3.

NORMAL, ANORMAL, PATOLOGIC

ASPECTE BIO-PSIHO-SOCIALE

3.1. CADRUL GENERAL AL NOŢIUNILOR

Deşi pare foarte la îndemână, definiţia stării de sănătate întâmpină dificultăţi

reale, din cauza unor circumstanţe multiple care sub aspectul aparenţelor de normal,
ascund adevărul, spre exemplu:
- evoluţia subterană a unei maladii (de ex. diabetul zaharat, hepatita cronică etc.)
care multă vreme este asimptomatică, putând fi decelată numai prin examinări de
laborator.
- din punct de vedere al clinicianului, în sensul strict al examinării obiective, lipsa
de simptome se poate aprecia ca o stare de sănătate (de ex. o litiază biliară „mută”,
evidenţiată întâmplător la un examen ecografic de rutină).
- din punctul de vedere al bolnavului intervine factorul subiectiv. Multe persoane
nu-şi dau seama de boală sau nu acordă simptomelor importanţa cuvenită, bravând,
semnele reale ale bolii percedând cu mult timp înainte „debutul aparent” – sunt aşa-zişi
„bolnavi ignoranţi”. Altă categorie îşi inventează simptome ce nu există în realitate –
„bolnavii închipuiţi”. În fine, sunt persoane care nu realizează nici ei şi de multe ori nici
familia – boala, cum este cazul în bolile psihice severe (psihoze) când subiectul îşi
clamează sănătatea şi refuză consultaţia şi tratamentul.
- dar, în afară de suferinţa psihică sau somatică, există suferinţe determinate de
cauze sociale: foame, sărăcie, aglomeraţie, şomaj – într-un cuvânt imposibilitatea de
integrare socială a individului. De aceea, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, pentru
aprecierea stării de sănătate a luat în consideraţie şi aceşti factori.
După O.M.S. definiţia sănătăţii este: „o stare de bine psihic, somatic şi social al
individului”; menţionăm că este vorba de individul supus unor eforturi fizice şi psihice de
intensitate medie, tolerate în mod curent de majoritatea persoanelor.
Sănătatea este o noţiune care cuprinde multe dintre drepturile regăsite în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; ea conţine accesul universal la servicii
medicale adecvate, accesul la educaţie şi informaţie, dreptul la hrană în cantitate
suficientă şi de calitate, dar şi dreptul la condiţii de locuit decente, dreptul de a trăi şi
munci într-un mediu în care riscurile cunoscute pentru sănătate sunt controlate.
Este o gamă extrem de variată de drepturi care pot fi asigurate prin politici de sănătate
complexe şi coerente. Dreptul la sănătate nu este superpozabil cu dreptul la a fi sănătos şi
nu înseamnă nici că ţări sau guverne care dispun de resurse limitate trebuie să ofere sau
să asigure servicii de sănătate costisitoare. Dreptul la sănătate presupune, în schimb,
existenţa unor politici şi programe care să le asigure tuturor accesul la servicii de sănătate
în limita resurselor disponibile.
În general, politicile de sănătate, care urmăresc reducerea inechităţilor şi
diminuarea morbidităţii şi care, în acelaşi timp, asigură accesul universal la servicii de
sănătate eficiente, respectă nevoile şi demnitatea fiecărui individ în parte. Cu alte cuvinte,
accesul universal la serviciile de sănătate de calitate reprezintă principiul de bază în
urmărirea unor politici de sănătate ce vizează respectarea deplină a drepturilor omului.
 Există patru criterii generale prin care se poate evalua respectarea dreptului la
sănătate:
 Disponibilitate – servicii de sănătate, în sistem public sau privat, care sunt
disponibile în cantitate suficientă;
 Accesibilitate – instituţii, bunuri şi servicii de sănătate accesibile oricui, fără
discriminare de orice natură (inclusiv economică);
 Acceptabilitate – toate serviciile de sănătate trebuie să respecte etica medicală
şi confidenţialitatea şi să fie adaptate cultural;
 Toate bunurile şi serviciile de sănătate trebuie să fie de calitate.
Koffi Annan, secretarul general al Naţiunilor Unite, a spus că: Sănătatea ar trebui privită
nu ca o binecuvântare pe care ne-o dorim, ci ca pe un drept pentru care trebuie să luptăm.
Prin boală, individul părăseşte această stare „normală”, îşi pierde capacitate de
adaptare la exigenţele mediului extern şi intern, îşi pierde confortul psihic şi somatic,
adică starea de sănătate.
Boala generează stresul fizic şi psihic, uneori major şi durabil, o dată prin
conştiinţa ei cu simptomele de debut alcătuite din suferinţe fizice şi psihice şi pe de altă
parte prin emoţia negativă a conştientizării consecinţelor somatice şi sociale ale
suferinţei. Spunem că prin boală individul părăseşte o situaţie de „normal”. Dar ce este
normalul?

3.2. NORMAL, ANORMAL, PATOLOGIC

„Normalul”, noţiune dacă nu ambiguă atunci destul de greu de definit, este un

cuvânt vehiculat atât în medicina somatică cât şi în psihiatrie. Este dificil de precizat dacă
noţiunea de „normalitate” a apărut în momentul dezvoltării persoanei ca entitate singulară
sau în cuplu. Strămoşii noştri biblici, Adam şi Eva, în singurătatea lor paradisiacă,
reprezentaţi ca frumoşi în imaginaţia noastră (frumosul este o faţă a normalului), ar fi
putut arăta oricum, ei unul faţă de celălalt considerându-se „normali”. Dar descendenţii
lor, bărbaţii şi femeile care au urmat, au putut stabili care dintre membrii comunităţii
corespund noţiunii de normalitate, prin compararea aspectului lor fizic, al
comportamentului fiecăruia şi a participării sale la viaţa grupului. De aceea putem afirma
că noţiunea de normalitate îşi are, cu certitudine, originea în organizarea şi dezvoltarea
vieţii sociale, adică în societate; felul în care insul se raportează la societate, dar şi
inversul situaţiei, conturează parametrii a ceea ce denumim normal.
În paranteză spus, dacă celula sau fiinţa originară nu ar fi beneficiat de această
calitate, ea nu ar fi putut exista (s-ar fi autodistrus).
Criteriile obiective după care putem defini acest concept sunt greu de stabilit, însă
luând în considerare „trionticitatea” persoanei, văzută ca produs al factorilor biologici,
psihologici şi sociali, abordarea bio-psiho-socială a conceptului apare mai aproape de
realitate.
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte normalul astfel: „care este aşa cum
trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obişnuit, natural”. Se ajunge astfel la noţiunea de
„normă”, care este definită: „regulă, dispoziţie obligatorie, ordine recunoscută ca
obligatorie sau recomandabilă”.
 Sub aspectul trionticităţii mai sus amintite, din punct de vedere al normelor se
desprinde:
-norma biologică, care este desfăşurarea armonioasă a funcţiilor întregului
organism.
- norma psihică, starea de armonie a funcţiilor psihice în ansamblul lor, în ceea ce
priveşte integrarea persoanei în sine şi în lumea înconjurătoare.
- norma socială, ansamblul condiţiilor sociale, economice, de mediu şi educative
care îi oferă individului posibilitatea plenară a dezvoltării biologice şi psihice.
Dar tot în contextul social trebuiesc amintite norma etică ( sau morală) ca regulă
privitoare la modul de comportare a omului în societate, la obligaţiile lui faţă de ceilalţi
oameni şi faţă de societate; norma juridică ca şi regulă de conduită cu caracter
impersonal, emisă de foruri competente şi a cărei respectare poate fi asigurată prin
constrângere. Toate acestea îşi aduc, la rândul lor, aportul la conturarea noţiunii de
normal.
Din punct de vedere biologic şi psihologic, dacă aforismul „mens sana in corpore
sano” este valabil – şi este – normalul poate fi elaborat sintetic ca „un lucru conform
tipului ideal”. Acest fel de a privi faptele se supune implicit unui mod de prelucrare şi
analize statistice – norma statistică, dar formula după care normalul este egal cu suma
unei absolute majorităţi este mecanicistă, neglijând factorii psihologici şi sociali
determinaţi istoric şi variabili de la o epocă la alta.
Din perspectiva teoriei evoluţiei un criteriu care oferă şanse de înţelegere mai
bună a noţiunii de normalitate este adaptabilitatea, integrarea deplină şi stabil echilibrată
a individului în mediul ambiant, care-i permite desfăşurarea vieţii şi perpetuarea speciei.
Dar să vedem cum definesc americanii Golden, Mendel şi Golneck normalitatea,
privită prin prisma adaptabilităţii. După o testare a 1935 studenţi, au izolat 50 de subiecţi
care nu prezentau nici o boală, nici o tară ereditară şi care au putut fi urmăriţi mai mulţi
ani. Majoritatea erau căsătoriţi iar soţiile au fost şi ele chestionate în vederea completării
datelor referitoare la subiecţi. În concluzie, ancheta defineşte omul normal asfel: „este un
om fericit, mulţumit de soarta sa, chiar şi când este căsătorit şi tată. Dar această perfectă
adaptare are ca şi corolar o mare sărăcie imaginativă şi o activitate creatoare mizerabilă.
Acest om nu se interesează decât de mica lui viaţă personală şi familială. Ambiţia şi
aspiraţiile sale culturale, atât pentru el cât şi pentru ai săi, sunt extrem de limitate”.
Studiul a vrut să evidenţieze importanţa factorului adaptativ ca şi criteriu de
apreciere a normalităţii. Dar concluziile la care ajunge sunt atât de jenante, atât de
ridicole, încât auzindu-le, îţi doreşti să nu faci parte din acel grup, să fii altfel. Altfel, dar
cum?
Conceptul de adaptabilitate include pe cel de variabilitate în absenţa căruia este
inoperant. În „Fantezii”, Hermann Hesse scria: „pe drumul lung de la peşte, pasăre şi
maimuţă până la animalul belicos al timpurilor noastre, pe drumul acesta lung, la capătul
căruia sperăm să devenim oameni şi zei, nu cei „normali” ne-au împins înainte, din
treaptă în treaptă. Dimpotrivă, normalii au fost întotdeauna conservatori, preferând zonele
sănătăţii şi ale lucrului verificat. Unei sopârle normale nu i-ar fi trecut nicicând prin
minte să încerce să zboare. O maimuţă normală nu s-ar fi gândit nicicând să-şi părăsească
adăpostul din copaci şi să meargă în două picioare pe pământ. Cel care a încercat mai
întâi acest lucru a fost fantastul, visătorul, individualistul, poetul şi inovatorul din rândul
maimuţelor normale. Normalii sunt, după părerea mea, meniţi să păstreze forma
existentă, un mod de viaţă, o rasă, o specie, s-o protejeze si s-o întărească pentru a se
asigura pe ei înşişi. Fantaştii în schimb nu se dau înapoi să facă salturi, să viseze
negânditul, pentru ca, cine ştie, într-o bună zi, peştele să devină animal de uscat, iar
maimuţa – om”.
Dacă adaptabilitatea înseamnă încadrarea în „normă”, variabilitatea constituie a
abatere de la ea, ceva care la un moment dat, în evoluţia lucrurilor în timp şi spaţiu, apare
ca „anormal”.
Fiecare organism are în spatele său o îndelugată istorie evolutivă numită „filogenie”,
evoluţia fiind în prezent un fenomen general recunoscut, realizat prin mecanisme
specifice care sunt reprezentate de variabilitate, parametrul care la rândul său reprezintă
posibilitatea de selecţie.
Fiecare variaţie genetică avantajoasă în procesul selecţiei are valoare adaptativă. Încă de
pe vremea lui Darwin s-a stabilit că părinţii îşi transmit trăsăturile descendenţilor, dar
urmaşii unei perechi nu sunt identici între ei. Unii se dovedesc a fi mai bine adaptaţi
cerinţelor mediului decât fraţii lor şi în consecinţă vor avea mai mult succes în competiţia
cu aceştia. Ei vor da mai mulţi urmaşi în timp ce ceilalţi, mai puţin adaptaţi, vor avea
progenituri mai reduse numeric printr-un proces de selecţie negativă.
Dar adaptabilitatea şi variabilitatea au loc şi în procesul evoluţiei individului,
evoluţie numită „ontogenie”.
La om, raţionalizarea evoluţiei este atinsă o dată cu dezvoltarea vorbirii şi a scrierii, care
conferă un grad de independenţă prin posibilitatea de a transmite prin viu grai sau prin
scris – deci prin simboluri – soluţiile la care s-a ajuns pe plan mental (intelectual).
Animalele, pentru a-şi transmite aceste soluţii trebuie să recurgă la demonstrarea practică
a abilităţii pe care urmează să o preia membrii grupului. Omul îşi poate comunica
instrucţiunile prin cuvinte pe care nici nu trebuie să le rostească fiind suficient să le
aştearnă pe hârtie. De aici decurge şi posibilitatea de transmitere mai uşoară a aprecierilor
globale despre „normal” sau „patologic”, între oameni.
„Anormalitatea” dintr-un moment dat al dezvoltării filogenetice sau ontogenetice,
devine în timp „normalitatea” care a asigurat păstrarea speciei. Când printre maimuţe
unele au folosit degetul mare ca opozabil, precis că au stârnit în rândul celorlalte multe
nedumeriri, dar de-a lungul mileniilor această anormalitate a devenit o trăsătură comună
întregii specii care s-a adaptat asfel mai bine vieţii arboricole şi folosirii uneltelor.
Anormală pare şi o fiinţă cu dextrocardie; este o anormalitate anatomică ce nu
împietează asupra funcţionării organismului, aşa cum un atlet, după numeroase
antrenamente prezintă, în stare de repaos, o bradicardie accentuată care însă nu
prejudiciază funcţia sa cardiacă. Din punct de vedere medical rezultă că dacă
normalitatea este noţiunea sinonimă cu cea de sănătate, anormalitatea nu înseamnă
neapărat boală.
Într-adevăr, uneori o trăsătură sau o funcţie anormală poate avea o evoluţie
dezadaptativă, nefavorabilă şi în acest caz, din punct de vedere biologic duce la dispariţia
speciei sau a individului iar din punct de vedere medical determină apariţia bolii:
hipertensiune arterială, ulcer, diabet zaharat; mai ales dacă această transformare are loc în
anumite condiţii, sub influenţa unor factori de mediu nocivi.
În accepţiunea laică generală, noţiunea de „sănătate” este mai legată de aspectele
somatice, de corporalitate, în timp ce noţiunea de „normalitate” este mai apropiată de
aspectele mentale, psihice. Cu alte cuvinte din punct de vedere psihic omul poate fi
normal sau anormal. Această aparentă diferenţiere are loc datorită faptului că, în evoluţia
ştiinţei, tulburarea psihică a pătruns mai târziu în conştiinţa oamenilor ca idee de boală.
De altfel şi descrierea bolilor psihice s-a realizat mai târziu, după descrierea bolilor
somatice.
Dar să vedem cum apar noţiunile de normal, anormal şi patologic în psihiatrie.
Dostoievski scrie într-una din cărţile sale „nu te încredinţezi că ai o judecată limpede
închizându-ţi vecinul”...pentru că, am completa noi, tocmai acel vecin poate fi persoana
normală (şi nu tu).
Karl Leonhard vorbind despre „personalităţile accentuate” face diferenţierea între
cele care reprezintă simple variaţii ale individualităţii şi cele care manifestă tendinţa de a
aluneca spre anormal.
Dante, Leonardo da Vinci, Shakespeare, Einstein, prin geniul lor creator nu pot fi
asimilaţi cu oamenii obişnuiţi, ei au avut o personalitate aparte. Însă prin „personalităţi
anormale”, în sensul strict psihiatric, se înţeleg acei oameni care, chiar în lipsa unor
împrejurări exterioare nefavorabile au dificultăţi în adaptarea la cerinţele vieţii: este
vorba de personalităţile psihopatice (care suferă şi îi fac pe cei din jur să sufere) sau
psihotice (caracterizate prin destrămarea gândirii, afectivităţii şi comportamentului).
Privind persoana umană ca pe o entitate alcătuită dintr-o mulţime de trăsături
pozitive şi negative, de calităţi şi defecte, este dificil să o categorisim după una dintre
aceste trăsături. Un zgârcit nu este mai puţin normal faţă de un risipitor, un intelectual nu
este mai normal decât un ţăran, un om talentat nu este mai normal decât altul lipsit de
talent.
Folosirea criteriilor singulare în aprecierea unei entităţi umane este ineficientă şi prezintă
riscul etichetării greşite. De aceea, pentru aprecierea fenomenului de normal şi a stării de
sănătate trebuiesc luaţi în considerare toţi factorii menţionaţi: biologici, psihologici şi
sociali.

3.3. BOALA

Poate fi definită ca o tulburare a stării de sănătate a unui organism, ca urmare a

acţiunii unor agenţi din mediul intern sau extern.
Ca modele de boală s-au avansat trei variante:
1) „Modelul medical” – dezvoltat pornind de la lucrările lui Koch şi Pasteur,
cauza unei boli trebuie căutată într-un factor specific, care poate fi de natură diferită
(bacteriologică, virală, metabolică, etc.). Acest factor patologic specific ar fi suficient
pentru a explica procesul patogen fără a fi nevoie de alţi factori, de exemplu factorii
psihologici sau sociologici.
Este un model unicauzal, simplificator.
2) „Modelul psihosocial”, caută pentru a explica boala, atât psihică cât şi
somatică, mai ales factori psihologici şi sociali. Se pune accent pe aspectul interpersonal,
familial sau social- global (vorbim în special de bolile psihice), neacordându-se suficientă
importanţă factorilor somatici care determină apariţia tulburărilor.
3) „Modelul biopsihosocial”, care face într-o oarecare măsură sinteza dialectică a
celor două modele precedente, ţine cont de geneza multifactorială a tulburărilor.
Ipoteza patogenezei multifactoriale stabileşte că, exceptând cazurile rare, bolile
somatice ca şi tulburările psihice sunt rezultatul mai multor factori diferiţi care se găsesc
într-o interacţiune constantă. Aceasta înseamnă că factorii psihosociali pot provoca bolile
fizice tot aşa cum factorii biologici pot interveni în geneza tulburărilor psihice.
- în medicina somatică: bolile coronariene (Schöfer şi Blohmke 1977)
- în psihologia clinică: Wihling, 1980, a folosit modelul pentru a arăta cum
intervin factorii psihosociali în geneza bolilor somatice.
În contextul triontic în care am definit starea de sănătate putem defini şi starea de
boală: o modificare a corpului şi a persoanei în ceea ce priveşte starea de bine,
comportamentul şi nivelul performanţei.
Boala antrenează
- o decădere din rolul social care presupune drepturi şi îndatoriri, precum şi
- o experienţă subiectivă de rău, indispoziţie şi handicap.
În tabelul alăturat este ilustrată, după parametri semnificativi pentru fiinţa umană,
starea de sănătate fizică şi psihică şi starea de boală.

3.4. INCONŞTIENTUL ÎN STRUCTURA PERSOANEI

„Imaginaţia este mai importantă decât erudiţia”

Albert Einstein

Conştiinţa (conştientul) reprezintă procesul de reflectare a propriului Eu şi a lumii

înconjurătoare (locul, timpul, ambianţa).
Ea este ca lumina care scoate din umbră peisajul, dar care nu-l constituie şi chiar dacă se
stinge nu-l poate nimici. Chiar dacă suprimăm conştiinţa obiectul continuă să existe.
Conştiinţa este o mărire susceptibilă de creştere şi descreştere (A. Binet), ca însăşi
senzaţia. Ea poate să piardă nu numai în suprafaţă ci şi în profunzime. Micşorarea
conştiinţei este deja un mijloc de a pătrunde în inconştient. Inconştientul este limita
acestei micşorări, cealaltă faţă a medaliei.
Inconştientul, sub forma sa adjectivală, defineşte orice operaţie mentală şi orice
reprezentare inaccesibilă conştiinţei subiectului. O mare parte a proceselor de percepţie,
de atenţie, mnezice şi decizionale sunt inconştiente.
Cercetările contemporane susţin că conştiinţa este în mod constant însoţită de
fenomenul nervos, orice percepţie, emoţie sau idee – conştientă – are la bază un fapt
psihofiziologic. Creierul primeşte prin senzorii organismului un flux de informaţii de
ordinul 109 biţi/secundă. Din tot acest freamăt informaţional care agită encefalul, numai
un flux de 102 biţi/secundă reprezintă activitatea conştientă. Restul formează activitatea
inconştientă, pur neurofoziologică, care cuprinde reflexele motorii şi secretorii,
automatismele, întreaga viaţă vegetativă a organismului.
Dacă unele acţiuni conştiente pot deveni inconştiente prin automatizare (de ex.
mersul pe bicicletă), nimeni nu garantează că elementele nonconştiente (de ex. în tratarea
informaţiei) pot deveni, în anumite condiţii accesibile conştiinţei.
Cu toate acestea inconştientul reprezintă, prin procesele sale complex adaptative, un nivel
de mare forţă a fiinţei umane.
Pierre Janet arată că viaţa se îmbogăţeşte, se transformă, dar elementul vechi,
ancestral, nu este eliminat, el este integrat şi subordonat. Acest element vechi,
inconştientul, este legat de obişnuinţe şi automatisme psihologice, de viaţa afectivă
(inconştientul afectiv), funcţionarea propriilor organe (inconştientul funcţional), procesele
psihice de tipul inspiraţiei şi a imaginaţiei creatoare (inconştientul dinamic).
Faţă cu inconştientul, conştientul este o funcţie mai recentă, o achiziţie mai nouă a
psihismului şi de aceea mai fragilă. Slăbirea activităţii inconştiente, în contextul slăbirii
activităţii unitare a psihicului din diferite motive (oboseală, intoxicaţie cu alcool,
tulburări organice cerebrale) determină o cădere de nivel, cu activitatea haotică a unora
dintre elementele psihismului, fapt ce poate explica nevroza, psihozele dar şi bolile
psihosomatice.

3.5. SEMNIFICAŢIA VIEŢII AFECTIVE ÎN DINAMICA SĂNĂTĂŢII ŞI A

BOLII

„Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”

Blaise Pascal

Despre emoţii (dragoste) Shelley spune: „dragostea este setea universală de

comunicare nu doar a simţurilor, ci a întregii naturi”.
La rândul său G.B. Shaw afirmă că dragostea „este o exagerare grosolană a deosebirii
dintre o anumită persoană şi tot restul celorlalte”.
Cu toată această diferenţă de opinii, afectivitatea este procesul psihic cel mai legat
de personalitate.
Ansamblul proceselor care se includ în afectivitate, procesele afective, exprimă modul în
care diferite împrejurări de viaţă şi situaţii diferite contribuie la satisfacerea sau
nesatisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale persoanei. Cu alte cuvinte, procesele
afective reprezintă o formă de manifestare a atitudinii omului faţă de situaţiile de viaţă.
Faţă de o anumită situaţie sau faţă de un anumit aspect al ambianţei, diverse persoane pot
dezvolta reacţii diferite; dar chiar aceeaşi persoană are reacţii diferite faţă de o anumită
situaţie în momente diferite ale vieţii sale: uneori acelaşi lucru, aceeaşi situaţie ne bucură,
alteori ne irită, alteori plictiseşte....
Toate acestea demonstrează caracterul pregnant subiectiv al afectivităţii şi tocmai prin
aceasta unicitatea insului în lume.
Viaţa afectivă în desfăşurarea sa, este expresia unor forţe de echilibru în
activitatea psihică şi are un rol important în dinamica sănătăţii şi a bolii iar caracterul
subiectiv al proceselor afective serveşte intereselor organismului într-o apreciere globală
a situaţiilor.
Starea de afect are o puternică încărcătură emoţională şi durată scurtă. La fel ca şi
animalele şi oamenii sunt mobilizaţi de impulsuri interne: ni se face foame sau sete, avem
apetituri sexuale etc. Multe dintre aceste impulsuri, care la animalele superioare
îndeplinesc funcţii importante în conservarea vieţii, au în cazul omului efecte distructive;
este cazul impulsului agresiv care are efect distructiv în societatea modernă, deoarece si-a
pierdut valoarea sa iniţială.
Emoţia, care exprimă răsunetul afectiv al raportului dintre subiect şi lumea înconjurătoare
(obiecte, fiinţe, evenimente), determină o preocupare atentă faţă de o anumită situaţie şi
intensifică impulsul pentru acţiune: de apropiere de ceva care ne pare bun, plăcut sau de
îndepărtare de ceva rău, neplăcut.
Mobilizarea organismului spre acţiune are un acompaniament neurovegetativ care se
răsfrânge asupra întregului organism (circulaţie, respiraţie, metabolism) şi această
participare neuroendocrină nuanţează procesele afective.
Deşi viaţa afectivă prin afecte, emoţii, sentimente joacă un rol de menţinere a
echilibrului organismului şi de protejare a sa (reacţii de frică, mânie, bucurie, fericire)
trebuie menţionat că nu orice emoţie este adaptativă; dacă ea depăşeşte o anumită
intensitate – emoţie şoc – poate deregla comportamentul determinând inhibiţia sau
încordarea, excitaţia organismului. Suprasolicitarea, tumultul vieţii afective este la rândul
său cauză generatoare a diferite boli psihice sau somatice (de ex.: suicidul, stări psihotice
acute, depresie, astm bronşic, infarct miocardic).

Ca o concluzie, în lumina concepţiei evoluţioniste, sănătatea este o condiţie şi un

produs al evoluţiei fiinţei iar boala este frânarea până la oprirea acestui proces.