UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”

CURS: Teoria generală a dreptului

Referat
NORMA JURIDICĂ

Conf.univ.dr. Carmen Popa

Vasiliu Alexandra-Elena
DREPT,AN I
BACĂU
Septembrie 2015
 Norma juridică și „regula juridica” în doctrina juridică au același înțeles.
Literatura franceză, fără să înlăture cuvîntul „norma” l-a consacrat pe cel de „regula”. Din
contră,în doctrina română este consacrată denumirea de „norma juridica”. Norma de drept
este elementul primar al oricărui sistem de drept. Normele se grupează în instituții de drept,
instituțiile în ramuri, ramurile în părți ale sistemului, iar părțile în sisteme. Norma juridică
este una categoriile centrale ale dreptului, atît ca parte fundamentală a sistemului de drept
pozitiv cât și ca obiect de cercetare a științei dreptului în general și a teoriei și filosofiei
dreptului în social.

Norma juridică este celula de bază a dreptului cu ajutorul căreia se stabilește

modelul de comportament și conține pretențiile și exigențele societății față de conduita
membrilor săi în cadrul relațiilor sociale. Cuvântul „norma” este echivalent cu acela de regulă
întrucât majoritatea normelor conțin reguli de comportament, precum și unele sancțiuni pentru
cei care contravin acestor reguli ca și anumite obligații ale participanților la raporturile
sociale. Norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, care
exprimă voinţa electoratului reprezentat de organul legislativ, regulă având ca scop asigurarea
ordinii sociale şi care poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie prin constrângere,
fiind,deci, vorba, de o regulă de conduită ce stabileşte comportamentul de urmat în raporturile
dintre oameni ori în raporturile dintre aceştia şi societate. Pe lângă regulile de conduită,
normele juridice conțin și alte prevederi cu referire la unele definiții, principii de drept,
explicarea unor termeni, organizarea unor instituții sau organe ale statului. În principiu,
normele juridice conțin ceea ce trebuie să îndeplinească un anumit subiect de drept ori ceea ce
el este îndreptățit să facă sau ceea ce i se recomandă ori este stimulat să îndeplinească.

După cum se observă, caracteristicile definitorii ale normei juridice (de

exemplu rolul de a garanta și proteja ordinea socială) sunt aceleași cu cele ale dreptului, astfel
cum le-am punctat anterior,dat fiind faptul că între drept și normă juridică există un raport
întreg - parte.Pentru a scoate în evidență mai bine această relație, vom analiza trăsăturile
normei juridice, astfel cum au fost identificate în doctrină: caracterul impersonal și
general,caracterul tipic,caracterul obligatoriu,caracterul volițional și caracterul public.

Caracterul impersonal si general se deduce din faptul că norma juridică este un

etalon de conduită, aplicabil în mod egal şi continuu fiecărui individ, fără a înţelege prin
aceasta că toate normele de drept se adresează deopotrivă tuturor subiecţilor de drept.
 Rolul normelor juridice (ca și al dreptului, după cum am mai precizat) este de a
trasa un tipar general de conduită, în domeniul pe care-l reglementează,fapt ce determină
caracterul tipic al acesteia.

Intervenind în domeniile esenţiale ale societăţii, norma juridică nu poate fi

lăsată la liberul arbitru al subiecţilor de drept, fiind impusă, la nevoie, de către stat, prin
constrângere,probându-se,astfel,caracterul său obligatoriu.

Caracterul volițional al normei juridice rezultă din faptul că norma de drept

reglementează numai conduita volițională a oamenilor și nu fapte independente de voința
lor,astfel încât indivizii vor răspunde numai pentru faptele care cad sub incidența voinței lor
nu și pentru fapte care se produc datorită unor cauze străine obiective și independente, cum ar
fi cele cauzate de forță majoră.

Obligativitatea normelor de drept constă în faptul că,intervenind în domeniile

esenţiale ale societăţii, norma juridică nu poate fi lăsată la liberul arbitru al subiecţilor de
drept, fiind impusă, la nevoie, de către stat, prin constrângere. Pentru ca să-și îndeplinească
acest scop, norma juridică trebuie să fie recunoscută ca obligatorie de către organele statului și
de destinatarii săi.

Definim norma juridică drept o regulă de conduită cu caracter general și

impersonal care exprimă voința de stat și a cărei respectare este obligatorie și garantată la
nevoie de forța de constrângere a statului. Celelalte norme sociale (etice, morale, religioase)
chiar dacă prescriu o conduită care este recomandată sau impusă membrilor societății , în
cazul în care dispozițiile lor sunt încălcate, statul nu intervine prin forță de constrângere
pentru a-i sancționa pe cei care le-au încălcat.

Conținutul normei juridice și conceptul său fac parte din ansamblul de noțiuni
prin intermediul cărora realitatea juridică este aplicată. Norma juridică este elementul primar
al sistemului de drept, prin care mesajul legiuitorului ajunge la destinatarii săi. Pentru a putea
fi cât mai ușor de receptat acest mesaj, norma juridică trebuie să răspundă unor cerințe de
organizare și de structură internă. Conținutul normei juridice are o structură logico-juridică
care arată în ce elemente componente este logic organizată structura prescripției normei,
indiferent de modul de formulare sau de ramura de drept căreia îi aparține. Ea are și o
structură tehnico-legislativă care se referă la forma exterioară de exprimare a conținutului său
și la modul în care norma se încadrează în textele legislative.
 Dincolo de aspectele de tehnică legislativă (cum se elaborează un text de lege,
ce tip de exprimare poate conține etc.), orice normă juridică este alcătuită din următoarele
elemente: ipoteză, dispoziție și sancțiune.

Ipoteza este partea normei juridice care precizează condiţiile şi împrejurările în

care aceasta se aplică, precum şi categoriile de subiecţi de drept cărora norma li se adresează.

Ipoteza poate fi determinată sau relativ determinată,primul tip stabilește exact

condițiile de aplicare a dispoziției (ex. : legea pensiilor care stabilește expres condițiile de
acordare a pensiei și cuantumul acesteia),iar cel de-al doilea tip, relativ determinată indică
împrejurările în care se aplică dispoziția, iar conținutul concret al acestor împrejurări nu se
prevede expres în normă ci este lăsat la îndemână organului de aplicare a dreptului (ex.: codul
de procedură penală prevede posibilitatea emiterii mandatului de arestare când există indicii
că o persoană care a săvârșit o infracțiune poate să dispară).

Ipoteza mai poate fi simplă, atunci când prevede o singură împrejurare în

prezența căreia se aplică dispoziția și complexă, în care sunt prevăzute mai multe împrejurări
care împreună sau separat pot determina aplicarea dispoziției.

Dispoziţia este elementul structural al normei juridice care stabileşte conduita

ce trebuie respectată, în condiţiile şi împrejurările prevăzute de ipoteză.

Dispoziția poate fi determinată, când stabilește categorii de drept și obligații ale

subiectelor de drept vizate fără să existe posibilitatea derogării de la acestea de către subiecții
de drept și relativ determinată, când norma prevede mai multe variante de conduită urmând
ca subiectele la care norma se referă să-și aleagă una dintre conduitele prescrise.

Sancţiunea este partea normei juridice care stabileşte consecinţele ce decurg

din nerespectarea dispoziţiei normei respective în împrejurările stabilite de ipoteza ei, precum
şi eventualele măsuri pe care autorităţile competente le pot lua împotriva subiectului de drept
care a încălcat norma.

Sancțiunea indică urmările nerespectării dispozițiilor normei juridice, adică

măsurile ce se pot lua împotriva celor ce încalcă dispoziția și care se aduc la îndeplinire prin
forța de constrângere a statului în cazul neîndeplinirii de bună voie a prescripțiilor normei
juridice. În funcție de modul lor de determinare, sancțiunile pot fi: sancţiuni absolut
determinate, formulate printr-o exprimare a unei întinderi fixe şi deci care nu pot fi
modificate de către autorităţile care le aplică, relativ determinate, când în norma de drept sunt
prevăzute numai limitele de determinare ulterioară a sancţiunii, întinderea acesteia variind
între un minim şi un maxim, alternative, care conferă autorităţii ce le aplică posibilitatea de a
alege, de a opta între două sancţiuni diferite(cazurile în care legea penală prevede pedeapsă cu
amendă sau pedeapsă privativă de libertate) si sancțiuni cumulative, atunci când în normă se
prevede posibilitatea aplicării a două sau mai multe sancţiuni pentru aceeaşi faptă (de
exemplu: închisoare şi interzicerea pentru o perioadă a dreptului de a alege şi de a fi ales, ori a
dreptului de a conduce autovehicule).

În funcţie de criteriul naturii şi gravităţii lor, în drept există următoarele

categorii de sancţiuni: - penale,contravenționale,civile,disciplinare și procedurale.

Sancțiunile penale, care sunt cele mai grave sancţiuni, poartă numele de
pedepse şi se aplică atunci când sunt comise infracţiuni. Sancţiunile penale aplicabile sunt:
privarea de libertate, amenda penală, interzicerea unor drepturi. Normele juridice penale
speciale sunt cele care cuprind obligatoriu anumite sancțiuni, dar sancțiunile respective nu
reprezintă o alternativă la conduita prescrisă în normă pe care indivizii să o poată alege din
mai multe conduite, deoarece norma penală trebuie respectată întocmai pentru că ordinea de
drept să nu fie tulburată.

Sancțiunile contravenţionale sau administrative, sancţiuni care se aplică pentru

fapte ce constituie contravenţii, adică abateri mai puţin grave decât infracţiunile şi care nu
sunt prevăzute în legea penală, ci în diverse alte acte normative. Principalele sancţiuni
contravenţionale sunt avertismentul şi amenda.

Sancțiunile civile, care pot fi izvorâte din răspunderea contractuală şi atunci se

concretizează în repararea prejudiciului cauzat de neexecutarea sau executarea defectuoasă a
obligaţiilor contractuale, sau pot decurge din răspunderea civilă delictuală şi atunci constau în
repararea prejudiciului cauzat de comitera unei fapte ilicite.

Sancțiunile disciplinare, care intervin în cazul încălcării obligaţiilor de serviciu

şi pot îmbrăca următoarele forme: mustrare, avertisment, reducere de salariu, retrogradare,
suspendare din funcţie, transfer disciplinar, demitere din funcţie.
 Sancțiunile procedurale, care decurg din nerespectarea normelor impuse de
diverse proceduri şi care constau de obicei în nulitatea sau anularea actului încheiat fără a ţine
seama de prevederile legale.

Din necesități de tehnică legislativă, nu toate normele juridice cuprind în

conținutul lor toate cele trei elemente. Uneori acestea rezultă din conținutul întregului act
normativ sau din conținutul mai multor norme de drept. Structura tehnico-juridică a normei
juridice reprezintă organizarea normei de drept pe capitole, sancțiuni sau părți ale normelor
juridice care la rândul lor sunt formulate pe articole, paragrafe, aliniate.

Elementul structural de bază al normei juridice este articolul, care conține de

regulă o dispoziție de sine stătătoare. Articolul se numerotează cu cifre arabe. În cuprinsul său
pot fi mai multe aliniate sau paragrafe. În cazul unor norme juridice mai ample, articolele au
și note marginale care redau într-o formă sintetică conținutul normei de drept. Atunci când un
act normativ face referire la unele dispoziții din alt act normativ existent, acel act normativ nu
se va reproduce ci va exista o normă de trimitere la actul normativ respectiv. În cazul în care
într-o normă juridică se face trimitere la o normă ce urmează a fi adoptată, norma respectivă
se numește normă în alb.

Clasificarea normelor juridice se realizează după diverse criterii ca sfera de

aplicare,forța juridică a actului normativ,după modul de reglementare al conduitei,al ramurii
de drept căreia îi aparțin și după structura lor logico-juridică.

Astfel,după criteriul sferei de aplicare întâlnim norme generale, care au cea mai
largă sferă de aplicabilitate şi adesea se afirmă despre ele că formează „dreptul comun”,norme
speciale, care se aplică unei sfere mai restrânse de raporturi juridice,adică norme care au
caracter derogativ de la ceea ce se înţelege prin dreptul comun și norme de excepţie, care aduc
completări fie normelor generale, fie celor speciale şi care se aplică totdeauna cu precădere,
însă strict în cazurile în care legea le prevede. Acestă clasificare prezintă interes practic prin
prisma faptului că normele speciale se aplică înaintea normelor generale, iar cele de excepţie,
înaintea normelor speciale, deci cu atât mai mult înaintea celor generale.

Normele juridice se împart în norme cuprinse în legi, norme cuprinse în acte

normative ale guvernului (hotarâri sau ordonanțe), norme cuprinse în decrete și norme
cuprinse în acte normative emise de autoritățile administrației publice locale.
 În funcţie de modul de reglementare al conduitei prescrise, normele juridice se
clasifică în: norme onerative(aceste norme prescriu destinatarului o anumita conduita, îl
obliga sa întreprinda o anumita actiune),norme prohibitive( interzic o anumită conduită, adică
săvârşirea unui anumit act sau fapt), norme permisive(permit o anumită conduită, fără, însă, a
o impune), norme supletive(prevăd posibilitatea unei conduite subsidiare, scopul lor fiind ca,
atunci când subiecţii tac şi nu-şi exprimă cu claritate opţiunea, de obicei în privinţa unui
contract, să suplinească voinţa acestora).Normele onerative și cele prohibitive constituie
norma imperativă,iar cele permisive,împreună cu supletivele constituie norma dispozitivă.

După obiectul și metoda reglementării juridice, adică a ramurii de drept din

care face parte norma juridică, avem atâtea norme juridice câte ramuri de drept există: norme
de drept civil, de drept penal, de drept al proprietății intelectuale, drept al mediului,drept
financiar etc.

După criteriul structurii lor logico-juridice, normele de drept se clasifică în:

norme juridice complete(sau determinate, care conţin toate cele trei elemente de structură) și
norme juridice incomplet( sau nedeterminate, adică acelea din al căror text lipseşte unul din
elementele de structură); la rândul lor, normele incomplete sunt de două feluri: norme de
trimitere, care, pentru elementul de structură care le lipseşte, fac trimitere la un alt act
normativ în vigoare și norme în alb, adică norme de drept nedeterminate care urmează a se
completa cu elementul de structură care le lipseşte dintr-o normă de drept ulterioară, mai
exact care nu a fost încă adoptată, dar urmează să apară.

Realizarea dreptului prin aducerea în viață a normelor juridice este condiționată

de durata menținerii în vigoare a normelor juridice, de raza teritorială în care ele își produc
efectele și de sfera persoanelor asupra cărora ele acționează. În raport cu aceste trei
dimensiuni, norma juridică acționează în timp, spațiu și asupra persoanelor.

Acțiunea în timp a normei juridice definește durata, rezistența sa. Oricât de

bine ar fi construită și oricât de bune ar fi soluțiile oferite de o anumită normă pentru
rezolvarea unei anumite probleme, societatea evoluează, la fel și problemele și conflictele din
cadrul societății, astfel că la un moment dat norma respectivă nu va mai fi în rezonanță cu
realitatea obiectivă a societății pe care ar trebui să o protejeze. În consecință, va trebui
înlocuita sau doar eliminată.
 În general trecutul scapă unei norme juridice și de aceea norma juridică
acționează numai pentru viitor. Întrucât norma de drept este un comandament adus conduitei
umane care permite sau interzice anumite acțiuni, ea nu se va aplica trecutului deoarece nu se
poate impune nimănui să se supună unei legi care nu există, pentru că nimeni nu poate fi
învinuit că a săvârșit o faptă ce nu era prohibită, ci dimpotrivă ea era admisă la data
concentrării ei. Asupra acțiunii în timp a normei juridice acționează principiul
neretroactivității legii, care presupune stabilirea momentului inițial al aplicării sale și
momentul final al acțiunii sale. În mod normal, odată ce a intrat în vigoare, norma juridică
este activă și se va aplica numai pentru viitor. Ea nu retroactiveaza (nu se aplică raporturilor
juridice născute înainte de intrarea să în vigoare) și nici nu ultraactiveaza (nu se aplică
raporturilor juridice născute după ieșirea să din vigoare).

În orice caz, în domeniul dreptului public (penal, constituțional, de exemplu)

retroactivitatea sau ultraactivitatea normelor juridice nu este de conceput, datorită importanței
deosebite a relațiilor sociale ce intră în sfera sa de reglementare. În acest domeniu,norma
juridică este întotdeauna de imediată aplicare (regulă generală: intră în vigoare la data
precizată, înlaturând normele vechi, acționează pentru viitor etc.)

Încetarea activitatii normei juridice poate avea loc prin mai multe modalități:
ajungerea la termen(în cazul în care norma avea prevăzut expres un termen de acțiune,
expirarea acestuia va duce la ieșirea automată din vigoare a normei respective),
desuetudinea(o normă este cazută în desuetudine atunci când nu mai răspunde cerințelor
sociale sau economice în virtutea cărora a fost edictată), abrogarea(presupune întotdeauna
intrarea în vigoare a unei norme juridice noi), abrogarea expresă(norma juridică noua conține
prevederi referitoare la scoaterea din vigoare a normelor vechi) și abrogarea
implicită sau tacită(când noul act normativ nu abrogă în mod expres un altul mai vechi, dar
prin regulile care le prescrie stabilește regulile contrare celor stabilite în vechiul act normativ).

Din punct de vedere al teritorialității, norma juridică se aplică pe tot cuprinsul

statului de edictare. Noțiunea de "teritoriu" desemnează solul, subsolul, apele interioare și
marea teritorială, coloana de aer cuprinsă între aceste limite și suprafața navelor și
aeronavelor statului respectiv (nu sunt incluse în accepțiunea obișnuită a termenului
"teritoriu", însă pe ele se aplică legea statului de pavilion, indiferent în ce parte a lumii s-ar
afla, astfel că în doctrină sunt menționate în acest mod), precum și firul apelor ce delimitează
frontiera, dacă este cazul.
 În general, norma juridică în virtutea suveranității statului se aplică asupra
întregului teritoriu al țării care a emis-o, excluzându-se acțiunea legii altor state. Cu toate
acestea, în cazul existenței unor convenții și tratate internaționale încheiate de state pe bază de
reciprocitate, se vor aplica normele cuprinse în tratatele și convențiile respective cu prioritate
față de normele interne. De asemenea, normele de drept comunitar se vor aplica cu prioritate
în spațiul UE față de normele din fiecare stat, iar normele internaționale care reglementează
drepturile fundamentale ale omului vor fi prioritare față de normele interne ale fiecărui stat.
Există situații în care nu se aplică legea țării care a promulgat-o pe teritoriul sau: imunitate
diplomatică, statutul juridic al consulilor, regimul juridic al unor cetățeni străini.

Principiul personalității legii constă în faptul că norma juridică se aplică în

primul rând cetățenilor statului de edictare.Imunitatea diplomatică este un sistem de drepturi
și privilegii de care se bucură personalul diplomatic și, într-o mai mică măsură, personalul
tehnic-administrativ și cel de serviciu dintr-o misiune diplomatică - ex.: scutiri de taxe și
impozite, imunitatea de jurisdicție etc. Excepția de extrateritorialitate privește în primul rând
sediul, incinta misiunii diplomatice, apoi, în parte, personalul misiunii diplomatice -
imunitatea diplomatică este o parte a acestei excepții - și presupune că asupra acestora nu se
aplică normele juridice ale statului de sediu.

Astfel, personalul tehnic administrativ (secretari,dactilografi etc.) se bucură de

toate drepturile și privilegiile recunoscute personalului diplomatic, mai puțin imunitatea
jurisdicțională, iar personalul de serviciu (portari, femei de serviciu etc.) are imunitate numai
pentru actele săvârsite în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Sediul misiunii și reședința
particulară a agentului diplomatic, precum și documentele, arhiva și corespondența oficială
diplomatică sunt inviolabile.

Nevoia de reglementare reflectă preocuparea societăților de a găsi modelul

optim de organizare și funcționare a raporturilor sociale. Cu cât acestea sunt mai complexe și
mai dinamice, cu atât dispozitivul juridico-etatic va angaja mecanisme normative din ce în ce
mai rafinate. Norma juridică, în calitatea ei de vector al vieții sociale, în esență un caleidoscop
eterogen de prescripții, reprezintă unul dintre indiciile cele mai pertinente ale gradului de
dezvoltare a unei societăți.
Bibliografie:

i. N.Popa-Teoria generala a dreptului,editia a 5-a, Ed.C.H.Beck;

ii. L.Dogaru,Gh.Mihai-Norma juridică și interpretarea ei,Ed.Universul Juridic;

iii. L.Rites-Interpretarea-instituție fundamentală a dreptului,Ed.Universul Juridic;

iv. I.Craiovan-Doctrina juridică,Ed.C.H.Beck
v. http://www.avocat.net