CURS 6 –AFECTIVITATEA ȘI INSTINCTELE

AFECTIVITATEA (FUNCŢIA TIMICĂ) ŞI TULBURĂRILE EI (DISTIMII)

DEFINIŢIE: Afectivitatea este procesul psihic care reflectă raportul dintre trebuinţe
(conţinutul afectivităţii) şi obiectele, fiinţele şi fenomenele lumii înconjurătoare.
Sub aspect neurofiziologic, o trăire emoţională se poate produce în situaţia privării
informaţionale (trăiri emoţionale nespecifice - emoţii de nelinişte, tensiune, teamă, frică) sau
în situaţia prezenţei sau acţiunii semnalelor informaţionale (trăiri emoţionale specifice - din
mediul intern al organismului în forma senzaţiilor organice şi din mediul extern al
organismului, în forma percepţiilor vizuale, auditive, olfactive, gustative, tactile sau a
reprezentărilor „obiectuale” reactualizate din memoria de lungă durată). Stimulii externi care
provoacă o stare emoţională se numesc afectogeni, iar cei care nu produc nici o stare
emoţională se numesc indiferenţi. Pentru ca un stimul extern să devină afectogen trebuie să
posede o anumită intensitate şi durată de acţiune pentru a fi perceput, dar şi să posede anumite
valenţe motivaţionale şi să se poată astfel, asocia o semnificaţie – pozitivă sau negativă.
Orice trăire emoţională specifică are un caracter polar, principalul factor care
determină semnul trăirii, pozitiv sau negativ, fiind semnificaţia stimulului (stimuli
pozitivi sau negativi), dar, în anumite situaţii, când intensitatea şi durata de acţiune a
unui stimul pozitiv depăşesc pragurile de tolerantă sau de saturaţie ale subiectului, în loc
să determine trăiri pozitive provoacă trăiri negative. Semnificaţia unui stimul afectogen
nu rămâne obligatoriu de acelaşi semn în cursul relaţiei subiectului cu el, ci se poate schimba,
devenind de semn opus sau poate chiar să dispară, stimulul devenind indiferent. Este posibil
uneori, ca unul şi acelaşi stimul să incorporeze, din punctul de vedere al subiectului, atât
semnificaţii pozitive, cât şi negative, generând astfel trăiri emoţionale contradictorii.
Experienţele subiectului legate de diferitele situaţii, obiecte, persoane, evenimente, decantate
şi filtrate în funcţie de efectele lor favorabile sau nefavorabile se păstrează în memoria de
lungă durată, mediind şi chiar determinând semnul trăirilor emoţionale interioare în raport cu
ele.
CLASIFICAREA STĂRILOR AFECTIVE
Stări afective elementare - se include starea de afect, caracterizată printr-o puternică
încărcătură emoţională, cu un debut brusc şi o desfăşurare furtunoasă, însoţită de modificări
de mimică, pantomimică şi fenomene neuro-vegetative. Dintre stările de afect amintim starea

1
de furie sau de mânie, caracterizate printr-o capacitate scăzută de coordonare a activităţii
psiho-motorii, o înaltă tensiune afectivă care limitează câmpul conştiinţei la evenimentul
conflictual (ex. o disputa între soţi în care femeia muşcă şi bărbatul scapă câte o palmă).
Acestea nu trebuiesc confundate cu stările de afect patologic care sunt însoţite de o tulburare
calitativă a conştiinţei de tip crepuscular, subiectul pierzând capacitatea de discernământ şi de
apreciere critică a faptelor sale şi a consecinţelor acestora (de ex. în reacţiile acute de şoc). În
starea de mânie conştiinţa este centrată pe conflict fără ca subiectul să prezinte o tulburare a
conştiinţei. Starea de afect este considerată o reacţie emoţională primitivă.
Emoţii – dispun de un sistem motivaţional mai complex şi presupun mecanisme elaborate în
viaţă, datorită cărora beneficiază de o condiţionare socială mai pregnantă. Emoţia reprezintă o
stare tipică şi particulară care exprimă răsunetul afectiv al raportului dintre subiect şi
obiectele, fiinţele sau fenomenele lumii înconjurătoare. Emoţiile au manifestare spontană,
bruscă sau de lungă durată. Tensiunea afectivă, fiind de mică amplitudine, permite aprecirea
logică a situaţiei pe linia semnificaţiei fenomenelor. Datorită acestor caracteristici, emoţiile
presupun o expresivitate care poate fi manifestă sau disimulată, precum şi o detaşare de
situaţie („nu-mi pasă”) şi reţinere. Stările emoţionale pot fi: pozitive (plăcere, satisfacţie,
bucurie), negative (neplăcere, tristeţe, frică). După influenţa asupra capacităţii de efort psihic,
stările emoţionale pot fi: stenice (cresc capacitatea de efort psihic) sau astenice (scad
capacitatea de efort psihic).
Dispoziţia – este starea afectivă de fond, de durată, cu intensitate medie, care reflectă nivelul
general de funcţionalitate al organismului, fiind determinată atât de gradul de adaptare al
individului la ambianţă, cât şi de starea subiectivă precedentă, care presupune atât elemente
anterior conştientizate, cât şi elemente insuficient conştientizate. Dispoziţia este în primul
rând condiţionată de adaptarea individului la ziua respectivă, dar individul poartă cu
sine o încărcătură afectivă din zilele precedente, unele conştientizate, altele insuficient
conştientizate şi refulate din conştiinţa sa. Dispoziţia afectivă poate fi: bună, tonică,
contagioasă, veselă sau rea, iritabilă, plină de nelinişte.

Sentimente – sunt trăiri emoţionale de factură complexă, care se deosebesc de emoţii prin
faptul că sunt mai stabile şi mai puţin intense, iar încărcătura lor cognitiv-evaluativă este mai
mare. Ele reflectă legătura durabilă a individului cu obiectul de referinţă, care se menţine şi în
absenţa contactului senzorial direct cu acesta. Sentimentele se constituie într-un focar
psihologic esenţial care amprentează şi influenţează profund sistemul atitudinal şi traiectoria
comportamentală a personalităţii. Deşi mai interiorizate, mai discret polarizate şi cu o

2
expresivitate mai vagă, prin complexitatea lor pot realiza fundalul unor emoţii variate.
Sentimentele beneficiază de o condiţionare socială evidentă, a cărei valoare depinde de
semnificaţia socială a obiectului lor.
În funcţie de natura obiectelor în jurul cărora se construiesc, sentimentele pot fi
personale (sentimentul de preţuire şi iubire de sine, sentimentele de autorealizare şi
autoîmplinire şi opusele lor), sentimente interpersonale (sentimentul de dragoste, de iubire, de
stimă, de adulare şi opusele lor), sentimente sociale legate de nevoia de afiliere şi integrare în
grup (sentimentul coparticipării, de comuniune, mândriei de apartenenţă şi opusele lor),
sentimente spirituale care se structurează pe baza însuşirii sistemelor de valori morale,
filosofice, estetice sau religioase.
Pasiuni – spre deosebire de sentimente, sunt structuri afective mai stabile şi de mai mare
intensitate, prin prisma relaţiilor pe care le realizează cu ambianţa. Ele se elaborează pe baza
unei motivaţii intrinseci puternice pentru lucruri, fiinţe şi activităţi. Forţa lor dinamogenă o
constituie componenta voliţională, în timp ce valoarea lor este legată de structura
personalităţii şi de semnificaţia socială a obiectului lor. Structurarea pasiunii se realizează
printr-o focalizare a stărilor de motivaţie, cu desprinderea unui vârf dominant, care face ca
restul realităţii să fie devalorizat şi minimalizat. De aceea se spune că pasiunea „orbeşte”,
îngustând considerabil registrul analizelor comparative şi al alegerilor. Ele împing cu mare
forţă energetică subiectul la acţiune pentru atingerea scopului pe care sunt centrate, de
aceea, desfăşurarea comportamentului capătă în anumite situaţii un caracter nesăbuit, adesea
necontrolat şi impulsiv, întunecând raţiunea şi mecanismul de prevedere şi luare în calcul a
consecinţelor. În forma lor superioară, pasiunile se manifestă prin pasiunea pentru artă, pentru
ştiinţă, pentru profesia aleasă. În domenii specifice de activitate, când pasiunea se îmbină cu
aptitudinea, se naşte vocaţia – identificarea cu scopurile şi obiectivele urmărite. Motivaţia pe
care o semnalizează pasiunea este integrată organic în structura activităţii, iar satisfacerea ei
constă în însuşi procesul desfăşurării acelei activităţi.

STRUCTURA PROCESULUI EMOŢIONAL

În structura emoţiei se disting trei componente:

1. trăirea subiectivă interioară – reflectă semnificaţia propriu zisă a obiectului şi are ca
indicator principal polaritatea (semnul pozitiv sau negativ);
2. reacţiile organice vegetative – însoţesc şi susţin trăirea subiectivă, având un caracter
reflex, necondiţionat, fără control voluntar. Sunt de o mare diversitate: modificări

3
 cardio-vasculare (tahicardie, bradicardie, creşterea sau scăderea tensiunii arteriale),
modificări în dinamica gastrointestinală (înhibare la frică, teamă, neplăcere sau
accelerare la surpriză, aşteptare, veselie), modificări ale activităţii bioelectrice
cerebrale pe EEG, modificări de tonus muscular (hipertoni sau hipotonie pe
anumite grupe musculare), modificări de ritm respirator (accelerare în furie,
încetinire în spaimă), modificări de flux salivar (scădere în frică sau mânie, creştere
în plăcere sau satisfacţie), modificări biochimice sangvine (nivelul de adrenalină,
glicemia, oscilaţii ale echilibrului acido-bazic; frica, stresul, mânia cresc nivelul
colesterolului);
3. manifestările comportamentale – se concretizează printr-o gamă extinsă de expresii şi
reacţii motorii: gesturi, mişcări ale capului, corpuli, membrelor, expresii faciale
motorii (zâmbet, râs, plâns, încruntare, crispare), tremur, vocalizări, expresii verbale.
Manifestările comportamentale ce însoţesc trăirile afective beneficiază şi de control
voluntar, un exemplu elocvent fiind transpunerea în personajele pieselor de teatru şi
întruchiparea lor prin rol de către actori.
TULBURĂRI ALE AFECTIVITĂŢII (DISTIMII)
Tulburările de afectivitate sunt analizate sub aspectul modificărilor:
 Cantitative (hipertimie, hipotimie şi aritimie)
 Calitative (paratimii).

TULBURĂRI CANTITATIVE ALE AFECTIVITĂŢII

Hipertimia reprezintă creşterea răsunetului afectiv faţă de o anumită situaţie. În funcţie de
polaritatea răsunetului afectiv se disting:
A.Hipertimia negativă – 1.Depresia
2.Anxietatea
3.Anestezia psihică dureroasă
B.Hipertimia pozitivă – 1.Dispoziţia expansivă
2.Hipomania (elaţia)
3.Euforia
A.1.Depresia – se caracterizează printr-o trăire afectivă intensă a unei dureri morale, a
inutilităţii şi devalorizării, conducând la o stare de neputinţă, la diminuarea marcată a
interesului şi a plăcerii faţă de activităţi altă dată agreabile, dispariţia „chefului de viaţă”, a
capacităţii de a mai funcţiona din punct de vedere profesional, familial, social. Dispoziţia
deprimată este însoţită de un conţinut perceptual sumbru, uneori neclar („ca prin ceaţă”), de

4
ideaţie lentă (bradipsihie) cu conţinut trist, pesimist, pierderea capacităţii de a mai comunica
cu persoanele din anturajul apropiat, anticipări negative susţinute de selectarea aproape în
exclusivitate a amintirilor cu conţinut trist, neplăcut, ameninţător. Trăirea depresivă se
exteriorizează în plan motor printr-o inhibiţie marcată sau o nelinişte psiho-motorie, mimica şi
pantomimica exprimând concordant conţinutul dureros al trăirilor afective (frunte încreţită în
omega melancolic, treimea interioară a pleoapelor ridicată, plegia treimii interioare a pleoapei
superioare (semnul lui Veragut), comisurile bucale coborate, privire îndurerată, cu umerii
aduşi în faţă, corp încovoiat, braţele cad pasiv pe lângă corp sau sunt ridicate exprimând
deznădejdea). După H. Ey depresia poate configura fie un simptom, fie un sindrom sau o
entitate nosologică distinctă.
Depresia nu trebuie confundată cu stările de tristeţe normale ce survin după pierderea
unor persoane dragi, pierderi materiale, insuccese, dureri morale, decepţii, care sunt de mai
scurtă durată, de intensitate mai mică şi lipsite de consecinţe în plan relaţional şi funcţional,
individul găsind resursele necesare pentru a li se opune şi a le depăşi.
Depresia se întâlneşte într-o varietate de tulburări psihice, de la sindroamele nevrotice
din bolile somatice, la tulburările afective majore (depresia unipolară, tulburarea bipolară) sau
în psihoze (depresia postprocesuală din schizofrenie, tulburarea schizoafectivă).
Depresiile se pot clasifica în:
1. endogene (pure) - depresii unipolare, tulburarea bipolară, tulburarea schizoafectivă.
Apar fără o cauză exterioară decelabilă.
2. exogene (psihogene) - depresii nevrotice, depresii de epuizare Kielholtz (mascată).
Apar reactiv, ca o consecinţă maladaptativă la acţiunea unor factori exteriori percepuţi
de subiect ca psihotraumatizanţi

3. organice - se datorează efectelor fiziologice directe ale unei condiţii medicale

generale:
a. cauze endocrinologice: diabet zaharat, boală Addison, hiper- şi hipotiroidismul, hiper-
şi hipoparatiroidismul, hiper- şi hipoadrenocorticismul, cele legate de ciclul menstrual,
postpartum, sarcina
b. maladii neurologice: boala Parkinson, maladia Huntington, boala Alzheimer, stroke,
traumatism cranio-cerebral, scleroza multiplă, epilepsie, boala Fahr, boala Wilson
c. condiţii metabolice: deficienţa de vitamina B12, de folat, de niacina, de tiamina

d. condiţii autoimune: lupus eritematos sistemic, arterita Sjögren

5
 e. boli infecţioase: hepatita virală, mononucleoza infectioasă, virusul imunodeficienţei
umane
f. neoplazii: neoplasmul de pancreas
g. boli cardiace cronice ± acutizate (infarctul acut de miocard)
h. boli renale severe (stadiul terminal)
4. induse de anumite substanţe - se datorează efectelor fiziologice directe ale unei
substanţe, de ex. drog de abuz, un medicament:
a. intoxicaţia cu alcool, amfetamina, cocaina, halucinogene, inhalante, opiacee, sedative,
hipnotice şi anxiolitice
b. abstinenţa de alcool, amfetamina, cocaina, sedative, hipnotice şi anxiolitice
c. cauze farmacologice: medicaţia cardiologica (clonidina, hidralazina, metildopa,
propranolol, rezerpina, digitala, prazosin, procainamida, lidocaina, metoserpidina);
sedative şi hipnotice (barbiturice, cloralhidrat, etanol, benzodiazepine, clormetiazol,
clorazepat); steroizi şi hormoni (corticosteroizi, contraceptive orale, prednison,
triamcinolon, noretisteron, danazol); stimulante şi supresoare ale apetitului alimentar
(amfetamina, fenfluramina, dietilpropion, fenmetrazina); medicamente psihotrope
(butirofenone, fenotiazine); neurologice (amantadina, bromocriptina, levodopa,
tetrabenazina, baclofen, carbamazepina, metosuximida, fenitoina); analgezice şi
antiinflamatoare (fenoprofen, ibuprofen, indometacina, opioide, fenacetina, fenilbutazona,
pentazocin, benzidamida); antibacteriene şi antimicotice (ampicilina, sulfametoxazol,
clotrimazol, cicloserina, dapsona, etionamida, tetraciclina, griseofulvina, metronidazol,
nitrofurantoin, acid nalidixic, sulfonamide, streptomicina, tiocarbanilid); medicamente
antineoplazice (C-Asparaginaza, nitramicina, vincristina, 6-azauridina, bleomicina,
trimetoprim, zidovudina); alte medicamente (acetazolamida, colina, ciproheptadina,
disulfiram, metisergid, meclizina, pizotifen, anticolinesteraze, cimetidina, difenoxilat,
lisergid, mebeverina, metoclopramid, salbutamol).

A.2 Anxietatea – este definită prima dată de Pierre Janet ca „teamă fără obiect”. Delay
completează această definiţie şi spune că anxietatea este o teamă fără obiect aparent. Este o
teamă difuză de aşteptare penibilă, de tensiune afectivă continuă iraţională, manifestată prin
nelinişte psiho-motorie, iritabilitate, sentimentul iminenţei unui pericol, semne
neurovegetative (oscilaţii tensionale, palpitaţii, transpiraţii, tensiune musculară/încordare,
tulburări vasomotorii, dispnee, vertij, tulburări gastro-intestinale), modificări mimico-

6
pantomimice (sprâncene ridicate, privire fixă, pupile dilatate, oftat). Anxietatea este resimţită
de individ ca o aprehensiune sau stare de disconfort legat de o ameninţare necunoscută care ar
putea proveni din interiorul sau exteriorul corpului şi chiar dacă ameninţarea este reală, ea
este trăită disproporţionat în intensitate. Anxietatea este desprinsă de concret şi proiectată în
viitor pe care subiectul îl consideră încărcat de surprize negative, cu semnificaţii implacabile,
anxietatea fiind, prin urmare, mai mult gândită decât trăită.
Anxietatea nu e totdeauna o expresie clinică a unei stări patologice. Trebuie
diferenţiată anxietatea patologică de cea prezentă în anumite momente existenţiale, care are
adesea rol mobilizator şi adaptativ. Anxietatea patologică se distinge cantitativ prin „excesul,
durata crescută şi intensitatea sa sporită”(A.Sirbu).
Clinic, ea apare la intensitate mică în nevroze, în special cea anxioasă, în nevroza
isterică şi tulburări de somatizare (când anxietatea are un acompaniament somatic resimţit ca
o senzaţie penibilă de disfuncţie a unui organ, aparat sau sistem, fiind aşadar mai mult trăită
decât gândită şi mai mult actuală decât potenţială faţă de anxietatea primă), nevroza obsesivo-
fobică (când talonează fobia sau ritualurile), neurastenie. Anxietatea în nevroze scade
capacitatea de adaptare a individului la condiţiile profesionale, familiale, datorită acestui fapt
scade randamentul util.
Anxietatea apare şi în psihoze unde dezorganizează conduita, constituind fundalul
propice pentru dezvoltarea unor simptome psihotice: melancolia anxioasă, melancolia de
involutie, stări paranoide, debuturi de schizofrenie, tulburare bipolară, în perioadele de sevraj
la toxicomani, paranoicii au anxietate ca simptom accesoriu.
După modalităţile de manifestare, anxietatea poate fi:
a. anxietate generalizatăa (liber flotantă) – anxietate şi îngrijorare (expectaţie aprehensivă)
excesive, greu de controlat, care invadează existenţa cotidiana a individului, fără a se focaliza
asupra vreunui obiect particular, subiectul fiind preocupat în legătură cu o serie de evenimente
sau activităţi.
b. atacul de panică – în care anxietatea este acută, critică, episodică, apărând sub forma de
„crize” însoţite de multiple simptome somatice şi psihologice (palpitaţii, transpiraţii,
tremurături, parestezii, senzaţie de ameţeală, de lipsa de aer, teama de a nu-şi pierde controlul
sau de a nu înnebuni, disconfort toracic sau abdominal, poliurie etc.), care apar brusc şi ating
intensitatea maximă în decurs de până la 10 minute. Pot fi spontane (inopinate, fără asocierea
imediată cu un declanşator situaţional), predispuse situaţional (atacuri care survin foarte
probabil la expunerea la un declanşator situaţional, dar nu sunt asociate în mod constant cu

7
acesta) sau circumscrise situaţional (atacurile care survin aproape constant şi imediat la
expunerea la un declanşator situaţional).
c. anxietate focalizată (fobică) – frica marcată şi persistenta, excesivă sau nerezonabilă,
declanşată de prezenţa sau anticiparea unui obiect/fenomen/ situaţie bine precizate, pe care
subiectul începe să le evite sau, dacă nu poate, le suporta cu mare anxietate sau suferinţă
intensă. Evitarea, anticiparea anxioasă sau suferinţa în situaţia temută interferează
semnificativ cu activitatea obişnuită a persoanei, cu funcţionarea academică sau profesională
sau cu activităţile ori relaţiile sociale, sau există suferinţa marcată în legătură cu faptul de a
avea fobia.
După natura obiectului fobic se disting:
a. fobii specifice - de animale, de mediu natural (înălţimi - hipsofobie, furtuni, apă -
hidrofobie etc.), de sânge-injecţie-rănire, de anumite situaţii (avion, spaţii închise -
claustrofobie) etc. Frica este limitată la un anume obiect/situaţie şi generează comportamente
de evitare al acestuia.
b. agorafobia - anxietate în legătură cu a te afla în locuri sau situaţii din care scăparea este
dificilă sau jenantă, ori în care nu poate fi accesibil ajutorul în eventualitatea unui atac de
panică inopinat sau predispus situaţional, ori a unor simptome similare panicii. Fricile
agorafobice implica de regula grupe de situatii care includ faptul de a te afla singur în afara
casei, a te afla în mulţime, a sta la rând, a te afla pe un pod sau a călători cu autobuzul, trenul,
automobilul. Aceste situaţii sunt evitate (de ex. călătoriile cu trenul sunt restranse) sau
îndurate cu anxietate şi suferinţa marcate, ori necesită prezenţa unui companion.
c. fobia socială - frica marcată şi persistentă de una sau mai multe situaţii sociale sau de
performare în care persoana este expusă unor oameni nefamiliari sau posibilei atenţii
stăruitoare a altora (de ex frica de a vorbi în public, de a mânca în public, de a folosi toalete
publice – shy bladder sau „vezica ruşinoasă”). Persoanei îi este frică de faptul că se va
comporta în moduri (sau va manifesta simptome de anxietate) care vor fi umilitoare sau
stânjenitoare, că va fi examinată critic de ceilalţi. Pentru ca expunerea la situaţia socială sau
temută produce aproape constant anxietate şi chiar atacuri de panică, persoana dezvoltă
conduite de evitare a acesteia ori a îndura cu anxietate sau suferinţă marcată. Dacă frica
include majoritatea situaţiilor sociale, vorbim de tipul generalizat de fobie socială. La
persoanele sub 18 ani sunt necesare minim 6 luni de experimentare a celor descrise mai sus
pentru a putea primi diagnosticul.

8
A.3 Anestezia psihică dureroasă - reprezintă incapacitatea de a reacţiona afectiv la stimuli,
conştientizată şi resimţită intens de pacient ca fiind extrem de dureroasă (pacientul “suferă că
nu poate suferi” sau “suferă că nu se poate bucura”). De exemplu, în episodul depresiv
pacientul suferă pentru că a devenit indiferent la bucuriile sau supărările persoanelor dragi.
Pacientul îşi pierde capacitatea de rezonanţă afectivă. Se întâlneşte în perioadele de debut şi
remisiune din schizofrenie, în fazele tardive de depresie.

B.1 Dispoziţia expansivă – se caracterizează prin sentiment de bună dispoziţie, cu stare de

dezinhibiţie, siguranţa de sine, stima de sine crescută. Este de amplitudine mai mică decât
euforia. Se întâlneşte în sindromul hipomaniacal şi sindromul maniacal la debut.
B.2 Hipomania (elaţia) – constă în creşterea patologică a pragului stării subiective de bine,
exteriorizată printr-o exaltare uşoară, încredere în sine exagerată, creşterea ritmului ideativ şi
secundar, a debitului verbal. Se întâlneşte la debutul fazei maniacale din tulburarea bipolară.
B.3 Euforia – se caracterizează prin exagerarea dispoziţiei în sensul veseliei, o creştere a
tonusului afectiv manifestată printr-o stare de plenitudine, de bine general, confort, sănătate,
mulţumire, fericire, optimism, însoţită de fugă de idei, logoree cu glume deseori contagioase,
cu expresivitate bogată mimico-pantomimică, cu tendinţa la supraapreciere a propriei
persoane (grandiozitate) şi exacerbarea trebuinţelor şi instinctelor (în special cel sexual)
proprii (egocentrism). Euforicului totul i se pare posibil, având asupra existenţei o viziune
roză, veselă, plăcută, animată. Manifestă frecvent un comportament dezordonat şi dezinhibat
manifestat prin cheltuirea excesivă a banilor, investiţii necugetate în afaceri, călătorii
impulsive, şofat periculos. Stima de sine înflaţionată şi energia excesivă îl duc la extinderea
excesivă a activităţilor şi responsabilităţilor fără a le finaliza eficient (polipragmazie).
Stările euforice de mică amplitudine pot fi expresia psihică a unor succese, a antrenării
într-o ambianţă veselă şi animată.
Ca expresie psihopatologică, euforia se întâlneşte în:
a. forme uşoare sau fruste de intoxicaţii cu: etanol, cafea, morfină, eter,
benzină prin inhalare
b. în stări nevrotice prin suprasolicitare (veselie de scurtă durată după care
trece brusc în prăbuşire astenică)
c. în stări subfebrile
d. în fazele maniacale ale tulburării bipolare
e. pot apare stări de euforie în forma expansivă a PGP, boală hipertensivă,
ASC, stări demenţiale senile, postraumatice, post AVC, în oligofrenii

9
 Euforia autentică trebuie diferenţiată de:
a. Moria – sindrom observat în leziunile de lob frontal, caracterizat prin jovialitate
expansivă, familiarităţi, calambururi, puerilism, coprolalie, expansivitate săracă, uşor
epuizabilă.
b. Râsul spasmodic al pseudobulbărilor
c. Euforia necontagioasă, puerilă, nătângă din schizofrenia hebefrenică.
Hipotimia – reprezintă scăderea în diferite grade a rezonanţei afective, a elanului vital, până
la apatie şi indiferenţa afectivă. Tonusul afectiv scăzut se traduce printr-o expresivitate
mimică redusă. Apar stări de nedezvoltare sau deteriorare cognitivă, în traumatisme cranio-
cerebrale, stări confuzionale de etiologie variată.
Detaşarea afectivă – se caracterizează prin distanţarea în relaţiile interpersonale datorită
scăderii implicării emoţionale. Se întâlneşte în schizofrenie, sindroame involutive, tulburarea
de personalitate antisocială, tulburări cantitative de conştiinţă (obtuzie, obnubilare).
Anhedonia – pierderea plăcerii pentru activităţi altădată efectuate cu plăcere.
Alexitimia – este definită prin dificultate în identificarea propriilor emoţii şi sentimente, dar şi
în înţelegerea sentimentelor altora; dificultate în diferenţierea între sentimente şi senzaţiile
corporale ale excitaţiei emoţionale; prin dificultate în descrierea şi conştientizarea propriilor
sentimente; confuzii între senzaţiile fizice adeseori asociate cu emoţii; restricţionarea
proceselor imaginaţiei, evidenţiată prin sărăcirea fanteziei; stil de a gândi concret, realist,
logic, cu excluderea deseori a răspunsurilor emoţionale la probleme. e Alexitimia conduce la
senzaţia de detaşare emoţională faţă de ceilalţi şi la dificultăţi în apropierea de ceilalţi,
subiecţii evitând relaţiile emoţionale strânse (Vanheule, Desmet, Meganck, 2006) ori, dacă
totuşi stabilesc o relaţie cu alţii, tind să se plaseze pe o poziţie de dependenţă, dominare sau o
poziţie impersonală, astfel încât relaţiile interpersonale rămân superficiale.
Apatia – caracterizată prin lipsa de tonalitate afectivă şi interes faţă de propria persoană
(neglijare vestimentară, lipsa de igienă) şi ambianţa. Apare în depresiile intense,
melancoliforme, schizofrenie reziduală.
Atimia – se caracterizează prin scăderea foarte accentuată a tonusului afectiv şi a capacităţii
de rezonanţa afectivă la situaţiile ambianţei. Se manifestă prin inexpresivitate mimico-
pantomimică. Apare în stări somatice şi psihice grave: idioţie, demenţe, stări confuzionale
grave, catatonii sau stări defectuale schizofrene.
Psihiatrii francezi Dide şi Guirand (1922) utilizează termenul de athymhormia
referindu-se la un complex de simptome incluzând pierderea sau reducerea dorinţei şi a
interesului faţă de motivaţiile anterioare, pierderea iniţiativei şi a dorinţei de satisfacţie,

10
curiozitate, pierderea “gusturilor” şi a preferinţelor, alături de aplatizare afectivă. În
athymhormie aceste fenomene nu sunt acompaniate de trăsături caracteristice depresiei şi nici
de anomalii notabile în funcţionarea intelectuală sau cognitivă.
Instabilitatea afectivă
Labilitatea afectivă (versatilitatea timică) – oscilaţii timice între polul pozitiv şi cel negativ.
Este vorba de o alternanţă a dispoziţiei între euforie şi depresie sau chiar mânie. Astfel de stări
se întâlnesc în mânie (unde tristeţea are caracter superficial şi efemer), în oligofrenii şi unele
tulburări de personalitate.
Incontinenţa afectivă – forma extremă a labilităţii afective, caracterizează trecerea rapidă,
incoercibilă de la o stare emoţională la alta, opusă ei. Acest tip de tulburare se întâlneşte în
special în fazele avansate ale aterosclerozei cerebrale şi în demenţe.
Embol afectiv – rememorarea bruscă, neaşteptat de pertinentă a unui eveniment trecut, intens
saturat afectiv. Este considerată mai mult o tulburare cantitativă de memorie. Se întâlneşte la
pacienţii cu afecţiuni vasculare cerebrale.
Poikilotimia – modularea afectivă este univocă, conformă stării afective a celor din jur.
Aspectul poikilotim se întâlneşte în ciclotimie, isterie, paralizie generală progresivă, demenţe,
hipertiroidie etc.
Iritabilitatea – reprezintă o tulburare a dispoziţiei, caracterizată prin sensibilitate crescută la
stimuli externi percepuţi ca ostili, ceea ce conduce la dezvoltarea unui comportament reactiv
rapid, furtunos, auto- sau heteroagresiv. Se întâlneşte în tulburarea de personalitate
antisocială, tulburarea de personalitate borderline, tulburarea explozivă intermitentă, mânie.
Disforia – este o formă mixtă de tulburare a afectivităţii (interferenţa iritabilităţii cu depresia),
caracterizată printr-o dispoziţie depresivă, anxioasă, de rău general, de disconfort somatic, de
nelinişte la care se asociază logoree, excitabilitate crescută, impulsivitatea şi în general
comportamentul coleros (bolnavul devine violent, agresiv) şi clastic (bolnavul începe să
spargă diferite obiecte). Se întâlneşte în perioadele intercritice ale epilepsiei, sevraj la alcool
sau alte droguri, alcoolism cronic, unele encefalopatii posttraumatice sau postencefalitice, în
tulburarea bipolară – episodul mixt, tulburări de personalitate antisocială sau borderline.
TULBURĂRI CALITATIVE DE AFECTIVITATE ( PARATIMII)
Paratimiile se caracterizează prin reacţii afective aberante şi inadecvate, uneori
paradoxale faţă de motive, situaţii sau evenimente (de ex. o situaţie afectiv-negativă
întâmpinată cu veselie şi invers). Se întâlnesc la persoane aflate în situatii limită de existenţă,
persoane care trec prin momente intens psihotraumatizante sau în stări reactive. Însă
paratimiile îmbracă o formă mult mai stabilă şi intensă în schizofrenie.

11
Inversiunea afectivă – este o reacţie afectivă negativă care constă în dezvoltarea ostilităţii, a
unor sentimente negative aberante faţă de persoanele pe care înainte de îmbolnăvire le-a iubit,
sau pe care, în mod firesc ar trebui să le iubeasca (parinţi, fraţi, copii). Se întâlneste în special
în schizofrenie, dar şi în paranoia.
Ambivalenţa afectivă – coexistenţa unor stări afective opuse calitativ (dragoste-ură, atracţie-
repulsie) faţă de aceeaşi persoană sau situaţie. Se întalneşte în special în schizofrenie şi uneori
la vârstă înaintată, odată cu scăderea libidoului.
Indiferenţa afectivă - este strâns legată de egocentrism şi mai poartă numele de insensibilitate
morală. Ea se caracterizează prin incapacitatea individuluiului de a înţelege durerile şi nevoile
celorlalţi. Redă în fond stările de inhibare şi de dezorganizare emoţională ale individului.

INSTINCTELE ŞI TULBURĂRILE LOR

DEFINIŢIE: instinctele sunt forme primitive şi înnăscute de satisfacere a trebuinţelor

biologice, comune omului şi animalelor, constituind un complex de însuşiri moştenite ereditar
care reflectă dezvoltarea speciei.
Concepţiile clasice admit că instinctul este imuabil. Astăzi, însă, se ştie că el este
susceptibil de modificări. După cum spunea J.Piaget (1965), „găsim la toate nivelurile, chiar
şi la protozoare, conduite de învăţare”, dar cu cât ne ridicăm mai mult pe scara zoologică cu
atât conduitele sunt mai plastice, mai susceptibile de a fi influenţate de învăţare. La om,
comportamentele preformate sunt excepţionale (suptul); aproape toate comportamentele sunt
învăţate. Instinctele sunt comportamente înnăscute, dar, aşa cum au demonstrat etologii,
segmentul efector este rigid determinat genetic, pe când cel receptor de stimul este mobil,
pliabil mediului (Konrad Lorenz). Cu alte cuvinte, de mâncat mâncăm într-un singur fel, dar
ce mâncăm învăţăm în mediul în care creştem.
La om instinctele sunt educate în concordanţă cu convenientele sociale şi, deşi sunt
legate strâns de viaţa afectivă, ele sunt înglobate în structura personalităţii, în special ca
elemente stimulatorii ale comportamentului uman interesat în păstrarea integrităţii şi a
autoconservării persoanei şi în perpetuarea speciei.

12
 Aceste comportamente instinctive se pot îmbolnăvi de sine stătător, apărând ca
elemente semiologice, patologice ale personalităţii, dar intensitatea şi durata lor este
condiţionată fie de leziuni organice cerebrale, fie de procese patologice de intensitate
psihotică ori de dezvoltări dizarmonice ale personalităţii.

Din punct de vedere psihopatologic se descriu :

I.Tulburări ale instinctului alimentar
II.Tulburări ale instinctului de apărare
III.Tulburări ale instinctului sexual şi de perpetuare a speciei.

I. TULBURĂRI ALE INSTINCTULUI ALIMENTAR

Creşterea instinctului alimentar se manifestă sub următoarele forme:

Bulimia – reprezintă exagerarea nevoii de hrană. Se întâlneşte în foarte multe stări patologice:
leziuni cerebrale organice, tumori diencefalice, tumori pancreatice, diabet zaharat,
hipertiroidie, convalescenţă după boli consumptive etc., dar şi prin simplul antrenament, ca
nevoie reflexă. Bulimia poate fi un comportament imperios iraţional (bulimia nervoasă)
constând din ingerarea episodică, necontrolată, compulsivă şi rapidă a unor mari cantităţi de
alimente într-o perioadă scurtă de timp (binge alimentar), urmată de vărsături autoinduse,
laxative sau diuretice, de perioade de încetare a alimentării (fasting) sau de exerciţii fizice
intense, pentru a preîntâmpina creşterea în greutate (binge and purge).
Fagomania – reprezintă exagerarea consumului alimentar, fără o impulsiune sau veritabilă
nevoie de hrană. Apare în nevroze, diabet insipid, tumori cerebrale.
Polifagia – este tendinţa de a ingera fără discernământ şi fără limită alimente şi produse chiar
necomestibile (ex. coprofagia). Se întâlneşte în demenţe, oligofrenii, schizofrenie, stări de
modificare a lucidităţii conştiinţei, psihopatii severe cu pervertirea instinctului alimentar. O
variantă a ei este pica, o tulburare de alimentaţie constând în ingestia persistentă de substanţe
nonnutritive (de ex. cretă, nisip, var, păr, hârtie, cărbune, pietre, sârma etc.), inadecvată
nivelului de dezvoltare al individului şi nelegat de o practică anume culturală. Apare cel mai
frecvent la pacienţii cu retard mental şi la copii, în special cei cu retard mental sau autism.

Scăderea instinctului alimentar se poate manifesta prin următoarele forme:

Anorexia: scăderea sau lipsa totală a poftei de mâncare. Apare în depresii profunde sau
schizofrenie unde este foarte greu de diferenţiat de fenomenul de negativism alimentar (refuz

13
alimentar deliberat) sau de ideile delirante de otrăvire. Anorexia nervoasă este întâlnită în stări
nevrotice, stări psihopatice, la adolescente. Este o condiţie severă şi potenţial letală,
caracterizată printr-o imagine corporală perturbată şi limitări dietetice drastice, autoimpuse,
cu sau fără episoade de comportament binge sau de evacuare forţată (vărsături autoprovocate
sau automedicaţie cu laxative sau diuretice, clisme), care duc, de regulă, la malnutriţie.
Sitiofobia: reprezintă refuzul de a se alimenta. Nu reprezintă expresia doar a scăderii sau
pierderii poftei de mâncare ci are totodată o motivaţie psihopatologică legată de conţinutul
halucinaţiilor auditive, olfactive şi gustative sau datorată ideilor delirante de otrăvire,
inutilitate, autoacuzare. Apare în depresii, schizofrenie.

II.TULBURĂRI ALE INSTINCTULUI DE APĂRARE

Se descriu două forme :
Exagerarea nevoii de autoconservare - apare ca urmare a alterării defensive a raportului cu
sine însuşi apare, în stări hipocondriace sau stări fobice (frica de moarte - tanatofobie, frica de
boală - nozofobie).
Scăderea sau abolirea instinctului de apărare, manifestată clinic prin indiferenţa totală faţă
de pericole, tendinţa la automutilare, idei şi tentative de autoliză. Se întâlneşte la oligofreni, în
schizofrenie, demenţe, stări confuzive (adeseori însoţită de o marcantă deteriorare a
instinctului de orientare), depresie severa.

III.TULBURĂRI ALE INSTINCTULUI SEXUAL ŞI DE REPRODUCERE

Exagerarea instinctului sexual - comportamentul capătă o notă erotică disproporţionate,
patologică – nimfomanie, la femei, respectiv satiriazis, la bărbaţi. Se întâlneşte în stări de
excitaţie maniacală, în stări demenţiale şi oligofrenii, în leziuni cerebrale ale lobului temporal
şi hipocampului.
Diminuarea/abolirea instinctului sexual – îmbracă mai multe forme:
a. scăderea libidoului, a dorinţei de viaţă sexuală (impotenţa sexuală psihică) - include
dorinţa sexuală hipoactivă, caracterizată prin deficienţa sau absenţa fanteziilor
sexuale şi a dorinţei de activitate sexuală (la femei mai poartă numele de frigiditate) şi
aversiunea sexuală, caracterizată prin aversiune şi evitare faţă de contactul sexual
genital cu un partener sexual. Se întâlneşte în anxietate, depresie, isterie, schizofrenie,
toxicomanie.

14
 b. scăderea potenţei, cu păstrarea libidoului (impotenţa sexuală propriu-zisă sau
anafrodisia) include disfuncţia erectilă şi tulburarea orgasmică la bărbat. La femei
scăderea instinctului sexual cu păstrarea libidoului se referă la tulburarea excitaţiei
feminine şi tulburarea orgasmică feminină (anorgasmia). Se întâlneşte în stări de
epuizare, nevroze şi uneori postmedicamentos.

c. tulburări prin durere sexuală includ vaginismul (contractura musculară involuntară a

treimii externe a vaginului care interferează cu intromisiunea peniană şi actul sexual) –
la femei cu conflicte psihosexuale, şi dispareunia (durere genitala recurentă sau
persistentă care se manifestă înaintea, în cursul sau după actul sexual) – frecventă la
femei nevrotice.

Parafiliile sunt tulburări ale modului de satisfacere a trebuinţelor sexuale. Se mai numesc
perversiuni sexuale. Se caracterizează prin impulsuri, fantezii sau practici sexuale care sunt
neobişnuite, deviante sau bizare.
H.Ey clasifică parafiliile în două mari grupe:
Anomalii în alegerea partenerului

a. autoerotismul (ipsatia, masturbaţia, onanismul) - Este considerată fiziologică atâta

timp cât nu reprezintă singura modalitate de satisfacţie erotică. Se consideră
fiziologică în condiţiile speciale de viaţă, în puşcărie, lagăr, nomadism. Ca şi
comportament patologic este întâlnit în alcolism cronic, oligofrenii, sindroame
psihoorganice, tumori, psihopatii.

b. pedofilia – atracţie pentru şi raporturi sexuale cu copii sub 13 ani

c. gerontofilia – plăcerea căutată în raporturi sexuale cu vârstnici. Apare în demenţe la

debut, tumori cerebrale.
d. incestul – atracţia sexuală şi raporturi sexuale practicate cu rude de sânge apropiate

e. homosexualitatea – atracţia sexuală şi raporturi cu parteneri de acelaşi sex (pederastie

la bărbaţi, lesbianism şi tribadism la femei). În cazul bărbaţilor există trei feluri: activ,
pasiv, mixt (cel mai frecvent). Este considerată o practică normală în unele ţări, lagăr,
puşcărie. Apare în dezvoltarea dizarmonică de personalitate, schizofrenie, sindroame
psiho-organice. În criminologie se consideră că cele mai bestiale crime sunt făcute
datorită geloziei homosexualilor.

15
 f. zoofilia (sodomania sau bestialitatea)- practicarea relaţiilor sexuale cu animale sau
păsări. Apare la grupuri nomade, la ciobani (poate apare şi la femei care au raporturi
sexuale cu câini).

g. fetişismul – excitaţie şi satisfacţie sexuală în prezenţa unor obiecte neînsufleţite

aparţinând sexului opus (de ex. pantofi, păr, articole de îmbrăcăminte). Se întâlneşte la
oligofreni, schizofreni.
h. pigmalionismul (azoofilia)- satisfacerea erotică prin raporturi sexuale cu statui sau în
faţa monumentelor funebre dedicate sexului opus sau aceluiaşi sex. Apare în
psihopatii.
i. ondilismul - obţinerea satisfacţiei erotice prin atingerea corpului de către valurile mării
(elementele acvatice au o mişcare ritmică ondulatorie).
j. necrofilia - raporturi sexuale cu cadavre. Întâlnită mai frecvent la cei care lucrează la
morgă, autopsieri, epileptice, psihopaţi.
k. clismafilia - obţinerea plăcerii sexuale prin golirea intestinului cu ajutorul clismei
l. kindulolagmia - impulsiunea spre furt, însoţită de o mare plăcere sexuală, echivalentul
unui orgasm
Anomalii ale desfăşurării actului sexual
a. sado-masochismul (algolagnia): sadismul sexual – plăcere sexuală ce rezultă din
provocarea de suferinţe fizice sau mintale partenerului, înainte sau în timpul actului sexual;
masochismul sexual – plăcerea sexuală derivată din faptul de a fi abuzat fizic sau mintal sau
de a fi umilit (masochism moral) de către partener, înainte sau în timpul actului sexual. Se
întâlneşte frecvent o combinaţie a celor două la acelaşi individ. Apare la psihopatii perverşi
sexuali şi la schizofreni.
b. scaptofilia (voyeurismul) – excitaţie sexuală prin privirea unor acte sexuale sau a unor
corpuri nude.
c. troilismul - se referă la schimbarea partenerului sexual cu o altă persoană în timp ce a treia
persoana priveşte, sau la două cupluri care au relaţii sexuale în acelaşi timp, uitându-se unii la
alţii.
d. exhibiţionismul – obţinerea plăcerii erotice prin expunerea organelor sexuale în public.
Apare în debuturi de schizofrenie, demenţe senile, tumori cerebrale, stări maniacale,
psihopatii.

16
e. frotteurismul – frecarea organelor genitale de corpul unei femei pentru realizarea excitaţiei
şi orgasmului. Se produce în locuri aglomerate, de regulă bărbaţii respectivi fiind persoane
pasive, neasertive.
f. fetişism transvestic – îmbrăcarea în hainele sexului opus în scopul excitării heterosexuale.
Nu trebuie confundată cu transsexualismul.
g. parafilii excretorii –plăcere sexuală obţinută prin defecarea (coprofilie), urinarea (urofilie)
pe partener sau ingerarea urinei partenerului (urodipsie) precedată de urosmie. Apare în
oligofrenii, psihopatii perverse.
Tot în sfera instinctului sexual modificat patologic se întâlneşte tulburarea de
identitate sexuală care constă în identificarea puternică şi persistentă cu sexul opus şi
disconfort persistent în legătură cu sexul propriu ori sentimentul de inadecvare în rolul
genului acelui sex. Persoanele cu identitate de gen tulburată încearcă să trăiască sau să treacă
drept membri ai sexului opus. Transsexualii manifestă preocupări pentru debarasarea de
caracteristicile sexuale primare şi secundare (de ex. solicitarea de hormoni, intervenţii
chirurgicale) şi pentru dobândirea caracteristicilor anatomice ale sexului opus.

17