Cuprins:

1. Introducere…………………………………………………….…2
2. Factorii comunicării………………………………….……….…2

3. Momentele semnificative în istoria teoriilor comunicării….……3

4. Funcțiile comunicării…………………………………….…..….6
5. Comunicarea nonverbală-limbajul corpului……………..….…..8

6. Emoții…………………………………………………….……..9
7. Concluzie……............................................................................10

8. Bibliografie…………………………………………………….11

1
 1. Introducere
Comunicarea este o componenta esentiala a vietii, componenta care trebuie sa fie înteleasa cât
mai corect pentru a-si atinge scopurile. Pentru a stapâni comunicarea trebuie sa o întelegem, sa
întelegem elementele ei de baza.

În esenta, comunicarea reprezinta schimbul unei particule dintr-o parte a spatiului în alta parte a
spatiului, particula reprezentând subiectul comunicat: un obiect, un mesaj scris, o idee. Acest
mod simplu de întelegere a esentei comunicarii conduce la urmatoarea definitie: „Comunicarea
reprezinta considerarea si actiunea de a deplasa un impuls sau particula de la un punct sursa, pe o
anumita distanta, cu intentia de a reconstitui la un punct de receptie, un duplicat/copie si o
întelegere a ceea ce a emanat de la punctul sursa.”

Daca am face o asemanare cu chimia, am putea spune ca formula comunicarii este: cauza,
distanta, efect, combinate cu intentie, atentie si reproducere/duplicare/copiere, toate combinate
cu întelegere.

Aceasta formula magica deschide portile catre întelegerea partilor componente, putem vizualiza
functiile fiecareia, putem întelege mai clar întregul.

2. Factorii comunicării
Se pot defini doua unitati însufletite “A” si “B” considerate ca terminale. Prin terminal se
întelege un punct care primeste, retransmite si emite comunicatii. În functie de aceste doua
unitati si de relatiile care se stabilesc între ele, pot fi enumerati urmatorii factori ai comunicarii:

• Pentru a exista o comunicare este necesar ca in “A” sa existe o intentie care se va transforma la
“B” in atentie, iar pentru a se realiza o comunicare este necesar ca in “B” sa apara o duplicare a
ceea ce s-a intamplat in “A”.

• Importanta factorului duplicare poate fi exprimata si prin faptul ca intre “A”(cauza) si “B”
(efect) trebuie sa existe o intelegere. Gradul de intelegere defineste premiza ca aceasta
comunicare bilaterala exista, fapt realizat concret prin duplicare;

• Este randul ca in “A”(efect) sa se realizeze duplicarea a ceea ce a fost emis in “B”(cauza). In

acest mod comunicarea este infaptuita, nu exista elemente care sa fi avut efecte negative.

Daca duplicarea nu se realizeaza corect, fie in “A”, fie in “B”, ciclul nu se inchide, exista o serie
intreaga de explicatii necesar a fi furnizate pentru a se realiza intelegerea mesajului emis in “A”.
Va fi necesara o etapa ulterioara in care atat “A” cat si “B” vor dori sa incheie ciclul comunicarii.
Aceasta comunicare neterminata va genera in ambele parti o dorinta de raspuns,

• Saracia de mesaje receptionate va genera o serie de intrebari generate de perturbarea atentiei si

intentiei.

2
• “A” are intentia sa-l intereseze pe “B”, iar “B” devine interesat de ceea ce doreste “A”. In mod
similar fenomenul se repeta in “B”

• Intentia de a fi receptionat genereaza in “A” necesitatea de a fi mesajul sau sa fie

copiat/duplicat. Daca mesajul din “A” nu poate fi duplicat in nici un fel sigur in “B” mesajul nu
va fi receptionat. Este ca si cum “A” vorbeste romaneste iar “B” intelege doar englezeste. In
acest caz, poate cei doi sa se inteleaga prin gestica comuna care sa genereze cauze, efecte si
duplicari. Mimica si gestica poate sa comunice adesea foarte mult. Pentru a comunica trebuie sa
luam in considerare diferite modalitati prin care putem atrage atentia celui caruia dorim sa-i
comunicam ceva interesant pentru noi, ceva ce prin duplicare si intelegere sa devina interesant
pentru el.

• “A” si “B” doresc sa comunice, fiecare are dorinta de a fi reprodus si de a reproduce mejajul

• existenta distantei nu trebuie impieteze asupra comunicarii

3. Momentele semnificative în istoria teoriilor comunicării

În veacul al XIX-lea s-au inventat sistemele tehnice de baza în comunicare si s-a definit
principiul liberului schimb. Comunicarea a devenit un factor de integrare a societatii, un
ansamblu ce îndeplinea functii precise inspirând primele concepte despre o „stiinta a
comunicarii”.

În acest context, „diviziunea muncii” a reprezentat primul pas teoretic pentru formarea noilor
idei. Comunicarea contribuia esential la organizarea muncii colective în cadrul întreprinderilor si
structura spatiile economice. Cosmopolis-ul comercial al conceptiei liberale de tip „laissez faire”
se bazeaza pe diviziunea muncii si mijloacele de comunicare, cai fluviale, maritime si terestre,
asociindu-i-se bogatia si cresterea economica. Distanta dintre realitate si teoretizarea voluntarista
a domesticirii miscarii a caracterizat multa vreme viziunile asupra comunicarii ca factor de
progres si împlinire a ratiunii. Expresia acestei stari de fapt o reprezinta maxima definita de
François Quesnay „laissez faire, laissez passer” Quesnay, atent la ansamblul circuitelor lumii
economice, pe care încerca sa le înteleaga ca „sistem” si ca „unitate”, imagineaza o reprezentare
grafica a circulatiei bogatiilor într-un asa zis “Tablou economic”, din care se desprinde o viziune
macroscopica a unei economii a „fluxurilor”.

În 1793 se inaugureaza primul „telegraf optic al lui Claude Chappe”, sistem de comunicare la
distanta utilizat în scopuri militare.

Scoala economiei clasice engleze utilizeaza conceptul de diviziune a muncii si modelul

fluxurilor materiale, prefigurând un „model cibernetic al fluxurilor materiale cu fluxuri feedback
ale banilor ca informatie” (John Stuart Mill). Conceptul de diviziune a muncii stimuleaza
reflectii despre „diviziunea muncii mentale” care conduc la elaborarea unor proiecte de
mecanizare a operatiunilor inteligente: „masina cu diferente” si „masina analitica”, stramosii
calculatoarelor electronice.
3
Claude Henri de Saint-Simon înnoieste lectura socialului pornind de la metafora fiintei vii
definind „conceptul de retea”. Saint-Simon – în Filozofia sociala – defineste o stiinta a
reorganizarii sociale, care sa asigure trecerea între „guvernarea oamenilor“ si „administrarea
lucrurilor”, societatea fiind conceputa ca un sistem organic – tesatura de retele – dar si ca un
„sistem industrial” administrat de o industrie si condus ca o industrie. Filozofia
industrialismului” grabeste împlinirea „erei pozitive”, definita ca fiind „functia organizatoare a
producerii retelelor artificiale, a retelelor de comunicare-transport (retele materiale) si a celor
financiare (retele spirituale)”.

O notiune de baza în analiza sistemelor de comunicare este notiunea de „dezvoltare”. Auguste

Comte îmbina conceptul de diviziune a muncii cu notiunile de dezvoltare, crestere, perfectionare,
omogenitate, diferentiere si eterogenitate (idei împrumutate din embriologie – teoria dezvoltarii
organismului viu). Organismul colectiv se supune unei legi fiziologice a dezvoltarii progresive,
istoria fiind conceputa ca succesiune a trei stari/vârste: teologica sau fictiva, metafizica sau
abstracta si în fine, pozitiva sau stiintifica.

Modelul de biologizare a socialului se transforma în norma atunci când este vorba de

caracterizarea sistemelor de comunicare ca agenti ai dezvoltarii si civilizatiei, mediile de
comunicare în masa ocupând un rol strategic.

În 1897, Friedrich Ratzel pune bazele geografiei politice sau geopoliticii, stiinta spatiului si a
controlului lui. In viziunea lui Ratzel statul devenind un organism ancorat de pamânt. Retelele si
circuitele, schimbarile, interactiunile, mobilitatea sunt diferite forme de manifestare a „energiei
vitale”. În acest context al dimensiunii spatiale a puterii, spatiul devine „spatiu vital”

În ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea, se definesc problematicile „societatii de masa”
si mijloacele de difuzare în masa. Masa se infatiseaza ca o amenintare reala pentru întreaga
societate, justificându-se un control statistic al fluxurilor judiciare si demografice. În 1835,
Adolphe Quetelet întemeiaza o noua stiinta a masurarii sociale, „fizica sociala”, o stiinta a carei
unitate de baza este „omul mediu”. Tehnologia riscului si ratiunea probabilistica se transforma în
câmpul /domeniul/ politic, devenind o unealta de administrare a indivizilor luati în masa.

Antropomertia lui Bertillon, biometria si eugenia lui Galton, ca si antropologia criminala a lui
Lombroso contribuie la identificarea individului si stabilirea unor „profile”. Scipio Sighele
(Gloata criminala) si Gustave Le Bon (Psihologia multimilor) descriu viziuni manipulatoare a
societatii, care se deschid asupra naturii politice a opiniei publice (conceptele de sufletul rasei,
popoare inferioare) eliberate de „constrângerile impuse libertatii de presa si de adunare”. Cei doi
autori determina aparitia ideii/conceptului de „psihologia multimilor”.

La sfârsitul secolului al XIX-lea abunda discursurile utopice, capata contur imaginarul unei
tehnici mântuitoare.Aceasta era neotehnica, ce a urmat erei paleotehnice, mecanice si imperiale,
trebuind sa însemne afirmarea unei societati orizontale si transparente. Se schiteaza etapele
viitoarei societati a abundentei comuniste într-o natura regasita datorita revolutiei si unde
ratiunea este suverana, o societate în care marile industrii au fost nationalizate iar radioul, acest
4
„telefon colectiv” este pus în slujba mobilizarii tuturor în „armata industriala” care va conduce la
societatea de abundenta comunitara. În Statele Unite comunicarea este legata de proiectul de
elaborare a unei noi stiinte sociale, pe baze empirice. Orasul, ca „laborator social” cu semnele lui
de dezorganizare, de marginalitate, de aculturatie, de asimilare, devine terenul privilegiat de
observatie pentru definirea conceptului de „ecologie umana” – aplicarea sistematica a schemei
teoretice a ecologiei vegetale si animale la studierea comunitatilor omenesti.

În acest mod se defineste nivelul social si cultural, acest nivel fiind asumat de comunicare si
consens (adica ordinea morala), care au rolul de a regla competitia facilitând indivizilor
participanti la aceeasi experienta sa se incadreze in societate. „Cultura este în acelasi timp un
corpus de obiceiuri si credinte si un ansamblu de artefacte si unelte sau dispozitive tehnologice”.

Ferdinand de Saussure defineste, în cele trei cursuri de lingvistica (1906 – 1911) (Cursul de
lingvistica generala), limba ca „institutie sociala, sistem organizat de semne ce exprima idei, ea
reprezinta aspectul codificat al limbajului”.

Rounded Rectangular Callout: NIMIC NU ESTE UN SEMN DECÂT DACÃ ESTE

INTERPRETAT CA UN SEMN

In 1964, Roland Barthes defineste semiologia: „Semiologia are ca obiect orice sistem de semne,
oricare ar fi substanta acestuia si limitele lui: imagini, gesturi, sunete melodice, obiecte, iar
complexele acestor substante, care se regasesc în rituri, protocoale sau spectacole, constituie,
daca nu limbaje cel putin sisteme de semnificatie”.

Binoamele semnificant – semnificat si denotatie – conotatie sunt importante pentru studiul

discursului mijloacelor de comunicare de masa. Fiecare semn are un aspect dublu, unul
perceptibil si audibil: semnificantul; celalalt, continut în cel dintâi si purtat de el: semnificatul.
Între aceste doua elemente exista un raport de semnificare. În lucrarea Mitologii (Mythologies,
1957) Barthes defineste importanta „dezvoltarii publicitatii, a marii prese, a radioului, a
ilustratiei, fara sa mai vorbim de supravietuirea unei multimi de rituri de comunicare, rituri ale
aparentei sociale”.

Dupa primul razboi mondial (1914 – 1918), mijloacele de difuzare au devenit instrumente de
„gestionarea opiniilor de catre guvern”, tehnicile de comunicare au facut un salt înainte.

Pentru Harold D. Lasswell (Tehnici de propaganda în razboiul mondial) „propaganda înseamna

democratie”, propaganda constituind singurul mijloc de a asigura adeziunea maselor, mijloc mai
economic decat violenta, coruptia ori alte tehnici de guvernare.

Aceasta viziune instrumentala consacra o reprezentare a atotputerniciei mass-media, considerata

instrument de „circulatie a simbolurilor eficiente”. Se presupune ca mass-media actioneaza dupa
modelul „acului de seringa hipodermica” desemnând efectul sau impactul direct si nediferentiat
asupra indivizilor atomizati.

5
Lasswell – în lucrarile sale: Psihologie si politica, 1930, Politica mondiala si insecuritate
personala, 1935 – este interesat de problemele propagandei, ale opiniei publice, propunând
studierea sistematica a continutului mijloacelor de comunicare în masa si elaborarea unor
indicatori pentru identificarea tendintelor (trends) asa-numitei World Attention, elementele care
modeleaza „mediul simbolic mondial” conducând la construirea politicilor (policy-making).

În anii ’40 – ’50, istoria sociologiei functionaliste a mijloacelor de comunicare în masa

înregistreaza descoperirea unui element intermediar între punctul initial si punctul final al
procesului de comunicare.

Studiile conduse de Lazarsfeld – Optiunea oamenilor (The People’s Choice, 1944) si Influenta
personala: Rolul oamenilor în fluxul comunicarii de masa (The Part Played by People in the
Flow of Mass Communication, 1955) – descopera influenta „grupului primar”, definind fluxul
comunicarii ca pe un proces în doua etape, în care rolul „liderilor de opinie” se dovedeste
decisiv. Teoria poarta numele de „fluxul în doi timpi” (two-step flow):

În 1948, Claude Elwood Shannon publica Teoria matematica a comunicarii (The Mathematical
Theory of Communication). Shannon propune o schema a „sistemului general de comunicare”,
problema comunicarii fiind de „a reproduce într-un punct dat, în mod exact sau aproximativ, un
mesaj selectionat într-alt punct”.

În 1965, David Easton, în lucrarea Un cadru pentru analiza politica (A Framework for Political
Analysis) defineste politica ca un sistem de intrari si iesiri (input – output) modelat pe
interactiunile sale cu mediul si care raspunde adaptându-se mediului. Raspunsul sistemului
depinde de rapiditatea si de exactitatea culegerii si prelucrarii informatiei.

Norbert Wiener, în 1948, publica lucrarea Cibernetica sau controlul comunicarii la animal si la
masina (Cybernetics or Control Communication in the Animal and Machine) definind
„informatia” ca materia prima a societatii viitoare, societate utopica a informatiei. Norbert
Wiener ne averizeaza asupra tendintei naturii de a distruge ceea ce e ordonat si de a accelera
degradarea biologica si dezordinea sociala, tendinta spre „entropie”.

În Cuvintele si lucrurile (Les Mots et les Choses, 1966) Michael Foucault propune o arheologie a
stiintelor umane, o istorie a conditiilor de existenta a cunostintelor, dezvaluind epistemele
succesive si delimitate care definesc sistemele de gândire în formarea culturii occidentale din
epoca clasica pâna în cea moderna.

4. Funcțiile comunicării
Functii ale comunicarii amintite pe scurt si anterior au fost stabilite, pe masura evolutiei opiniilor
si cercetarilor în acest domeniu, începând cu antichitatea. În retorica clasica, comunicarea
publica – oratoria – era împartita dupa cum urmeaza:

• judiciara (sau „forensica”);

6
• deliberativa (sau „legislativa”);

• epideictica („ceremoniala”sau „demonstrativa”).

Aristotel a asociat fiecarui „tip” de oratorie un aspect de timp (trecut, prezent, viitor) si a stabilit
functiile si temele potrivite fiecareia.

Secolul al XX-lea si dezvoltarea stiintei si tehnicii au condus la noi definiri si în cazul

comunicarii, analogia cu transmisiile radiofonice determinându-l pe Karl Bühler în 1934 –
Teoria limbii – sa foloseasca pentru prima data termenii azi deja consacrati de: emitator, mesaj si
receptor legati de actul comunicarii lingvistice. În consecinta, în raport cu fiecare din acesti
termeni, se disting urmatoarele functii ale comunicarii:

• expresiva – în raport cu emitatorul;

• reprezentativa – în raport cu mesajul;

• apelativa – în raport cu destinatarul (receptorul).

Roman Jakobson, dupa cel de-al doilea razboi mondial, clasifica functiile comunicarii, în:

• emotiva, de evidentiere a starilor interne ale emitatorului;

• conativa, persuasiva sau retorica, prin care se solicita obtinerea unui raspuns din partea
destinatarului;

• poetica, centrata pe mesaj;

• referentiala, care acopera atât referinta mesajului cât si cadrul situational în care are loc
transmiterea acestuia.

Dell Hymes, considerand incompleta aceasta functie în viziunea lui Jakobson, a mai definit si
functia:

• contextuala sau situationala, orientata asupra cadrului în care se desfasoara procesul de

comunicare;

• metalingvistica, manifestata în cazul în care apare necesitatea atragerii atentiei asupra codului
utilizat în comunicare;

• fatica, având în vedere caracteristicile canalului de comunicare si controlul bunei sale

functionari.

7
 5. Comunicarea nonverbală-limbajul corpului
Întotdeauna am incercat sa exprim sentimentele prin mobilitatea muschilor … (Auguste Rodin)
Forma corpului omenesc, din punct de vedere anatomic, este data de scheletul acoperit de
muschi. Acestia pun în miscare atât scheletul, cât si organele interne, suprafetele de piele din
jurul fetei si gâtului, firele de par de pe corp (sentimentul de spaima,de exemplu, determina o
multitudine de mici mushi sa ridice firele de par de pe tot corpul). Creierul nonverbal da glas
tuturor sentimentelor, starilor de spirit si conceptelor prin intermediul contractiei muschilor: fara
muschi sa miste toate partile sale, corpul omenesc ar fi aproape tacut. „Limbajul corpului te
poate face o fiinta umana mai întelegatoare si poate influenta abordarea fiecarei relatii în care
esti implicat.” (Julius Fast) Limbajul corpului – termenul care a definit pâna nu demult
comunicarea nonverbala – este o sintagma care eticheteaza un canal cheie al comunicarii umane,
diferit de cuvinte (vorbite sau tiparite) si reprezinta totalitatea miscarilor corporale, posturilor si
expresiilor faciale prin care o persoana comunica nonverbal cu alte persoane. Cercetarile
efectuate în anii ’90 – Decada Creierului – au completat definitia comunicarii nonverbale cu
semnificatii sustinute de explicatii neurologice; limbajul corpului se bazeaza pe modelele
comportamentale ale comunicarii nonverbale.

Gestul – semnul nonverbal care denumeste o miscare corporala, postura sau expresia materiala
care codifica sau influenteaza un concept, motivatie sau stare de spirit – reprezinta informatie, nu
este nici materie si nici energie. Gesturile includ mult mai mult decât simplele miscari al
mâinilor sau altor parti vizibile ale organismului. Intonatiile vocii pot înregistra atitudini si
sentimente la fel de semnificativ ca înclestarea pumnului, agitarea mâinii, datul din umeri sau
ridicarea sprâncenelor. (Sapir, 1931) … raspundem la gesturi cu o mare vioiciune si chiar s-ar
putea spune ca o facem potrivit unui cod elaborat si secret care nu este scris nicaieri, nu este
cunoscut de nimeni si este înteles de toti. (Sapir, 1927)

Gestul este la originea limbajului, cel din urma fiind miscare corporala careia fintele umane i-au
atasat semnificatie. (Armstrong et al. 1995)

Fata – situata în partea din fata a capului – este, din punct de vedere nonverbal, partea corpului
uman cea mai expresiva emotional. Fata defineste identitatea, exprima atitudini, opinii si stari de
spirit, arata modul de înrudire cu altii, este marca vizuala a fiecarei fiinte umane.

Extrem de expresiva, fata umana are trasaturile foarte mobile si deoarece „vorbeste pentru ea
însasi” cu elocinta si candoare, vocabularul are doar câteva cuvinte care sa exprime multitudinea
si diversitatea gesturilor sale. Din punct de vedere emotional, fata este mai puternica decât
cuvântul.

Emotiile sunt atât de legate de expresia faciala, încât sunt greu de delimitat de aceasta. În 1872,
Charles Darwin concluziona ca multe expresii si semnificatiile lor sunt universale.

Sylvan S. Tomkins (1962) si Carroll Izard (1977) au propus un set de opt expresii faciale „de
baza”: surpriza, interesul, bucuria, furia, frica, dezgustul, rusinea si chinul. Eckman si Friesen
8
(1971) au aratat ca expresiile de fericire, tristete, furie, frica, surpiza, dezgust si interes sunt
universale.

Râsul si plânsul – vocalizari ritmice în care sunt implicati muschi de pe întregul corp, vizibile
mai ales pe fata – sunt alaturi de expresiile enumerate mai sus, manifestari ale fiintelor umane în
raport cu lumea înconjuratoare si reactii la stimuli fizici, psihici sau sociali. Omul este singurul
animal care râde nota filozoful francez Henri Bergson si sub rezerva descoperirilor ulterioare
(râsul uman are multe în comun cu unele chemari ale animalelor), se poate afirma ca râsul este
partial mostenit, partial învatat, variaza foarte mult ca forma, durata si intensitate si apare ca
raspuns într-o situatie emotionanta, jenanta sau amuzanta, acestea din urma, specific umane.

A plânge este omeneste si s-a dovedit ca lacrimile de bucurie sau de tristete sunt specific umane.
Raspuns visceral la suferinta, fericire, tristete sau durere, plânsul are durata variabila: un plâns
fericit dureaza doua minute; un plâns nefericit, sapte (Ralston, 1998:99). Înrosirea fetei, ca
urmare a exercitiului fizic, jenei, timiditatii, furiei sau rusinii – forma de manifestare specific
umana – este determinata de stimuli sociali, ca atunci când devenim centrul atentiei unui grup,
suntem rugati sa luam cuvântul sau încercam un sentiment de panica.

6. Emoții
Fericirea. Un sentiment visceral placut de multumire, stare de bine sau bucurie, aratat prin râs
sau zâmbet (bucuria intensa se poate manifesta si prin plâns), precum si prin „miscari fara rost”
(Darwin): dans, aplauze.

Tristetea. Un sentiment visceral neplacut de amaraciune, nefericire, depresiune, manifestat prin

postura înclinata, fata plângatoare si strângerea buzelor, privirea fixata în gol etc.

Furia. Un sentiment, de obicei neplacut, de suparare, respingere, mânie, aratat prin mandibula
încordata în pozitia „a musca”, posturi de exagerare a dimensiunilor corporale, pumni strânsi,
gura înclestata, ridicarea tonului vocii.

Frica. Un sentiment visceral, de obicei neplacut, de anxietate, aprehensiune, groaza care se

manifesta prin: distanta unghiulara exagerata, eliberarea unui miros neplacut, tremuraturi si
clantanit din dinti, încovoiere, plânset, gesturi necontrolate, clipiri rapide, gesturi de retragere,
reactia de înghetare, accelerarea batailor inimii, tensiune musculara ridicata, strigate, privire fixa
cu pupile dilatate, palme transpirate etc.

Dezgustul. Un sentiment bolnavicios de repulsie, dezgust, greata, aratat prin: pozitia si forma
buzei superioare, „vociferari” digestive de respingere, îngustarea ochilor, lasarea sprâncenelor,
proeminente vizibile pe limba etc.

Incertitudinea. Un sentiment cognitiv de indecizie, neîncredere, îndoiala, manifestat prin: miscari

involuntare ale ochilor, gesturi de autoatingere, încruntari, miscari ale capului, înclestari ale

9
buzelor, gesturi dezordonate etc. Sentimentele de incertitudine fac legatura între emotional si
cognitiv.

7. Concluzie
Conceptul de « comunicare » este strâns legat de existența noastră ca oameni, iar apoi ca
societate, datorită faptului că ființele umane și comunicarea sunt interdependente. Fără
comunicare și limbaj, noi ca ființe sociabile, ce interacționăm și relaționăm în cea mai mare
parte, sau chiar în totalitate prin intermediul actului comunicării, viața noastră pe Terra ar fi
inutilă, de prisos.
Este un proces dinamic, aflat într-o continuă schimbare. Societatea își datorează existența
comunicării interumane, ea înseamnă comunitate umană și este privită ca un proces care
implică participarea tuturor membrilor societății respective. Comunicarea prezintă diferite
forme, dintre care ne vom opri la comunicarea mediatizată și la comunicarea de masă, care
este de fapt o formă a comunicării mediatizate, destinată unor mase mari de persoane, putând
avea o formă subiectivă(care are ca scop manipularea opiniei publice), și o formă
obiectivă(care dorește simpla informare a persoanelor).
Comunicarea în masă este o parte integrantă a mass-mediei, concept relativ nou, care s-a
dezvoltat în special în perioada postbelică, ca o consecință directă a apariției noilor forme de
transmitere a informațiilor, fie prin unde radiofonice, fie prin imagini pe micul ecran.
Comunicarea în masă studiază modul în care indivizii și entitățile transmit informația prin
intermediul mass-media către un număr mare de persoane în același timp. La acest tip de
comunicare sunt atribuite, de obicei, ziarele, revistele, cărțile, televiziunea, radioul și filmele
- medii utilizate pentru a disemina informații, știri sau reclame.

10
 8. Bibliografie:
1. Andre Vergez & Denis Huisman, Curs de filosofie, Editura Humanitas, Bucureşti,
1995.
2. Brehier Emil, Mari teme ale filosofiei, Editura Humanitas, Bucureşti,1993.
3. Bagdasar Nicolae, Antologie filosofică, Editura I.R.I. Bucureşti, 1997.
4. www.google.md
5. Beaufret Jean, Lecţii de filosofie. De la Platon la Heidegger. 2 vol, Editura
Amarcord, Timişoara, 1999.

11