Pavel Cocârlă

O ISTORIE A EUROPEI DE APUS ÎN EVUL MEDIU 145

(REFLECȚII PE MARGINEA UNEI NOI REALIZĂRI A ISTORICILOR IEȘENI)

RECENZII
O ISTORIE A EUROPEI DE APUS ÎN EVUL MEDIU.
(REFLECŢII PE MARGINEA UNEI NOI REALIZĂRI A ISTORICILOR IEŞENI)

Graţie eforturilor istoricilor ieşeni, la editura „Polirom” a apărut un volum valoros în

care sunt tratate cele mai importante teme ale istoriei Evului Mediu1. Apărut recent, acest
volum, apreciat de autori în mod diferit („sinteza noastră”, „demers”, „această carte”, „traseu
... prin istoria Evului Mediu” etc., pag.7-11) poate fi apreciat în viziunea noastră, ca Prelegeri
la cursul normativ la istoria Evului Mediu.
Spre deosebire de manualele universitare anterioare, temele abordate reprezintă studii
ştiinţifice bazate pe un suport substanţial de izvoare istorice, precum şi pe realizările de ul-
tima oră obţinute de istoricii din România şi Europa Occidentală în cercetarea temelor abor-
date. Volumul depăşeşte substanţial (atât după concept, cât şi structură) manualul, apărut
cu 30 de ani în urmă, coordonatorul căruia a fost regretatul profesor R. Manolescu2.
O trăsătură specifică a volumului la care ne referim constă în studierea temelor de bază
ale istoriei Evului Mediu, ale aspectelor teoretice ale acestora, ale controverselor şi discuţiilor
care persistă în aprecierea unor fenomene, evenimente etc. De altfel, temele incluse în volum
sunt tratate în mod diferenţiat: în unele cazuri este studiată istoria separată a unor ţări (acolo
unde este necesar de a evidenţia anumite trăsături specifice ale acestora– Regatul Ostrogot,
Regatul Vizigot, Regatul Franc Merovingian, Franţa în secolulu al XVI-lea, Spania în secolulu
al XVI-lea), iar în altele – sunt analizate fenomenele generale, caracteristice istoriei statelor
occidentale într-o anumită perioadă istorică („Proprietatea feudală” şi regimul ei juridic”,
„Vasalitatea medievală”, „beneficiul” şi „ feudul”; „Evoluţia lumii apusene în secolele XI-XIII:
aspecte teritoriale, economice, instituţionale şi sociale”; „Renaşterea ideii de stat, afirmarea
principiului etatist şi procesul de centralizare teritorială, instituţională şi poltică în Europa
medievală (secolele XI-XV)” etc.
Volumul la care ne referim se mai deosebeşte de cele anterioare şi prin folosirea pe larg
a metodei comparative în tratarea unor teme („Orientul şi Occidentul la sfârşitul primului
mileniu creştin”; „Emergenţa modernităţii în Europa. O comparaţie între Apusul şi Răsăritul
continentului”), metodă care permite a familiariza cititorul (învăţăceii) cu specificul istoriei
ţărilor Europei de Vest şi de Est, autorii tratând unele probleme ale istoriei Evului Mediu
Occidental în contextul istoriei spaţiului românesc (p.22-23, 32, 33 etc). Volumul istori-
cilor ieşeni se deosebeşte de cele anterioare şi prin acordarea unui spaţiu mai larg istoriei
papalităţii, rolului bisericii catolice în istoria Europei Occidentale în Evul Mediu, precum

1
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon. O istorie a Europei de Apus
în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (secolele V-XVI). –
Iaşi; Polirom, 2010.
2
Istoria Medie Universală./ Coordonator Radu Manloescu. – Bucureşti, 1980.
 REVISTA DE ISTORIE A MOLDOVEI

146 RECENZII

şi debarasarea de „învăţătura” marxist-leninistă (în special despre lupta de clasă şi a „rolului

progresist” al revoluţiilor ca „locomotive ale istoriei”). Scris de pe poziţiile general-umane,
volumul contribuie astfel la eliminarea de mai departe a concepţiilor marxism-leninismului
în tratarea istoriei.
Volumul e compus din 5 compartimente (fiecare dintre ele fiind alcătuite la rândul lor
din câteva subiecte) care cuprind probleme, începând cu „Marea” migraţie a populaţiilor în
Europa” şi terminând cu „Spania în secolul al XVI-lea: domniile lui Carol Quintul (1516-
1556) şi Filip al II-lea (1556-1598”.
Limita cronologică inferioară a volumului o constituie secolul al III-lea, secol în care
în Imperiul Roman de Apus a început criza care a dus în cele din urmă la prăbuşirea imperi-
ului. Or, tratarea istoriei Europei de Apus în Evul Mediu începe cu analiza factorilor care au
accelerat slăbirea potenţaiului economic al imperiului, favorizând, în acelaşi timp, migraţia
barbarilor în Europa de Apus, fenomen care la rândul lui a creat premisele trecerii de la epoca
antică la cea medievală.
Limita cronologică superioră a volumului o constituie sfârşitul secolului al XVI-lea,
secol în care în ţările Europei de Apus s-au creat permisele trecerii de la medieval la modern.
Dar dacă limita cronologică inferioră a trecerii de la antichitate la Evul Mediu este mai mult
sau mai puţin calră, apoi limita cronologică superioară (convenţională, evident) a istoriei
Evului Mediu rămâne discutabilă, dat fiind specificul dezvoltării ţărilor Europei Occidentale
în secolele precedente. Dealtfel, autorii unor studii la această problemă au subliniat şi com-
plexitatea acestui proces3.
În general, însă, limitele cronologice ale volumuli la care ne referim, sunt justificate
deoarece permit formarea unei imagini complexe referitoare la apariţia, dezvoltarea şi
începutul declinului societăţii medievale în ţările Europei.
Primul compartiment – „De la Antichitate la Evul Mediu în Europa de Apus (secolele
III-VIII”) (L. Rădvan), este realizat în baza unui număr considerabil de izvoare scrsie, folosi-
rii pe larg a cercetărilor de ultima oră (p.18,19,21,22 etc.) şi are ca problemă de bază analiza
factorilor (interni şi externi) care au condus la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus.
În primul subiect al compartimentului („Marea” migraţie a populaţiilor în Europa de
Apus (secolele III-VI”) (p. 15-37) L. Rădvan analizează formele de manifestare a crizei în
Imperiul Roman de Apus, cauzele şi fenomenul migraţiilor, precum şi impactul lor asupra
destinului popoarelor Europei Centrale şi Apusene. Merită atenţie sublinierea de către autor
a faptului că „Până în a doua jumătate a secolului al IV-lea, ameninţarea barbară nu a fost

Cristian V. Consideraţii privind începutul epocii moderne în istoria universală // Anuarul In-
3

stitutului de Istorie şi Arehologie „A.D.Xenopol” din Iaşi. T.XV. – Iaşi, 1978, p. 403-414.; B.
Murgescu. De la medieval la modern. O alternativă la periodizarea tradiţională: Epoca Modernă
Timpurie. //Studii şi articole de istorie. LXVI. – Bucureşti, 2001, p.54-18; А. Н. Чистозво-
нов. Историческое место XVI века в процессе генезиса капитализма в Европе// Средние
Века. Т.38. – Mосква, 1975, с. 39-46; В. И. Рутенбург. Ранние буржуазные революции. ( К
вопросу о начале капиталистической эры в Западной Европе // Вопросы Истории, Nr. 3.
– Москва, 1984 , с.72-81; М. А Барг. Место XVII века в истории Европы. (К вопросу о
„начале нового времени”) //Вопросы истории, Nr..3 – Москва, 1985, с.58-74. Vezi şi recenzia
profesorului Iu. Ivonin la manualul universitar: История средних веков. Т. 2. Раннее новое
время. Учебник/ Под ред. С. П. Карпова. Изд-во МГУ. – Москва, 2000 //Новая и новейшая
история. Nr. 2. – Москва, 2000, с.211-213.
 Pavel Cocârlă
O ISTORIE A EUROPEI DE APUS ÎN EVUL MEDIU 147
(REFLECȚII PE MARGINEA UNEI NOI REALIZĂRI A ISTORICILOR IEȘENI)

atât de reală pe cât lasă să se înţeleagă autorii romani”4. Concomitent, autorul atrage atenţie
şi asupra necesităţii eliminării în continuare a sintagmei „evul întunecat”, apreciere, care
cu regret se mai întâlneşte în conştiinţa unor contemporani, sintagmă care este nu altceva
decât un tribut plătit concepţiei elaborate de filosofii şi istoricii secolelor XVIII-XIX, care
referindu-se la primele secole ale Evului Mediu (până la domnia lui Carol cel Mare-768-814)
neglijau contirbuţia populaţiilor migratoare la dezvoltarea de mai departe a ţărilor Europei
Occidentale (p.19-20, p.39). Rezumând subiectul referitor la migraţiile neamurilor barbare
şi impactul lor asupra Iimperiului Roman (p.36-37), L. Rădvan conchide că „... nu mai putem
vorbi de o „cădere” a Imperiului Roman, ci de o profundă trasformare a sa”5 şi că „în mod
simbolic, în 476 a luat sfârşit orice tentativă de a menţine acest stat ca o structură politică
supraregională. Unitatea a fost înlocuită multă vreme de fragmentarism”6.
În cel de al doilea subiect – Formaţiuni politice post-romane în Europa de Apus (secolele
V-VIII) (p.38-81) (L. Rădvan) sunt examinate procesele (politice, sociale, economice) care
aveau loc în regatele formate în urma migraţiilor (regatul ostrogoţilor, regatul vizigoţilor,
etc.) şi evoluţia acestora până la formarea Imperiului Carolingian. Autorul examinează de-
taliat unele subiecte abordate insuficient în manualele precedente: relaţiile dintre migra-
tori şi populaţia autohtonă (p. 43,44,48,51,56,74); dintre regii „barbari” şi biserica creştină
(p.41,44,46,49,59,66-67,68,74-75); structura socială a populaţiei (p.47, 56,65-66,77), sistemul
administrativ şi evoluţia politică a regatelor post-romane (p.46,54,55, 60-64,65,67-68, 75-
77), procesul de romanizare a migratorilor şi aspectele discutabile ale acestui proces (p.43,
p.41,52-53 66), fiscalitatea (p.68), legislaţia (47-48,55), situaţia evreilor (în regatul vizigoţilor
(p.50-51) şi al francilor ( p.69)) etc.
Statele formate după migraţie sunt apreciate de autor drept regate post-romane (evitând
sintagma tradiţională regatele barbare utilizată pe larg în literatură7 sau state feudale timpu-
rii8), apeciere justificată, deoarece după ce s-au aşezat pe teritoriile provinciilor Imperiului
Roman de Apus „barbarii” au preluat de la romani sistemul fiscal, administrativ, portul,
unele obiceiuri etc. În acelaşi timp, noţiunea post-romană evită aprecierea apriori a nivelului
de dezvoltare economico-socială a acestor regate. Acest punct de vedere merită a fi acceptat
şi din considerentul că el vine să confirme odată în plus concepţia fenomenului continuităţii
în perioada de trecere de la antichitate la Evul Mediu în Europa Occidentală.
Fără a contesta reuşita generală a compartimentuli considerăm că era necesar ca au-
torul să atragă mai multă atenţie diferenţei dintre statutul social al robului şi al litului (p. 65),
ţinând cont de faptul că litul avea (conform Legii Salice) un vergeld de 100 de solizi, în timp

4
Alexandru-Florin Platon, Luarenţiu Rodvan, Bogdan-Petru Maleon. O istorie…, p.25.
5
Ibidem, p.37.
6
Ibidem, p. 35.Vezi detaliat p. 35-36.
7
Capitolul I al lucrării de sinteă a istoriei Europei (în 5 volume) realizat de S, Berstein şi P. Milza
este întitulat:”Migraţiile şi regatele barbare în Occident (secolele V-VIII). – S. Betrstein, P. Milza.
Istoria Euriopei. Vol. II. – Bucureşti, p.5. Sintagma se întîlneşte şi în ultimele manuale (accesibile
nouă) publicare în Federaţia Rusă. A se vedea: С. В. Новиков, А. С. Маныкин, О. В. Дмитри-
ева. Всеобщая история. Высшее образование. – МГУ, 2004, с. 152.
8
Istoria medie universală. Coordonatror R. Manolescu. – Bucureşti, 1980, p. 26. În manualul re-
alizat de E. Lung şi Gh.Zbuchea este utilizată sintagma “statele succesoare”. A se vedea: E. Lung,
Gh. Zvuchea. Istorie medie universală I. Europa Medievală (secolele V-XV). – Bucureşti, 2003,
p.20, 40.
 REVISTA DE ISTORIE A MOLDOVEI

148 RECENZII

ce robul avea doar 309. Diferenţa dintre aceste două stări sociale se manifesta şi prin faptul
că spre deosebire de rob, litul avea dreptul să ia cuvânt în cadrul adunării obştii, a tuturor
oamenilor liberi (mallus) şi să intenteze o acţiune în judecată10. Astfel, în secolele V-VII în
regatul franc merovingian litul se prezenta ca un om semidependent sau semiliber.
Credem că analiza istoriei regatelor anglo-saxone trebuia finalizazată cu domnia
lui Egbert (802-839) (p.76) care a reuşit să cucerească East Anglia, Mercia, Notrhumbria,
punând, de fapt, capăt perioadei septarhiei, întitulându-se spre sfârşitul domniei „rege al An-
gliei”, iar materialul de la paginile 78-81, care se referă la istoria Angliei în a doua jumătate
a secolului al IX-lea (de la începutul domniei lui Alfred cel Mare (871-899) până la sfârşitul
domniei lui Eduard Confesorul (1042-1066) şi a bătăliei de la Hastings (14 octombrie 1066),
urma să fie transferat în compartimentul următor.
Compartimentul II, întitulat Începutul Evului Mediu în Europa de Apus (secolele VIII-
IX) (p. 85-125) are ca problemă centrală istoria Imperiului Carolingian: ascensiunea Caro-
lingienilor, politica internă şi externă a lui Carol cel Mare, sistemul administrativ „Renaşterea”
carolingiană şi destrămarrea imperiului (843). Scris pe baza cronicilor epocii carolingiene
într-o limbă accesibilă, acest compartiment, deosebit de important pentru Istoria Francilor
(iar, ulterior, a Franţei), permite formarea unei viziuni clare asupra unui proces deosebit
de complicat: formarea şi evoluţia relaţiilor feudale, formele de dependenţă a ţăranilor şi a
interdependenţei stărilor sociale în Evul Mediu timpuriu.
Analizând reforma beneficiilor (pag.88-89), autorul nu împărtăşeşte punctul de vedere
expus în manualele anterioare precum că pentru a-şi asigura beneficiarii cu pământ, major-
domul Carol Martel „...a efectuat secularizări masive de pământuri bisericeşti....”11. L Rădvan
consideră că că „în realitate, nu există sprijin pentru această teorie în izvoarele vremii”, şi că
majordomul Carol Martel „nu a deposedat cu bună ştiinţă biserica de stăpânirile sale, iar
când avem informaţii că a făcut-o (subilinierea ne aparţine), a urmărit eliminarea unor abaţi
sau episcopi prea influenţi”12, insistând astfel asupra opiniei secularizării parţiale şi nu masive
cum se explica anterior.
Referindu-se la „Renaşterea” carolingiană şi al rolului ei în istoria culturii ociidentale,
medievale, autorul opinează că acest fenomen „nu a reprezentat o ruptură faţă de perioada
merovingiană” şi că „Renaşterea” carolingiană „a reprezentat prin realizările sale, o perioadă
de creştere culturală şi religioasă neglijată vreme de mai bine de un secol”13.
Un spaţiu mai larg în acest compatiment (comparativ cu manualele ulterioare) este
consacrat reformei bisericii în perioada carolingiană, raporturilor dintre monarhi şi biserică,
creştinării saxonilor şi restaurării autorităţii episcopale (p.106-110).

9
Салическая правда. Перевод Н. П. Грацианского. – Москва, 1950, с.20; c. 29
10
А. И. Неусыхин. Проблемы Европейского феодализма. – Москва, 1974, с. 42-47.
11
În manualul apărut în 1980 se afrmă că „Pentru a-şi alcătui o oaste puternică, Carol Martel a
efectuat masive secularizăţi de pămînturi bisericeşti şi confiscări de domenii ale aristocraţiei
răzvrătite...” Istoria Medie Universală. Coordonator R. Manolescu. – Bucureşti, 1980, p.34.; În
manualul „ Istoria Evului Mediu. Sub redacţia lui Z.V Udalţova şi S.P. Carpov. Vol. I. – Chişinău,
1992” se afirmă că, majrodomul „ a efectuat secularizarea parţială a pământurilor bisericeşti”,
p.87.
12
Alexandru-Florin Platon, laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon. O istorie...p. 88.
13
Ibidem, p.116.
 Pavel Cocârlă
O ISTORIE A EUROPEI DE APUS ÎN EVUL MEDIU 149
(REFLECȚII PE MARGINEA UNEI NOI REALIZĂRI A ISTORICILOR IEȘENI)

Analizând factorii care au condus la destrămarea Imperiului Carolingienilor, autorul

evi­den­ţiază rolul personalităţii în istorie, plasând în prim plan factorul subiectiv – incapaci-
tatea lui Ludovic cel Pios (814-840) de a menţine unitatea imperiului, subliniind că „Istoria
imperiului din secolul al IX-lea a demonstrat că sistemul politic creat, care se baza pe puterea
şi abilităţile unui singur stăpânitor, nu putea funcţiona prea mult în lipsa unei personalităţi
de calibrul lui Carol”14. În acelaşi timp, autorul n-a neglijat influenţa factorilor de ordin
intern: absenţa unităţi economice, pestriţimea etnică şi lingvistică a popoarelor imperiului,
precum şi factorul extern: incursiunle normande şi arabe .
În compartimentul al III-lea – Apogeul civilizaţiei medievale în Europa de Apus (seco­
lele XI-XIII) (A. F. Platon, L. Rădvan) sunt abordate cele mai diverse aspecte ale istoriei
ţărilor Occidentale în Evul Mediu dezvoltat.
În primul subiect al compartimentului – Evoluţia lumii apusene în secolele XI-XIII: as-
pecte teritoriale, economice, instituţionale şi societale sunt analizate fenomenele demografice,
economice, spirituale, extinderiea legăturilor cu alte state, etc., autorii renunţând la unele
formulări depăşite ale subiectelor abordate. Astfel, L. Rădvan a renunţat la sintagma „For-
marea oraşelor feudale” sau „Apariţia şi dezvoltarea oraşelor medievale”)15, înlocuind-o cu
sintagma „Renaşterea vieţii urbane”16, formulare care redă esenţa reală a fenomenuli şi care
denotă ataşamentul autorului la concepţia continuităţii vieţii urbane romane pe teritoriile
fostelor provincii ale Imperiului Roman de Apus. Tratarea problemelor acestei perioade is-
torice (intensificarea schimburilor comerciale, sistemul monetar şi influenţa lui asupra se-
nioriei etc.) este realizată în baza analizei unor documente puţin cunoscute, cu unele comen-
tarii în subsolul paginilor, ceea ce sporeşte valoarea volumului (p. 140, 142, 144-145-146,
147,148). Remarcăm în acest context şi unele aprecieri noi ale fenomenelor abordate. Astfel,
referindu-se la subiectul „Expansiunea economică”, autorul (A. F. Platon) consideră că ”...
mai corect ar fi să vorbim despre un fenomen general de creştere, multiplu determinat, care
a constituit substratul nutritiv (deşi, nu neapărat, determinant!) al prefacerilor din toate cele-
lalte domenii ale vieţii sociale a Occidentului medieval, în perioada amintită”17.
În acest subiect mai este abordată problema originilor senioriei şi a regimului juridic
al proprietăţii senioriale (p. 157-159), a procesului formării relaţiilor feudale, a „beneficiului”
şi „feudului” (p. 162-177), a analizei relaţiilor de vasalitate în Occident şi specificul acestor
relaţii comparativ cu alte ţări – Bizanţ, Rusia etc.(p.162-177).
În cel de al doilea subiect – „Sacerdotum şi regnum în Europa postcarolingiană (seco­
lele IX-XIII)”, sunt analizate două probleme majore ale perioadei – istoria bisericii catolice
(reformarea ei spirituală, apariţia doctrinei suveranităţii papale (239-240) etc.), şi isto-
ria politică a Imperiului Romano-german, în perioada împăraţilor din dinastiile Saxonă,
Franconă şi a Hohenstaufenilor, a luptei pentru supremaţie dintre reprezentanţii puterii ecle-
siastice şi a celei laice în această perioadă.
Totalizând politica promovată de Frederic al II-lea în Italia şi în Germania, A.F. Platon
a menţionat că „... corolarul întregii politici a lui Frederic al II-lea a fost ecartul definitiv din-

14
Ibiem, p.117.
15
Istoria medie universală. Coordonator R. Manolescu, p.147; Istoria Evului Mediu, vol. I Chişi-
nău, 1992, p.161.
16
Alexandru-Florin Platon, Luarenţiu Rădvan...., op. cit.,p.133
17
Ibidem, p.154.
 REVISTA DE ISTORIE A MOLDOVEI

150 RECENZII

tre Italia şi Germania, ceea ce va răpi imperiului orice posibiltate de a mai constitui o unitate
viabilă”18.
În cel de al treila subiect – „Renaşterea ideii de stat, afirmarea principiului etatist şi pro-
cesul de centralizare teritorială, instituţională şi politică în Europa Medievală (secolele XI-XV):
trăsături generale şi aspecte particulare” (p.254-351), sunt examinate problemele formării şi
evoluţiei monarhiei în Franţa şi Anglia, în Spania, precum şi în statele din Eruopa centrală
Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria apoximativ din anul 1000 până la începutul secolului al
XVI-lea) (p.329-351) şi trăsăturile specifice ale acestora.
În compartimentul al IV-lea al volumului – „Relaţiile dintre Răsăritul ortodox şi Oc-
cidentul latin în Evul Mediu”(p.355-428) este abordată în mod complex problema evoluţiei
relaţiilor dintre Roma şi Constantinopol de la domnia lui Constantin cel Mare (306-337)
până la mijlocul secolului al XV-lea, problemă tratată în mod fragmentar în manualele ante-
rioare.
În primul subiect – „ De la „Imperiul universal” la „monarhia pontificală” (B.P. Ma-
leon) sunt analizate etapele de bază ale evoluţiei relaţiilor dintre cele două centre ale Bi-
sericii creştine până la schisma din 1054. Merită o deosebită atenţia opinia autorului precum
că „... prima ruptură dintre Roma şi Constantinopol a îmbrăcat forma schismei accaciene,
provocată de încercarea lui Zenon(474-475; 476-491) de a realiza un compromis între orto-
doxie şi monofizitizm”19.
În cel de al doilea subiect – „Orientul şi Occidentul la sfârşitul primului mileniu creştin”
(B.P. Maleon) sunt studiate contactele dintre Orient şi Occident, începând cu secolul al
VIII-lea (când în Europa de Apus ajunseseră călugării refugiaţi din cauza iconoclasmului
din Imperiul Bizantin) până în ajunul cruciadelor (anii 70-80 ai secolului al XI-lea). Au-
torul a demonstrat că, în pofida unor disensiuni, contactele dintre Occident şi Orient au fost
menţinute, mai ales prin intermediul pelerinajelor, „indiferent pentru motivele pentru care
unii străini ajungeau în capitala imperială”20.
Cel de al treilea subiect – „Cruciadele: expansiunea latină în Orient” (B.P. Maleon)
conţine unele aprecieri noi ale acestui fenomen cunoscut din istoria relaţiilor dintre Occident
şi Orient. Astfel, referindu-se la caracterul cruciadelor autorul consideră că „... în relaitate,
se poate vorbi despre o mişcare continuă spre Orient, iar intervalul amintit, reprezintă doar
perioada sa de maximă intensitate”21. Referindu-se la caracterul relaţiilor de vasalitate sta-
bilite în Regatul Ierusalimului, B.P. Maleon menţionează că „... deşi după prima cruciadă
pământul a fost distribuit în proprietate deplină, marii seniori nu au acceptat ideea că sunt
vasali şi că îşi deţin bunurile ca pe nişte fiefuri. Această concepţie se detaşează net de viziu-
nea istoriografică tradiţională, potrivit căreia regatul Ierusalimului reprezenta „statul feudal
perfect”22.
În cadrul ultimului subiect – „Dialogul dintre Orient şi Occident în amurgul Evului
Mediu” (B.P. Maleon), tratat tangenţial în manualele anterioare, autorul a analizat detaliat
dialogul dintre cele două Biserici după 1054 şi organizarea conciliilor de la Lyon (1274) şi

18
Ibidem, p.249.
19
Alexandru-Florin Platon, Laurentâțiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, op. cit., p. 356.
20
Ibidem, p.371.
21
Ibidem p.388.
22
Ibidem, p. 413.
 Pavel Cocârlă
O ISTORIE A EUROPEI DE APUS ÎN EVUL MEDIU 151
(REFLECȚII PE MARGINEA UNEI NOI REALIZĂRI A ISTORICILOR IEȘENI)

de la Ferrara şi Florenţa (între 1438-şi 1439) (p. 420-425). Referindu-se la cauzele eşecului
transpunerii în viaţa a Uniei de la Ferrara-Florenţa (proclamată în mod solemn la Florenţa
la 6 iulie 1439), autorul evidenţiiază faptul că la Constantinopol „considerentele politico-
religioase nu au constituit principalele piedici în calea acceptării unirii, cât mai ales antipatia
locuitorilor capitalei şi, în mod special, a clerului inferior faţă de latini”23. La tratarea subiec­
tului a fost inclus şi material preţios referitor la emigraţia bizantină în Italia (amplificată
după conciliul de la Ferrara-Florenţa, dar mai ales după căderea Constantinopolului – 29 mai
1453) şi influenţa intelectualilor bizantini asupra Renaşterii în Italia (p.425-428).
În ultimul compartiment al lucării – „Evul Mediu târziu şi tranziţia spre modernitate
(secolele XIV- XV/XVI)” (A.F. Platon) sunt analizate problemele (de ordin religios, politic şi
economic) ale tranziţiei de la Evul Mediu la Epoca Modernă modernă în Europa Occdeintală.
În primul subiect al compartimentului – „Criza papalităţii medievale şi apariţia mişcărilor
pentru refacerea Bisericii (secolele XIII/XIV-XV. – „Pre Reforma” (p. 431-452) – este studiată
istoria Papalităţii şi a Bisericii catolice în perioada „Prizonieratului de la Avignon” (1305/
1309-1377); ereziile din secolele XII-XIII; Marea schismă a Bisericii Romane 1378-1417) şi
a apariţiţiei doctrinei conciliare. Autorul este de părere că ereziile din ţările Europei Oc-
cidentale în perioada Evului Mediu dezvoltat „...nu au fost numaidecât un produs al crizei
papalităţii”, ci au constituit „o expresie a mutaţilor generale poduse în societatea europeană
de avântul economic, politic şi spiritual fin secolele XII- XIII”24.
În al doilea subiect– „Dezagregarea Imperiului. Naşterea Elveţiei şi formarea Ţărilor
de Jos (secolele XIV-XV)” (p.453-462) sunt analizaţi factorii interni (forţele centrifuge din
Imperiul Romano-German care s-au conturat după perioada Marelui Interregn (1250-
1273); evoluţia raporturilor dintre împăraţii germani şi principi (legiferate prin Bula de Aur
promulgată de Carol al IV-lea de Luxemburg la 25 decembrie 1356), care au dus la trecerea
treptată a puterii reale în mâinile principilor şi la formarea mini-statelor (Brandenburg, Sax-
onia-Wittenberg) în cadrul Imperiului Romano-German, precum şi circumstanţele externe
care au codnus la dezintegrarea imperiului (lupta din Italia dintre Ghibelini şi Guelfi, înfrîn-
gerea suferită de armatele ducelui Leopold din Austria din defileul Morgarten (1315) în urma
bătăliei cu armata cantoanelor elveţiene şi la formarea concomitentă a statului Elveţiei şi al
Ţărilor de Jos.
În subiectul al treilea al compartimentului – „Europa de Apus în secolul al XVI-lea:
tranziţia spre o nouă epocă istorică” (p. 463-494) autorul arată că: „Din punctul de vedere
al anvergurii, urmărilor şi particularităţilor fenomenelor care l-au marcat, se poate spune că
secolul al XVI-lea acoperă, în istoria Europei, un interval mai lung decât veacul propriu-zis.
El începe în 1492-1494, odată cu prima expediţie atlantică a lui Columb, şi se încheie în 1618-
1648, cu Războiul de 30 de Ani, care a repus în discuţie echilibrul de forţe pe continent”25.
Merită o deosebită atenţie aprecierea de către autor a influenţei Revoluţiei preţurilor
asupra dezvoltării ţărilor Europei de Est. A.F. Platon consideră că „Revoluţia preţurilor şi
cererea sporită de produse din Apus a oferit nobililor din statele germane de nord-est, din
Polonia, Boemia şi Ungaria o ocazie unică. Ca urmare aici s-a dezvoltat un sistem agricol

23
Ibidem, p. 425.
24
O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la Marile descoperiri
geografice (secolele V-XVI) ...., p.441.
25
Ibidem, p. 463.
 REVISTA DE ISTORIE A MOLDOVEI

152 RECENZII

de producţie bazat pe marea proprietate şi munca servilă a ţăranilor, de o factură cu totul

originală. Deşi a fost caracterizat ca o „nouă şerbie”, acest sistem nu mai avea, practic, nimic
seniorial în sine, exceptând doar forma. El a reprezentat modalitatea particulară de adaptare
la capitalism a regiunilor respective, impusă de condiţiile locului....”26.
Textul volumului se încheie cu materialul întitulat În loc de concluzii: emergenţa
modernităţii în Europa. O comparaţie între Apusul şi Răsăritul continentului (p. 495-504) (A.F
Platon). Analizînd decalajul dintre nivelul de dezvoltare al ţărilor din Europa Occidentală şi
a celor din Europa Orientală, autorul scrie următoarele: „Impresia noastră este că explicarea
decalajului evolutiv dintre cele două zone depinde nu atât de rolul împrejurărilor istorice de
moment sau de durată, ci de tradiţiile lor politice şi religioase diferite, analizate în ipostaza
lor apuseană.....”27, subliniind că „ceea ce ar trebui însă şi mai pe îndelete de analizat, cu
condiţia ca izvoarele să ne-o îngăduie, sunt modalităţile concrete prin care ele şi-au făcut
simţită înrâurirea până astăzi”28.
Volumul finalizează cu o Bibliografie selectivă (p.505- 527) precum şi cu un Indice de
nume şi locuri.
Reuşit ca structură şi conținut, de o ţinută ştiinţifică impecabilă şi un limbaj bogat, ac-
cesibil, lucrarea nu e lipsită de unele lacune, inevitabile, dealtfel, într-o lucrare de acest gen.
În viziunea noastră, era necesar de concentrat materialul referitor la factorii care au
determinat trecerea de la alodiu la beneficiu (compartimnetul II, p. 88 şi compartimentul III
p.165) şi de precizat unele date cronologice (ca, spre exemplu, „Prizonieratul de la Avignon”,
care a finalizat cu intrarea solemnă a lui Grigore al XI-lea (1370-1378) în Roma la 17 ianuarie
137729 (în text – 1378, p.431). Considerăm, de asemena, că era necear de detalizat unele mo-
mente în legătură cu alegerea ca împărat a lui Carol Quintul: el a fost ales în această calitate
(doar de 5 principi electori din 7) la Francfurt pe Main (29 iunie 1519) (în text-1529, p. 476),
dar a fost încoronat de către papa Clement al VII-lea (1523-1534) la 24 februarie 1530 în
biserica San Petronio din Bologna, aceasta fiind ultima încoronare efectuată de un papă30.
Consderăm, de asemenea, că hărţile care însoţesc textul (p. 61, 119, 341,405-408, 485)
ar fi fost mai utile, dacă ar fi fost realizate color. În acest caz ele ar fi facilitat evidenţierea ho-
tarelor statelor, principatelor, ducatelor şi a altor formaţinui teritorial-politice caracteristice
Evului Mediu.
În încheiere, nu ne rămâne decât să felicităm colegii de la Iaşi pentru acest volum
preţios şi util, studierea căruia va contribui la cunoaşterea mai profundă a istoriei Evului
Mediu european, la formarea uni tablou de ansamblu mai complex, mai obiectiv despre Evul
Mediu şi la dispariţia aprecierii eronate a aceastei perioade ca o „epocă întunecată” a istoriei
bătrânului continent.

Pavel Cocârlă*

* Pavel Cocârlă, profesor universitar, doctor habilitat în istorie, şeful Catedrei Istorie Universală
a Universităţii de Stat din Moldova.
26
Alexandru-Flroin Platon, Laurenţiu Rădvan..., O istorie...., p. 469-470.
27
Ibidem,497.
28
Ibidem, p. 504.
29
Claudio Rendina. Papii. Istorie şi secrete. – Bucureşti, 2002, p.555.
30
Ibidem, p.641.