CONSTITUIREA STATULUI ROMÂN MODERN

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza

(1859-1866)

1)Tratatul de pace de la Paris

Între 1853-1866 s-a desfășurat Războiul din Crimeea între Rusia și Imperiul Otoman
sprijinit de Franța și Angla. Înfrângerea țarului a creat posibilitatea unui nou echilibru European
în care problema românească să fie discutată ca problemă europeană.

Tratativele de pace s-au desfășurat la Paris unde s-au luat următoarele măsuri:

-se desființează protectoratul Rusiei

-se păstrează suzeranitatea otomană adăugându-se garanția colectivă a celor 7 Mari Puteri

-erau retrocedate Moldovei cele 3 județe din Sudul Basarabiei: Cahul, Ismail, Bolgrad

-în chestiunea unirii erau convocate adunările ad-hoc ce urmau să exprime voința românilor

În ceea ce privește unirea, la Congresul de la Paris finalizat cu încheierea tratatului din

martie 1856, Marile Puteri Europene se situau pe poziții diferite. Erau pro unire: Franța(care
sub protectoratul atașamentului față de principiul naționalităților ca viitoare bază a organizării
Europei urmărea creșterea puterii sale la Dunăre), Rusia(dorea ruperea alianței între Franța și
Anglia), Prusia și Sardinia(având o relație asemănătoare românilor) și Anglia(a sprijinit unirea
doar la început, după care se răzgândește considerând-o a fi mai degrabă în interesul Franței).

Împotriva unirii se declarau categoric Poarta ce considera teritoriul românesc ca făcând

parte integrantă din Imperiul Otoman și Austria ce considera unirea o atracție prea mare
pentru românii din Transilvania.

2) Adunările ad-hoc
Acestea s-au desfășurat în decembrie 1867. Alegerile în vederea organizării acestor
adunări au fost falsificate de către caimacamul(locțiitor de domn) Nicolae Vogoride. Acest lucru
a determinat un conflict intern dar și internațional rezovlat prin compromisul de la Osborne.

Anglia era de acord cu anularea alegerilor iar Franța renunță să mai sprijine o unire
deplină, pronunțându-se doar pentru o unire administrativă.

Pentru prima dată erau chemați și țăranii pentru a-și exprima voința în legătură cu
viitorul țării.
 Adunările ad-hoc s-au desfășurat atât la Iași cât și la București, iar activitatea lor s-a
concretizat în elaborarea unor documente numite rezoluții:

- Unirea într-un singur stat cu numele de România

- Print străin dintr-o familie domnitoare a Europei care să-și crească copiii în religia
țării
- Adunări reprezentative
- Autonomie
- Neutralitatea teritoriului românesc

Convenția de la Paris(1858)
În 1858 Marile Puteri Europene, reunite în cadrul Conferinței de la Paris pentru a
discuta soarta Principatelor Române și a dorințelor exprimate de Adunările Ad-Hoc, au adoptat
documentul Convenția de la Paris. Acesta nu ținea cont de dorințele românilor și oferea
acestora o unire înjumătățită. Noul stat urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei
și Valahiei, urmând să funcționeze doi domni, două adunări și două guverne.

Erau stabilite doar două instituții comune și anume: Comisia Centrală și Înalta Curte de
Justiție și Casație, ambele cu sediul la Focșani. Se menține separarea puterilor în stat și sunt
reglementate raporturile dintre țărani și proprietari pe baze noi, moderne. Votul este
cenzitar(în funcție de avere).

Rezoluțiile adunărilor ad-hoc au fost înaintate celor 7 Mari Puteri Europene reunite în
cadrul Conferinței de la Paris in 1858. Acestea au elaborat în cadrul conferinței așa numita
“Convenție de la Paris” care a jucat rol de constituție.

Convenția de la Paris nici nu prevedea unirea principatelor, dar nici nu distrugea dorința
de unire a românilor. Vasile Boerescu spunea: “Europa ne-a ajutat. Rămâne să ne ajutăm noi
înșine.” Românii pun Europa în fața faptului împlinit alegând același domn atât în Moldova cât
și în Țara Românească, pe Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova, la Iași, și 24
ianuarie 1859 la București, în Țara Românească.

Acest lucru a fost posibil datorită faptului că în Convenția de la Paris nu se specifica că

cei 2 domni trebuie să fie persoane diferite.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)
În ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza se realiza unirea Moldovei
cu Țara Românească. Imediat după dubla alegere, se impune necesitatea obținerii recunoașterii
dublei alegeri dar și a unirii depline. Dubla alegere a fost recunoscută în cadrul Conferinței de la
Paris din toamna anului 1859, iar unirea deplină abia în 1861 în urma Conferinței de la
Constantinopol. Poarta și Austria recunoscuseră unirea pe timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza.

Între timp, Alexandru Ioan Cuza trecuse la unificarea celor 2 țări române prin unirea
serviciilor de vamă și telegraf prin trimiterea unor funcționari moldoveni și munteni la Iași, dar
și prin unificarea armatei.

Guvernul Barbu Catargiu(ianuarie-iunie 1862)

În ianuarie 1862, conservatorii care câștigaseră alegerile alcătuiesc primul guvern unic
din estul țării. Barbu catargiu propune o reformă agrară dorită de conservatori și care lăsa
practic neatinse bazele marii proprietăți funciare. În iunie 1862 Catargiu era asasinat în condiții
neelucidate până astăzi. Indiferent de rațiunile care au determinat-o, moartea sa a însemnat
sfârșitul legii agrare dorită de majoritatea conservatoare.

Guvernul Mihail Kogălniceanu(octombrie 1863-ianuarie 1865)

Venirea lui Mihail Kogălniceanu, liberal-moderat, la conducerea guvernului a însemnat o

garanție că reformele puteau să înceapă. Ele au fost inițiate în absolut toate domeniile,
punându-se astfel bazele statului român modern.

Legea secularizării averilor mănăstirești a fost adoptată în decembrie 1863, ea

însemnând trecerea averilor mănăstirești închinate patriarhiilor din Orient dar și a celor
pământene în proprietatea statului. Se recupera astfel mai bine de un sfert din suprafața agrară
a țării.

Legea agrară a fost adoptată în august 1864. Această lege a suscitat ample discuții între
conservatori și liberali. Pentru că proiectul de lege agrară propus de Kogălniceanu nu era
agreat de conservatori, aceștia dau un vot de blam(neîncredere) guvernului Kogălniceanu.
Acesta își prezintă demisia însă Cuza nu o acceptă și dizolvă Adunarea legislativă prin lovitură de
stat la 2 mai 1864. Începea astfel perioada monarhiei autoritare a lui Alexandru Ioan Cuza. Este
adoptat Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris ce a jucat rol de lege fundamentală.
Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris(1864)

În mai 1864 Alexandru Ioan Cuza dizolvă Adunarea Legislativă prin lovitură de stat
păstrând guvernul condus de Mihail Kogălniceanu. Era începutul monarhiei autoritare a lui
Al.I.Cuza organizată pe baza unei noi legi constituționale și anume Statutul Dezvoltător al
Convenției de la Paris.

Prevederi:

-este înființat Corpul Ponderator(Senatul), permanentul devenind astfel bicameral

-domnul avea inițiativă legislativă iar legile erau elaborate de către Consiliul de Stat

-puterea legislativă era exercitată de domnitor, de Corpul Ponderator și de Adunarea Electivă

Cuza supune Statutul dezvoltător aprobării poporului prin plebiscit. El motivează

lovitura de stat și adoptarea Statutului dezvoltător prin opoziția pe care a întâmpinat-o în
cadrul reformei agrare.

La 14 august 1864 era adoptată reforma agrară conform proiectului propus de Mihail
Kogălniceanu:

- Emanciparea clăcașilor
- Împroprietărirea țăranilor în funcție de puterea de muncă(numărul de vite)
- Trebuiau să plătească o despăgubire timp de 15 ani
- Pământul nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani
- Au fost desființate toate obligațiile de tip feudal

Reforma agrară nu a rezolvat întru totul problema țăranilor însă situația acestora a fost
considerabil ameliorată. Au fost împroprietărite aproximativ 460.000 de familii cu 1,8
milioane hectare. Împărțirea pământului s-a făcut însă greoi fiind puțini specialiști și lucrându-
se pe bază de cirulare venită de la guvern.

Au rămas și țărani neîmproprietăriți sau terenuri necultivate fiind împărțite prea târziu.
Legea învățământului

A fost adoptată în decembrie 1864 stabilind că învățământul primar este gratuit și

obligatoriu. Au fost înființate Universitatea din Iași în 1860 și Universitatea din București în
1864.

Reformele adoptate au vizat și domeniul juridic (Codul Civil, Codul Penal), fiscal(Legea
contabilității), a fost înființat CEC-ul și adoptată o lege privind unitățile de măsură.

Împotriva lui Cuza s-au organizat încă din 1863 așa numita monstruoasă coaliție
alcătuită din liberali și conservatori. Această alianță nu s-ar fi putut constitui dacă nu ar fi avut
un obiectiv comun și anume înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza și aducerea unui prinț străin
pentru a se împlini astfel ultima dintre dorințele adunărilor ad-hoc.

Liberalii erau nemulțumiți de ritmul reformelor considerat prea lent în timp ce

conservatorul îl considerau prea alert.

La 11 februarie 1866 Alexandru Ioan Cuza era silit să abdice. Deși aflase de complot, nu
a luat măsuri suplimentare pentru a-l împiedica, lăsând astfel să se împlinească integral
dorințele adunărilor ad-hoc și anumere aducerea prințului străin.

Importanța domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Domnia lui Cuza a reprezentat perioada în care obiectivele revoluției de la 1848 au

devenit realitate. Reformele adoptate au înfăptuit statul român modern, acest lucru devenind
realitate în condițiile în care în plan intern tendințele conservatoare erau puternice iar în plan
extern Rusia și Imperiul Otoman nu au renuțat să considere spațiul românesc ca spațiu asupra
căruia aveau puteri depline.
 Consolidarea statului român modern

Monarhia

Ideea prințului străin apare încă din 1802. Ea a fost reluată în contextul crizei orientale
fiind propusă de către contele Walewski în cadrul Congresului de la Paris din 1856 și ulterior
cuprinsă în rezoluțiile adunărilor ad-hoc din Moldova și Țara Românească.

Ideea prințului străin a fost susținută și de monstruoasa coaliție și acceptată de

Alexandru Ioan Cuza care prin abdicarea sa lăsa cale liberă aducerii prințului străin. Venirea
acestuia în țară s-a făcut cu sprijinul Franței, iar populația și-a exprimat acordul prin plebiscit.

La 10 mai 1866, Carol I sosea în țară și depunea jurământul în limba română.

În 1878 României i s-a recunoscut independența iar Carol I primește titlul de “Alteță
regală” .

România este proclamată regat, iar la 10 mai 1881 Carol și soția sa Elisabeta de Wied
au fost încoronați rege și regină a României.

Prin pactul de familie din 18 mai 1881 a fost proclamat moștenitor al tronului nepotul său
de frate Ferdinand.

Partidele politice

Partidul Național Liberal s-a înființat în 1875.

A fost primul partid politic din România, avându-i ca reprezentanți de seamă pe I.C.
Brătianu, C.A.Rosetti, Mihail Kogălniceanu și D.A. Sturdza.

Liberalii au promovat o politică bazată pe constituționalism și pluralism politic, pe

libertatea de exprimare și spiritul de toleranță. În economie au propus valorificarea tuturor
resurselor și energiilor naționale capabile să ducă la dezvoltarea societății. Adepți ai politicii
“prin noi înșine”, au promovat interesele burgheziei. (industrială și bancară)

Partidul Conservator a luat ființă în 1880, fiind al doilea partid din istoria României.
Reprezentanții acestuia au fost Manolachi Costachi Epureanu, Titu Maiorescu, Lascăr
Catargiu și Petre P. Carp.

Conservatorismul are la bază ideea “formei fără fond” : fondul este realitatea istorică,
forma reprezintă ideile occidentale. Acestea au fost susținute de junimiști ce promovau ridicarea
culturală a poporului pentru a putea permite dobândirea și exercitarea libertăților politice.

Erau adepții unei dezvoltări graduale în conformitate cu realitățile istorice. Erau așadar
adepții politicii pașilor mărunți susținuță îndeosebi de marii proprietari funciari.
 Cucerirea independenței de stat

În 1873 Carol I ridică în mod deschis în fața guvernului problema obținerii independenței
de stat. În privința obținerii acesteia exista o unanimitate de păreri însă în privința modalităților
de obținere, acestea erau diferite. Liberalii își doreau o alianță cu Rusia, în timp ce
conservatorii considerau că Rusia este adevăratul pericol, considerând potrivită o alianță cu
Germania și Austro-Ungaria.

În 1875 se redeschide problema orientală(criza Imperiului Otoman). Erau declanșate

răscoale antiotomane în Bosnia și Herțegovina(1875), în Bulgaria(1876), dar și în interiorul
Imperiului unde s-a produs revolta junilor turci.

Serbia și Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman. Rusia se angaja să fie

protectoarea creștinilor din Balcani, astfel că se implică în această etapă a Crizei Orientale.
Exista pericolul ca România să fie transformată în teatru de război. Din aceste motive România
își declară neutralitatea printr-o notă diplomatică din ianuarie 1876.

Guvernul României încearcă să consolideze siguranța țării și duce mai multe tratative în
acest sens. Acestea s-au purtat la reședința de vară a țarului la Livadia în Crimeea, unde
guvernul prezidat de I.C. Brătianu face negocieri secrete cu țarul rus Alexandru al II-lea și
cancelarul Alexander Gorceakov. Totodată, la Sibiu s-au purtat convorbiri cu împăratul austro-
ungar Franz-Joseph, acesta fiind asigurat de către Brătianu de amiciția țării noastre.

În dec 1876, o constituție a Imperiului Otoman menționa România ca fiind provincie

privilegiată a acestuia. Devenise clar că singura cale de obținere a independenței era calea
armelor.La 4 aprilie 1877, la București, era încheiată Convenția româno-rusă între Mihail
Kogălniceanu din partea României și baronul Dimitrie Stuart:

-Rusia se angaja să respecte integritatea teritorială a României

-convenția reglementa trecerea trupelor rusești prin România în drumul lor spre Balcani

-traseul era bine stabilit, urmând să fie ocolit Bucureștiul

-cheltuielile urmau să fie suportate de Rusia

La 12 aprilie 1877 Rusia declară război Imperiului Otoman. Trupele ruse încep
deplasarea spre Balcani prin România. Între timp, linia Dunării a fost apărată de armata
română. Otomanii bombardează malul Dunării și românii răspund, astfel că se instalează o
stare de război deși nedeclarată oficial “De facto” și nu “De Iure”.

La 9 mai 1877, răspunzând unei interpelări a lui Nicolae Fleva, Mihail Kogălniceanu
proclamă într-un discurs memorabil independența României: „Suntem independenți. Suntem
națiune de sine stătătoare”. Acest lucru s-a petrecut în Adunarea Deputaților la 9 mai și în Senat
la 10 mai.

Armata rusă a înaintat în Balcani pe 3 direcții. Înaintarea sa s-a lovit însă de rezistența
Plevnei (un complex de 14 redute condus de Osman Pașa ce controla direcțiile strategice din
Balcani). Primele asalturi ale rușilor au fost respinse cu mari pierderi astfel că marele duce
Nicolae, fratele țarului, solicită sprijinul lui Carol I printr-o telegramă la 19 iulie 1877.

România decide să acorde acest sprijin deși între ea și Rusia nu exista un tratat militar.
Rusia a considerat prin experții săi că poate învinge de una singură Imperiul Otoman și nu
dorea să vadă România la masa tratativelor de pace pentru că își dorea teritorii pe seama
acesteia. De ziua țarului, în aug 1877 s-a dat încă un atac nereușit asupra Plevnei.

Singura reușită a fost cucerirea redutei Grivița I de către români. Ulterior tactica este
schimbată trecându-se de la atac la asediu. La conducerea trupelor româno-ruse se afla Carol I.
Acest lucru fusese cerut de Carol I atunci când Rusia a cerut sprijinul României. Osman Pașa
încearcă să spargă încercuirea însă nu reușește iar Plevna capitulează, Osman predându-se
colonelului român Mihail Cristodulo Cherchez. Efortul de război al României, deși a contat
foarte mult în obținerea victoriei, nu a fost recunoscut ca atare.

Poziția Rusiei în cadrul tratativelor de pace a fost de fapt o încălcare a angajamentelor

luate de aceasta față de România prin Convenția din 4 aprilie.

Primele tratative de pace s-au desfășurat la San Stefano în februarie 1878.

Reprezentantul României, Colonelul Eraclie Arion nu a fost acceptat la discuție. Hotărârile
luate la San Stefano au nemulțumit și alte puteri europene precum Austro Ungaria ce nu
primea Bosnia și Herțegovina.

Tratatul de la San Stefano (19 feb/3 martie 1878):

-se recunoaște independența României cu Serbia

-se recunoaște autonomia Bosniei și Herțegovinei

-se organiza Marele Principat al Bulgariei sub controlul trupelor ruse

Aceste prevederi făceau din Rusia cea mai importantă forță din S-E Europei,
lucru ce a nemulțumit Austro Ungaria, Anglia și Germania. Mai mult decât atât, Rusia
nu respectase integritatea teritorială a României, luându-i cele 3 județe din S
Basarabiei, Cahul, Bolgrad și Ismail, dându-i în schimb Dobrogea, Delta Dunării și
Insula Șerpilor.

Tratativele s-au reluat la Berlin sub îndrumarea cancelarului german Otto von
Bismark. Reprezentanții României, I.C.Brătianu și Mihail Kogălniceanu au fost auziți
dar nu ascultați. Nici ei nu au fost acceptați la luarea deciziilor. Tratatul s-a semnat la 1
iulie 1878 iar articolele 47 până la 53 sunt referitoare la România.
 Se recunoaște independența României însă în mod condiționat
 Trebuia modificat articolul 7
 România trebuia să cedeze Rusiei cele 3 județe din Sudul Basarabiei și
primea în schimb Dobrogea, Insula Șerpilor și Delta Dunării
 România se angaja să rezolve afacerea Stroussberg
Alte decizii luate la Berlin:
 Bosnia și Herțegovina treceau în stăpânirea Austro Ungariei
 Anglia primea insula Cipru
 Se recunoaște independența Serbiei și Muntenegrului
 Principatul Bulgariei era redus teritorial până la Balcani iar in sud se constituia
Rumelia Orientală

Așadar România era un stat independent având toate atribuțiile unui asemenea stat.
Independența a fot recunoscută pe rând de către Marile Puteri după cum urmează:
-în 1878: Rusia, Imperiul Otoman, Austro-Ungaria
-în 1879: Italia
-în 1880: Franța, Anglia, Germania

În plan intern principala consecință a fost asigurarea cadrului necesar

funcționării instituțiilor statului român modern.
În plan extern obținerea independenței a însemnat posibilitatea României de a
încheia tratate, alianțe și convenții. Un astfel de tratat a fost cel încheiat de România cu
Puterile Centrale(Tripla Alianță). Acesta a însemnat alăturarea României, Austro-
Ungariei și Germaniei. Din această cauză actul a avut un act secret, fiind cunoscut
doar de câțiva oameni politic, opinia publică nefiind de acord cu alianța cu Austro-
Ungaria.
România avea totuși nevoie de această alianță pentru a ieși din izolarea
diplomatică în care se afla și pentru a avea garanții teritoriale.

Războaiele Balcanice
La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, Peninsula Balcanică a
continuat să fie măcinată de numeroase tensiuni fiind denumit “Butoiul cu pulbere al
Europei”.
În 1912, state balcanice precum Grecia, Bulgaria, Serbia și Muntenegru
declanșează un război împotriva Imperiului Otoman. România nu se implică în acest
prim război balcanic. Deși au obținut o victorie, Pacea de la Londra nu a reușit să
rezolve toate tensiunile dintre statele Balcanice. Drept urmare, în 1913 se declanșează
un al doilea război balcanic de către Bulgaria împotriva foștilor aliați. De data aceasta
se implică în război România, ca fiind un important factor de stabilitate în Balcani.
Ca o recunoaștere a rolului României, pacea s-a semnat la București în 1913,
România primind în urma acestuia Cadrilaterul(2 județe din S Dobrogei: Durostor și
Caliacra). Războaiele balcanice erau o nouă etapă a Crizei Orientale dar și elementele
premergătoare Primului Război Mondial.