingere = subiectul se teme că oamenii

nu îl vor agrea dacă îşi va exprima propriile idei şi sentimente;

 agresivitatea pasivă = subiectul îşi reprimă sentimentele de

frustrare şi ostilitate, în loc să se exprime în mod deschis;

 lipsa de speranţă = subiectul crede că a încercat totul şi că nimic

nu a dat rezultat, ajunge la concluzia că situaţia este într-adevăr
lipsită de speranţă;
 nivelul scăzut al autonomiei = subiectul consideră că nu are
dreptul să-şi exprime sentimentele sau să le ceară celorlalţi
anumite lucruri;

 spontaneitatea = subiectul consideră că orice modificare în stilul

său personal de cunoaştere, este ridicolă şi pare falsă;

 „citirea gândului” = subiectul crede că ceilaţi trebuie să ştie ce

simte şi ce doreşte el, fără a fi necesar să-şi exprime în mod
deschis sentimentele şi dorinţele;

 teama spre maturizare = subiectul se teme să recunoască faptul că

este supărat, deoarece nu vrea să dea nimănui satisfacţia de a afla
că l-a rănit, suferind în tăcere;

 nevoia de a rezolva problema = subiectul are un conflict cu

cineva, încearcă a rezolva problema, în loc să împărtăşească în
mod deschis sentimentele şi să asculte ceea ce simte cealaltă
persoană.
 Pacientul
Pentru a defini calitatea de pacient a unei per-
soane, considerăm că e necesar a porni de la ceea ce
DEX (1975) identifică a fi:

 bolnav = (fiinţa) care suferă de o boală; (om)

suferind, beteag, denumind o calitate dobândită printr-o
stare, şi cea de:

pacient = persoană bolnavă care se găseşte în

tratamentul unui medic, considerat în raport cu aces-ta;
persoană supusă unui supliciu; victimă; martir; care are
răbdare; calm; răbdător;
 Interacţiunea dintre cele două statusuri sociale dobândite
temporar de către o persoană, reprezintă o stare evolutivă
(sunt bolnav, nu mă simt bine, mă tratez singur şi nu apelez
la medic şi sunt bolnav şi mă găsesc sub tratamentul şi
îngrijirea unei persoane abilitate în acest sens, un medic), şi
una şi cealaltă poate utiliza serviciile de sănătate.

 În actul cotidian al comunităţii, este folosit de cele mai

multe ori în cadrul rolului social pe care îl indeplineşte
persoana care apare în triplă ipostază de om ce: alină
suferinţa, vindecă boala şi salvează (uneori) viaţa bolnavului
– acesta fiind medicul/asistentul medical, cât şi cea a
persoanei bolnave şi suferinde, identificând – bolnavul.
 Rolul social al bolnavului a determinat apariţia mai multor
concepte privind raportarea acestuia la comunitate, prin rolul
social nou pe care-l dobândeşte pe o perioadă de timp limitată
sau nu.

 Statutul de om bolnav se carcterizează prin cinci trăsături

principale cum ar fi:
a) – situaţia marginală a bolnavului între lumea sănătăţii şi cea
a bolii, negând când una, când alta, care îl fac instabil,
dominat de stări conflictuale;
b) – starea de primejdie care planează asupra bolnavului şi
care îl determină să apeleze la tehnici protectoare pentru a face
faţa pericolului situaţiei;
c) – restrângerea orizontului (de preocupări, ambianţă);
d) – egocentrism;
e) – perspectivă temporală îndelungată a bolii.
 Acestor delimitări le putem adăuga în ideea temporalităţii
sau nu, a rolului de bolnav, patru trăsături şi anume:

a)– degrevarea de sarcini şi responsabilităţi normale în

funcţie de natura şi gravitatea bolii;

b) – bolnavul nu se poate însănătoşi singur, printr-un act de

decizie propriu, de aceea, el nu este făcut responsabil de
incapacitatea sa;

c) – boala trebuie considerată ca indezirabilă şi bolnavul

trebuie să dorească „să se facă bine”, aceasta fiind o
legitimitate condiţionată a rolului de bolnav;

d) – obligaţia bolnavului de a căuta ajutor competent şi de a

coopera cu cei ce răspund de îngrijirile de sănătate.
 Ca o chintesenţă la cele enunţate anterior, tipul de rol al
bolnavului în comunitate depinde de o serie de factori
cum ar fi:

 a) – felul bolii (somatici, psihici);

 b) – gravitatea bolii;
 c) – cronicitatea bolii;
 d) – genul de tratament: ambulator, staţionar, spitalicesc.
 Se poate întâmpla ca pacientul să încerce să tragă foloase de
pe urma stării sale şi să considere boala ca pe un mijloc de a
scăpa de responsabilităţi pe care nu le poate sau nu vrea să şi
le asume.

 Cadrul medical trebuie să păstreze în acest sens un echilibru

între a ajuta bolnavul şi a-l refuza. A-l ajuta în relaţia
terapeutică pentru a-şi depăşi starea de dependenţă cauzată
de boală şi a-i refuza tenta-tiva de „manipulare prin
recompense” vizând cereri ce nu decurg din starea de boală.
 Cadrul medical
Ca rol social, cadrul medical este definit prin
cinci elemente, acestea fiind:
1) – competenţa tehnică = se delimitează ca fiind prioritară din
punct de vedere al eficienţei actului medical;
2) – universalism = nu poate refuza bolnavii după criterii arbitrare,
el fiind cadru medical pentru toată lumea, indiferent de: pozitia
socială, sex, rasă, religia bolnavului;
3) – specificitatea funcţională = este specializat într-un domeniu,
bine precizat, limitat la sănătate şi boală, neavând dreptul să
depăşească limitele domeniului medical;
4) – neutralitate afectivă = raportul cu bolnavul trebuie să fie
obiectiv şi nonemoţional, asigurându-i obiectivitatea, nefiind
părtinitor şi neconfesându-se pacientului;
5) –orientarea spre colectivitate = ideologia profesiunii medicale
pune accent pe devotamentul faţă de colectivitate, considerând că
în medicină profitul este cel mai puţin căutat, cadrul medical
fiind un promotor al moralităţii.
Pacientul copil
 Încadrat în această perioadă a evoluţiei sale de la naştere şi până
în jurul vârstei de 11 ani (apare pubertatea sau preadolescenţa),
copilul manifestă o anumită atitudine în dezvoltarea şi evoluţia
sa.
Astfel, se constată ciclic momente în care:
1) – are nevoie stringentă de mamă cu care are o legătură specială
de la naştere şi până la un an;
2) – se dezvoltă între cei doi – mamă şi copil- o dimensiune a
compatibilităţii lor, adică:
◦ a) – potrivirea parentală, „contabilizează” armonia şi
înţelegerea părinţilor cu copilul, creându-se în timp structuri
comportamentale sănătoase;
◦ b) – slaba potrivire parentală duce la incompatibilitate şi în
timp, la dezvoltarea unei atitudini afective carenţiale;
3) – apariţia în jurul primilor trei ani de viaţă ai copilului, a stărilor de
ruşine, autonomie, a curiozităţii („desface”, „distruge” jucării); cogniţiei
prin lumea întrebărilor – de ce? cât? şi a jocului ce-n multe cazuri îl ajută
în socializările dar şi raporturile sale la un grup social;
4) – iniţiativa, nevinovăţia cât şi „psihologia buzunarelor pline”, apare în
perioda preşcolarităţii – 3 – 6/7 ani – unde jocul, comunicarea,
independenţa în mişcare, descoperirea lumii, pun amprenta pe vârstă, se
recunoaşte ca individ separat de ceilalţi, ajungând chiar a se identifica cu
părinţii care devin un ideal de viaţă, de aceea aceştia pot să fie:
 - autoritari;
 - hipertoleranţi;
 - indulgenţi;
 - severi;
 - agresivi;
 - raporturile dintre ei doi fiind deosebite.
 5) – copilăria mijlocie – 6/7 – 10/11 ani, se identifică cu vârsta şcolară
mică, unde copilul se transformă în elev, timpul devine un timp
pedago-gic, apar elemente ca: hărnicia, perseverenţa, activitatea
variată, inferioritatea, dezvoltă o anumită sensibilitate, este mai sigur
pe el în cadrul familiei, fapt ce-i determină o conduită atipică în cazul
apariţiei unor disfuncţionalităţi, cum ar fi divorţul, certurile, bătăile,
etc.

 Ţinând cont de cele menţionate anterior medicul trebuie să ştie că, faţa
de boală, copilul poate manifesta o atitudine ce depinde în mare
măsură de atitudinea părinţilor; atitudinea de supraprotecţie ca şi cea
pesimistă este egal de dăunătoare, neuitând că de obicei boala se
însoţeşte de o emoţionalitate crescută.
 Practic, o boală îndelungată
 afectează statusul social în grupul de copii,
 stânjeneşte dezvoltarea comportamentului social,
 crează labilităţi în participarea la joc
 legat de performanţele şcoalre - generează sentimente de frustrare.

De aceea, e necesar ca cadrul medical să cunoască atât etapele de

dezvoltare bio-psiho-sociale ale copilului, dar mai ales să dove-dească
metodă în a aborda copilul, făcându-l cooperant şi reuşind a realiza o
anamneză eficientă.

Va trebui să cunoască relaţia dintre copil şi părinţi vs părinţi şi copil,

să ştie cum îşi petrece acesta timpul liber cât şi cel pedagogic, dar mai
ales să-l trateze pe pacient cu foarte multă responsabilitate.

Astfel, medicul e necesar a aborda sub formă de joc întreaga

consultatie/vizită, aceasta ţinând cont de vârsta pacientului, având
grijă de a nu crea stări de panică şi destructurări comportamentale.
E indicat ca în comunicarea şi relaţionarea cu copilul:

a) Să se cunoască şi să se înţeleagă dezvoltarea copilului;

b) Să se evalueze comportamentul copilului având în

vedere că multe comportamente sunt doar inadaptări
situaţionale sau manifestări normale la o anumită vârstă
(în unele cazuri nefiind justificat un consult psihiatric);

c) Să se construiască un set de tehnici cu ajutorul cărora să

poată rezolva diferite tulburări de coportament, ţinând
cont însă de faptul că există o tehincă unică, valabilă
pentru toţi copiii şi că aceste tehnici se modelează după
nevoile copilului şi ale familiei sale.
 În asemenea condiţii, se diminuează atât atitudinea copilului cât şi
implicit a familiei faţă de tot ce înseamnă prevenţie şi intervenţie
medicală la acest nivel, comunicarea şi relaţionarea cadru medical –
copil vs copil –cadru medical, având la bază elementele de cunoaş-
tere, acceptare, inţelegere şi ajutor reciproc.

 De asemenea, ţinând cont de faptul că atitudinea de bază în prima

fază a copilăriei este jocul, e necesar a porni de la acest deziderat,
folosindu-l direct în comunicarea şi relaţionarea sa cu pacientul –
copil, aşa încât în cabinet, sectie, salon să se afle, dacă nu un colţişor
special cu jucării, măsuţă şi scaune speciale pentru copii unde să-şi
desfăşoare consultaţia, cel puţin câteva jucării îndrăgite de copii pe
care să le folosească la momentul oportun (acolo unde situaţia o
cere).
 Astfel, copilul se poate bloca, de aceea transferul făcut pe o jucărie
(pe ursuleţ îl doare tare rău gâtul, păpuşa are mâna ruptă, motorul-
burtică o doare pe maşinuţă, fluturasul bea apa etc.) îl ajută pe
asistent în realizarea atât a anamnezei cât şi a investigaţiei de
specialitatea la care este supus copilul.
 Copilul s-ar putea să nu dorească pe moment să vorbească, dar să vrea
să deseneze (de aceea, câteva coli albe, creioane colorate) sau să
coloreze până-şi aşteaptă intrarea în cabinet, în cărţi de colorat, fac ca
medicul în cunoştinţă de cauză, să aplice în aceste cazuri, anumite
exerciţii-joc de comunicare şi relaţionare ce-l vor ajuta mult în
deblocarea unor situaţii mai dificile.

În acest caz, poate să apeleze la:

 1) – cartea de vizită = îl roagă pe copil să-i deseneze ce-l reprezintă
pe el în mod deosebit (şi de acolo se poate porni discuţia);
 2) – acesta sunt eu = o reprezentare printr-un personaj de poveste, un
obiect sau o însuşire;
 3) – astăzi mă simt = un cerc ce reprezinta faţa, copilul poate prin
desenarea ochilor şi gurii să transmită mesajul stării sale emoţionale la
momentul respectiv;
 4) – conturul palmei = pe o foaie copilul desenează conturul palmei
punând pe fiecare deget o bucurie sau o supărare (atenţie şi la
comunicarea non-verbală);

 5) – ai vorbit cu ce te doare? = este jocul prin care, asistentul aflând

că-l doare burta, îl roagă s-o intrebe de ce (am mâncat prea multă
îngheţată, n-am mâncat, m-am lovit, am înghiţit) palpând chiar el
organul sau locul respectiv;

 6) – cine eşti tu? = asistentul îl întreabă dacă ştie cine este, răspunsul
poate fi surprinzător, (carăbuş, maşină, superman, broască, prinţesă,
uriaş, om rău, om bun, etc.) jocul rolului şi al venirii la consult este
edificator (pe maşină o doare burta ca..., omul rău [tata beat] m-a lovit
aseara cu lingura de lemn) lasându-l pe copil să se descarce sufleteşte
deoarece acesta are nevoie de ajutor, înţelegere şi acceptare, iar
empatia din partea cadrului medical este binevenită.
 Există şi momente în care cadrul va face apel la elemente
de terapie ocupaţională – expresia verbală – povestea
terapeutică, astfel încât comunicarea cu pacientul copil
şi/sau cu familia acestuia, să fie benefică.

 Povestea terapeutică, e prezentă prin mesajul său

specific, ţinând cont de particularităţile de vârtă ale celui
căruia i se adresează, făcându-l a înţelege modul în care
durerii, bolii şi chiar a speranţei poate echilibra,
metaforic vorbind, acceptarea, resemnarea şi în final,
starea de fapt creată. În povestea terapeutică, cuvântul are
putere magică acţionând ca o forţă a gândirii pozitive. Ea
nu se citeşte, ci se povesteşte (se spune), personajele
împrumutând de cele mai multe ori stări şi fapte din viaţa
celor cărora se adresează.
Pacientul adolescent
 Perioada celor aproximativ zece ani (10/11-20 de ani) a
preadolescenţei şi apoi adolescenţei este codificată ca o
etapă a identităţii şi/sau a confuziei de rol, unde căutările
sunt cele care dau nota definitorie timpului.
 Această perioadă, este conceptualizată în termenii nevoii de
a răspunde la două sarcini majore:
 transformarea dintr-o persoană dependentă;
 stabilirea unei identităţi.
 În acest context căutarea de sine şi permanentele întrebări:
„cine sunt?”, „ce fac?’, „la cine mă raportez?” transformă
această perioadă într-una în care, structurile de
personalitate se bazează pe cogniţie şi comportament.
 Fiind în căutare de rol, adolescentul se poate alătura
anumitor „găşti”, creând totodată conflicte privind relaţia sa
cu: familia, şcoala şi/sau societatea.
 Are situaţii în care îşi manifestă nonconformismul, sfidarea
dar şi teribilismul ce poate duce la consumul de alcool
şi/sau drog.
 Cu toate acestea, adolescentul se poate conforma unor
standarde, reguli, dar şi asumarea unor responsabilităţi,
acestea fiind rezultatele elementelor de flexibilitate şi
compatibilitate cu un nou super ego, dând în timp,
stabilitatea şi coerenţă în creştere şi dezvoltare.
 Este perioada în care adolescentul se crede perfect sănătos,
lui nu i se poate întâmpla nimic rău, apelând doar în cazuri
de forţă majoră la medic şi în general la asistenţa medicală.
 Cu un asemenea pacient, cadrul medical are nevoie de multă
subtilitate în abordare, astfel încât, luat unui adolescent,
trebuie să furnizeze informaţii utile şi reale sub aspecte ca:
 realizarea unei relaţii interpersonale cadru medical- pacient,
bazată pe încredere;
 tratarea cu respect, fără a fi criticat;
 asigurarea din partea cadrului medical că discuţia este
confidenţială;
 discuţia să se desfăşoare conform vârstei şi nivelului de
dezvoltare cognitivă a adolescentului;
 abordarea unor subiecte cu caracter intim să fie făcută cu tact
şi delicateţe;
 ascultarea activă şi empatică a adolescentului;
 explicarea importanţei abordării unor comportamente
sanogenetice;
 flexibilitatea, simţul umorului şi lipsa de prejudecăţi în unele
situaţii, favorizează comunicarea.
 Pacientul – adolescent pare şi este destul de ambiguu în comunicarea
şi/sau relaţionarea sa cucadrul medical, de aceea acesta din urmă, e necesar
a cunoaşte şi aborda situatia şi din alt unghi, folosindu-se (sub o formă sau
alta) de câteva exerciţii – joc şi/sau poveşti terapeutice, care în cadrul
anamnezei îşi pot găsi foarte bine locul.
 1) Cum te simţi azi? = un gest, un cuvânt, o pantomimă, pot să-i
determine cadrului medical o reacţie la o conduită dată;
 2) Strângerea de mână = prin acest gest de încredere şi apreciere cadrul
medical poate testa deja starea pacientului (uscată, caldă, rece, transpirată,
uşoară, puternică, anemică, hotărâtă, moale, etc.);
 3) Acesta sunt eu = rugat să completeze unele enunţuri, urmărind modul
de implicare dar şi prezenţa unor elemente de autocunoaştere:
 - Îmi place să...
 - Mă pricep la...
 - Prefer să...
 - Este bine când...
 - Mă bucură...
 răspunsurile privind în general gândirea pozitivă, dar pot fi abordate şi din
prisma negaţiei (ex. Nu îmi place să...);
 4) Ce fac cu valorile mele? = i se cere adolescentului să-şi construiască o
scară a valorilor sau nu, găsindu-le locul în:
a) – rucsac = depozit personal, locul unde îmi păstrez valorile şi de unde le
iau când am nevoie de ele;
b) – maşina de spălat = obiectul cu ajutorul căruia „curăţ” valorile pentru a
le folosi şi altă dată;
c) – coş de gunoi = recipientul unde arunc valorile de care nu mai am
nevoie;
 motivaţia alegerilor făcute, fiind considerată deja un pas în cunoaştere.

 5) Ce culoare au emoţiile tale? = pornind de aici, cadrul medical poate

identifica prin culoarea aleasă, starea emoţională a pacientului său, la
momentul special creat;

 6) Naufragiul = se află într-o călătorie pe mare şi din cauza furtunii

trebuie să părăsească urgent nava; i se cere ca naufragiat să ia un singur
obiect- care şi de ce? (discuţia poate lămuri prin motivaţia alegerii multe
din tarele adolescentului în cauză).
 Exerciţiile-joc pot face uz şi de creativitatea şi implicarea
cadrului medical în cunoaşterea pacientului-adolescent,
exemplele fiind doar un început.
 În aceeaşi categorie se înscriu şi poveştile terapeutice
menite a responsabiliza persoana în cauză.
 Pacientul adult
 Este perioada pe care, în literatura de specialitate, 20-65 de
ani, o găsim compartimentată sub forma:
- 20 ani – 25/28 ani - adolescenţa târzie;
- 28 ani - 35/38 ani - tinereţe;
- 37/40 ani – 65 ani - maturitate, adult;
 iar clasificările pot continua mult mai variat şi/ sau mai
sofisticat datorită faptului că această perioadă îşi are
conotaţiile sale structurale evolutiv- valorice speciale.
 Astfel, predispusă la schimbări această etapă adultă, obligă
individul de a fi capabil să se adapteze la toate schimbările
ce pot să apară, marcând faza de maturitate a adultului.
În această perioadă se produc fenomene ca:
 desăvârşirea statusului educaţional;
 realizarea unui status social;
 găsirea locului şi rolului social;
 angajarea profesională;
 apariţia instituţiei familiei;
 apariţia insatisfacţiei şi a şomajului;
 apariţia copiilor şi creşterea acestora;
 creşterea rolului de părinte;
 prezenţa divorţului;
 stări şi reacţii stresante în caz de boală;
 conştientizarea decesului în viaţa unei familii;
 apariţia statutului de pensionar;
şi lista imaginară dar plauzibilă ar putea continua deoarece pentru fiecare
individ în parte viaţa îşi are priorităţile ei şi spectrul acceptării sau neaccep-
tării reuşitei sau/şi eşecului, duce la apariţia diferenţelor între concept,
atitudine, conduită şi comportament individualizat.
 În această perioadă putem vorbi în cele mai multe cazuri de
realizarea unei situaţii stabile de rol ceea ce face ca adultul să
dovedească în timp, capacitatea sa de a se raporta prin muncă la
statusul social ca parte a satisfacţiei sau insatisfacţiei personale. Cu
toate acestea, apare „criza perioadei medii sau de mijloc a vieţii”,
atunci când evenimentele vieţii declanşează stagnarea şi adultul se
simte vulnerabil, stare ce se poate evidenţia în timp, odată cu
înaintarea în vârstă.

 Dacă munca înnobilează viaţa de adult, dându-i prestanţă, siguranţă,

responsabilitate şi valoare, mai ales în perioadele de randament
maxim, în căderea bruscă sau fără pregătirea psihologică specială
vi-zând încetarea activităţii profesionale căreia i-a dedicat „o viaţă
de om” deci, apariţia statusului de pensionar, poate crea turbulenţe
şi chiar dizarmonii destul de evidente, uneori accentuate, în viaţa
adultului.
 Aici e momentul în care, dacă vârsta şi capacitatea fizică
şi psihică permit, să intervină elementele de reconversie
profesională şi resocializare astfel ca adultul să se
detaşeze de stările de izolare şi ipohondrie care pot
interveni în momentele mai dificile din viaţa sa.
 Acum este timpul ca medicul/asistentul medical să
devină un aliat în menţinerea şi păstrarea sănătăţii
devenind în unele cazuri:
 aliat;
 sfătuitor;
 prieten de... Sănătate.
 În relaţia sa de comunicare cu pacientul-adult, medicul
trebuie să dea dovadă de:
 profesionalism;
 încredere;
 responsabilitate;
 respect reciproc;
 acceptare;
 toleranţa;
 credibilitate,

 în aşa fel încât toată investigaţia medicală să se desfăşoare

cu seriozitate şi probitate profesională.
 Pacientul în vârstă
 Am renunţat cu bună ştiinţă la termenul de bătrân-bătrâneţe, deoarece,
în literatura de specialitate este acreditată terminologia legată de:
a) – vârsta cronologică = privită ca o constantă, variabilă, relativ egalitară
pentru toate persoanele născute la aceeaşi dată;
b) – vârsta psihologică = ca entitate generală nu se referă atât la
complexitatea personalităţii, cât la stratificarea de conduite adaptative
care permit for-me ascendente de adaptare şi de aport social,
 astfel încât, la peste 65 de ani putem vorbi despre înţelepciunea
dobândită în timp.
 Îmbătrânirea trebuie înţeleasă ca un proces complex de involuţie şi
restructurare, declin şi compensare, eventual şi de câştig, fiind
considerată uneori ca o schimbare de interese, dacă reprezintă expresia
adaptării la ierarhia nevoilor fundamentale.
 Atitudinea faţă de muncă, dar şi cea legată de propria viaţă, face ca
perioada în sine să fie pentru unii, destul de stresantă.
 A avea sau nu o familie, a fi sau a nu fi singur, a fi sănatos sau
bolnav, dar mai ales, a te teme sau nu de moarte şi a fi pregătit pentru
„lunga călătorie” reprezinta tot atâtea întrebări dar şi mai multe
răspunsuri pe care persoana bolnava aflată la senectute le trăieşte,
făcând de cele mai multe ori trimitere la un „stil de viaţă” personal,
creându-se în timp „biografii”.
 Vârstnicul trăieşte un veritabil complex de inferioritate, amplificat
de apropierea pensionării sau de ieşirea la pensie, cât şi de anturajul
său social, constând în:
 sentimentul de inutilitate socială;
 subapreciere personală;
 pierderea sensului existenţei
 toate regăsindu-se ca modificări ale imaginii de sine.
 Tot în această perioadă, asistăm de asemenea la tulburări cognitive şi
afective ce apar concretizate în:
 scăderea memoriei;
 scăderea funcţiilor senzorio-motorii;
 probleme legate de apariţia stării de depresie; elemente de anxietate;
 modificări structural-comportamentale;

 Legat de relaţia cadrului medical cu pacientul în vârstă, cel dintâi

are calităţi umane şi profesionale în vederea aprecierii corecte a stării
de sănătate a celui consultat-tratat.
 E nevoie să aprecieze modificările psihologice ale individului,
conservând de regulă, nucleul personalităţii.
 Acest mod de a vedea bolnavul ajuns în zona senectuţii, permite
cadrului medical să recunoască elementele de bază ale personalităţii
bolnavului conservate sub trecerea timpului şi, în acelaşi timp, să
sesizeze eventuala apariţie a unor modificări patologice în afara
procentului de îmbolnăvire.
 Şi alături de ascultare, răbdare, încredere şi certitudine,
înţelegerea şi respectul reciproc, dau girul în comunicarea
„înţeleptului cu lumea” (atât cadrul medical, cât şi
pacientul în vârstă), „piatra de încercare” dovedindu-se a fi
„dezamorsarea similitudinii”:
- pensionare = inutilitate, de aceea considerăm că cele ce
urmează, ajută atât o parte cât şi cealaltă:
 CADRELE MEDICALE CA PACIENŢI

Aşa cum pacientul aduce atitudini transferenţiale în relaţia cadru

medical-pacient, cadrele medicale însele dezvoltă adesea reacţii
contra-transferenţiale faţă de pacienţii lor.
Contra-transferul poate lua forma sentimentelor negative, care
dezbină relaţia medic/asistent medical-pacient, dar poate de
asemenea să devină disproporţionat pozitiv, idealizând.
Cel mai adesea pacienţii sunt consideraţi ca buni pacienţi dacă
modul lor de aplicare a severităţii simptomelor se corelează cu o
boală biologică diagnosticabilă clar:
- dacă sunt complianţi;
- dacă în general nu-şi schimbă tratamentul;
- dacă sunt emoţional controlaţi;
- dacă sunt recunoscători.
 Un exemplu special de contra-transfer apare atunci când
pacientul tratat este medic. Problemele care pot apărea în
această situaţie includ: asteptările ca medicul-pacient se va
preocupa de propria medicaţie şi tratament şi teama din partea
medicului terapeut de a fi criticat pentru competenţa sa.
Aparţinând unui grup social clar definit şi unui subgrup
în care funcţionează conform unor reguli diferite medicul,
atunci cand se imbolnaveste, va avea o patologie care va fi
nuanţată de apartenenţa sa subgrupală.
Aparţinând aceluiaşi subgrup, medicul care va trebui să
îşi trateze un coleg, va trebui să ţină seama de această
particularitate care are efecte atât asupra diagnosticului cât şi
a actului terapeutic în sine.
 Medicii bolnavi sunt pacienţi cunoscuţi în mod notoriu ca
umili şi modeşti şi aceasta deoarece medicii sunt educaţi să
controleze situaţia medicală şi să stăpânească relaţia medic-
pacient.

Pentru un medic, să fie pacient, poate însemna să predea

controlul, să devină dependent, să apară vulnerabil şi înfri
coşat, sentimente pe care majoritatea medicilor sunt educaţi să
le reprime.
Caracteristici:
1. cadrul medical bolnav tinde să subestimeze simptomele
şi să-şi maximalizeze tratamentul.
2. el doreşte depăsirea rapidă şi eficientă a suferinţelor sale
şi nu-şi acordă de regulă nici un timp de recuperare.
3. consultaţiile cadrului medical suferind sunt rareori struc
turate şi pregatite de o cerere de consultaţie (consultaţii de
coridor)
4. cadrul medical suferind are tendinţa de a se
autodiagnostica şi de a-şi administra automedicaţia, aceştia
fiind principalii factori de risc care produc agravarea bolii
şi întârzierea diagnosticului corect.
5. Pacienţii-medici pot evita să devină ceea ce ei percep ca o povară ce suprasolicită
colegii sau pot fi jenaţi să pună întrebări pertinente din teama de a nu părea ignoranţi
sau incompetenţi.
6. Pacienţii-medici pot stimula teama medicului curant care se vede pe sine în
pacient, o atitudine care poate duce la refuz şi evitare din partea medicului curant.
7. Medicul terapeut în faţa pacientului medic adoptă fie o atitudine pasivă, în care îşi
abandonează rolul sau motivând statutul special de medic al bolnavului, fie una
autoritar-activă în care terapeutul îşi deposedează pacientul de atributele sale,
reducându-1 la condiţia de bolnav pentru a-şi putea exercita fără distorsiuni rolul de
medic.
Exista un risc major pentru medicul care îşi îngrijeşte un confrate suferind,
de a adopta o funcţionare în oglindă faţă de cea a acestuia şi de a folosi aceleaşi
mecanisme defensive pe care pacientul le utilizează, în special anularea retroactivă şi
negarea.
Identificarea şi cofraternitatea, conducând la o empatie excesivă, pot
conduce medicul terapeut la minimalizarea, banalizarea şi chiar nerecunoaşterea
suferinţei colegului său.
 COMUNICARE ŞI CONFIDENŢIALITATE

 Confidentialitatea este un concept vechi în medicină, care se

regăseşte chiar în jurământul hipocratic,
"Ceea ce văd sau aud în cursul tratamentului sau chiar în
afara tratamentului legat de viaţa oamenilor, ceea ce cu nici
un chip nu trebuie răspândit, voi păstra pentru mine, considerând
aceste lucruri ruşinoase pentru a fi răspândite ".

 Principiul etic al respectului faţă de persoane dictează dreptul

la intimitate care ar fi violat dacă am comunica altora informaţii
personale.
 Astfel, confidenţialitatea facilitează deschiderea spre
comunicare şi o relaţie bazată pe încredere între cadrul medical şi
pacient sporind astfel eficienţa terapeutică.
  Pentru a păstra confidenţialitatea în practica medicală modernă,
în primul rând fiecare cadru medical trebuie să-şi dezvolte deliberat
obişnuinţa de a păstra discreţia.

 Confidenţialitatea nu înseamnă doar păstrarea unui secret mare

ocazional, ci indică mai degrabă un model zilnic de respect pentru pacienţi şi
poveştile lor.

 Aceasta înseamnă ca discutarea cazurilor cu prietenii, colegii de cameră,

familie este în general nepotrivită, chiar şi atunci când informaţiile nu
sunt strict personale.

 Cu atât mai mult cu cât aceste informaţii privesc genitalitatea şi viaţa

sexuală, domenii care pentru fiecare persoană sunt de maximă intimitate şi
legate de tabuul ascunderii.
  Deşi medicina este o activitate colegială şi clinicienii
funcţionează ca membri ai unor echipe şi, prin urmare, ar avea
dreptul să discute despre pacienţi cu semenii noştri consultanţi şi
alţi profesionişti din domeniul medicinii, acest lucru devine o
lezare a dreptului la confidenţialitate al pacientului, atunci când
discuţia se face fără un motiv medical, se referă la aspecte triviale
sau pune în discuţie statutul socio-economic sau marital al
pacientului.
 Mai mult, uneori, sub acoperirea discuţiei profesionale se
vorbeşte despre pacienţi în lifturi, pe culoarele spitalului sau în
alte locuri aglomerate.
 In spital, prezentarea pacientului la pat este o buna tehnică de
predare, dar poate leza confidenţialitatea dacă toţi bolnavii dintr-
un salon aud discutându-se despre viaţa personală a pacientului,
despre modul în care s-a îmbolnăvit, despre eventualele
intervenţii pe care acesta urmează să le sufere.
  Un alt model important de păstrare a confidenţialităţii este
notarea exclusiv a informaţiilor necesare în fişa clinică a
pacientului.

 Mai ales în legatură cu informaţiile sensibile, cel care notează

ar trebui întotdeauna să se întrebe dacă un anumit exemplu din
fişă este important pentru îngrijirea pacientului.

 In unele cazuri, se poate să fie importantă scrierea unei notiţe

scurte, neutre pentru împrospătarea memoriei, fără a exprima
detalii şocante.

 Cadrele medicale trebuie să aibă în vedere maximalizarea

confidenţialităţii şi, în acelaşi timp, minimalizarea riscului de
acces al altor persoane la fişele medicale şi notaţiile pe care le fac.
 Cadrele medicale sunt supuse adesea unui adevărat asalt
din partea unor terţi, pentru a divulga amănunte privind aspecte
clinice şi nu numai în legătură cu pacienţii lor.
Sub nici un pretext nu este justificată răspândirea unor
astfel de informaţii, care este în acelaşi timp o abatere etică şi
morală de la profesiunea medicală, dar şi consecinţa unui
profil profesional fragil, cu lacune.
Există un adevarat asalt al presei pentru informaţii privind
starea de sănătate a unor personalităţi publice, dar şi privind
circumstanţele de îmbolnăvire ale acestora, precum şi unele
posibilităţi evolutive.
Considerăm un comportament neetic orice tentaţie a
cadrelor medicale de a oferi astfel de informaţii sau, mai mult
spus, orice fel de informaţii obţinute în relaţia cu bolnavul.
 Uneori există totuşi situaţii în care medicul este obligat
să divulge informaţii.
Când apare o astfel de situaţie, pacientul va fi informat şi
cadrul medical se va asigura (sau va încerca să se asigure) de
permisiunea sa.
Dacă nu reuşeşte să obţină această permisiune, medicul
va explica pacientului că este obligat de lege să ofere aceste
informaţii organelor sanitare.
Diagnostice ca: lues, tuberculoză, HIV, alte boli
contagioase, implică anunţarea organelor în drept.
Va fi mult mai uşor să obţinem consimţământul
pacientului dacă i se vor oferi bolnavului motivele
fundamentate pentru care această informare trebuie făcută:
contagiozitate, protejarea comunităţii etc.
 Vă mulţumesc!

As. Univ. Dr. ELENA MOCANU